Începuturile serviciilor de informaţii

 

Francis Dvornik
Începuturile serviciilor de informaţii
Editura Meteor Press, 2021
 traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Francis Dvornik (1893-1975), în cehă František Dvorník, a fost preot şi academician catolic. Este considerat unul dintre cei mai importanţi experţi ai secolului al XX-lea în istoria slavă şi bizantină şi în relaţiile dintre bisericile din Roma şi Constantinopol.

Născut într-o familie romano-catolică în Moravia, a absolvit Facultatea de Teologie, fiind hirotonisit preot, apoi a urmat Universitatea din Paris, studiind simultan mai multe specialităţi. A absolvit în 1926 şi a obţinut diploma de doctor în litere de la Sorbona. În 1928, a devenit profesor de istorie ecleziastică la Facultatea de Teologie Catolică din Praga, unde a devenit unul dintre fondatorii Institutului de Studii Slave Praghez şi cofondator al revistei Byzantinoslavica. În 1939, a emigrat în Marea Britanie şi în 1948 a fost numit profesor de studii bizantine la Centrul Dumbarton Oaks de la Universitatea Harvard. Între 1962 şi 1965, a fost consilier pentru istorie şi ecumenism al Vaticanului. A primit titluri de doctor onorific de la universităţi din Londra şi Paris, iar papa Paul al VI-lea i-a acordat titlul onorific de monsenior.
*
Serviciile de informaţii eficiente, rapide şi fiabile au fost esenţiale pentru dezvoltarea şi prosperitatea tuturor imperiilor din istoria omenirii. Tactici şi metode diverse au fost utilizate încă de civilizaţiile antice din Orientul Apropiat şi au condus la construirea a mii de kilometri de reţele de drumuri cu posturi fortificate şi sisteme de poştă dotate cu catâri, ştafete călări şi poştalioane. Cartea este o descriere competentă a dovezilor despre metodele utilizate pentru colectarea şi transmiterea informaţiilor în Orientul Apropiat, imperiile roman, bizantin, arab şi mongol, ca şi în cnezatul moscovit. Trebuie specificat că, pentru Dvornik, "informaţiile" includ toate ştirile, nu doar pe cele de natură militară şi politică ce afectează direct statul şi planurile sale de acţiune în diplomaţie şi în războaiele cu alte state.

Spionajul militar este o ocupaţie ultrasecretă. Publicul contemporan află puţin, iar generaţiile următoare au rareori ocazia să găsească materiale în arhive, deoarece mare parte din ele sunt distruse. În astfel de condiţii, puţine au putut fi dezvăluite despre subiect, totuşi Dvornik a analizat mijloacele vizibile ale serviciilor de informaţii, în special serviciile poştale şi de comunicaţii, pentru care există măcar dovezi fragmentare din multe civilizaţii. (Cambridge University Press)

Prin acest studiu despre serviciile de informaţii şi prin conturarea contextului istoric în care au fost ele angajate, Francis Dvornik adaugă istoriei o dimensiune în general neglijată până acum şi arătă importanţa acestor servicii în făurirea istoriei. (Naval War College Review)

Fragment

I. Servicii de informaţii în Orientul Apropiat antic

Introducere - Egiptul şi hitiţii - Babilon şi Asiria - Serviciul de informaţii şi serviciul poştal regal persan - Grecii, statele elenistice, Egiptul ptolemeic.

În general, importanţa unui bun serviciu de informaţii pentru securitatea statului modern este recunoscută de oamenii de stat responsabili, deşi nu în măsura în care ar trebui. Uneori se crede că activitatea de culegere şi transmitere a informaţiilor, cu toate luminile şi umbrele sale, este o invenţie modernă. Este adevărat că progresele enorme înregistrate în ştiinţă, tehnologie şi comunicaţii începând din secolul al XVIII-lea au contribuit în mare măsură la dezvoltarea serviciilor de informaţii şi au evidenţiat importanţa lor pentru menţinerea la putere a guvernelor, ba chiar pentru existenţa statelor înseşi. Dar serviciile de informaţii nu reprezintă o invenţie modernă. Istoria lor poate fi urmărită mult în trecut, aproape până la începuturile organizării oamenilor în primele state.

