Ilinca Bernea:
S-o lămurim metodic. Cine e Ana Petrache şi ce caută ea la Roma?Ana Petrache:
După studii de filosofie şi ştiinţe politice la Bucureşti, am făcut un
doctorat în ştiinţe religioase la École Pratique des Hautes Études in
Paris, cu o teză despre relaţiile dintre catolici şi marxişti în Franţa.
Născută în România comunistă, am încercat să înţeleg relaţiile complexe
filosofic şi istoric dintre intelectualii creştini şi intelectualii
marxişti francezi. În urma acestei teza am publicat o carte
Gaston Fessard, Un chrétien de rite dialectique?, Cerf, Paris, 2017, care analizează dezbaterile dintre catolici şi marxişti ca un conflict între două viziuni eshatologice.
După
doctorat am participat la mai multe proiecte dedicate rolului religiei
în societate şi teologiei politice, în prezent sunt bursier "Vasile
Pârvan" la Accademia di Romania în Roma cu o temă de cercetare despre
rolul imaginarului eshatologic şi al exerciţiilor spirituale în teologia
lui Erik Peterson. De asemenea, sunt interesată de dialogul
inter-religios şi particip la mai multe proiecte dedicate acestui subiect la Marsilia şi la Roma. Cuvintele
dialog inter-religios apar foarte rar în România pentru că există o oarecare confuzie despre sensul precis al termenului de dialog
inter-religios. Dialogul
inter-religios
nu doreşte ca membrii diverselor religii să se roage împreună, acest
dialog ţine cont de diferenţele dintre ei şi vizează în primul rând
cunoaşterea reciprocă şi în al doilea rând colaborarea în cea ce
priveşte diverse subiecte în care creştinii, musulmanii, evreii,
budiştii sau membrii altor religii consideră că au motive serioase să
colaboreze cum ar fi chestiuni sociale sau care ţin de libertatea
religioasă. Un exemplu de dialog
inter-religios
este o discuţie comună între creştini şi evrei despre prima carte a
Genezei, sau o discuţie între creştini şi musulmani despre rolul şi
statutul lui Iisus, sau despre rolul postului în viaţa spirituală. Miza
acestor discuţii este cunoaşterea reciprocă a tradiţiilor din care
venim, mulţi oameni practică dialogul
inter-religios
fără să ştie atunci când de exemplu vecinul musulman te întreabă ce
înseamnă să te împărtăşeşti. Dialogul plecă de la premisa că scopul său
nu este convertirea celuilalt, dacă unul din parteneri intră pe această
cale suntem
într-o altă schemă, care poate fi misionară, dar nu mai intru sub eticheta dialogului.
Notă:
Ana
va participa la Festivalul SAD (Zile şi Seri de Literatură Ştefan
Augustin Doinaş) din 29 septembrie 2021 (mai multe detalii despre
festival aici).
I.B.: Cum ai ajuns să te ocupi de bisericile din Orientul Mijlociu?A.P.: În mod interesant, ceea ce
m-a determinat să ajung la creştinii din Orient este dialogul
inter-religios.
Prima oară când am văzut o biserică coptă a fost în timpul doctoratului
la Paris, acasă nu auzisem de ei, apoi am participat la un program de
dialog
islamo-creştin organizat în Marsilia,
am cunoscut creştini din Orient, copţi din Egipt, melchiţi şi maroniţi
din Liban şi Siria. Întâlnirea mea cu creştinii din Orient a fost una
revoluţionară din multe puncte de vedere. Primul este că în ochii
francezilor care organizau întâlnirea, atât ortodocşii cât şi
greco-catolicii
români erau creştini orientali, acest lucru are sens istoric, întrucât
tradiţia liturgică bizantină pe care cele două confesiuni creştine o
împărtăşesc este una orientală. Eu, care mă credeam occidentală, mă
trezesc că de fapt din perspectivă occidentală fac şi eu parte din
creştinii din orient. De asemenea, cultural vorbind, raportarea
ortodocşilor la religie, la rugăciune, la post, la secularizare seamănă
mult cu cea a creştinilor din Orientul Mijlociu, care trăiesc în
societăţi mai puţin secularizate şi în care religia încă are un cuvânt
de spus social. Totuşi, istoria recentă şi mai puţin recentă ne desparte
în sensul pe care îl dăm anumitor concepte în Estul Europei şi în
Orientul Mijlociu, una este să fi trăit sub comunism care se dorea
secular, şi alta în ţări cu majoritatea musulmană, în care convertirea
la creştinism nu este posibilă. Aş adăuga că şi la Bucureşti sunt mici
comunităţi de creştini orientali, de exemplu, o comunitate ortodoxă de
limbă arabă la Sf. Spiridon cel Vechi, sau Biserica libaneză Maronită
Sf. Charbel şi apoi o comunitate coptă ortodoxă. Aş încuraja pe orice
este curios cu privire la soarta creştinilor din Orient să meargă să
vorbească cu membrii acestor comunităţi, pe de o parte pentru că poţi
avea o imagine clară asupra lor doar intrând în contact direct cu ei,
văzând cu ochii tăi asemănarea şi diferenţa faţă de creştinismul local
dar şi pentru că sunt oameni extrem de primitori, dornici de oaspeţi şi
de a îşi spune povestea.
