Introducere la Gata de luptă

 

Ollie Ollerton
Gata de luptă
Editura Meteor Press, 2021
 traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

Mă consider norocos şi îmi trec în revistă mulţumirile în fiecare dimineaţă la trezire şi în fiecare seară înainte de culcare. În viaţa mea există o femeie minunată, o afacere înfloritoare pe care am construit-o de la zero împreună cu ea, un fiu bun a cărui prietenie o preţuiesc şi un labrador negru pe nume Murphy. Dar nu întotdeauna a fost bine şi frumos: dacă viaţa este o cutie cu bomboane de ciocolată, atunci printre deliciile cu cremă de portocale şi de căpşuni pe care le-am înghiţit au existat ascunse şi cioburi de sticlă pisate. Am fost delincvent, soldat, membru al Forţelor Speciale şi, pe rând, alcoolic şi dependent de adrenalină, război şi substanţe toxice. Momentele mele de vârf au fost adesea umbrite de nemulţumire. Coborâşurile mele? Să spunem doar că aş putea scrie un manual despre cum să-ţi autosabotezi viaţa.

Într-o viaţă petrecută pe marginea abisului morţii, fie anesteziat după golirea unei sticle, fie privind în gura unei ţevi de armă, fusesem arhitectul succesului meu şi în acelaşi timp propriul meu demolator. Şi în pornirea obsesivă de a-mi potoli neastâmpărul care-mi fusese un spectru nedorit toată viaţa, trecusem disperat de la o soluţie exterioară la alta, acoperindu-mi pustiul interior printr-un consum excesiv de alcool, căutare de adrenalină în Forţele Speciale şi achiziţii de bunuri materiale.

Niciunul dintre paliativele acelea nu funcţionase. Din fericire, am supravieţuit eforturilor mele de a mă prăbuşi în prăpastia vieţii, până când am simţit un apel la schimbare, un moment de claritate când o voce interioară mi-a spus încet, dar ferm: "Ajunge cu rahatul ăsta! Trebuie să-ţi pui viaţa în ordine. Acum ori niciodată!" Şi pot spune cu sinceritate că la vârsta de 48 de ani sunt mai fericit decât am fost vreodată, iar motivul este simplu: mi-am găsit scopul interior şi l-am urmat. După ce l-am descoperit, am avut grijă de el aşa cum ai proceda cu un răsad preţios şi, cu disciplină şi încredere perseverentă în propria-mi persoană, l-am dezvoltat treptat în compania mea de formare profesională, Break-Point, al cărei OP (obiectiv principal) este de a-i ajuta pe alţii. Acesta îmi este scopul şi a trebuit să trec prin multe mizerii ca să găsesc perla aceea. Nu sunt intelectual şi nu am urmat vreo facultate, ci mă consider un om care învaţă de la viaţă, totuşi îmi plac unele citate din gânditori ca Nietzsche, filosoful german care a spus odată despre scop: "Cel care are pentru ce să trăiască, poate suporta orice." Fără un scop interior - un ce -, suntem la fel de lipsiţi de ţel şi de neîmpliniţi ca un marinar aflat într-o barcă fără nicio destinaţie stabilită.

Eu am ajuns în punctul cel mai de jos când am părăsit Forţele Speciale şi am plecat să lucrez în Irak, făcând un fel de navetă din locuinţa mea din Australia. În cel mai bun caz puteam fi descris ca un alcoolic funcţional, câştigând sume mari într-o zonă de război, bântuit veşnic de cicatricile unei căsnicii destrămate şi măcinat de vinovăţia de a-mi fi lăsat fiul în urmă. De când deschideam ochii dimineaţa şi până la ultimul gât de băutură înainte de a-mi pierde cunoştinţa în majoritatea serilor, dorinţa morţii era practic integrată în făptura mea. Ţin minte că pe atunci îmi repetam întruna: "Nu pot crede cum ai putut să treci atât de spectaculos de la un erou la un zero! Ai fost un soldat de elită, pentru ca în clipa următoare să devii un ratat." O luam razna fără structura SBS1, care să-mi asigure păstrarea disciplinei şi funcţionarea la un standard de excelenţă. Nu trebuia să răspund faţă de nimeni, în afară de mine însumi. Fără autodisciplină, nu poţi realiza nimic.

Odată ce ai ajuns la fund şi ai decis să mai rămâi pe acolo, singura cale este în sus. Ascensiunea mea din puţul disperării n-a avut loc peste noapte, iar viaţa mea actuală

nu este perfectă, dar, examinându-mi retrospectiv experienţele din ultimii zece ani, greşelile pe care le-am comis şi paşii pe care i-am întreprins pentru a le remedia în cele din urmă, sper că unele dintre lecţiile pe care le-am învăţat le-ar putea fi utile şi altora.

Începutul recuperării mele poate să pară un mic pas pentru omenire, dar a însemnat un pas uriaş pentru Ollie Ollerton - ieşirea din situaţia în care mă aflam. Am conceput un program holist care mi-a reglementat mentalitatea, exerciţiile fizice şi alimentaţia. M-am închis pentru trei luni într-o căsuţă din districtul Cornwall şi am devorat cărţi despre neurologie, filosofie şi psihologie; pozitivism, nutriţie, anatomie şi o mulţime de prelegeri TED Talks.

În Forţele Speciale, se planifică totul în detaliile cele mai mărunte pentru a face faţă unor crize, iar revenirea mea pe drumul cel bun a fost criza cea mai importantă cu care m-am confruntat vreodată. Procedeele pe care le-am conceput pentru a mă reconstrui formează esenţa acestei cărţi şi sper că ele vă vor ajuta în viaţă. Toţi avem nevoie de structuri de disciplină.

Pentru facilitarea informării, am împărţit cartea în patru părţi:
Chemarea schimbării - momentul în care hotărâm să facem ceva diferit;
Bariere în calea schimbării - obstacole probabile care ne vor bloca drumul;
Modul de schimbare - tehnicile pe care le-am folosit pentru a mă scoate din puţul acela şi a începe să trăiesc viaţa pe care mi-o doream;
Susţinerea schimbării - cum putem menţine pozitivismul pe linia de plutire, astfel încât să devină o parte solidă, stabilă a fiinţei noastre.

Mi-am început viaţa profesională în unităţi militare de elită, înconjurat de indivizi care aveau o gândire pozitivă, similară cu a mea. După câţiva ani de la părăsirea armatei şi pe măsură ce m-am reintegrat în societate, pozitivismul acela s-a diluat. Gândirea mea şi fundamentul acestei cărţi provin din faptul că de-a lungul vieţii m-am aflat în capetele opuse ale spectrului, precum şi din capacitatea de a analiza tot ceea ce gândesc şi ce simt, permiţându-mi astfel să devin un observator emoţional, nu victima gândurilor mele. Nu suntem definiţi de gândurile noastre, ci de acţiunile pe care optăm să le executăm pe baza lor. Totul este o alegere!

Nu suntem blocaţi în şabloane; putem deveni orice ne dorim. Nimeni nu ne obligă să ne păstrăm jobul pe care îl avem de zece ani şi pe care îl detestăm în secret. De asemenea, nimeni nu ne va mulţumi că am rămas într-o căsnicie lipsită de iubire, care ne face nefericiţi. Cu certitudine, nu cealaltă jumătate, care ne va dispreţui şi mai mult în tăcere. Foarte mulţi oameni trăiesc în temniţe inutile, pe care le-au conceput ei înşişi.

În cartea sa Recovery: Freedom from Our Addictions (Recuperare. Eliberează-te de dependenţe), Russell Brand descrie o imagine vie a disfuncţiei moderne: Dacă te târăşti prin viaţă într-un job care mai degrabă nu-ţi place, dacă ai o relaţie de care eşti detaşat, dacă mănânci pentru a supravieţui, dacă priveşti fix la Facebook, fumând şi visând fără rezultat, poţi să rămâi nefericit pe banda rulantă a nemulţumirii inconştiente până când te va depune în mormânt.

Unul dintre regretele cele mai frecvente ale celor aflaţi pe patul morţii este că nu şi-au asumat mai multe riscuri în viaţă şi nu au întreprins acele modificări după care tânjea spiritul lor interior, dar la momentele respective fuseseră prea copleşiţi de teama consecinţelor pe care le-ar fi atras părăsirea zonei lor de confort.

Nimeni - în afară de noi înşine - nu construieşte cuştile acelea invizibile care ne limitează. Oamenii sunt extraordinari, iar atunci când ne punem minţile la treabă, putem face lucruri uimitoare, lăsând în urmă amprente luminoase de bunăvoinţă, creativitate şi generozitate.

În acelaşi timp, însă, suntem la fel de capabili de o lene spectaculoasă şi de tendinţa de a ne comporta ca oile, de a accepta mai puţin decât ar trebui din partea vieţii şi de a rămâne în locuri sigure. Iar pe deasupra, suntem predispuşi instinctiv la negativism, aşteptându-ne prin urmare la lucruri rele, în loc de ceva bun.

Gata de Luptă este un strigăt de război împotriva tărăgănării. Cartea vă arată cum să preluaţi controlul, să creaţi noi obiceiuri pozitive, să vă identificaţi scopul şi să stabiliţi obiective cu sens; cum să vă construiţi tăria interioară, să vă schimbaţi viaţa în bine în mod deliberat, să vă ridicaţi şi să vă reveniţi atunci când lucrurile merg prost şi să eliminaţi aiurelile inutile care vă împovărează - indiferent dacă sunt datorii sau convingeri negative despre sine care s-au dezvoltat exagerat. În acest fel veţi căpăta energia sau capacitatea mentală necesară pentru a începe să înţelegeţi care vă sunt pasiunile, în loc să trăiţi cu tot felul de griji în privinţa unor lucruri care pot fi clarificate cu un pic de concentrare. Dacă nu veţi găsi niciodată timpul pentru a vă elibera, nu vă veţi oferi niciodată şansa de a evolua, devenind persoana care aţi sperat să fiţi.

Trebuie să acţionaţi la momentul oportun şi să permiteţi elanului şi insistenţei să vă conducă pe calea tuturor succeselor.

Aceasta este o carte pentru toţi acei oameni care greşesc şi-şi pierd calea uneori, dar şi pentru cei care doresc să devină versiuni mai bune ale propriei persoane. Vă voi prezenta cum am reuşit să găsesc ceea ce-mi trebuia cu adevărat, cum am vizualizat obiectivul şi l-am transformat în viaţa pe care o trăiesc în prezent. Zilnic oamenii au între 70 000 şi 100 000 de gânduri, care le dictează starea emoţională şi, implicit, comportamentul. Oricât de minunat ar fi creierul, el este eminamente leneş. Vom învăţa despre modul în care funcţionează, astfel încât să ne putem înţelege mai bine pe noi înşine, observând gândurile ce nu ne permit să avansăm şi identificând modul în care propriul nostru ego ne poate afecta. Trebuie să începem să ne examinăm în mod diferit, dacă dorim să fim mai mult la volan, devenind propriul nostru observator, mai degrabă decât o marionetă manipulată de fire nevăzute.

În paginile următoare veţi găsi exerciţii simple care vă vor ajuta să vă concentraţi asupra a ceea ce doriţi să realizaţi, păstrând o atitudine pozitivă şi în armonie cu sinele real. În fiecare dintre noi există resursele pentru a realiza ceea ce ne dorim, dar, din păcate, ele sunt sabotate de un set de comportamente deprinse în societate şi impulsionate de ego, care nu ne sunt de ajutor. La asta se adaugă tendinţa noastră de a parcurge, ca somnambulii, cicluri şi zone de confort ce se repetă la nesfârşit, dar care, deşi familiare, opresc dezvoltarea viitoare. Metodele create de mine şi pe care le prezint în carte m-au salvat de o viaţă de vicii şi depresie şi mi-au permis să devin un om mulţumit (ceva ce n-am crezut niciodată că va fi posibil) şi un antreprenor de succes, cu multe şi diverse afaceri. Acum este rândul vostru să încercaţi.

Prietenia şi cărţile -...