Acestea au apărut mai întâi în Orientul Apropiat, care este, în multe privinţe, leagănul culturii şi al civilizaţiei umane. Egiptul Antic, Babilonul, Asiria şi Persia, ca şi Imperiul Hitit, au lăsat o moştenire bogată atât în domeniul politic, cât şi în cel cultural. Toate au dezvoltat noţiunea de monarhie ereditară absolută şi toate au asociat regalitatea cu divinitatea. Egiptul a adoptat chiar principiul unei regalităţi divine şi a pus bazele unui cult religios în cinstea sa. De asemenea, toate au conceput şi au încercat să implementeze pentru prima dată în istoria omenirii ideea unui imperiu universal, menţinut laolaltă şi condus de un monarh absolut care-şi baza dreptul pe autoritatea divină.

Conceptul de imperiu universal pe care au încercat să-l realizeze a fost, desigur, limitat de cunoştinţele geografice insuficiente din acele perioade timpurii, dar ideea de expansiune politică îşi datorează originea primilor conducători şi cuceritori puternici din văile Nilului, Eufratului şi Tigrului. Expansiunea politică a scos la iveală necesitatea obţinerii rapide de informaţii despre situaţia prevalentă în rândul vecinilor, despre reacţiile popoarelor supuse şi despre starea de spirit a cetăţenilor statului original, frecvent împovăraţi de multe taxe şi hărţuiţi de războaie. Aceste raţionamente au stat la baza creării serviciilor de informaţii. De buna lor funcţionare depindea în mare parte securitatea imperiilor şi a regimurilor politice ce creaseră necesitatea unor astfel de sisteme. Ca atare, străvechile culturi ale Nilului şi Orientului Mijlociu au lăsat moştenire începuturile primitive ale unor servicii de informaţii puse în slujba statului.

Extinderea politică pe scară largă a fost iniţiată de egipteni. După răsturnarea stăpânirii străine a hicsoşilor, a XVIII-a dinastie egipteană şi-a stabilit supremaţia asupra Nubiei, Etiopiei şi Libiei. Tutmes I (1525-cca. 1512 î.Hr.) a înaintat în Siria şi a ajuns până la Eufrat. Cuceririle sale au fost apărate şi extinse cu succes de Tutmes al III-lea. În tăbliţele de la Tell-el-Amarna, care conţin arhivele succesorilor săi Amenhotep al III-lea şi al IV-lea, ni se oferă o imagine clară a acelui prim imperiu universal care se întindea din Libia până în Babilon şi Asiria, şi din Etiopia până în Cipru şi insulele greceşti. Din 1580 până în 1350 î.Hr., imperiul a înflorit; a fost urmat de al Doilea Imperiu, întemeiat de conducătorii dinastiei a XIX-a (cca. 1319-1200 î.Hr.), ai cărui conducători celebri au fost Seti I şi Ramses al II-lea.

Ultimii conducători ai dinastiei a XIX-a au apărat cuceririle predecesorilor lor; odată cu moartea lui Ramses al II-lea, puterea de extindere a Egiptului s-a stins. A urmat apoi decăderea imperiului. Egiptul a căzut iniţial sub dominaţia libienilor şi, ulterior, sub cea a etiopienilor. În cele din urmă, noul imperiu "universal" al asirienilor a preluat stăpânirea teritoriilor cucerite cândva de faraoni şi a adăugat Egiptul la numeroasele sale provincii. Dar Asiria a fost cucerită la rândul ei de perşi.

* * *

A fost aşadar firesc ca nevoia de a afla rapid informaţii din toate provinciile imperiului despre starea de spirit a triburilor şi popoarelor vecine să fie simţită pentru prima dată în Egipt. Din păcate, nu există dovezi directe despre felul cum obţineau faraonii asemenea informaţii. Teritoriile cucerite din Asia se aflau sub controlul unui "guvernator al ţărilor de sus" şi ni s-a transmis numele primului dintr-o listă de guvernatori, un general faimos din timpul lui Tutmes al III-lea numit T'hutiy (J. H. Breasted, A History of Egypt, p. 312), ale cărui isprăvi au amuzat multe generaţii de egipteni. A capturat Iope (azi, Jaffa sau Yaffa) trimiţându-şi cei mai buni războinici în oraş ascunşi în coşuri purtate de măgari. Aventura aceasta a supravieţuit într-o fermecătoare poveste egipteană, care este probabil prototipul faimosului basm oriental "Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi". Cel mai probabil, datoria guvernatorului era să culeagă informaţii şi să le trimită stăpânului său, însă genul acela de activitate nu i-a interesat pe egipteni şi nici nu s-au păstrat relatări care să imortalizeze isteţimea cu care T'hutiy sau succesorii săi au făcut faţă intrigilor conducătorilor învinşi şi vigilenţei vecinilor invidioşi. Nu ştim nici măcar ce îndatoriri avea un guvernator sau care erau relaţiile exacte dintre el şi mărunţii conducători locali lăsaţi să-şi conducă regatele mici potrivit datinilor locale, deşi sub stăpânire egipteană. O astfel de situaţie cerea o vigilenţă deosebită din partea guvernatorului.