I.B.: Care sunt problemele cele mai acute cu care se confruntă minorităţile creştine în această parte a lumii?A.P.: Iisus însuşi a fost un creştin oriental, la fel şi Maica Domnului şi cei 12 apostoli, asta înseamnă că creştinismul
s-a născut în Orient şi că el a continuat să existe în tot acest timp în această parte a lumii. După invazia arabă din secolul al
VII-lea creştinii au fost toleraţi în aceste părţi ale lumii, au avut statul de
dhimmi ca şi Ortodoxi în Imperiul Otoman, mai târziu, ceea ce înseamnă că chiar dacă li
s-a
permis să rămână creştini, trebuia să plătească anumite taxe specifice
şi nu aveau dreptul la anumite poziţii sociale şi politice. De asemenea,
ca să fie marcată distincţia între creştini şi musulmani, creştinilor
le erau interzise anumite chestiuni simbolice, ca de exemplu să
călărească un cal, drept rezervat doar musulmanilor, să poarte anumite
haine sau să tragă clopotele. Acesta lucru a durat până la destrămarea
Imperiului Otoman în secolul al 19 lea.
Astăzi, comunitatea
creştină este supusă în mod constant atacurilor teroriste, biserici,
mânăstiri şi autobuze cu pelerini sunt ţinta atacurilor teroriste mai
ales de Paşte şi de Crăciun. În Peninsula Sinai, dar şi la Patriarhia
din Alexandria au fost în ultimii ani atacuri teroriste. În al doilea
rând, este discriminarea de zi cu zi, uneori legală, alteori doar
socială, creştinii sunt un fel de cetăţeni de rangul al doilea, în
sensul în care există multe restricţii asupra vieţii religioase care
diferă de la ţară la ţară. De exemplu, în Egipt poţi să rămâi creştin
dacă
te-ai născut creştin, dar ca să faci o
nouă biserică ai nevoie de aprobări extraordinare din partea statului,
care sunt în principiu greu de obţinut. Social vorbind, este mult mai
greu pentru un creştin să îşi găsească un loc de muncă sau să ajungă în
anumite funcţii. Dacă eşti copt, probabil vei auzi adeseori de la
colegii musulman, "Ce om bun eşti, păcat că eşti creştin, uite jobul
acela ţi
s-ar potrivi, dar ar trebui să te
converteşti!" De exemplu, un creştin nu poate fi profesor de limba
arabă, chiar dacă araba este limba lui maternă, întrucât statul
consideră că un creştin nu poate preda limba sfântă a Coranului. Copţii
trăiesc propriu zis în propriile ghetouri, pe lângă problemele specifice
comunităţii creştine se adaugă faptul că trăiesc
într-un
sistem asemănător cu comunismul românesc, în care poţi fi închis fără
proces în orice moment şi în care sărăcia a pătruns adânc în toate
straturile sociale. În Liban este un pic mai uşor pentru că diversele
confesiuni creştine sunt recunoscute de Constituţie, totuşi în ultimul
an, după explozia din Beirut viaţa a devenit radical complicată pentru
toţi libanezii. În Maroc, în schimb statul nu recunoaşte existenţa
niciunui creştin pe teritoriul său, dacă eşti marocan trebuie să fi
musulman (recent
s-a recunoscut dreptul legal
de a exista al minorităţii evreieşti). În Siria, la toate problemele pe
care le au creştinii în Orient se adaugă bineînţeles războiul care a
distrus toată ţara. Şi în Palestina există creştini arabi, care sunt
prinşi în conflictele politice şi religioase din teritoriu, pentru
musulmani, ei sunt creştini, pentru creştini ei sunt vorbitori de arabă,
şi deci cumva legaţi de comunitatea musulmană, şi între timp suferă din
cauza conflictului
israeliano-palestian.Reproducere după o lucrare de Rudolf Ernst, 1854-1932, Creatoarele de parfumuri, detaliu
Un
punct de plecare al discuţiei despre femeile în Orient poate fi regula
coranică aplicabilă în toate ţările musulmane potrivit căreia o femeie
musulmană nu se poate căsători cu un bărbat creştin, decât dacă acesta
se converteşte. Invers, o femeie creştină se poate căsători cu un
musulman, pentru că potrivit tradiţiei islamice, copii rezultaţi din
căsătorie vor deveni musulmani. Deja premisa de la care plecăm este că
femeia are mai puţine drepturi decât bărbatul, la o adică o putem lăsa
să îşi practice şi religia pentru că oricum ea nu contează. În ţările
din Orient care aplică Sharia, femeile musulmane moştenesc mai puţin
decât fraţii lor, iar în caz de divorţ, copii pot rămâne la mamă doar
până la o anumită vârstă fragedă, apoi sunt obligaţi legal să meargă să
trăiască cu tatăl. Dar mai bine decât să vorbesc eu despre femeia din
Orientul Mijlociu am rugat o tânără prietenă libaneză să îmi spună în
câteva rânduri care este experienţa ei.
Farah, 18 ani, Liban:
"Femeia
în Liban, de unde să încep? Poate de la faptul că nu are întotdeauna
dreptul să dea naţionalitatea mai departe propriilor copii, sau de la
faptul că în plan personal nu are drepturi, de la faptul că în plină
criză economică, sanitară, naţională şi internaţională
a-ţi procura absorbante a devenit aproape imposibil? Sau de la faptul că în viaţa cotidiană femeia e considerată inferioară?
A
vorbi despre femei în Liban este dificil. Când prezinţi injustiţiile la
care sunt supuse femeile aici, te expui deja criticii, ţi se va spune
că această temă e urmare a influenţei europene care determină o
deschidere prea mare, prin urmare este o temă care nu este bine primită
într-o ţară arabă.
A
vorbi despre femei în Liban este greu, pentru că atunci când vrem să
vorbim, vor să ne închidă gura. Ni se explică că acest subiect nu este
necesar, că guvernul nu are nicio obligaţie specială în acest domeniu,
că a cere drepturi pentru femei este ceva exagerat şi cu siguranţă
aceste cereri sunt prea exagerată ca să vină de la femei.