Cuvânt înainte la Un genocid nerecunoscut

 

Mariana S. Ţăranu
Un genocid nerecunoscut
Editura Vremea, 2021
 
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Foametea organizată de URSS în Basarabia a fost ultima foamete organizată de URSS în perioada existenţei sale. La fel ca şi în cazul foametei din Povolgia, Ural şi RASS Kirghiză (actualmente teritoriul Kazahstanului) în anii 1921-1922, al foametei din RSS Kazahstan şi RSS Ucraineană în anii 1932-1933, foametea din anii 1946-1947 din Basarabia a fost organizată cu bună ştiinţă, mai mult, în toate cazurile s-a respectat acelaşi scenariu. În comparaţie cu RSS Ucraineană şi RSFSR, în RSS Kazahstan şi RSSM, jurnaliştilor din Occident nu li s-a permis intrarea în zonele afectate de foamete.

Inclusiv, din cauza camuflării adevărului de comunitatea internaţională, ultimele două republici unionale nu au primit ajutor umanitar internaţional, iar mărturiile fotografice din perioada respectivă sunt singulare.

Deşi este imposibil de calculat pierderile de populaţie în perioada foametei din teritoriile româneşti ocupate deoarece nu se cunosc deplasările acesteia şi nici pierderile de populaţie în timpul Războiului Germano-Sovietic, totuşi la categoria victimelor directe şi indirecte includem 20-25% din populaţia Basarabiei.

Scopul înfometării basarabenilor a fost de a frânge coloana vertebrală a populaţiei şi de a o transforma într-o masă amorfă. Consecinţa imediată a acestei politici inumane a constituit crearea colhozurilor, dar şi frângerea oricărei rezistenţe. Apariţia canibalismului, creşterea criminalităţii, a multiplelor boli ca urmare a inaniţiei, frica de necunoscut şi lipsa încrederii în ziua de mâine sunt doar câteva consecinţe în timp ale politicii de înfometare constantă a populaţiei Basarabiei în primii ani a celei de a doua ocupaţii sovietice.

În situaţia în care oamenii au fost aduşi la limita existenţei, autorităţile promovau o amplă politică de colectivizare - care se manifesta prin confiscarea tuturor bunurilor de la familiile de ţărani pentru a fi date în colhoz cu titlu gratuit. Concomitent se declanşa politica agresivă de rusificare prin negarea a tot ce e românesc, inclusiv prin introducerea alfabetului chirilic. Apogeul terorii sovietice în Basarabia primilor ani după război a constituit-o organizarea deportărilor din vara anului 1949.

Statul sovietic a impus interdicţie de a folosi cuvântul "foamete", această interdicţie s-a menţinut până în anul 1987, ceea ce excludea orice acţiune din partea organelor locale. Despre foamete se vorbea numai în "Dosarele speciale", deci, lupta cu foametea se putea face numai şi numai cu aprobarea Kremlinului. Iar această luptă a început doar în anul 1947, atunci când autorităţile de la Kremlin au decis să-i hrănească pe o parte din înfometaţi. În arhive sunt depozitate doar documente care denotă acordarea de către organele puterii a ajutoarelor în alimente populaţiei înfometate.

În toată perioada existenţei sale, URSS a continuat să nege politica de înfometare utilizată în anumite zone, ignorând-o pe de o parte şi pe de altă parte au constrâns pe supravieţuitorii şi urmaşii acestora să renunţe la propria memorie.

Conducerea Republicii Moldova, succesoare a RSSM, nu a luat nici o atitudine faţă de politica Kremlinului de înfometare intenţionată a basarabenilor, şi respectiv, la iniţiativa autorităţilor nu a fost ridicat nici un monument; mai mult, şi la împlinirea a 70 de ani de la tragedie (2017), aceasta a fost trecută în tăcere.

În ultimii ani, subiectul foamete din spaţiul românesc, în special din Basarabia, constituie una din preocupările mele de bază. Fiind conştientă că în acest moment, în Republica Moldova, balanţa forţelor politice nu înclină în favoarea elementului naţional, iar aceasta presupune şi de acum înainte lipsa unei politici de recunoaştere a fenomenului foametei organizate de URSS şi ulterior de condamnare a acestei politici, după care instituirea unor politici de păstrare a memoriei celor decedaţi, eu am considerat necesar să mă implic în măsura posibilităţilor.

Mai mult timp, împreună cu logodnicul meu, istoricul de la Sibiu cu origini basarabene pe linie maternă - regretatul Nicolae-Bogdan Tămaş (9 decembrie 1974 - 7 iulie 2019) am decis să creăm un Muzeu Virtual al Foametei din Basarabia. Şi am reuşit acest lucru. La începutul anului 2020 a fost lansat primul Muzeu Virtual al Foametei din lume - Muzeul Foametei din Basarabia.

Mai multe luni le-am acordat documentării la Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova (AOSPRM) şi Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), am consultat sute de dosare în speranţa că voi găsi documente ce abordează subiectul ce mă interesează, dar, în majoritatea cazurilor, rezultatele au fost modeste. Cele 50 de documente prezentate în lucrare sunt inedite şi valoroase prin faptul că reflectă realităţile din satele basarabene prin prisma reprezentanţilor administraţiei locale şi a funcţionarilor locali; de asemenea, accent se pune pe modalităţile de supravieţuire a băştinaşilor în perioada respectivă. Documentele, scrise în limba rusă, sunt traduse în limba română.

Timp de doi ani am avut şansa să fiu moderatoarea emisiunii istorice Recurs la istorie la postul de radio Vocea Basarabiei de la Chişinău. Fiind conştientă de şansa pe care o aveam, şi discutând aproape zilnic cu ascultătorii, am realizat că subiectul foametei organizate este unul prea puţin cunoscut. În acelaşi timp, discutam cu mulţi supravieţuitori ai cataclismului politic care doreau să-şi împărtăşească drama vieţii familiei lor. Aceasta a fost motivaţia fermă şi convingerea că eu trebuie să valorific cât mai mult acest subiect, contribuind astfel la aducerea adevărului istoric la un număr cât mai mare de oameni. Cele 30 de mărturii prezente în lucrare constituie 30 de istorii de viaţă ale concetăţenilor noştri. Informatorii sunt oameni cu nivel diferit de pregătire, din diferite zone geografice, de diferite etnii.

La iniţiativa cunoscutului ziarist de la postul de televiziune TVR Moldova, Vitalie Guţu, am realizat filmul documentar Omorâţi prin înfometare sau timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu... - primul film documentar care are în centrul atenţiei una dintre dramele basarabenilor - foametea organizată - şi consecinţele imediate şi în timp ale acesteia.

Imaginile care ilustrează lucrarea în mare parte le-am fotografiat personal în timpul realizării filmului Omorâţi prin înfometare sau timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu.... Alte imagini, îndeosebi chitanţele pentru livrarea diferitor cereale mi le-a oferit cu amabilitate fotojurnalistul Nicolae Pojoga, pentru care îi mulţumesc în mod special. Imaginile făceau parte din colecţia lui Zaharia Cuşnir. De asemenea, o parte din fotografii le-am preluat de la Arhiva Naţională a Republicii Moldova.

Culegerea Un genocid nerecunoscut reprezintă partea întâi a unui proiect mai amplu pe care mi l-am propus, la care lucrez de câţiva ani şi pe care sper să-l realizez într-un viitor nu prea îndepărtat.

(Mariana S. Ţăranu, conferenţiar universitar, doctor în istorie)

Cvartet. Redactarea unui roman jam-session, sau despre cum m-am ales cu un parfum în miez de noapte, pe neîncercate

 

Daniela Ulieriu, Doina Popescu
Cvartet
Curtea Veche Publishing, 2021

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cvartet. Redactarea unui roman jam-session, sau
 despre cum m-am ales cu un parfum în miez de noapte, pe neîncercate

Dacă spun că sunt traducătoare, e simplu. E limpede ce fac. Dacă, pe de altă parte, spun că sunt editor de carte, imaginea începe să se blureze puţin, de la margini spre centru. Bafta e că lucrul încă sună îndeajuns de cool cât să nu provoace prea multe întrebări. Dacă, în schimb, nu ştiu ce-mi vine şi spun că sunt redactor de carte, o lungă şi alambicată discuţie stă să înceapă. Discuţie cu două tăişuri, pentru că, până la capăt, eu risc să mă fac destul de puţin înţeleasă, iar interlocutorul riscă să plece acasă destul de nelămurit. "Adică ce faci, corectezi cărţile? Cauţi greşeli?" Cum să zic că da?! Cum să zic că nu?!

De-a lungul celor câţiva ani de când fac meseria asta grea, discretă, ingrată şi mirabilă, de la carte la carte trecută prin mână şi prin inimă şi prin minte, am încercat să îmi definesc postura în primul rând pentru mine însămi. Postură care să nu fie, pe cât posibil, nici aceea de conţopist cu mânecuţe şi vederi înguste, obsedat de cerneală roşie, virgule şi dicţionare ortoepice, nici de scriitor reprimat. (Nu că redactorul n-ar fi câte puţin din amândouă în diferitele lui toane, ipostaze şi zile meteosensibile.) M-au ajutat, e adevărat, şi contextele în care rămâneam agăţată între a răspunde cu da sau cu nu la întrebările de mai sus. Am încercat, în speţă, cu metafore, fiindcă în apele lor mă bălăcesc eu în siguranţă şi fără geamandură.

Preferata mea rămâne luatul la trântă cu textul, pentru că felul de lectură pe care îl cere o bună redactare se lasă de cele mai multe ori cu scrâşnet: trebuie să mobilizezi simultan vreo câteva moduri de a citi, de la literă la cel atent la sens, morfologie, sintaxă, topică, stil, referinţe livreşti, culturale şi aşa mai departe, plus citirea în paralel cu textul original, dacă este vorba despre o traducere. Pe cuvânt că se transpiră. Mai mult decât atât, e ca lupta cu îngerul: simţi că ai învins abia dacă ai ştiut să te laşi înfrânt cum se cuvine, renunţând la propriile idiosincrazii şi marote şi reuşind, în schimb, să intri în pielea textului şi să îi netezeşti cutele în felul lui, nu în felul tău. Apoi, îmi mai place imaginea mânjelii: îţi afunzi mâinile în lutul textului până la coate (bine, uneori chiar un pic peste), frămânţi în neştire, faci o mizerie de nedescris în jur, dar, până la urmă, din abundenţa materiei textuale începe să se ivească forma cărţii - şi-apoi începi să înlături surplusul, să scoţi şi să adaugi, până iese. La sfârşit, un redactor atent şterge, spală şi face curat. Dacă ne hotărâm, în schimb, că materia de lucru e mai degrabă vie, corespondentul acestui fel de a redacta e chirurgia pe text - acolo e vorba, mai ales, despre a tăia burţi. Dacă ne mutăm pe teritoriul mineral, o altă imagine care îmi place e orfevrăria - lucru aşa de fin şi aşa de complicat, încât e aproape inefabil.

Despre toate aceste moduri ale lucrului cu textul mai trebuie spus că se desăvârşesc numai atunci când sunt invizibile. Eşti un redactor bun abia atunci când textul curge aşa de bine, că nu se vede că ai umblat pe el, când modificările / intervenţiile / reformulările / rescrierile pe care le operezi sunt citite de autorul însuşi fie ca operă proprie, fie ca traducere - într-un limbaj comun şi tainic - a unor intenţii care în manuscris nu îşi găsiseră încă forma împlinită, dar acum, iată-le, stau scrise negru pe alb. Doritori?

***

Mă întreb ce ar face un redactor bun cu textul meu de până aici, având în vedere că am cheltuit patru paragrafe pe ceva ce nu atinge decât razant subiectul promis în titlu. Prima mea justificare e că nu sunt la serviciu, aşa că dacă trânta se dă nu cu vreun text gata scris, ci cu panica paginii albe, măcar să dansez liberă în perimetrul ei. A doua justificare nici măcar nu e justificare până la capăt, ci vădire a faptului că a fost nevoie de un lung ocol tocmai ca să mă apropii mai bine de subiect. Anume: de la carte la carte la carte la carte, postura de redactor se autocizelează, se lămureşte, se conturează, iese la suprafaţă. Cu condiţia, desigur, să nu fie inerţială, ci permanent interogată. Iar uneori, pe banda rulantă a producţiei de fiecare zi - dictată nu întotdeauna de iubire - mai apare, în culori vibrante şi arome tari, şi câte un text care în devenirea lui spre carte are darul de a-ţi oferi nu numai cioburi de, ci şi răspunsuri pline. Despre el, despre materia lui şi despre tine, ca orfevru căruia i-a încăput pe mână. Pentru mine, un astfel de text a fost Cvartet, roman semnat de Daniela Ulieriu şi Doina Popescu.