Existau apoi comandanţii garnizoanelor egiptene aflate în unele dintre oraşele cucerite şi localnicii care îşi câştigau existenţa de pe urma asocierii cu egiptenii. Ei reprezentau ajutoare importante ale guvernatorului rezident şi aveau multe modalităţi de a procura informaţii sigure. Alte surse de informaţii erau nobilii, numiţi "mesagerii faraonului", care erau trimişi în ţările supuse pentru a colecta tributul. "Mesagerul faraonului" apare frecvent în inscripţiile egiptene (publicate de J. H. Breasted, Records, în special în vol. 2) şi aproape întotdeauna în funcţia sa de colectare a tributului. Din aceste inscripţii s-a aflat că el vizita în mod regulat popoarele tributare, însoţit întotdeauna de un cortegiu numeros şi de un detaşament de soldaţi egipteni. Cel mai probabil, el şi funcţionarii săi adunau toate informaţiile disponibile despre comportamentul naţiunilor tributare şi relaţiile lor cu inamicii Egiptului.

"Mesagerul faraonului" este numit uneori "primul căruţaş al maiestăţii sale", "tovarăşul picioarelor Regelui celor Două Ţări" (Egiptul de Sus şi de Jos) sau "mesagerul faraonului în fiecare ţară" (Breasted, Records, 3, nr. 592-645). Se pare că era un funcţionar cu puteri depline, similar unui ministru plenipotenţiar, şi se poate presupune că informaţiile culese de el erau transmise vizirului sau prim-ministrului. O sursă destul de evidentă de informaţii trebuie să fi fost caravanele negustorilor ce călătoreau din Babilon spre Siria, Palestina şi Egipt, pentru că, după ce Egiptul a devenit imperiu, toată bogăţia comerţului din Asia s-a îndreptat spre delta Nilului. O altă sursă de informaţii puteau fi corăbierii fenicieni, întrucât aşezările siriene de coastă se aflau sub stăpânirea egipteană, o situaţie pe care nu o agreau. Interesele comerciale majore i-au ajutat totuşi să-şi înăbuşe mândria, deoarece, ca supuşi ai faraonului, aveau acces imediat la delta Nilului, iar mărfurile lor erau căutate pe piaţa egipteană. Călătoriile lor pe mare au început să se extindă însă abia în ultimul sfert al mileniului al II-lea î.Hr., astfel încât faraonii dinastiilor a XVIII-a şi a XIX-a le-au folosit serviciile doar în mod limitat. Până când au reuşit să înfiinţeze colonii comerciale în bazinul Mării Mediterane, puterea Egiptului intrase în declin şi cei care au profitat de experienţa lor au fost asirienii. În perioada aceea îndepărtată, relaţiile comerciale ale Egiptului cu Cipru, Creta şi celelalte insule din Marea Egee au fost mai frecvente şi niciun pericol nu ameninţa imperiul din zonele respective. Faraonul avea nevoie de informaţii din Siria, Palestina şi Mesopotamia, ca şi din Nubia, aflată în sud.