Am 18
ani, aproape 19, în jurul meu sunt femei de la 7 la 77 de ani, pentru
anturajul meu, o femeie care vrea să trăiască liber este o femeie
ingrată în relaţie cu proprii părinţi, o femeie care vrea să fie
independentă este o femeie care îşi dezamăgeşte familia prin
"ignoranţă", o femeie care rămâne acasă nu are nicio valoare, o femeie
care munceşte este una care nu a ştiut să îşi aleagă bine soţul, o
femeie care iese seara este iresponsabilă, o femeie mai degrabă
rezervată este cea care ascultă de părinţi, dar dacă ascultă prea tare
de părinţi nimeni nu o să vrea să o ia de soţie. Tot aud acest tip de
critici.
E adevărat, nu suntem atât de oprimate ca în alte ţări,
avem şase femei ministru, un record, femeile pot totuşi să muncească,
dacă soţul sau tatăl sau fratele sunt de acord, femeile pot să iasă pe
stradă singure, să conducă maşina, să se plimbe, dar nimeni nu le
garantează că nu vor fi agresate pe drum, De ce să fie agresate? "Dacă
pot să o fac de ce nu? Şi ia te uită mai e şi deranjată dacă cineva
strigă după ea"?
Femeia libaneză, avem multe aşteptări de la ea,
ea trebuie să fie puternică, pentru că altfel piere, ar trebuie să fie
multe lucruri în acelaşi timp, dar dacă reuşeşte să le facă nu mai place
celorlalţi şi a fi plăcută de ceilalţi este condiţia pentru a obţine
orice aici.
Ca femeie în Liban visez la multe lucruri, sper mult ca
într-o
zi să fiu egală celorlalţi locuitori din ţara mea, nu pentru că sunt
femeie, ci în primul rând pentru că sunt om. Înainte de gen sau de sex
sau de drepturi, vine decenţa umană. Când o să fie tratată cu decenţă,
femeia va putea şi să iasă îmbrăcată aşa cum doreşte, să îşi aleagă
profesia, să se mărite cu persoana pe care o iubeşte, fără să fie
atacată pentru asta.
E adevărat că în ultimul timp femeia în
Liban este din ce în ce mai liberă, situaţia se îmbunătăţeşte chiar dacă
e vorba doar despre paşi mici, altfel nu aş putea să scriu aceste
rânduri, nici să mă duc la cursuri la universitate, nici să ies cu
prietenii să beau un pahar, femeia în Liban este liderul unei revoluţii,
în practică există femei care fac de toate, fără ca să existe un singur
model de viaţă ca normă, femeia se impune din ce în ce mai mult prin
reţele sociale, prin
ONG-uri, prin bărbaţi care le sunt aliaţii, prin dreptul de a vorbi, dar este încă în minoritate".
I.B.: Care sunt, după tine, trăsăturile dominante ale societăţii postmoderne şi cele mai acute derapaje ale ei?A.P.:
Individualismul, alienarea şi relativismul. Iar unul duce la celălalt,
sunt interconectate. O dată cu liberalismul de secolul 19, Europa
occidentală a început să se secularizeze, adică relaţiile umane altădată
influenţate de o paradigmă religioasă au încetat să mai fie girate de
această paradigmă. Tragedia nu constă în faptul că biserica a pierdut
puterea, că orice formă de putere tinde să devină abuzivă şi abia prin
pierderea puterii Biserica Catolică
s-a trezit şi
şi-a făcut
mea culpa,
ceea ce o face astăzi să fie încă o opţiune valabilă. Tragedia vine din
faptul că dispariţia creştinismului din spaţiul public occidental
(repet occidental, analiza nu se aplică nici în România, nici în Orient)
a lăsat spaţiul public gol, ori spaţiul public are oroare de vid şi se
umple. Nazismul şi Comunismul, iar azi Liberalismul aliat cu
Capitalismul, au invadat spaţiul public şi au avut succes pentru că
oamenii aveau nevoie de cineva care să le spună ce să facă, nu mai era
preotul, era liderul de partid, nu mai era dogma, era ideologia.
Ne-am
eliberat de un abuz, am dat de altul. Lumea noastră postmodernă a prins
câteva idei şi le absolutizează, le transformă în dogmă, mai
neîngăduitoare decât orice sistem religios de până acum. De frica unor
abuzuri individuale, sunt suprimate întregi structuri de apartenenţă
socială, ori structurile acelea nu sunt arbitrare, nu sunt fructul unei
voinţe accidentale, ci sunt structuri ordonatoare ale lumii, care permit
o predictibilitate a relaţiilor umane, iar în absenţa lor avem haos. Să
dau nişte exemple:
Familia e o instituţie în care
s-au
petrecut abuzuri, hai să suprimăm familia, să lăsăm relaţii libere
între femei şi bărbaţi şi copii să fie crescuţi de stat. Sigur că e
adevărat că anumite familii sunt abuzive, dar nu poţi suprima familia de
frica abuzurilor, pentru că din suprimarea familiei se nasc copii fără
repere şi traumatizaţi care vor cu disperare atenţia părinţilor lor,
femei care îşi neagă maternitatea de dragul carierei, bărbaţi care devin
violenţi pentru că nu au parte de intimitate.