Cvartet mi-a încăput pe mână cam prin iunie 2020 - când, într-o după-amiază, am deschis documentul Word din anexa unui e-mail, ca să fac una dintre obişnuitele evaluări care stau în sarcina unui editor - şi a apărut în librării în mai 2021. Între aceste două momente încape o lume. Una mică, e adevărat, însă de o densitate a experienţelor şi a descoperirilor care face ca propoziţia mea de mai sus să nu cuprindă nicio exagerare.

De obicei, decizia în privinţa unui manuscris e o chestiune care trebuie să se întâmple destul de repede şi destul de la sânge. Oferta e uriaşă, iar noi, editorii, o mână de oameni - fapt la care se adaugă şi o sumedenie de criterii şi socoteli de care trebuie să ţii cont. De aceea, evaluarea unui manuscris poate fi o treabă destul de dureroasă. Şi totuşi. Wordul intitulat Cvartet stătea deschis pe ecranul laptopului, introdus de textul scurt şi elegant al e-mailului trimis de Daniela Ulieriu. Iar eu citeam, citeam, citeam. Şi, în loc să mă opresc după primele 15-20 de pagini şi să trec cu lectura la jumătatea manuscrisului, apoi la final, m-am trezit încercată de un lucru despre care umblă vorba că nu prea s-ar găsi în meseria de redactor: cititul de plăcere.

În douăzeci şi patru de ore citisem tot manuscrisul, deşi trebuie să recunosc că cititorul profesionist din mine s-a făcut mic, mic de tot şi i-a cedat ringul cititorului avid, pasionat şi curios. Curios nu de ce se va întâmpla până la final, pentru că întotdeauna mi s-a părut că ce-ul e o redută groaznic de fragilă a naraţiunii. Ci curios de cum se va ajunge acolo, pentru că acest cum suportă nenumărate sondări, deplieri, ocolişuri şi lupte corp la corp, reînnoindu-se cu fiecare lectură a aceluiaşi text. Nu am citit manuscrisul - l-am devorat. A urmat un referat extins şi entuziast (ţin minte că mi s-a dat de înţeles, cu prilejul lui, că ar trebui să fac referate ceva mai schematice), după care tot procesul contractual, apoi cel de editare. Fiecare etapă a fost presărată cu schimburi de e-mailuri, SMS-uri şi WhatsApp-uri cu autoarele, liste, schiţe şi notiţe care acum mă fac să mă gândesc că în definirea ipostazei de redactor, un experiment ciudat şi captivant (bine, şi un pic psihanalizabil) ar fi întocmirea unei microarhive care să cuprindă textele din marginea textului, ca un fel de metatraseu, din litere şi scrum, al manuscrisului către carte. Probabil că Astrid Iavorovski ar fi făcut asta, dacă în loc de directoare de trust de presă şi colecţionară împătimită ar fi fost redactorul romanului în care apare ca protagonistă şi linie de forţă.

Prind alt capăt de aţă şi continui prin a spune că Cvartet e un text care le răspunde abundent mai ales acelor cititori a căror sensibilitate faţă de naraţiune se situează în zona lui cum. Nici măcar nu e o naraţiune propriu-zisă, ci un acordaj de voci la persoana I - când simfonic, când voit disonant, dar de o alchimie desăvârşită în potrivirea celor patru mâini auctoriale - care pune în centru teribila forţă evocatoare a fragmentului. Şi se adresează inteligenţei cititorului, care e provocat, incomod şi irezistibil, să reconstruiască întregul din lumile sparte ale unor personaje deopotrivă sfârtecate şi sublime. Citeşti Cvartet la fel cum te uiţi la arta contemporană (bună): părăsind orice orizont de aşteptare al armoniei şi izotopiei. Asumând, în contrapartidă, faptul că intri într-o arenă simbolică în care o să te cam doară. Pentru că vei ieşi din zona confortabilă a figurativului şi a reprezentării, ca să pătrunzi într-un interval de haos şi răcnet al formelor, de clocot al materiei, în care ordinea trebuie găsită, regula - descoperită, sensul - uneori - inventat. Un festin. Ţin minte că era deja ianuarie, eu eram la a doua lectură a manuscrisului şi venise vremea să mă gândesc la un text pentru coperta a patra. Mi s-a părut cel mai firesc lucru din lume să le propun autoarelor o alcătuire din care o frază suna cam aşa: "Vocile din Cvartet compun treptat, ca într-un joc de măşti, arhitectura complexă a unui roman în care nu se întâmplă nimic, dar în care suspansul creşte de la o pagină la alta prin inteligenţa construcţiei." Într-un sfârşit, am renunţat cu mare greutate la acel roman în care nu se întâmplă nimic, şi doar sub tăişul nemilos al marketingului de raft. Pentru că, după mine, este şi rămâne cea mai mare calitate a textului, iar revelarea ei - cel mai mare compliment: Cvartet face parte din rândul acelor poveşti mustind de versatilitate, care au la îndemână mijloace atât de variate şi de subtile de a te ţine până la capăt cu sufletul la gură şi cu sinapsele tensionate, încât acţiunea în sine trece în plan secund. Sunt sigură că Ioana Cernea ar fi de acord cu mine, dacă ar fi cititoare a romanului în loc să îi fie personaj absent şi strălucitoare prezenţă.

Sunt parşivă, bineînţeles. Scriu - metascriu - un text despre călătoria redactării unui roman remarcabil fără să divulg aproape nimic din ce se întâmplă în el, plasându-mă sub auspiciile lui cum. E o alegere. Tot aşa cum am ales să-l pun pe Tudor Cernea să metascrie, anonim, citatul de pe coperta a patra, ca într-o mise en abîme în care m-am făcut că uit că în jocul cărţii el nu e autor, ci personaj. Dar nu sunt prima - e vechi păcatul! - şi chiar Cvartetul îl conţine cu mare meşteşug. Pentru că Tudor Cernea, personaj în romanul Danielei Ulieriu şi Doinei Popescu, semnează, în spaţiul lui textual, un alt Cvartet - altul şi poate pe alocuri acelaşi - pe care mi-aş fi dorit cu sete să îl citesc, dar care înadins e lăsat neînceput şi neterminat, invitaţie neformulată către fiecare cititor de a-l închipui.

Din mreje întinse cu inteligenţă şi sfori milimetric controlate, din măşti schimbate la momentul potrivit după o coregrafie tăcută şi precisă, din cioburi de oglindă orientate în lumină astfel încât întregul să trebuiască dedus din geometria caleidoscopică - aşa se constituie arhitectura unei poveşti în care evenimentul are, totuşi, rolul lui. A spune că în Cvartet nu se întâmplă nimic e în acelaşi timp parşiv şi sincer. Ca o antifrază. Evenimentul e acolo - fir colorat în urzeală, osatură în carnea textului -, aşteptând să fie descoperit şi desprins, aşteptând ca articulaţiile să îi fie din nou îmbinate şi puse în mişcare. Are ritm, are nerv. Dacă ar fi să îmi duc până la capăt jocul în care personajele Cvartetului ar ocupa ipostaze în afara textului, probabil că acest din urmă gest ar ţine de expertiza lui Alice şi a lui Horia Mihăileanu - fiecare în felul propriu, cum nu se poate mai diferit.

Jocul meu e numai unul dintre nenumăratele pe care le permite, ba chiar le inspiră Cvartetul, care deşi atât de atent controlat în partiturile lui narative, pentru cititor rămâne un teritoriu al mişcării libere. Tot aşa cum în spaţiul sonor al unui jam-session, odată ce regulile improvizaţiei au fost bine stabilite, poţi să te avânţi. Această libertate pe care textul i-o acordă cititorului, această putere cu care îl înzestrează este o altă calitate a alcătuirii şi o dovadă în plus că romanul se adresează, în primul rând, inteligenţei cititorului, lăsându-i loc pentru interogaţie, reflecţie şi opţiune. Asta se vede în primul rând în felul în care autoarele aleg să mobileze şi să coloreze lumea romanului. Deşi tonurile sunt uneori voit stridente, alegerea lor are întotdeauna o miză. Deşi atmosfera e uneori rocambolescă într-un fel în care m-ar fi făcut să mă gândesc la Sorrentino şi dacă n-ar fi vorbit Jep Gambardella într-una dintre primele pagini, coşmarul omenesc ne este tot atât de familiar ca în La grande bellezza. Şi cu toate că nu am ajuns până acum în Bali - înfăţişat plastic în paginile romanului -, legătura dintre exotismul de acolo şi decadenţa dâmboviţeană se insinuează în avatarurile hâdului şi în mirosurile fetide, fie ele de canal sau de orhidee rară. Pe de altă parte, mirabilul aşteaptă, discret, în cele mai nebănuite pliuri ale textului şi în cele mai ascunse psihisme ale câte unui personaj. Iar când este descoperit, străluceşte pe măsură. De aceea, personajele din Cvartet nu se împart în pozitive şi negative. Fiecare este în el însuşi atât de subtil şi de modulat, atât de discret alcătuit din armonii şi contraste, încât nu e de mirare că există, de-a lungul romanului, momente în care iei distanţă faţă de personajele aşa-zis "bune" şi coalizezi cu unul dintre "răi".

Aşa s-a întâmplat şi cu parfumul. Eram tot în perioada celei de a doua lecturi a romanului - îl redactam. Şi, apropo de cum în loc de ce, îmi părea rău până la lacrimi că se termină. Totuşi, asta nu mă împiedica să rămân pe text până la ore mici, cu ochii împunşi de somn, fericită când mai descopeream câte o articulaţie, câte o catenă, câte o irizaţie de sens. Şi într-una dintre aceste nopţi am coalizat, în modul cel mai neaşteptat pentru mine, cu Astrid Iavorovski. Tocmai cu ea - dominatoarea, manipulatoarea, excesiva - în care m-aş regăsi cel mai puţin dacă aş practica lectura de identificare, dar pe care, scriitura Cvartetului fiind aşa cum am încercat să o înfăţişez, ajunsesem să o îndrăgesc şi să o admir. Aşadar, era noapte, iar eu, de oboseală şi de vraja textului, pesemne că eram cu garda destul de jos. Aşa încât, ajunsă la al treilea paragraf de la pagina 185, am simţit literalmente în nări parfumul cu care Astrid s-a învăluit într-un moment de criză din existenţa ei. Moment pe care îl traversează în mare forţă, asumându-şi tainic vulnerabilitatea, tot aşa cum îşi asumă, cu nonşalanţă şi artă a seducţiei, că Twilly e total nepotrivit cu vârsta ei. Şi, în trena foşnitoare a personajului, aşa cum evoluase el până la pagina 185, impresia acelui moment a fost atât de puternică, încât nu au trecut 10 minute până să îmi comand elixirul cu note de ghimbir, tuberoză şi santal. A doua zi, le-am mărturisit-o, într-un e-mail, autoarelor, pe care încă nu le cunoşteam personal. Ce a urmat s-ar putea numi începutul unei frumoase prietenii.

***

Pornind de la variaţiuni şi improvizaţii pe marginea meseriei de redactor, trecând prin revizitarea meta- a unui roman vibrant şi ajungând la notele olfactive ale unei nesăbuinţe nocturne provocate de nesomn fertil şi stări de graţie literară, simt că am ajuns la capătul unui text de-a lungul căruia nu o dată m-am întrebat cum va continua. (Aici îmi dau mâna cu Tudor Cernea.) În diferitele lui momente de intenţie, insinuare şi tatonare, textul acesta s-a vrut şi prefaţă a romanului Cvartet, şi cronică a lui. Acum mă bucur că a întârziat să se scrie, pentru că îmi dau seama că nu i-ar fi putut fi nici una, nici alta. Dar el se rotunjeşte şi se închide prin faptul că îşi răspunde - şi îmi răspunde - la întrebarea din început.

Şantierul editării unui manuscris precum Cvartet vine cu multe daruri. Dintre ele, l-am ales aici pe acela că romanul m-a ajutat să îmi definesc mai bine decât până la el postura de redactor al unei cărţi. De-a lungul lucrului la text am fost şi jazzman, şi orfevru, şi chirurg, şi sculptor, însă fără ca vreuna dintre aceste ipostaze să epuizeze postura. La sfârşitul călătoriei, am câteva motive în plus să cred că miezul ei stă în calitatea şi în complexitatea relaţiei pe care o dezvolţi cu textul - cu lumea dinăuntrul lui şi cu cea din afară. Când ai sentimentul că stai pe pragul dintre lumea ta şi lumea lui şi, în plus, că pui umărul în mod discret la aşezarea în matcă a acelei lumi de cuvinte, capătă contur ideea că nu faci doar o simplă meserie, la cheremul întâmplării. Cât despre vorba aceea, cum că redactarea n-ar fi lectură de plăcere... se nuanţează: este o lectură care poate cuprinde tot felul de chinuri şi plăceri, de la travaliul analitic până la deşănţarea olfactivă. Fireşte, nu e aşa la fiecare carte. Altfel, am ieşi cu totul storşi.