În aceste condiţii, este firesc să presupunem că fortăreţele egiptene de la graniţa palestiniană jucau un rol important ca surse de informaţii. Mesageri speciali treceau prin aceste fortăreţe, purtând ordine regale, şi se întorceau cu informaţii pentru faraon. Din fericire, s-a păstrat un fragment din registrul unui funcţionar dintr-o aşezare de la graniţa palestiniană din timpul domniei lui Merneptah (1237-1225 î.Hr.) din dinastia a XIX-a, care a notat (din păcate, prea grăbit) numele şi misiunile mesagerilor speciali care poposeau în garnizoana sa în drum spre Siria. Registrul (publicat în J. H. Breasted, Records, vol. 3, nr. 630-635) ne oferă o imagine interesantă despre relaţiile dintre Siria şi Egipt în secolul al XIII-lea î.Hr. şi ilustrează în mică măsură modalitatea prin care obţineau egiptenii informaţii din Siria:

630. VI anul 3, prima lună din al treilea anotimp [luna a noua], a cincisprezecea zi: A trecut slujitorul lui Baal, Roy, fiul lui Zefer din Gaza, care avea pentru Siria două scrisori diferite: [pentru] căpitanul de infanterie Khay, o scrisoare; [pentru] regele Tirului, Baalat-Remeg, o scrisoare.

631. Anul 3, prima lună a celui de-al treilea anotimp [luna a noua], a şaptesprezecea zi: Au sosit căpitanii de arcaşi de la Izvorul Merneptah-Hotephirma, D[omnul] S[ă-l] P[ăzească], care se află [pe] munte, să [raporteze] în fortăreaţa din Tharu.

632. Anul 3, prima lună din al treilea anotimp [luna a noua], [a...] zi: S-a întors însoţitorul Thutiy, fiul lui T'hekerem din Geket; Methdet, fiul lui Sem-Baal [din] aceeaşi [aşezare]; Sutekhmose, fiul lui Eperdegel [din] aceeaşi [aşezare], care avea cu el, pentru locul unde era regele, [pentru] căpitanul de infanterie Khay, daruri şi o scrisoare.

633. V. A trecut însoţitorul, Nakhtamon, fiul lui Thara din Cetatea Merneptah-Hotephirma, D. S. P., care călătorea [către] Tirul [de Sus], care avea cu el pentru Siria două scrisori: [pentru] căpitanul de infanterie Penamon, o scrisoare; [pentru] administratorul Ramsesnakht, din această aşezare, o scrisoare.

634. S-a întors şeful grajdurilor Pemerkhetem, fiul lui Ani, din aşezarea Merneptah-Hotephirma, care se află în districtul Aram, care avea cu el [pentru] locul unde era regele, două scrisori: [pentru] căpitanul de infanterie Peremhab, o scrisoare; pentru adjunctul lui Peremhab, o scrisoare.

635. Anul 3, prima lună a celui de-al treilea anotimp [luna a noua], a douăzeci şi cincea zi: A trecut vizitiul Enwau, din marele grajd al curţii lui Binre-Meriamon [Merneptah], D. S. P. [urmează o listă de cincisprezece nume].

Este remarcabilă grija deosebită cu care funcţionarul de la frontieră îi verifica pe toţi cei care treceau prin garnizoana sa. Vigilenţa i-ar fi putut fi amplificată de faptul că faraonul Merneptah se afla pe atunci în Siria, într-o campanie care a dus, printre altele, la prădarea Israelului. Aflăm această, informaţie dintr-o inscripţie care îi celebrează victoriile în Siria şi Palestina. Prin urmare, era necesar un serviciu de informaţii atât bun, cât şi de încredere, ceea ce poate explica motivul pentru care aşa mulţi mesageri călătoreau din Egipt în Palestina şi înapoi.

O altă misivă scrisă de un funcţionar de la frontieră conţine un raport către superiorul său despre un trib de beduini edomiţi, căruia îi permisese, probabil conform unui ordin anterior, să treacă prin fortăreaţa în care se afla pentru a-şi duce vitele la păscut pe teritoriu egiptean. Cazul nu este izolat, dar în acelaşi timp, explică eforturile depuse de egipteni pentru a fi în relaţii bune cu beduinii nomazi, de la care puteau fi culese informaţii utile.

În aceeaşi inscripţie care celebrează victoria lui Merneptah în Palestina se găseşte o referinţă interesantă despre mesageri. Descriind bucuria generală din Egipt la aflarea pacificării cu succes a Siriei şi Palestinei, scribul consemnează (Breasted, Records, 2, nr. 616): "Mesagerii [au stat sub] parapetul zidurilor, adăpostiţi de soare, până la trezirea santinelelor". Faptul că mesagerii sunt identificaţi ca atare este semnificativ. Indivizii aceia, care aveau misiunea de a transmite ordinele faraonului către oficiali şi de a reveni cu informaţii de la ei, constituiau o clasă foarte importantă de funcţionari regali şi de aceea erau demni de a fi menţionaţi pe un monument comemorativ. Bucuria generală şi sentimentul de siguranţă resimţite în Egipt după victorie sunt ilustrate de faptul că mesagerii oficiali, care ar fi trebuit să fie lăsaţi imediat să intre în oraş din cauza importanţei misiunii lor, au aşteptat pe îndelete la umbra zidurilor pentru ca santinelele, de obicei extrem de vigilente, să se trezească din siestă.