O lucrare de Mersad Berber
Occidentul a colonizat şi abuzat Orientul, sigur că a
făcut-o,
dar de aici nu putem deduce că toate tradiţiile şi toate sistemele
culturale sunt egale. Dacă în Sudan tradiţia cere ca cine renunţă la
Islam să fie ucis pentru apostazie, nu se poate spune că asta e o
valoare şi o tradiţie la ei şi Occidentul nu trebuie să intervină.
Occidentul nu e superior Orientului, dar de aici nu putem deduce
superioritatea Orientului asupra Occidentului. Sunt enorm de multe
lucruri de criticat în Occident şi cam opusul acelor lucruri în Orient.
Drepturile omului
s-au ideologizat în Occident
şi au devenit caricatura lor, dar e esenţial să fie cerute în Orientul
Mijlociu. Uneori sursa neînţelegerii, vine din faptul că ne invidiam
reciproc fără ne înţelegem. La unul din seminariile mele, în Franţa, am
susţinut că secularizarea e nocivă, pentru că pentru mine secularizarea
însemna interdicţiile comunismului asupra creştinismului. Un prieten
copt din Egipt şi un coleg musulman din Maroc
mi-au
zis că pentru ei secularizarea e bună pentru că e eliberatoare. Iniţial
nu am înţeles deloc poziţia lor, dar pentru că îi apreciam uman şi
pentru că ştiam că sunt oameni care asumă o identitate religioasă
autentică am cerut lămuriri şi am înţeles că pentru ei secularizarea
însemna să nu avem Sharia ca lege în ţară, nu e deloc de la sine înţeles
că folosim conceptele în acelaşi sens.
Sau afirmaţia că religia e
abuzivă şi trebuie înlocuită cu un sistem ştiinţific de interpretare a
lumii. Sigur, că în anumite contexte creştini, musulmani şi budişti au
folosit puterea în mod abuziv, dar de aici nu poţi deduce că e util să
elimini orice raportare la transcendent şi orice tradiţie spirituală. Ce
treabă are Ioan al Crucii cu papa Borgia, ce treabă are Avicenna cu
talibanii? Eu cred că cel mai adesea sistemul postmodern critică în mod
legitim abuzurile sistemelor care
l-au
precedat şi impune în mod periculos şi nelegitim noi ideologii sub scuza
criticii legitime. E o lume fără discernământ pentru că discernământul
are nevoie de timp şi noi nu aveam timp pentru că dorim satisfacţii
imediate.
I.B.: Mă gândesc că nu e cazul să ne sfiim să
atacăm frontal chestiunea. Care este poziţia Bisericii Catolice faţă de
actualul val de feminism?A.P.: Feminismul ca ideologie
care promovează o femeie care se determină pe sine prin negarea propriei
naturi nu poate fi bine văzută de nicio Biserică. O să răspund în două
părţi, nivelul teologic şi nivelul faptelor bisericii.
O lucrare de Mersad Berber
La
nivel teologic, iudaismul şi creştinismul primar sunt revoluţionar
feministe, Biblia ebraică şi Noul Testament sunt pline de exemple de
femei care stau singure în faţa lui Dumnezeu, care atunci când sunt
chemate de Domnul, nu îşi întrebă tatăl sau bărbatul cum să reacţioneze,
ci care se comportă ca agenţi autonomi, care ştiu ce este de făcut,
care acţionează în situaţii limită şi care adesea fac lucruri pe care
bărbaţii din anturajul lor sunt incapabili să le facă. Iudita, văduvă
superbă care ucide un general ca să îşi salveze oraşul, Estera, frumoasă
şi înţeleaptă care scapă poporul evreu de la pieire, Debora,
judecătoare în Israel, Abigail sunt femei care au curajul să înfrunte
bărbaţi puternici şi să le spună ce au de făcut. Maica Domului face şi
ea parte din acest şir de femei evreice care gândesc pentru ele însele,
când îi apare îngerul Gabriel, nu fuge la logodnicul sau la tatăl ei să
îi întrebe ce părere au despre rolul ei în istoria mântuirii, ci asumă
un destin, asumă un destin cu un risc enorm de mare, să fie ucisă cu
pietre ca femeie bănuită de adulter. Din punct de vedere teologic şi
scriptural femeia nu a fost niciodată inferioară bărbatului, iar
istoric, când apostolul Pavel spune că religia creştină depăşeşte
diferenţele de clasă, de rasă, de sex, Galateni 3:28, "nu mai este nici
iudeu, nici grec, nici sclav sau om liber, nici bărbat şi femeie, toţi
sunteţi una în Hristos Iisus" propune o revoluţie antropologică faţă de
Imperiul Roman unde se aflau şi unde femeia era total dependentă de voia
pater familias.
Bisericile nu au susţinut întotdeauna
această poziţie, şi din punctul acesta mişcarea feministă a fost un pas
necesar în emanciparea femeilor, cu toate că pasul central către
emancipare a fost paradoxal al Doilea Război Mondial care a obligat
femeile să muncească şi al doilea capitalismul care a continuat această
practică. Recent, după Conciliu Vatican II (1962-1965) Biserica Catolică
a făcut din ce în ce mai mult spaţiu pentru femei şi pentru laici în
biserică, în instituţiile care pot decide. La Facultatea pontificală cu
care colaborez eu decanul de la teologie este o soră, de asemenea şi
vice-rectorul
universităţii. Tema mai interesantă este cum vede Biserica rolul femeii
în familie, ori acest subiect nu poate fi separat de chestiunea
teologiei mariajului şi a vocaţiei maternităţii. Poţi deci alege să nu
te căsătoreşti şi să duci o viaţa creştină împlinită, ca soră sau ca
laică, totuşi, dacă te măriţi atunci nu poţi refuza maternitatea, iar
dacă adăugăm şi faptul că mariajul e indisolubil în Biserica catolică
viaţa ta intră pe un anume făgaş mai greu conciliabil cu feminismul.