P.S.: E frumos când joaca merge mai departe şi după ce şantierul e închis şi cartea a ajuns la raft. Pe 5 iunie 2021 îi trimit Danielei Ulieriu un instantaneu dâmboviţean surprins în faţa Palatului CEC, cu un tomberon din care se revarsă, opulent, un aranjament floral aproape cât un stat de om. O provoc: "Mă-ntreb ce-ar fi zis Ioana în faţa unei asemenea privelişti." Păstrează misterul personajului şi îmi răspunde, în schimb, cu ce ar fi zis Astrid. Apoi cu ce ar fi zis Gelu la ce ar fi zis Astrid. Spontan şi efervescent, mesageria WhatsApp-ului devine vehicul pentru literatură. Jam-session-ul continuă.

Să nu ziceţi că nu v-am spus. În loc de cuvânt înainte la Dilibau. Poveşti olteneşti

 

Cristiana Belodan
Dilibau. Poveşti olteneşti
Curtea Veche Publishing, 2021

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Să nu ziceţi că nu v-am spus. În loc de cuvânt înainte

Spre facilitarea înţelegerii (cât se poate de) corecte a situaţiilor descrise în istorioarele mele şi ca să nu-i judecaţi prea aspru pe unii dintre protagonişti, se cuvin aduse nişte precizări. Nişte "atenţionări", ca pastilele de la TV: "acest program poate fi vizionat de".

Cu alte cuvinte: "Treaba voastră, să nu ziceţi că nu v-am spus." Asta e o frază celebră la noi în familie şi e legată de o întâmplare din copilărie, pe care v-o povestesc imediat. Doar să lămuresc ce-i de lămurit.

În primul rând, să fim bine înţeleşi: cele povestite despre locuri şi oameni reprezintă punctul meu de vedere, pe care mi-l asum. Dacă am luat-o cumva pe arătură, e vina mea, nu defectul altora. Ca să fiu sigură că nu-i supăr nici pe cei care încă mai sunt, nici pe cei ce au plecat pe lumea ailaltă, am mai schimbat câte un nume pe ici, pe colo.

În al doilea, pe vremea în care făceam, eu şi frate-meu, toate nebunelile zugrăvite în cele ce urmează, lumea era guvernată de principiul "bătaia e ruptă din Rai". Să-l fi contrazis echivala cu negarea existenţei Raiului însuşi. Or, într-o casă de preot ca a noastră, asta era de-a dreptul blasfemie. Prin urmare, o mai încasam. Vorba aia, "nu încercaţi asta acasă, nici în afara ei".

Nici prin gând nu-mi trece să încurajez astfel de metode "educative" ale anilor '80, dar vreau totuşi să clarific următorul lucru: părinţii noştri urmau mentalitatea epocii şi o "tradiţie" veche de când lumea, care presupunea corectarea şi îndreptarea caracterelor în formare prin măsuri usturătoare.

Aici, aveau libertatea de a fi creativi şi fiecare folosea ce-i pica în mână pentru buna aplicare a sănătosului prinţip, ca "altă dată să nu mai facem".

Cam la asta se rezumau cunoştinţele de psihologie infantilă în anii comunismului. Cum s-ar zice azi: "Atâta s-a putut." N-am de gând să-i critic, aşadar. Chiar dacă, recunosc, nu era deloc plăcut pentru părţile noastre dorsale.

Aşa că, dacă ajungeţi la pasaje mai hardcore, rog, trataţi cu indulgenţă. Genul programului: dramă moderată, dar foarte adevărată.

Şi iată şi păţania care făcu să dăinuie în memoria mea fraza cu "treaba voastră, eu v-am spus", poveste adevărată - ca toate celelalte - din copilăria mea caracaleană, din Oraşul cu Minuni.

Gara din Caracal era modestă, cu cele patru linii ale sale, dintre care una era mai mult moartă, veşnic nefolosită, deci ruginită. Dar mie mi se părea cât gara centrală din Londra.

Rareori erau mai mult de două trenuri staţionate în acelaşi timp. Şi îmi mai amintesc şi-acum fumul gros care mă învăluia şi mirosul de ulei ars al traverselor bătrâne.

Mai târziu, când am intrat la facultate, gara din Caracal a fost rampa mea spre libertate.

Când se întâmplă isprava noastră, era un an cu iarnă grea şi frig de crăpau ouăle de cioară sub mă-sa în cuibar. Oltenia toată, sub nămeţi. Cum Caracalul era nod de cale ferată spre Bucureşti pentru trenurile dinspre Deva, Arad, Timişoara, Râmnicu Vâlcea sau Craiova, deveneam un mic buric care, când ningea zdravăn, devenea o mare bubă în fund. Trenuri venite de la mama naibii întârziau zeci de minute. Iar lumea se agita, bătând mărunt din cizme pe peron, şi de nervi, dar mai ales de frig.

Peisaj de carte poştală: paporniţe îngrămădite peste nămeţi, copii puşi moţ peste bagaje. Şi zăpada cu aspect de zahăr tos, strălucind feeric în lumina bolnavă de hepatită a lămpilor din gara uitată de Dumnezeu... şi de trenurile de seară spre Bucureşti.

Când, minune cerească: începe difuzorul a păcăni, se aude celebrul "tananananinina", "gingle-ul" care preceda anunţul lu' tovarăşa din turnul de control. Capetele se rotesc într-acolo, spre stâlpul pe care stă cocoţată portavocea speranţei, vestitoarea unui posibil loc într-un tren spre Capitală.

Vocea de curcă prizărită, a cărei posesoare e vădit deranjată dintr-o aţipeală lângă soba caldă a dispeceratului, se face auzită, turuind anunţul: "Atenţiune, atenţiune, feriţi linia unu, feriţi linia unu. Trece rapidul de Timişoara, Drobeta", bla bla şi iarăşi bla şi tot aşa (e obligată să spună traseul complet), "circulând în direcţia Roşiori-Videle-Bucureşti Nord. NU staţionează în Gara Caracal." Se mai aude un prrr-prrr-poc, şi gata alocuţiunea.

Lumea începe a se buluci pe peron. Ies unii şi din clădirea gării, din sala de aşteptare ticsită, cu geamurile aburite de suflete îngrămădite ca viţeii în staul. Dau buluc şi se îngrămădesc la linia unu. Fapta cauzează iritare în turnul de control, de unde nu întârzie să se audă un al doilea apel, prin care se solicită eliberarea peronului şi se reaminteşte că va trece, fără să se oprească, un rapid, în mare viteză. "Vă rugăm, feriţi linia unu, repet, feriţi linia unu, trenul rapid care circulă cu mare viteză NU staţionează la Caracal. Nu mai sunt locuri, deci NU opreşte în Gara Caracal. Feriţi linia unu!"

Oamenii se împing unii în alţii mai abitir, care cu copii, care cu valize, baloţi, genţi - găinile vii mai lipsesc să fie tacâmul complet. Câţiva, mai curajoşi, chiar sar pe linia ferată şi scrutează negurile după vreo lumină care să indice apropierea mult-iubitului şi râvnitului tren.

Două noi anunţuri urmează, tot mai răstite şi mai imperative. Femeia pare să se fi trezit de-a binelea şi mai are un pic şi coboară la noi, să ne bage la loc în sala de aşteptare. Dar nu te pui cu speranţa oamenilor, care înţeleg pe dos. Cred că tovarăşa se manifestă aşa zgomotos de bucurie că în gara noastră mică apare, în sfârşit, un tren, după ore nesfârşite.

După încă o tentativă eşuată din partea angajatei gării, pe peronul de la linia unu deja nu mai ai loc şi cam la fel stă situaţia şi pe şinele de tren. Femeia mai încearcă o dată, în culmea exasperării: "Atenţiune, atenţiune, feriţi linia unu, trece rapidul, circulă cu mare viteză şi NU opreşte în Gara Caracal, feriţi linia unu." Pauză lungă.
"Auzi, ştiţi ceva? Treaba voastră, să nu ziceţi că nu v-am spus."

Cam aşa stă treaba pe la noi. Sper că v-am deschis apetitul pentru istorioare olteneşti hâtre, că eu abia m-am pornit.

Am pus pe hârtie toate amintirile ce urmează dintr-un sentiment de nostalgie greu de ostoit. Am retrăit intens, scriind, primii zece ani de viaţă, de acolo, din Caracal, din miezul profund al Olteniei. A fost, în parte, ca un fel de terapie. Iar pentru voi, sper să fie un prilej de zâmbet şi de bucurie. Închipuiţi-vă că sunteţi într-o casă bătrânească dintr-un sat uitat de lume, adunaţi grămăjoară în faţa sobei şi ascultaţi povestioare cu tâlc.

Atentate şi crime politice în istorie

 

Mihai Manea
Atentate şi crime politice în istorie
Editura Meteor Press, 2021
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Încă din Antichitate, asasinatele şi crimele politice au reprezentat o constantă a istoriei. Unele au zguduit lumea, altele au schimbat cursul istoriei, cele mai multe au generat controverse şi au alimentat teorii ale conspiraţiei ce au rezistat trecerii timpului.

Rămân şi astăzi întrebări care aşteaptă răspunsuri:
Ion Gh. Duca, omorât de legionari cu ştirea lui Carol al II-lea?
Zelea Codreau, călău şi victimă?
Barbu Catargiu, asasinat din ordinul lui Cuza?
Aldo Moro, sacrificat cu bună ştiinţă de guvernul lui Andreotti?

Sau putem specula ce s-ar fi întâmplat dacă...
... în 1939, Adolf Hitler nu şi-ar fi scurtat discursul de la berăria Bürgerbräukelle şi bomba care a explodat opt minute mai târziu l-ar fi surprins înăuntru?
... sau dacă glonţul turcului Mehmet Ali Ağca ar fi avut o altă traiectorie şi l-ar fi lovit în plin pe papa Ioan Paul al II-lea?

Cartea profesorului Mihai Manea vine să ne explice ce s-a întâmplat în realitate, când şi de ce şi ne propune o incursiune în trecutul violent al omenirii, absolut necesară şi plină de învăţăminte.

Fragmente

Cuvânt al autorului

Doi literaţi francezi celebri au sintetizat, în mod magistral, credem, esenţa şi limitele cunoaşterii. Astfel, La Fontaine spunea că "atunci când ştii multe, poţi să vorbeşti, dar e mai bine să taci", iar Marcel Proust declara că "adevărata călătorie a descoperirii înseamnă nu a căuta ţărmuri noi, ci a vedea cu ochi noi".

Când am început să lucrez la această carte, al cărei subiect este extrem de vast, iar sursele de informare par aproape inepuizabile, am reflectat îndelung la conţinutul său. Paginile ce urmează sunt rodul unor ani întregi de analize, selecţii şi lecturi. Nu pot emite pretenţia că am prezentat toate informaţiile referitoare la toate personalităţile care au fost ţinta unor atentate sau au căzut victime asasinatelor politice din simplul motiv că bibliografia disponibilă nu este decât parţială, iar istoria are, fără îndoială, un număr uriaş de eroi publici sau anonimi greu de cuprins în paginile unui singur volum.

În acelaşi timp, trebuie să precizez că nu am abordat speţele unor personaje celebre care au sfârşit tragic sau care au trecut pe lângă moarte în cazul cărora ştiinţa istorică mai are încă multe puncte de vedere de formulat în vederea unei concluzii - şi mă refer, de exemplu, la Maximilien de Robespierre, Dag Hammarskjöld, Che Guevara, Gheorghe I. Brătianu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ioan Petru Culianu, Viktor Iuşcenko şi mulţi alţii.

De menţionat este şi faptul că fiecare personalitate înfăţişată în paginile ce urmează, care a căzut victimă unor acte criminale, este prezentată prin raportare la viaţa şi activitatea sa. Ca atare, conştient ab initio de limitele acestei lucrări, autorul nu are pretenţia că a rezolvat mistere vechi de secole, nici că poate să dea verdicte definitive despre cei culpabili. Nu doreşte decât să ofere publicului larg o lucrare ce poate să suscite interes, curiozitate şi mai ales, să dezvolte gustul pentru lectură şi gândire critică.