Din nou însă există puţine informaţii despre modul cum erau culese informaţiile şi transmise faraonilor. Poziţia geografică a Egiptului, distanţele imense din sud şi din Nubia până la capitală, iar de acolo spre Asia, indică existenţa unui serviciu bine organizat pentru trimiterea de mesageri importanţi care să ajungă cât mai repede la palat. Mesageri "care merg spre nord sau continuă spre miazăzi, spre curte" sunt menţionaţi în relatarea lui Sinuhe, scrisă, cel mai probabil, în timpul domniei lui Sesostris I (1971-1928 î.Hr.) din dinastia 12 (Breasted, Records, 1, nr. 490-497), înainte ca Egiptul să fi devenit un imperiu puternic. Sinuhe, care după fuga sa din Egipt şi-a găsit refugiul la un şeic din Palestina de Sus, unde a devenit bogat şi puternic, subliniază cu mândrie evidentă că toţi mesagerii "veneau la el". Acest detaliu pare să indice faptul că agenţii faraonului urmau o rută regulată şi erau găzduiţi într-un fel de "popas intermediar" de oameni loiali faraonului.

Câteva incidente interesante arată că informaţii despre revolte sau tulburări au ajuns în timp util în capitala Teba. Majoritatea lor se referă la Nubia, partea sudică a Imperiului Egiptean. Documentele ce le relatează oferă în acelaşi timp, accidental, detalii despre modul de culegere a informaţiilor, despre agenţi şi expeditori. De exemplu, o inscripţie din Assuan datând din timpul domniei lui Tutmes al II-lea din dinastia a XVIII-a (Breasted, Records, 2, nr. 121)

O informez pe Maiestatea Sa după cum urmează: Ticăloşii de kuşani au început să se răzvrătească, cei aflaţi sub stăpânirea Regelui celor Două Ţări manifestă ostilitate şi încep să lovească. Locuitorii Egiptului [coloniştii egipteni din Nubia] sunt pe cale să-şi aducă vitele la adăpostul fortăreţei pe care tatăl lor a construit-o în campaniile sale... pentru a respinge barbarii rebeli... [Când această informaţie a ajuns la Teba, reşedinţa faraonului], Maiestatea Sa s-a înfuriat ca o panteră la aflarea ei...

A fost ordonată o campanie şi rebeliunea a fost zdrobită. Din text deducem că informaţia a fost expediată dintr-o garnizoană de frontieră.

Un incident similar a avut loc în timpul domniei lui Tutmes al IV-lea din aceeaşi dinastie. Faraonul se afla în palatul său din Teba şi se pregătea să aducă jertfe zeului Amon "tatăl său", atunci când (Breasted, Records, 2, nr. 826 şi următoarele) "cineva a venit să-i spună Maiestăţii Sale: poporul negru vine de deasupra lui Wawat1 şi a plănuit o revoltă împotriva Egiptului. Îi adună pe toţi barbarii şi rebelii din alte ţări." Impasibil, faraonul a efectuat ritualul sacrificiului şi numai după ce oracolul zeului său a fost favorabil a organizat o expediţie care s-a încheiat cu nimicirea rebelilor.

Serviciul de informaţii al lui Amenhotep al III-lea în Nubia a fost chiar mai eficient. Agenţii săi au descoperit complotul rebelilor din faşă, după cum menţionează o stelă ridicată în comemorarea acestui eveniment la prima cataractă a Nilului (Breasted, Records, 2, nr. 844).

I s-a spus Maiestăţii Sale: duşmanii kuşani ticăloşi [plănuiseră] o rebeliune la sânul său.

Dar pentru că respectivul complot fusese descoperit înainte de a se fi trecut la acţiune, rebelii au fost rapid îngenuncheaţi.