I.B.: Ce înseamnă pentru tine feminitatea? Cum ai defini-o? Şi masculinitatea?A.P.:
Asta e cea mai grea întrebare din chestionar, cred că am dezvoltat un
radar să simt feminitatea şi masculinitatea din jur dar e tare greu să
găsesc criteriul exact, cu siguranţă nu ţine de pregătire intelectuală,
sau de aspect fizic, sau de clasă socială, sau de faptul de a fi
căsătorit sau nu. Dacă mă gândesc la femeile pe care le admir, mi se
pare că ele au reuşit să asume feminitatea ca stil, adică în limbaj, în
atitudine, în modul de a fi prezente pentru ceilalţi. Până la urmă a fi
feminină sau masculin e o formă de exerciţiu spiritual, îţi propui să
devii
într-un fel, să explorezi acele părţi
din tine care te duc către feminitate. Unele dintre noi învăţăm să fim
feminine de la mamele noastre, respectiv masculin de la taţi, dar în
casele în care acest aspect a lipsă se poate să înveţi şi pe parcurs.
I.B.: Ce valorează cel mai mult pentru femeia din tine?A.P.: Eu nu mă definesc plecând de la feminitatea mea, dacă ar fi să mă definesc aş
pune-o
undeva la urmă, dar, îmi place să fiu femeie, ori asta înseamnă să fiu
în faţa unui om care îşi asumă masculinitatea şi o trăieşte ca atare.
Comportamentul meu se schimbă automat când sunt în faţa cuiva care se
percepe pe sine ca bărbat, asta nu înseamnă că văd în el un posibil
partener, sau din contră, ca feministele, un posibil competitor, ci că
doar în faţa cuiva care îşi asumă masculinitatea, pot să îmi accesez şi
eu latura feminină şi uneori în societatea de azi simt că nu am ocazia
să accesez feminitatea. Şi atunci, de frustrare, mă duc să îmi cumpăr o
rochie.
I.B.: Cât de greu ţi-a fost să te descurci singură în străinătate?A.P.:
Off, greu pe de o parte pentru că îmi lipsea modalitatea de socializare
românească, în pofida tuturor defectelor, românii sunt prietenoşi şi
deschişi şi pe de altă parte pentru că am crescut în altă cultură
academică şi practic e imposibil să faci performanţă dacă nu ştii metoda
de a scrie un text în engleză, de a ţine o conferinţă în franceză, etc.
M-am trezit la doctorat că habar nu aveam ce
însemna sistemul educaţional franţuzesc şi cum se scrie o dizertaţie
după reguli precise. A locui în altă ţară e ca şi cum ai fi ţăranul care
vine la oraş pentru prima oară, eu nu mă simt exilată şi nu
mi-e
dor de casă, dar mă simt redusă intelectual pentru faptul că trebuie să
mă exprim întotdeauna în altă limbă decât cea maternă, şi adeseori în a
doua şi a treia limbă pe care le stăpânesc aproximativ. Chestiunea pe
care o descriu e strict pragmatică, pentru orice activitate am nevoie de
mult mai mult timp decât cineva crescut în sistem, ceea ce în timp
dezvoltă un complex de inferioritate, pe care
mi-l
explic bine sociologic dar care tot deranjează. În momentul aceasta al
vieţii, citesc în franceză datorită subiectelor de studii, scriu în
engleză datorită cerinţelor academice şi vorbesc în italiană, datorită
ţării în care locuiesc, la finalul zilei eu nu mai am clară în cap nicio
topică, nici măcar cea a limbii materne.
I.B.: Ce ţi-a plăcut cel mai tare să faci până acum?A.P.:
Aş spune să gândesc, dar sună prea pretenţios, aşa că o să spun să fac
scheme, să citesc texte şi să desenez scheme, să văd cum se leagă
conceptele între ele, activitatea asta îmi dă o satisfacţie enormă, abia
când am schema am impresia că am înţeles şi că mă pot ocupa de altceva.
E o activitate solitară şi egoistă, schemele mele nu ajută pe nimeni,
doar îmi dau mie ocazia să iau în stăpânire o bucată de real. Nu să
scriu, nu să vorbesc, ci să fac scheme, probabil tata avea dreptate şi
trebuia să mă fac ingineră!
I.B.: Ce muzică asculţi?A.P.:
Nu îmi place să ascult muzică, îmi place să dansez pe muzică. Când
cineva zice că ascultă, mă văd aşezată pe fotoliu stând, ori aş prefera
să mă văd în mişcare, dacă muzica poate fi dansată e bună, în rest cu
cât mai patetică cu atât mai bine.
I.B.: Până la urmă cum e: femeie te naşti sau devii?A.P.: Cartea Genezei foloseşte doi termeni diferiţi despre a vorbi despre Adam şi Eva, la început foloseşte un termen care în română
s-ar
traduce femelă şi mascul pentru ca mai apoi să folosească termenii
echivalenţi pentru bărbat şi femeie, deci şi textul biblic recunoaşte că
este nevoie de un proces, de devenire, între cum ne naştem şi ce
devenim prin alegere. Comentând acest pasaj un dominican francez
Philippe Lefevre zice că unii rămân la stadiu de femele şi masculi toată
viaţa, alţii evoluează şi reuşesc să devină femei şi bărbaţi, problema
relaţiilor deficitare de azi este că mulţi nu reuşesc de fapt să devină
cu adevărat femei şi bărbaţi, ceea ce presupune un proces de maturizare
şi asumare a unei vocaţii. A fi deci feminină este o vocaţia, cred că ai
spus-o şi tu, şi ca orice artă presupune şi mult exerciţiu.