Un gând deosebit şi întreaga mea gratitudine pentru directorul Editurii Meteor Press, care a acceptat acest proiect.

Violenţa, atentatul şi crima politică - permanenţe ale istoriei

Istoria a consemnat în mai toate epocile sale asasinate şi atentate, acţiuni violente îndreptate contra ordinii de stat şi a reprezentanţilor acesteia - şefi de stat, oameni politici, lideri militari sau religioşi şi alţii. Au existat, în acelaşi timp, şi numeroase momente în care cursul istoriei a fost schimbat de crime cu substrat politic care au zguduit lumea. Un clasament realizat de site-ul web www.toptenz.com a enumerat zece dintre cele mai faimoase asasinate care au avut loc de-a lungul istoriei şi care au produs controverse, alimentând teorii ale conspiraţiei ce au rezistat trecerii timpului.

1. Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, moştenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar, şi a soţiei sale, Sofia, în 1914.
2. Uciderea preşedintelui SUA Abraham Lincoln, în 1865.
3. Asasinarea ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, în 1881.
4. Asasinarea lui Martin Luther King, Jr., militant pentru drepturile civile din SUA, în 1968.
5. Asasinarea lui Caius Iulius Caesar, în 44 î.Hr.
6. Asasinarea lui Mahatma Gandhi, părintele independenţei Indiei, în 1948.
7. Asasinarea preşedintelui american John F. Kennedy, în 1963.
8. Asasinarea Indirei Gandhi, prim-ministru al Indiei, în 1984.
9. Uciderea lui Reinhard Heydrich, guvernatorul nazist al Boemiei şi Moraviei, în 1942.
10. Asasinarea lui Benazir Bhutto, fostul prim-ministru al Pakistanului, în 2007.

Dar de unde provine termenul de asasin, despre care o să tot vorbim în aceste pagini? În secolul al XI-lea, Hassan ibn-al-Sabbah (1050-1124), un adept al orientării şiite din cadrul islamului, s-a remarcat în Persia în lupta împotriva celeilalte orientări religioase a islamului, reprezentată de sunniţi. Alungat şi persecutat, Sabbah a cucerit fortăreaţa Alamut, unde şi-a creat o adevărată armată de adepţi care au ucis, potrivit numeroaselor surse istorice, o seamă de lideri politici, militari, religioşi. Această sectă şiită sângeroasă înfiinţată de Sabbah a primit numele de Asasini (în arabă, haşişiun, adică "fumătorii de haşiş"), deoarece membrii ei, renumiţi pentru cruzimea lor, consumau haşiş înainte de a porni la luptă. Potrivit altor istorici, termenul de asasin ar semnifica "susţinătorii lui Asas".

Asasinatul sau crima politică, scrie profesorul american de istorie Franklin Lewis Ford, vizează uciderea intenţionată a unei victime sau a unui grup de victime specifice pornind de la un motiv legat de importanţa sau proeminenţa publică a victimei şi comisă cu un scop politic. Dacă luăm însă în considerare rigoarea analitică, motivaţia este, uneori, greu de stabilit. S-au comis, în genere, asasinate politice pentru a elimina un rival în lupta pentru putere, pentru a preveni sau răzbuna o înfrângere politică, din fanatism sau pentru a impune o schimbare politică. Au fost comise însă şi asasinate sau atentate de indivizi cu tulburări mintale ori de unii care nu au urmărit altceva decât notorietatea. Motivaţia politică a asasinatului a fost teoretizată încă din Antichitate de către Sun Tzu în lucrarea Arta războiului. În Principele, Niccolò Machiavelli avertiza asupra necesităţii de a lichida inamicii politici atunci când aceştia devin un pericol real pentru societate. Armele utilizate au fost extrem de diverse - pumnalul, cuţitul, sabia, otrava, pistolul, carabina, ajunând până la cel mai sofisticat arsenal din secolul XXI.

De-a lungul secolelor, în cadrul societăţii - indiferent de treapta dezvoltării socio-umane în care se afla - asasinatele politice, interpretând sintagma luptei pentru putere, au constituit o modalitate de a obţine avantaje sociale sau de a accede la funcţii înalte în stat. Executate direct sau indirect, în nume personal, prin comploturi ori sub umbrela unor organizaţii extremiste, asasinatele politice au generat deseori răsturnări radicale de situaţii, chiar dacă, uneori, scopul acţiunii nu a fost atins în totalitate. Dacă luăm în considerare şi represaliile, în unele cazuri privite ca o armă a dreptăţii (fals înţeleasă, deseori), ajungem să apreciem proporţiile acestor crime.

Crimele care se încadrează în termenii unui asasinat politic, fie că sunt săvârşite la comandă străină, cu o largă reţea de indivizi aflaţi în slujba unor organizaţii care urmăresc răsturnarea ordinii de stat, să suprime cauza unui rău social şi să ralieze opinia publică, fie că urmăresc încetinirea dezvoltării societăţii în scopul acaparării unor bogăţii naturale ajung uneori să influenţeze mersul societăţii în ţara în care se petrec asemenea fapte abominabile.

Deseori, moartea violentă sau un atentat a transformat o carieră politică, atribuindu-i un destin tragic. În acelaşi timp, victimele au devenit subiectul unui cult, deseori de tip mistic, dezvoltat de-a lungul secolelor. De remarcat este şi soarta unor asasini pe care astfel de acte i-au scos din anonimat. Astfel, Brutus a intrat în memoria colectivă doar ca urmare a asasinării lui Cezar, iar Charlotte Corday a devenit o eroină de factură romantică doar pentru că l-a înjunghiat mortal pe unul dintre liderii marcanţi ai Revoluţiei Franceze, şi anume Jean-Paul Marat.

Asasinatul politic a vizat în cele mai multe cazuri puterea politică şi a constituit dintotdeauna o modalitate de a accede la putere, de a lichida adversarii politici. El a generat, dar nu întotdeauna şi în mod obligatoriu, o răsturnare de situaţie şi uneori a fost urmat de represalii. În cazul multor atentate sau comploturi politice, misterul legat de cei care i-au inspirat sau susţinut pe autorii lor dăinuie şi în prezent. De multe ori, autorii au fost trădaţi sau deconspiraţi sau prinşi în capcană. De fapt, privit din perspectivă socio-politică, asasinatul politic face parte din riscul exercitării puterii şi nu este întotdeauna însoţit de lichidarea sau abandonarea libertăţilor publice.

Majoritatea asasinatelor politice au fost încadrate în categoria regicidului, care, în opinia istoricului Olivier Coquard, s-au desfăşurat între secolul al XIV-lea şi al XVII-lea. Apoi, acestea s-au rărit până către sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar au apărut din nou, în forţă, la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Nu toţi conducătorii politici care au avut un sfârşit violent au fost victimele unor atentate. Astfel, împăratul german Frederic I Barbarossa (1154-1190) s-a înecat într-un râu din Asia Mică în perioada Cruciadei a treia (1189-1192), mai precis în 1190, sub greutatea armurii sale. Regele Franţei Carol al VIII-lea (1470-1498) a murit în 1498 ca urmare a unei lovituri primite la cap în timpul unui joc. Un alt rege francez, Henric al II-lea (1547-1559), s-a stins în 1559, după ce a fost rănit într-o întrecere cavalerească, închinată încheierii păcii cu Spania la Cateau-Cambrésis (1559).

Olivier Coquard evidenţiază într-o lucrare foarte recentă deosebirea dintre atentatul terorist, ale cărui victime sunt civili nevinovaţi şi care vizează modificări la nivelul puterii politice, comploturile de palat, care duc la un transfer de putere fără a opera schimbări de substanţă la nivel politic, şi asasinate inutile, care se remarcă prin aspectul lor spectaculos şi impactul mediatic deosebit, dar fără rezultate deosebite.

De-a lungul istoriei au existat numeroase conspiraţii şi comploturi care au urmărit eliminarea unor personalităţi ale vremii. Printre cele mai importante, pot fi menţionate următoarele:
65 şi 63 î.Hr. - prima şi a doua conspiraţie a lui Lucius Sergius Catilina împotriva puterii şi Senatului (Republica Romană)
65 d.Hr. - complotul lui Gaius Calpurnius Piso împotriva împăratului Nero (Imperiul Roman)
1478 - complotul lui Francesco de' Pazzi şi Bernardo Bandini Baroncelli împotriva familiei de Medici (Florenţa)
1506 - conspiraţia lui Giulio d'Este şi Ferrante d'Este împotriva fraţilor lor vitregi (Ferrara)
1570; 1583; 1586 - comploturile lui Roberto Ridolfi, Francis Throckmorton, Anthony Babington de asasinare a reginei Elisabeta I (Anglia)
1605 - complotul "prafului de puşcă", de asasinare a regelui Iacob I (Anglia)
1718-1720 - conspiraţia marchizului de Pontcallec împotriva lui Filip al II-lea, duce de Orléans (Franţa)
1749 - complotul sau revolta sclavilor musulmani (Malta)
1788 - conspiraţia Anjala pentru a pune capăt războiului ruso-suedez (Suedia)
1939 - operaţiunea Himmler pentru a justifica invadarea Poloniei (Germania)
1984 - atentatul IRA de la Brighton împotriva prim-ministrului Margaret Thatcher (Marea Britanie)

Desigur, se poate pune întrebarea de ce este atât de important să studiem aceste atentate sau crime politice. În primul rând, deoarece cei care au studiat intens crima şi asasinatul politic au lansat o întreaga literatură - articole, discursuri, unele documente semnificative care impun necesitatea studierii asasinatelor politice. În al doilea rând, acestea reprezintă deseori adevărate istorii în sine care au inspirat opere literare, au contribuit la dezvăluirea vanităţii asasinului şi, mai ales, la statuarea unui sistem de pază şi protecţie pentru conducătorii lumii. Având în vedere că, în mod practic, liderii politici, militari sau religioşi pot deveni oricând ţinta unui atentat, s-a dezvoltat un sistem de pază şi protecţie care, cu timpul, a ajuns din ce în ce mai sofisticat.

Încă din Antichitate au apărut informaţii cu privire la atentate sau comploturi politice. Astfel, în Vechiul Testament este menţionat faptul că regele Ioaş al Iudeei a fost asasinat de către slujitorii săi. Apoi, este pomenită istoria lui Ioab, care l-a omorât pe Absalom, fiul lui David, iar Sanherib, regele Asiriei (705-681 î.Hr.), a fost ucis de fiii săi. Tot aici apare povestea Iuditei, care a contribuit decisiv la eliberarea evreilor amăgindu-l şi ucigându-l pe generalul Olofern, conducătorul armatei asiriene care invadase Iudeea. Scriitorul şi filosoful indian Chanakya (c. 350-283 î.Hr.) a vorbit despre asasinate în lucrarea Arthashastra ("Ştiinţa statului"), cel mai vechi text laic indian şi un veritabil tratat de politică, administraţie şi economie. Chanakya a fost şi sfetnicul împăratului Chandragupta Maurya (340-298 î.Hr.), fondator al Imperiului Maurya din India, care s-a inspirat din lucrarea Arthashastra pentru a întemeia primul mare regat indian şi care a recurs mai târziu la asasinate împotriva unora dintre comandanţii şi urmaşii lui Alexandru Macedon. În anul 339 î.Hr., Socrate, renumitul filosof grec al Antichităţii condamnat la moarte pentru învăţătura şi activitatea sa nonconformistă, a fost obligat să bea otravă, mai exact o fiertură din cucută.

În China, la sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., s-a impus regatul Qin. Conducătorul regatului Yan a încercat înlăturarea împăratului Qin Shi Huangdi, întemeietorul dinastiei Qin, şi a trimis un asasin pe nume Jinj Ke, care însă a fost ucis, iar complotul a eşuat.

În schimb, conspiraţia care l-a vizat pe Filip al II-lea, regele Macedoniei (359-336 î.Hr.), a avut sorţi de izbândă. Filip a pierit la Aegae, probabil în 336 î.Hr., unde curtea s-a reunit pentru a sărbători căsătoria lui Alexandru I al Epirului cu Cleopatra a Macedoniei, fata lui Filip şi a Olympiei. În timp ce intra în teatrul oraşului, Filip a fost ucis de Pausanias de Oretis, una dintre gărzile sale de corp. Motivele crimei rămân controversate, dezbaterile purtându-se în jurul mai multor ipoteze, şi anume cea avansată de Cleitarchus, unul dintre istoricii lui Alexandru cel Mare, şi cea a istoricului latin Justin.

În Roma antică, asasinatul a fost mereu prezent şi numeroşi conducători, de la Caesar la Caligula, au căzut victime unor comploturi ale aristocraţiei sau ale membrilor gărzii pretoriene. În timpul ocupaţiei romane a Iudeei s-a afirmat gruparea sicarilor sau a zeloţilor, care a recurs la acte de violenţă şi asasinate împotriva romanilor sau a evreilor care colaborau cu duşmanul. Se foloseau de pumnale scurte, ascunse în pelerină (numite de romani "sica", de aici şi numele de "sicari"), după care dispăreau repede în mulţime. Relatări despre mişcarea zeloţilor apar şi în lucrările istoricului evreu Flavius Josephus Antichităţi Iudaice şi Războiul Evreilor atunci când vorbeşte despre revoltele din Iudeea stăpânită de romani în secolul I d.Hr.

În Evul Mediu, odată cu perioada Renaşterii, a luat amploare tiranicidul, adică asasinarea unui rege sau suveran atunci când guvernarea sa devenea tiranică. De remarcat este faptul că tirania i-a preocupat pe numeroşi învăţaţi încă din Antichitate. Astfel, pentru vechii greci, de exemplu, asasinul unui tiran putea să fie un veritabil erou. Mai mult, Herodot a opus tiraniei monarhia. Platon a susţinut că tirania se putea instaura ca urmare a derapajelor din cadrul regimurilor democratice. Iar cronicarul John de Salisbury s-a întrebat dacă tirania avea legitimitate. Conciliul de la Konstanz din 1414-1415 a condamnat oficial tirania. De exemplu, este pomenit cazul lui Dimitrie Zvonimir, rege al Croaţiei (1076-1089), care, conform unor izvoare istorice, ar fi fost ucis deoarece nu a acceptat o propunere a papei de a lupta alături de bizantini împotriva turcilor selgiucizi. În 1192, Conrad de Montferrat, marchiz de Montferrat, ales rege al Ierusalimului în acelaşi an, a fost ucis de doi membri ai sectei Asasinilor. Tot în urma unui asasinat a pierit şi Przemys³ al II-lea, rege al Poloniei (1295-1296). Au existat şi conducători care au sfârşit în timpul războaielor religioase, de exemplu în Franţa secolului al XVI-lea. În acelaşi timp, au avut loc mai multe atentate la viaţa reginei Elisabeta I a Angliei (1558-1603). În Japonia medievală, luptătorii ninja sau shinobi erau angajaţi să urmărească potenţialii rivali în perioada shogunatului Tokugawa, să se infiltreze în rândul familiilor adversarilor şi să-i ucidă.

În epoca modernă, numărul crimelor politice a sporit. De exemplu, în perioada domniei regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei (1643/ 1661-1715), supranumit Regele Soare sau Ludovic cel Mare, a avut loc celebra de acum "Afacere a otrăvurilor", o serie de procese de vrăjitorie în care a fost implicată şi marchiza de Montespan, metresa regelui. Potrivit unor istorici, împăratul Napoleon Bonaparte (1804-1814/1815) a fost otrăvit lent cu arsenic, în perioada exilului din insula Sf. Elena (1815-1821) din ordinul guvernatorului britanic Sir Hudson Lowe. Mai mult, în Rusia, cinci împăraţi (ţari) au fost asasinaţi în mai puţin de 200 de ani, iar în Statele Unite ale Americii, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, au fost asasinaţi trei preşedinţi: Abraham Lincoln (1865), James Garfield (1881) şi William McKinley (1901). În Marea Britanie, singurul prim-ministru asasinat a fost Spencer Percival (1812). În unele cazuri, asasinatul, precum cel de la Sarajevo (1914), a fost utilizat ca pretext pentru declanşarea războiului.

În secolul XX, numărul atentatelor a crescut, fiind vizate deopotrivă personalităţi democratice, precum preşedintele american Franklin Delano Roosevelt (1933-1945), ţinta unui imigrant italian, Giuseppe Zangarra, care a tras asupra lui cinci focuri de armă în 1933, generalul Charles de Gaulle, preşedinte al Franţei (1959-1969), care a fost vizat de nu mai puţin de 27 de atentate, dar şi dictatori, precum Benito Mussolini, conducătorul fascist al Italiei, care a supravieţuit atentatelor puse la cale de Tito Zaniboni (1925), Violet Gibson (1926), Gino Lucetti (1926), Anteo Zamboni (1926), Michele Schirru şi Angelo Sbardellotto (1933). În perioada interbelică, poliţia secretă sovietică (NKVD) a organizat numeroase atentate în Europa şi în lume împotriva adversarilor politici, cel mai celebru caz avându-l ca victimă pe Leon Troţki. La 18 aprilie 1943, pe baza informaţiilor culese de către serviciile secrete, avioanele americane au interceptat şi doborât aeronava care îl purta de la Rabaul la Bougainville pe amiralul Isoroku Yamamoto, comandantul flotei japoneze care a plănuit atacul de la Pearl Harbor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

În condiţiile înrăutăţirii situaţiei internaţionale, pe fondul escaladării Războiului Rece, asasinatele politice au luat amploare. Astfel, pot fi menţionate, între multe altele, atentatele împotriva lui Liaquat Ali Khan, prim-ministrul Pakistanului (1951), Inejiro Asanuma, şeful Partidului Socialist din Japonia (1960), preşedintele american John Fitzgerald Kennedy (1963), reverendul Martin Luther King (1968), senatorul Robert Kennedy, candidat la alegerile prezidenţiale din SUA (1968), Gheorghi Ivanov Markov, disident bulgar, ucis la Londra (1978), Benigno Aquino, Jr., senator şi lider al opoziţiei democratice din Filipine (1983), generalul Muhammad Zia-ul-Haq, preşedintele Pakistanului (1988). Treptat, asasinatul politic şi terorismul s-au împletit, în joc intrând şi serviciile de informaţii, precum MI6, CIA, KGB sau Mossad. După atentatele de la 11 septembrie 2001, într-o lume care a suferit importante mutaţii geopolitice, noua tehnologie, aflată în plin avânt, a determinat o mai mare precizie şi eficienţă a atentatelor prin utilizarea de echipamente sofisticate - mici rachete de croazieră sau drone de supraveghere şi de luptă.

Asasinatul şi crima politică nu au lipsit nici în România. Trebuie menţionat faptul că doar în Evul Mediu, mulţi voievozi din Moldova sau Ţara Românească au răpit, au ucis şi au torturat. Cam aproape jumătate dintre voievozii români nu au un mormânt al lor, deoarece o statistică simplă arată că, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, într-un sfert de veac - între 1510 şi 1535 - zece domnitori au fost ucişi, printre aceştia Mihnea Vodă cel Rău, Dragomir Călugărul, Radu de la Afumaţi, Vladislav al III-lea şi fiul său, Moise Vodă. Deseori, otrava a schimbat în mod violent succesiunile la tronurile Principatelor Române, deşi nu întotdeauna reprobabilul act a fost şi evident sau demonstrat. Aşa au pierit Roman al II-lea, domnitor al Moldovei (1447-1448), Ştefan cel Tânăr (Ştefăniţă), domn al Moldovei (1517-1527), Alexandru Movilă, domn al Moldovei (1615-1616), Iliaş Alexandru, domnitor al Moldovei (1667-1668), Alexandru Lăpuşneanu, domn al Moldovei (1552-1561; 1564-1568), Şerban Cantacuzino, domn al Ţării Româneşti (1678-1688). Conform unor surse, se pare că otrava ar fi fost şi cauza decesului lui Nicolae Titulescu, ministru al afacerilor externe în perioada interbelică.

Românii au cunoscut şi în epoca modernă manifestări ale urii, intoleranţei şi extremismului. Trei şefi de guvern, adepţi ai diferitelor ideologii - ţărănism, liberalism, carlism, comunism sau legionarism - au fost asasinaţi în perioada mandatului lor.

În perioada regimului comunist, România s-a numărat printre statele care au trebuit să facă faţă pericolul terorismului. Astfel, în deceniul al optulea al secolului XX, organizaţia teroristă palestiniană Septembrie Negru a încercat să lovească obiective de pe teritoriul României unde activau diplomaţi sau turişti israelieni. Organisme specializate, precum ARTA, Şoimii, USLA, au dejucat o serie de posibile atentate în 1973, 1975, 1985. În schimb, nu a putut fi preîntâmpinată asasinarea unui diplomat iordanian, în 1984, de către un student iordanian de origine palestiniană, la Hotel Bucureşti din capitala României.

Într-o epocă în care tehnologia de ultimă generaţie este des utilizată în cadrul atentatelor, este binevenită - cu scop de informare şi aducere aminte - o incursiune în trecutul violent al omenirii, care, în acelaşi timp, este şi absolut necesară şi plină de învăţăminte.

ATENTATE ŞI CRIME POLITICE ÎN ANTICHITATE
 

Alcibiade

Lumea greacă antică a lăsat moştenire umanităţii nu doar teorii şi concepte politice, monumente impozante de arhitectură, opere litere nemuritoare, dar şi personalităţi a căror faimă s-a întins peste veacuri, multe dintre ele sfârşind în mod tragic. Una dintre acestea a fost Alcibiade, cunoscut cu numele latin drept Alcibiades Cleiniou Scambonides.

Alcibiade s-a născut la Atena, în jurul anului 450 î.Hr., fiind unul dintre ultimii reprezentanţi ai familiei Alcmeonizilor, din dema Scambonides. Părinţii săi au fost Cleinias, care luptase în războaiele cu perşii, şi Deinomache, fiica lui Megacles. Familia sa a fost ruinată în urma Războiului Peloponesiac (431-404 î.Hr.). După moartea tatălui său, Alcibiade a fost educat la curtea tutorelui şi unchiului său, Pericle, care, alături de Ariphron, răspundea de învăţătura sa. L-a avut ca dascăl, printre alţii, pe filosoful Socrate, pe care l-a admirat şi care l-a învăţat retorica. Alcibiade s-a căsătorit cu Hippareta, (fiica lui Hipponicus, unul dintre oamenii înstăriţi ai Atenei), cu care a avut un băiat şi o fată.

Frumos, extravagant, inteligent, dar şi ambiţios, intrigant şi, mai ales, dornic de putere, mereu trecând dintr-o tabără în alta, Alcibiade a fost văzut de unii autori ca un prim model de dandy, arogant, şi îmbătat de laude."

Datorită calităţilor sale s-a aflat la conducerea grupării democratice de la Atena. S-a afirmat ca şef militar şi om politic în a doua parte a Războiului Peloponesiac. Ales strateg al Atenei în 420 î.Hr., a susţinut o politică externă activă a Atenei, vizând o alianţă a Atenei cu Elida, Argolida şi Mantineia, care însă a eşuat ca urmare a victoriilor ulterioare ale Spartei (418 î.Hr.). A luptat în bătăliile de la Potidea (432 î.Hr.) şi Delium (424 î.Hr.).

După pacea lui Nicias (421 î.Hr.), Alcibiade a propus, în 416 î.Hr., organizarea unei expediţii ateniene în insula Sicilia, unde cetatea Sagesta lansase un apel de ajutor. Într-o cuvântare celebră, a supus Adunării Poporului ideea realizării unui imperiu al Atenei în sudul Italiei şi insula Sicilia, regiune colonizată de greci în Antichitate şi care a fost denumită în epocă Magna Graecia.

Expediţia a început în 415 î.Hr., cu debarcarea la Siracuza şi asediul cetăţii. Înainte plecării spre Sicilia a avut loc însă la Atena un eveniment mai puţin cunoscut, şi anume mutilarea hermelor - statuile din piatră amplasate de-a lungul drumurilor, la răspântii şi la intrarea în casele greceşti, care aveau sculptat în partea superioară capul lui Hermes, zeul comerţului. Potrivit lui Plutarh, Androcles, un lider politic, a folosit martori mincinoşi care l-au acuzat pe Alcibiade de mutilarea statuilor şi de profanarea Misterelor Eleusine, ceea ce constituia, practic, un atentat la spiritualitatea Atenei. Expediţia ateniană din Sicilia s-a terminat cu un dezastru. Flota a fost distrusă şi mulţi atenieni au fost capturaţi. Alcibiade a fost rechemat acasă pentru a fi judecat de sacrilegiu. Orgolios, generalul atenian a refuzat să se supună, trecând de partea principalului adversar al Atenei, Sparta. În consecinţă, a fost condamnat la moarte in absentia şi la confiscarea averii.