I.B.: Cum mai e posibilă credinţa într-o eră raţionalist-pragmatică?
A.P.: La fel ca şi era, şi credinţa noastră trebuie să fie
pragmatic-raţionalistă,
doar că trebuie să dăm un alt sens cuvintelor "pragmatic" şi
"raţionalist". E pragmatic să te gândeşti la sufletul tău, Şi ce ar
folosi unui om
să câştige
toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Matei 16:26. Trăim
într-o
lume alienată în care este multă suferinţă, e o lume pierdută care
caută cu disperare iubire şi sens, religiile tradiţionale oferă exact un
cadru în care să dezvolţi aceste aspecte ale fiinţei tale. Eu am ales
creştinismul ca sistem metafizic.
M-am dus frumos la filosofie şi am citit Descartes, Kant, Hegel, Marx, Heidegger, Carnap, Wittgenstein şi
m-am întrebat până unde pot să avansez în sistemul acesta, şi
mi-am
dat seama că autorii aceştia au un set de răspunsuri pregătite pentru
întrebările mele despre lume şi viaţă. Ce e cunoaşterea? Ce e binele şi
răul? Există Dumnezeu? Banalităţi din astea de te întrebi în liceu.
Apoi,
m-am uitat ce spune teologia creştină şi ce spun teologii despre aceleaşi subiecte mi
s-a
părut mai viu, în sensul în care folosesc şi ei concepte filosofice
doar că în spatele conceptelor nu sunt scheme abstracte, ci intuiţii
despre trăire. Mie mi se pare că creştinismul e cel mai surprinzător
sistem metafizic, nimic nu este cum te aştepţi să fie, Vechiul Testament
propune un mesia politic, ei bine vine Hristos ca mesia a cărui
împărăţie nu e din lumea aceasta, adică ni se sugerează că este mesia,
dar nu aşa cum ne aşteptam noi să fie, ci cu totul altfel. Maximul de
putere este reprezentat de un Dumnezeu care intervine direct prin
miracolele sale să schimbe lumea, ce face Hristos? Se lasă ucis pe
cruce, logica planului divin e mai subtilă decât vrem noi să acceptăm,
ne şochează intuiţiile, face altfel decât raţiunea noastră prevede.
Adeseori teologia creştină spune fix invers decât
mi-ar spune mie logica, dar
uitându-te
la acel invers mai bine, cu timpul înţelegi că eu nu stăteam bine şi că
există o raţionalitate mai largă decât cea profesată de raţionalismul
modern. Ştiinţa nu are răspunsuri pentru întrebările metafizice, între
diversele sistemele metafizici poţi să alegi mai degrabă pe bază pe
preferinţă estetică decât pe bază pe cine are mai multă dreptate sau în
funcţie de criteriul pragmatic. Cât poţi să avansezi în sistemul dat?
Dacă sistemul respectiv îmi permite să avansez spiritual atunci e bun,
mie creştinismul îmi permite să mă schimb şi să aprofundez rămânând în
sistem. Are suficient resurse intelectuale să fie încă provocator. E
adevărat că nu ai timp
într-o viaţă să încerci
toate sistemele şi aici intervine mărturia celorlalţi, am cunoscut
oameni buni care erau creştini şi creştinismul lor
m-a convins că este un sistem bun.
I.B.: Facem un test grilă acum. Pe care dintre ele le preferi? Simone de Beauvoir sau Simone Weil?A.P.:
O să fi uimită, pe niciuna, extraordinar de deştepte şi educate şi
pline de viaţă, dar ambele exaltate. O să înţelegi uşor, de ce nu îmi
place mama feminismului care se lăsa înşelată de Sartre şi era gata să
îi accepte toate capriciile, e mai greu de explicat de ce nu îmi place
mistica. O profă de filosofie care se duce la de Gaulle să îi ceară să o
trimită în linia întâi ca asistentă medicală, o femeie mărunţică şi
slăbuţă care se duce să lucreze în fabrică ca să împărtăşească soarta
grea a muncitorilor din timpul războiului este de admirat, dar îţi lasă
impresia că singura formă de a fi religios este eroismul, ori eu nu sunt
de acord cu asta. Simone Weil este fără dubii o mare mistică, ai putea
adăuga creştină, chiar dacă nu
s-a botezat
niciodată, evreică fiind, din solidaritate cu poporul ales, dar e o
mistică care mie personal îmi lasă un gust amar, nu este nicio o formă
de împăcare şi reconciliere în sistemul ei de gândire. În plus, teologia
pe care ea o propune, a unui Dumnezeu care se retrage din lume, este de
înţeles în contextul după Auschwitz, este o ipoteză rezonabilă de
lucru, dar eu cred în revelarea lui Dumnezeu în istorie, în manifestarea
lui în evenimentele şi întâlnirile din istoria, ce să îi fac? Am
crescut la şcoala lui Hegel.
I.B.: Maria Callas sau Jaqueline Dupres?A.P.: Parcă Maria Callas se lipeşte mai repede la idea mea de romantism.