Refugiat în Sparta, Alcibiade a întors armele împotriva Atenei, făurind planul unei alianţe între Sparta şi marele duşman al lumii greceşti, Persia. În 412 î.Hr., perşii, prin guvernatorul (satrapul) Tisaferene, au înzestrat flota spartană, care, către sfârşitul Războiului Peloponesiac, a navigat în Marea Egee printre insulele greceşti. Dar afinitatea pentru Sparta nu a durat mult, deoarece Alcibiade nu a obţinut ceea ce a dorit. Ca urmare a intrigilor sale, perşii au început să reducă ajutoarele acordate Spartei în lupta împotriva Atenei.

În 411 î.Hr., Alcibiade şi câţiva lideri politici şi militari atenieni au urzit un plan care urmărea instaurarea unui regim oligarhic la Atena, dar dezamăgit că nu a obţinut ceea ce a dorit, a trădat din nou şi a revenit de partea grupării democratice de la Atena. În 410 î.Hr., a fost reales strateg la Atena şi a obţinut victoria de la Mindaros împotriva spartanilor. După doi ani, a fost absolvit de toate acuzele aduse anterior şi a fost ales hegemon al cetăţii. Înfrângerea de la Notion din 407 î.Hr. l-a făcut însă să îşi piardă din nou toate titlurile şi îl forţează să plece în Tracia.

Către finalul Războiului Peloponesiac a fugit din nou în Asia Mică, la perşi. Alcibiade nu a fost singurul grec care s-a refugiat de-a lungul veacurilor la perşi. Au mai făcut-o şi Temistocle, Demaratos sau Gongilos. Conform lui Tucidide, Alcibiade a călătorit la Susa şi Babilon, unde l-a întâlnit pe regele perşilor Darius al II-lea (423-404 î.Hr.). În lucrarea sa Vieţi paralele, Plutarh povesteşte că Alcibiade, refugiat la curtea satrapului Farnabazos al II-lea, în Frigia, a luat cu el multe bogăţii, deşi pierduse şi mai multe, deoarece fusese jefuit înainte de traci. Multe dintre detaliile morţii fostului general atenian sunt încă neclare. Potrivit lui Plutarh, Farnabazos a decis să îl lichideze la insistenţele Spartei. Într-o noapte din anul 404 î.Hr., reşedinţa sa a fost înconjurată şi incendiată. Văzând că nu are scăpare, Alcibiade a ieşit să lupte împotriva asasinilor săi, dar a fost ucis de arcaşii persani. Un tablou al lui Philippe Chéry, din 1791, expus la Muzeul de Arte Frumoase din La Rochelle în Franţa, zugrăveşte tragicul eveniment.

O viaţă secretă (III)

Madame Claude

 

William Stadiem
Madame Claude
O lume secretă a plăcerii, privilegiilor şi puterii
 Editura Corint, 2021
Traducere din limba engleză de Claudia Roxana Olteanu
 
 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

William Stadiem s-a născut în Kinston, statul american Carolina de Nord. A absolvit magna cum laude Universitatea Columbia. Şi-a dat doctoratul în drept la Universitatea Harvard şi a lucrat pe Wall Street ca avocat înainte de a ajunge la Hollywood şi de a scrie scenarii pentru producţii cinematografice precum Tânărul Toscanini, regizată de Franco Zeffirelli, cu Elizabeth Taylor şi Philippe Noiret în distribuţie.

Este autorul mai multor cărţi care s-au bucurat de un deosebit succes la public, cum ar fi: Marilyn Monroe Confidential (1979), Lullaby and Goodnight (1987), Mr. S: My Life with Frank Sinatra (2001), Dear Senator: A Memoir by the Daughter of Strom Thurmond (2005), Don't Mind If I Do (2008). Este de asemenea un apreciat jurnalist şi este invitat adesea la emisiuni de televiziune dedicate celebrităţilor, cinematografului şi preparatelor culinare. În prezent, locuieşte în Santa Monica, statul California.

Nota autorului: Aceasta este o poveste adevărată, dar unele nume şi amănunte au fost schimbate.

*

După al Doilea Război Mondial, cea cunoscută drept Madame Claude a condus, la Paris, în apropiere de Champs-Élysées, una dintre casele de toleranţă cele mai exclusiviste de la acea vreme, ajungând să aibă la un moment dat o reţea alcătuită din peste 500 de femei şi câţiva bărbaţi, precum şi o agendă care, susţinea ea, cuprindea nume celebre precum cel al preşedintelui SUA, John F. Kennedy, cel al şahului Iranului şi cel al patronului concernului Fiat, Giovanni Agnelli.

În anii 1960, era cea mai bogată şi cea mai celebră femeie realizată prin forţe proprii din Europa - o adevărată legendă de talia lui Coco Chanel. Fernande Grudet, viitoarea Madame Claude, s-a născut într-o familie evreiască săracă din oraşul Angers şi, potrivit propriilor spuse, a dus o viaţă extrem de aventuroasă - a luptat în Rezistenţa franceză, a supravieţuit internării într-un lagăr nazist de concentrare, s-a iubit cu membri ai Mafiei corsicane şi a făcut trotuarul înainte de a deschide un bordel pentru cei bogaţi şi faimoşi. Apelând în mod inedit la tehnologia telefonului, a creat conceptul de call-girl. Madame Claude nu a vândut însă pur şi simplu sex, ci a fost o adevărată peţitoare a elitei puterii.

Pornind de la discuţiile purtate chiar cu protagonista acestei cărţi şi de la interviurile luate celor care au ajutat-o să-şi construiască imperiul, biograful şi specialistul în istorie socială William Stadiem destramă vălul care ascundea secretele lui Claude, pătrunzând în lumea interzisă a plăcerii şi a privilegiilor.

"Fascinanta istorisire a lui Stadiem este cât se poate de voluptuoasă, dar şi plină de surprize plăcute." (Vogue)

"O revelatoare biografie a «elegantei regine franceze a sexului»... Este interesant de văzut ce diavol zăcea în unii dintre eroii lumii noastre politice şi culturale." (Kirkus Reviews)

Fragment
Capitolul 1 - Câteva noţiuni în limba franceză

Camelot (denumire sub care mai este cunoscută administraţia Kennedy - n. tr.) venea la Paris. Era primul turneu oficial întreprins de cuplul prezidenţial în Europa, iar cei doi erau mai mult decât încântaţi. Dacă Jackie Kennedy se bucura că îl va întâlni pe unul dintre idolii ei literari, noul ministru francez al culturii, André Malraux (Condiţia umană), cu care avea să facă un tur special al Luvrului, persoana la care John Kennedy se gândea, probabil, cel mai mult era Madame Claude, care urma să-i prezinte lui JFK propria viziune asupra condiţiei umane. Era un rendez-vous cu destinul pe care preşedintele îl plănuia de câteva săptămâni.

După eşecul din Golful Porcilor din aprilie 1961, John Kennedy era hotărât să-şi relanseze preşedinţia. Cea mai bună modalitate de a atrage atenţia întregii omeniri ca reprezentant al Lumii Noi şi de a o face să uite de nereuşita din Cuba era să se întâlnească cu doi reprezentanţi marcanţi ai Lumii Vechi, Charles de Gaulle şi Nikita Hruşciov, acasă la ei, în Europa. Dar simplul fapt că JFK avea treburi importante în străinătate nu însemna că îşi putea stăpâni obsesia pentru sex, care transforma Casa Albă într-un bordel cu "secretare" bine-crescute, care îşi petreceau timpul mai mult în piscină şi apoi în dormitorul Lincoln decât la maşina de scris.

Dacă giumbuşlucurile făcute în pat de JFK la Casa Albă aveau ca rezultat un soi de farsă franţuzească de budoar, ce loc mai bun ca Parisul se putea găsi pentru continuarea spectacolului? Şi ce beneficiu secundar mai bun ar fi avut o astfel de excursie diplomatică decât o mostră din comorile şi plăcerile lui Madame Claude, despre care JFK auzise de curând de la playboy-i lui, Frank Sinatra, Igor Cassini şi Porfirio Rubirosa, care îl regalau cu poveşti despre tânăra (de vreo 30 de ani) şi eleganta codoaşă specializată în transformarea fiicelor cuviincioase ale aristocraţiei franceze nouvelle pauvre (expresia nouveaux pauvres - "noii săraci", în franceză - desemnează o categorie de persoane afectate de o nouă formă de sărăcie apărută după al Doilea Război Mondial ca urmare a schimbărilor profunde de ordin economic, tehnic şi social produse în societate. În contrast cu aceasta se foloseşte expresia nouveaux riches - "noii bogaţi" -, apărută în perioada interbelică - n. red.) postbelice în filles de joie (fiice ale plăcerii - fr.).

Dacă JFK avea un gen preferat, acela era fata sănătoasă, snoabă, cuminte şi educată, a cărei inaccesibilitate făţişă, asemănătoare unui cordon sanitar, o putea viola, cum erau fetele de la Miss Porter sau Ethel Walker (şcoli de fete din SUA - n. red.), care îi aţâţaseră dorinţele pe când era elev la Choate şi student la Harvard. Fete precum Jacqueline Bouvier, cu care trebuise să se căsătorească pentru a se culca cu ea, ca să descopere mai apoi repede că una singură nu e de ajuns. Şi acum iată, aici, o matroană specializată exact în ceea ce îl interesa pe el.

Desigur că preşedintele avea multe excepţii de la regula lui şi multe femei frumoase îi ieşiseră în cale. Marilyn Monroe, ultima lui obsesie, se încadra cu greu în tipul liceenei cuminţi. La fel şi Judy Campbell, care împărţise patul nu doar cu JFK, Sinatra sau mafiotul Sam Giancana din Chicago, ci şi cu tatăl lui, Joseph, căruia toată lumea îi spunea şi acum "domnul ambasador", de când fusese omul lui Franklin D. Roosevelt la Palatul Buckingham. (JFK îi zicea tatălui său "Marele JP".) Totuşi, Judy Campbell, cu toată lipsa ei de educaţie, făcuse şcoala catolică şi avea aceeaşi puritate autentică pe care i-o oferise şi Jackie. Era genul de fată pe care o punea la dispoziţie această Madame Claude. JFK murea de nerăbdare.

Nu avea deloc aversiune faţă de prostituţie, indiferent cât de eufemistic era acest cuvânt, şi nu-l deranja să împartă cu tatăl său o amantă. Aşchia nu sare departe de trunchi. În ciuda faptului că se trăgeau din irlandezi catolici şi a rădăcinilor pe care le aveau în puritanul Boston, membrii familiei Kennedy, cel puţin bărbaţii, nu erau deloc pretenţioşi în privinţa sexului, mai ales a sexului comercial. La urma urmelor, lui Joe, unul dintre cei mai mari afacerişti din America, i se părea firesc să combine cele două mari pasiuni ale sale, sexul şi comerţul.

În timp ce era elev la Choate, John Kennedy şi-a pierdut virginitatea cu o prostituată albă din Harlem, lucru pe care i l-a povestit colegului de şcoală LeMoyne Billings, cel mai bun prieten al său. Când era la Harvard, iar Joe era ambasador în Anglia, tatăl şi-a luat fiul într-un circuit al legendarelor bordeluri legale - maisons closes - ale Parisului. Acestea erau, practic, hoteluri de lux în care nimeni nu dormea niciodată singur. Le One-Two-Two, de exemplu, numit aşa după numărul la care se găsea pe Rue de Provence, în spatele magazinului universal Galeries Lafayette, era inclus în multe circuite scumpe cu ghid dedicate străinilor care vizitau Oraşul Luminilor.

A face sex la Le One-Two-Two sau la alte bordeluri celebre, precum Le Sphinx sau Le Chabanais, care-şi luau numele după acea rue pe care se aflau, era o tradiţie exclusivistă la Paris, ca şi a lua masa la Maxim's (unul dintre cele mai renumite restaurante din capitala franceză, fondat în 1893 - n. red.) sau a urmări un spectacol la Folies Bergère (sală de spectacole din Paris, inaugurată în 1869 - n. red.). După o masă rafinată luată în localul respectiv, domnii se puteau retrage cu frumoasa aleasă (erau 60 de frumuseţi dintre care puteai alege) într-unul dintre cele 22 de dormitoare, fiecare având o anumită tematică. Exista o cameră care avea ca temă jungla africană, una cu plaja de la Miami, una care reproducea o cabină de lux de pe vasul Normandie, un adăpost de pirat, o cabină de hidroavion şi, elementul de atracţie al tuturor acestor locuri, o temniţă bine înzestrată.

Le One-Two-Two nu era preferat doar de Joe Kennedy, ci şi de numeroşii lui prieteni de la Hollywood, printre care se numărau Humphrey Bogart, Fatty Arbuckle, Gary Cooper şi Cary Grant. Şi femeilor le plăcea, inclusiv lui Marlene Dietrich şi Gloriei Swanson, iubirea vieţii lui Joe, care a locuit la Paris în zbuciumaţii ani 1920, ca marchiză de Falaise. Soţul ei, marchizul, a devenit angajatul lui Joe la Studiourile Pathé, deţinute de familia Kennedy. Marchizul îi prezenta lui Joe splendorile nopţii pariziene, timp în care Joe avea o aventură pe faţă cu marchiza şi producea filmul Queen Kelly, un fiasco niciodată terminat, care spunea povestea unei patroane de bordel din estul Africii, aflat sub stăpânire germană.

În timpul războiului, Le One-Two-Two şi celelalte cluburi importante au fost preluate de Gestapo şi transformate în bordeluri pentru ofiţerii superiori nazişti. Casele respective au fost închise definitiv în 1946, datorită unei legi elaborate de Marthe Richard, ea însăşi prostituată devenită aviatoare şi apoi spioană, care, după război, a intrat în politica sexului. Folosindu-se de furia francezilor împotriva naziştilor, Richard a marcat efectiv toate bordelurile cu o zvastică stacojie şi le-a scos pe prostituate în stradă (erau sute de mii în toată Franţa), ca în filmul Irma la Douce, turnat de Billy Wilder în anii 1960, în care rolul prostituatei vesele care dă titlul filmului e interpretat de Shirley MacLaine. Femeile care făceau trotuarul au devenit în scurt timp un simbol al Parisului, asemenea teraselor cafenelelor.

Totuşi, nicio lege nu putea face să dispară complet bordelurile din Franţa. Au apărut case secrete, de multe ori controlate de Mafia corsicană. Niciuna nu era mai selectă şi mai discretă decât cea a lui Madame Billy, o casă mare, din secolul al XIX-lea (acum demolată), din Rue Paul Valéry, nr. 4, din luxosul arondisment 16, pe care o frecventau politicieni importanţi, vedete ale cinematografiei franceze, precum Jean Gabin şi Yves Montand, sau magnaţi americani precum Henry Ford al II-lea. Joseph Kennedy îl dusese de multe ori acolo pe Jack în anii 1950, pentru a se distra după masă în drum spre casa de vacanţă pe care familia Kennedy o închiria la Èze, pe Coasta de Azur, chiar şi după ce Jack se căsătorise cu Jackie şi fusese ales senator. Complexul Hyannisport avea câteva elemente de atracţie, dar între acestea nu figura bouillabaisse (supă de peşte, specialitate culinară specifică regiunii Provence, din sud-estul Franţei - n. red.) sau accesul facil la prostituate simandicoase - aşa a luat naştere diaspora sezonieră din Franţa. Rose (soţia lui Joseph Kennedy şi mama lui John F. Kennedy - n. red.) rămânea de multe ori în Massachusetts, lăsându-i pe băieţi să se distreze pe Riviera. Simţul pudorii şi înfrânarea nu erau cunoscute familiei Kennedy.

Madame Billy avea un bordel de modă veche, cu 20 de fete cochete, un bar imens şi zece camere. Ceea ce oferea această nouă Madame Claude era o fantezie nemaiîntâlnită până atunci. Ea putea pregăti pentru client femeia visurilor sale. Ideea ei originală a fost să combine fanteziile de la cabaretul Crazy Horse, acel templu al striptease-ului de pe Avenue George V înfiinţat în 1951, considerat cel mai elegant club de profil, la care evoluau cele mai spectaculoase fete din lume, cu realităţile prostituţiei.

Regula valabilă pentru specimenele perfecte de feminitate de la Crazy Horse era "priveşte, dar nu pune mâna". Acelaşi standard de voyeurism se aplica şi amazoanelor de la Lido (alt cabaret celebru situat în Paris, pe Champs-Élysées, inaugurat în 1946 - n. red.) şi Folies Bergère, la fel ca supermodelelor de azi. Madame Claude a avut geniul să permită înlăturarea acestui scut protector, îngăduindu-le bărbaţilor obişnuiţi, sau cel puţin bogătaşilor, să atingă ceea ce era de neatins. Nu trebuia să fii Tom Brady ca să o ai pe Gisele Bündchen. Nu trebuia să fii nici Harvey Weinstein. Nu trebuia să hărţuieşti pe nimeni, nu trebuia să te baţi cu nimeni. Nu trebuia nici să fii burlac. Chiar dacă erai şef de stat.

Serviciul special şi secret al lui Madame Claude se adresa "bărbatului care are totul", ca mai toate reclamele de pe Madison Avenue de la sfârşitul anilor 1950, menite să le stârnească oamenilor dorinţa de a câştiga şi mai mult. Pe lângă faptul că erau înalte, superbe şi aveau un trup sculptural, Claude a mai adăugat un element: distincţia. Fetele ei nu făceau pur şi simplu striptease; proveneau din vechi familii din înalta societate franceză. Mai ales în Franţa, snobismul era o mare virtute, iar Madame Claude a jucat cartea aceasta până la capăt. Majoritatea întâlnirilor aveau loc "la client", iar în cadrul acestora ea vindea intelect şi farmec, nu doar sex. Îşi trimitea fetele la întâlniri de seară la care se lua masa, se dansa şi se încheia totul în mod fericit în cele mai luxoase locuri din acest fermecător oraş. Timpul însemna bani, iar o bună parte din timpul pentru care se plătea era reprezentat de farmecul romantic sau de iluzia acestuia, nu de sex.

Mogulii şi vedetele aflate în vizită, de obicei fără soţii, îşi încheiau serile feerice în apartamentele lor luxoase de la Ritz, Plaza Athénée, Crillon sau George V. Când era nevoie de discreţie, ca în cazul lui JFK, se putea aranja un rendez-vous strict secret, într-un loc ireproşabil, bineînţeles, nu într-unul dintre omniprezentele hôtels de vingt minutes (hoteluri de 20 de minute - fr.), în care se consumau relaţii întâmplătoare. Claude avea un apartament cu trei dormitoare în Rue de Marignan, în zona comercială a bulevardului Champs-Élysées. Două sau mai multe fete frumoase, invariabil înalte şi graţioase ca nişte manechine se aflau acolo la datorie, satisfăcând închipuirile şi pasiunile diabolice ale jurnaliştilor şi fotografilor de la Paris Match, care-şi avea sediul după colţ, sau ale vedetelor şi producătorilor din "Micul Hollywood" parizian, cartierul companiilor de film grupate vizavi de Champs-Élysées, pe Rue de Ponthieu şi pe Rue de Colisée.

Apartamentul de pe Marignan îi deservea de asemenea pe magnaţii englezi şi europeni aflaţi în trecere, care stăteau pe Champs-Élysées la Travellers Club. Şeful bagajiştilor de acolo, un om priceput la aranjamente, o ajutase pe Madame Claude să-şi înceapă afacerea cu doar câţiva ani înainte, strecurându-le numărul ei de telefon membrilor mai privilegiaţi. (Clubul a avut clientelă exclusiv bărbătească până în secolul al XXI-lea.) Ca o ironie a sorţii, clădirea de marmură a clubului, aflată pe Champs-Élysées, la nr. 25, fusese construită în 1865 de Esther Lachmann, una dintre prostituatele cele mai cunoscute ale Parisului într-o epocă în care "les grandes horizontales" (marile orizontale - fr.), cum erau numite metresele de lux, erau echivalentul de azi al starurilor feminine din domeniul rockului şi al filmului, ca şi al celebrităţilor de felul celor din familia Kardashian.

Cazul ascensiunii sociale prin sex a lui Lachmann, evreică săracă născută la Moscova în 1819, merită să fie cercetat; ea avea să devină un model chiar pentru Madame Claude. Lachmann, fiica unui ţesător, a fost căsătorită la 17 ani cu un croitor rus sărac, a avut un fiu şi i-a abandonat pe amândoi, ducându-se la Paris. La 21 de ani, era amanta lui Henri Herz, cunoscut pianist şi fabricant de piane, care a introdus-o în cercurile înalte ale lumii artistice, dacă nu în înalta societate. Când Herz a refuzat să-şi părăsească soţia pentru ea, Lachmann a trecut Marea Mânecii şi s-a dus la Londra, unde o altă curtezană i-a împrumutat rochiile decoltate care atrăgeau atenţia bărbaţilor din aristocraţia britanică la premierele de la Covent Garden. În 1851, a dat lovitura, căsătorindu-se cu portughezul Albino de Araújo de Païva, a cărui familie făcuse avere din negoţul cu opiu în colonia Macao.

În 1852, la 33 de ani, "La Païva", aşa cum era numită, a divorţat de vlăstarul opiului şi a făcut o nouă victimă în persoana contelui german Guido Henckel von Donnersmarck, un tânăr de 22 de ani, moştenitor al unui imperiu minier. Femeii i-au trebuit aproape 20 de ani să-l ducă la altar pe tânărul conte, lucru care s-a întâmplat în 1871. A fost însă una dintre cele mai scumpe idile din istorie, căci La Païva a primit de la conte nu doar măreţul Château de Ponchartrain, de lângă Paris, ci şi, odată cu construcţia actualei clădiri a Travellers Club, considerată pe atunci culmea ostentaţiei, echivalentul palatului ridicat pentru Aaron Spelling în Holmby Hills, în anii 1980, în timpul administraţiei Reagan. Auguste Rodin a fost unul dintre cei care au ajutat la construcţia imobilului, el, Zola, Flaubert şi Delacroix fiind invitaţi obişnuiţi la petrecerile pe care le dădea La Païva, considerate cele mai extravagante din acea perioadă. Ea chiar l-a inspirat pe Alexandre Dumas‑fils să scrie, în 1873, o piesă despre o curtezană care are un succes atât de mare, dar este atât de lipsită de scrupule, încât soţul ei, un magnat al comerţului cu arme, este îndreptăţit s-o ucidă. Titlul piesei era La Femme de Claude (Nevasta lui Claude în franceză. Personajul principal al piesei este Claude Ruper - n. red.). Se crede că de la acesta se trage nom de bordel (nume de bordel - fr.) Madame Claude.

Satisfacerea fanteziilor erotice ale unui preşedinte aflat în vizită era cea mai delicată şi mai pretenţioasă formă de diplomaţie a dolarului. În acelaşi timp, era un coşmar logistic, dat fiind faptul că ochii întregii lumi erau aţintiţi asupra noului preşedinte şi asupra fermecătoarei lui soţii, aflată la prima manifestare a francofiliei sale. Că JFK putea fi prins cu pantalonii în vine în timpul unei vizite de stat era un lucru care nici măcar nu putea fi luat în considerare. Totuşi, având aroganţa tatălui său, care spunea că genului potrivit de băiat rău i se poate ierta orice, John Kennedy era atât de obsedat de sex şi atât de neruşinat şi de nesăbuit în obsesiile lui, încât şi-a plănuit escapada sexuală franceză ca pe o Zi Z priapică.

Planul preliminar a fost pregătit în cea mai mare parte de Madame Claude şi Pierre Salinger, ataşatul de presă şi omul de încredere al lui Kennedy, care, în ciuda multor presupoziţii, era doar pe jumătate francez (mama), fiind crescut şi educat în San Francisco. Vorbea însă în mod fluent limba franceză; în plus, avea aceeaşi înclinaţie spre indecenţă ca şeful lui, aşa încât i-a făcut plăcere să se ocupe de treaba respectivă. La început, Madame Claude l-a respins pe Salinger. Erau prea multe lucruri care puteau s-o ia razna şi prea mulţi ochi îndreptaţi spre potenţialul ei client, probabil, cel mai faimos bărbat din lume.