I.B.: Marie Curie sau Maica Teresa?A.P.:
Marie Curie, greu să respingi ca model o sfântă, dar dacă este să îmi
aleg o sfântă ca model am alte două exemple în minte Caterina de Siena
şi Sfânta Genevieva, protectoarea Parisului (apropo, e recunoscută ca
sfântă şi de ortodocşi). Cele două au în comun faptul că au avut curajul
să vorbească public
într-o lume plină de bărbaţi, că
s-au
implicat în politică în sensul bun al termenului, că au tras la
răspundere papi, episcopi, primari şi cavaleri doar pentru că ele aveau
un mesaj de transmis. Sunt două femei curajoase, cum cu siguranţă au
fost şi Maica Teresa şi Marie Curie, cred că pe lângă autenticitate,
apreciez curajul lor. Îmi place Marie Curie pentru că ea reprezintă
modelul femeii care se sacrifică pentru cunoaştere, e în plus o femeie
din Europa de Est, ca şi noi, care reuşeşte în viaţă.
I.B.: Emily Dickinson sau Sylvia Plath?A.P.: Îmi pare rău, niciuna.
I.B.: Martha Bibesco sau Coco Chanel?A.P.: Ca stil, Coco Chanel, dar ca stil de viaţă Martha Bibesco, diferenţa este că ultima
s-a născut prinţesă, ceea ce
i-a facilitat mult proiectul intelectual, social şi politic. Pe Martha Bibesco o invidiez, pe Coco Chanel nu.
Carte poştală din 1920
I.B.: Recomandă-ne câteva cărţi scrise de autori şi autoare din Orientul Mijlociu.
A.P.:
Acum tocmai citeam Elias Khoury, un roman tulburător despre Palestina,
dar şi un roman frumos despre viaţă, moarte şi dragoste, despre relaţia
dintre un tată şi un fiu. Am fost acum câteva săptămâni în Marsilia şi
cum ajung acolo, mă simt deja în Orient şi simt nevoia să îmi reiau
lecturile despre Orient. Yasmina Khadra,
Ce que le jour doit à la nuit, Azar Nafisi,
Citind Lolita la Teheran, Naghib Mahfuz,
Trilogia Cairoului, Susan Abulhawa,
Dimineţi în Jenin,
Amos Oz, spre ruşinea mea nu sunt o mare cititoare de literatură, dar
chiar ador literatura scrisă de autori din Orientul Mijlociu pentru că e
cea mai simplă formă să simţi un pic din gustul unei culturi diverse.
Ce mă interesează pe mine în dialogul intercultural e semnificaţia
lucrurilor pentru locuitorii de acolo, experienţa împărtăşită şi aici
poţi să o găseşti mult mai uşor citind un roman decât o carte de
geopolitică. Cărţile astea tratează cu multă sensibilitate ce înseamnă
iubirea, moartea, prietenia, patria, apartenenţa religioasă pentru
aceşti oameni. Literatura din partea aceea a lumii e o bună poartă ca să
ghiceşti sufletul oamenilor crescuţi în această cultură, să intuieşti
cum îşi trăiesc ei emoţiile, despre care nu vorbesc aşa deschis ca
europenii, cert. Viaţa cotidiană este şi ea compusă din elemente de
neintuit pentru noi, am petrecut mult timp văzând documentare, ascultând
conferinţe despre partea asta a lumii, dar nimic nu se compară u o
pagină de literatură şi pentru că aceste cărţi te pun în faţa unei
alterităţi concrete, a unei obişnuinţe diverse, a unor speranţe şi
aşteptări desenate în nuanţe neaşteptate. În fine, pe mine cărţile astea
mă fac să visez la o plimbare pe Nil la Aswan, la o noapte în deşert la
Sinai, să văd Mediterana de la Beirut, ştiu, ai putea să îmi spui că
orientul la care visez e doar o construcţie occidentală a orientului, am
citit E. Said, şi totuşi în lumea asta până şi sărăcia mi se pare
fascinantă. Odată, am împrumutat de la biblioteca din Geneva o carte de
interviuri de Olivier Roy,
En quette de l'Orient perdu, a unui
sociolog francez care a făcut teren în Afganistan în anii 70 şi la
finalul carierei îşi povesteşte viaţa de cercetare şi de aventură. Era
ziua când trebuia să mă întorc la Bucureşti şi avionul meu a fost
anulat, iar compania aeriană
mi-a dat un bilet cu escală la Istanbul.
M-am trezi în seara aia zburând deasupra Istanbulului, când cauţi Orientul, vine şi el către tine...
Max Nonnenbruch - Flora (Detaliu - 1892)
I.B.: Care sunt filosofii care te-au influenţat cel mai mult? E printre ei şi vreo filosoafă?A.P.:
Hegel, nimic feminin aici, din păcate până în secolul XX, femeile nu au
avut ocazia să facă prea multă filosofie. Îmi plac Hannah Arendt şi
Jeanne Hersch dar nu ar fi onest să spun că
m-au
influenţat. Am terminat facultatea de filosofie din Bucureşti fără să
fi citit o pagină din Hegel, am făcut filosofie analitică şi numele lui
era o erezie în departament, ca să parafrazez o carte
de-a ta.
Mi-am
petrecut anii de doctorat desenând scheme ale filosofiei hegeliene şi
citind comentatorii hegelieni, teza mea este despre relaţiile dintre
catolici şi marxişti în Franţa, şi fără o înţelegere preliminară a lui
Hegel, nu ai nicio şansă să înţelegi nimic din Marx, nici din teologia
secolului XX. Teologia de după al Doilea Război Mondial utilizează enorm
Hegel dar este totdeauna în subtext, Hans Urs von Balthasar, Johann
Baptist Metz, Jurgen Moltamann, chiar si Karl Barth şi Karl Rahner, se
raportează la Hegel, îl critică şi rescriu dar se raportează la el. Nu
aş spune că sunt specialistă în Hegel, dar ideile lui
mi-au intrat pe sub piele, sunt singurele idei pe care
le-am interiorizat. Teologia şi filosofia istoriei, teoriile secularizării şi tot ce
s-a
scris în teologia politică presupun tezele hegeliene. Pot recunoaşte
influenţa hegeliană asupra unui text sau autor aşa cum recunoşti un
parfum bun.
I.B.: În ce fel ai resimţit pandemia?A.P.:
Pentru mine a fost teribil, am fost în Italia unde măsurile restrictive
în primul pas au fost draconice. Ieşeam o dată pe săptămână din casă la
cumpărături. Ca filosof al politicului născută
într-un
sistem totalitar comunist nu pot să nu văd cum astăzi statele Europei
intervin abuziv asupra corpului meu, sub justificarea că mă protejează.
Statele au avut întotdeauna politici asupra corpurilor, puteţi vedea
asta la Platon, unde în
Republica statul decide cine cu cine să
se împerecheze pentru a produce cei mai buni noi cetăţeni, până la
Partidul Comunist Român care nu lăsa membrii de partid să divorţeze.
Puterea asupra corpului meu este puterea în forma ei supremă, vezi şi
A supraveghea şi a pedepsi a lui Foucault. Statul Italian a suprimat toate ceremoniile de înmormântare timp de câteva luni,
printr-un decret, ca şi Creon a pus în termeni postmoderni problema corpului duşmanului poporului, a lui Polinice, căruia i
s-a
refuzat ultima demnitate, cea de a fi înmormântat. Antigonele au rămas
în casă să îşi plângă pierderile. Pandemia a readus în prim plan
politicile despre corp, dintre care cea mai stranie şi mai abuzivă la
care nu ne gândim prea mult este politica despre corpurile decedaţilor
şi cum trebuie ele tratate. Sunt extrem de rezervată faţă de orice
sistem care are pretenţia că ştie mai bine decât mine ce să fac cu
propriul corp. Mult timp puterea asupra corpurilor a revenit
bisericilor, astăzi bisericile nu mai au putere socială să decidă asupra
corpurilor, dar statul da.
Feministele spun că statul şi
biserica nu trebuie să decidă ce să fac cu corpul meu, şi atunci de ce
să mă oblige să stau în casă sau să mă vaccinez? Pentru că sunt solidară
cu ceilalţi şi sunt responsabilă pentru ei, mi se va spune. Sigur, dar
atunci acelaşi set de argumente se poate servi şi ca să duci la final o
sarcină pe care nu o doreşti. Nu îmi place dublul standard şi nici
interdicţiile. Dacă libertatea mea este valoarea supremă, atunci trebuie
lăsate lucrurile la responsabilitatea mea.
Mi-ar
plăcea să scriu o carte despre utilizarea corpurilor, în pandemie, în
război şi în sex, pentru mine cele trei teme sunt strict legate, statul
care mă trimite la război să mor pentru el, statul care mă obligă să fac
copii pentru el, sau care din contră intervine cu alte restricţii în
patul meu, şi cel care decide că nu pot merge la universitate dacă nu
sunt vaccinată (e cazul în Italia), e instituţia care deţine monopolul
violenţei legitime asupra unui corp vulnerabil.
I.B.: Ce carte ai lua cu tine pe o insulă pustie?A.P.:
Banal, aş lua Biblia, dar nu ca să o citesc ca pe un roman, ci ca baza
pentru rugăciune, bănuiesc că pe o insulă pustie aş avea nevoie de
rugăciune ca să supravieţuiesc. Cred că Cuvântul se manifestă în
cuvintele textului sacru şi mi se pare că de fiecare dată când recitesc
un pasaj găsesc sensuri noi şi neaşteptate. Îmi place în mod special
Vechiul Testament pe care nu îl citeşte nimeni cu excepţia
protestanţilor şi neoprotestanţilor, pentru că te provoacă, este un text
plin de contradicţii, în care eroii nu fac niciodată ceea ce
te-ai
aştepta de la ei, de altfel, surprinde extrem de bine ambivalenţa
fiinţei umane, a unui Avraam, care este extrem de generos cu străinii şi
care la prima dificultate politică minte că soţia lui îi e soră şi o
trimite în haremul unui om onest care îl întrebase dacă îi e consoartă.
În personajele biblice vezi adeseori ca
într-un
roman complexitatea caracterului în care nu aveam buni şi răi, ci mai
buni şi mai răi şi în care schimbarea şi întoarcerea radicală sunt
posibile în toate direcţiile.
I.B.: Şi dacă ar fi să alegi o lucrare de artă dintre capodopere, care să fie în colecţia ta privată?A.P.: Păi, dacă pot să aleg doar una
m-as muta
într-una din vilele din Roma cu fresce de Rafael, de exemplu vila Farnesina, dacă îmi spui că exagerez cu toată vila mă voi mulţumi cu
Bunavestire a lui Fra Angelico. Ador arta religioasă italiană de secol
XIII-XIV
mai ales Madonele, seamănă un pic cu arta bizantină dar culorile fac
diferenţa, îmi plac reprezentările delicate ale femeii din arta
italiană.
I.B.: Dacă ar fi să te caracterizezi în cinci cuvinte care ar fi acelea?A.P.: Determinare, curiozitate, iubire de viaţă, reflecţie, înţelegere.
I.B.: Ce apreciezi cel mai tare la oameni?A.P.:
O anumită căldură sufletească, abilitatea de a te deschide onest către
ceilalţi, de a fi autentic în relaţii, acum câţiva ani aş fi spus
inteligenţa, între timp
m-am saturat de inteligenţă fără căldură sufletească, de care e plină lumea academică.