Maiestatea Sa a condus oastea spre victoria pe care a obţinut-o în prima sa campanie... Ca "un leu cu ochi aprigi", el a ocupat Kuş. [Toate] căpeteniile au fost răsturnate în văile lor, răpuse în sângele lor, una peste alta...

Un succes similar al serviciului de informaţii egiptean din Asia este relatat în timpul domniei faraonului Amenhotep al II-lea, din aceeaşi dinastie (Breasted, Records, 2, nr. 787):

Maiestatea Sa a auzit că unii dintre asiaticii care se aflau în aşezarea Ikathi [complotaseră] să alunge infanteria Maiestăţii Sale [care era] în aşezare, pentru a-i răsturna - pe cei loiali Maiestăţii Sale.

De data aceasta este evident că informaţiile proveneau de la agenţi secreţi egipteni recrutaţi din rândul populaţiei native - inscripţia dezvăluie că au existat băştinaşi "loiali Maiestăţii Sale". Agenţii erau în legătură cu comandantul garnizoanei egiptene şi acesta a trimis informaţiile la Teba.

Se poate astfel afirma cu certitudine că un serviciu de informaţii eficient i-a ajutat pe marii faraoni din dinastia a XVIII-a să construiască primul imperiu măreţ din istoria omenirii şi să-l protejeze împotriva pericolelor. Ultimul mare faraon al acestei dinastii a fost Amenhotep al III-lea (aprox. 1417-1379 î.Hr.) şi din ultimii ani ai domniei lui şi din domnia succesorului său, Amenhotep al IV-lea (mai bine cunoscut ca Ikhnaton sau Akhenaton, numele adoptat în cinstea noului zeu suprem şi unic Aton), există o colecţie importantă de corespondenţă diplomatică dusă cu guvernatorii posesiunilor egiptene din Asia. Aceste documente - cea mai veche corespondenţă diplomatică din istoria omenirii - sunt cunoscute ca tăbliţele, sau scrisorile, de la Tell-el-Amarna, după locul unde au fost descoperite (traduse de S. A. B. Mercer) şi ilustrează în mod evident şiretenia orientală şi jocul dublu. Dar în Asia Mică apăruse un nou cuceritor, hitiţii, al căror centru se afla în Capadocia. Hitiţii erau un popor non-semitic cu afinităţi etnice incerte, iar setea lor de expansiune n-a fost satisfăcută prin ocuparea teritoriilor din Asia Mică, deoarece intenţionau să cucerească Siria, Palestina şi oraşele feniciene de coastă. Serviciul de informaţii hitit s-a dovedit în scurt timp activ şi eficient şi a cooptat câţiva vasali egipteni, printre care Aziru din Amor, care lucrau pentru ei şi împotriva susţinătorilor fideli ai Egiptului. Rib-Addi, un vasal egiptean loial din Byblos, a subliniat constant pericolul respectiv şi a cerut sprijin, însă din păcate, Amenhotep al III-lea a neglijat treburile statului spre sfârşitul vieţii sale, iar Ikhnaton era prea preocupat de reformele religioase şi sociale. Este adevărat, acestea au fost de mare anvergură şi el merită un loc special în istoria spiritualităţii umane. Principala lui iniţiativă a vizat stabilirea unei religii monoteiste şi a fost primul conducător care a predicat individualismul uman; din nefericire, ideile nu i-au fost înţelese şi reformele nu i-au supravieţuit în totalitate. În afacerile externe s-a dovedit lipsit de experienţă şi, aşa cum se întâmplă adesea cu idealiştii în politică, a luat minciunile lui Aziru drept adevăruri. Pe măsură ce citim această corespondenţă, rămânem cu impresia că ultimii conducători remarcabili ai dinastiei a XVIII-a, în special Ikhnaton, au subestimat teribil importanţa unui serviciu de informaţii bine organizat. Situaţia nu era totuşi foarte rea, în ciuda enormelor presiuni diplomatice şi militare exercitate de hitiţi. Rib-Addi a devenit o figură aproape tragică, încercând fără succes să convingă curtea egipteană de propria-i loialitate şi străduindu-se în acelaşi timp să demonstreze lipsa de loialitate şi trădarea adversarilor săi. Faraonii continuau să aibă supuşi în multe aşezări siriene şi palestiniene, iar garnizoanele egiptene, deşi slăbite, erau în continuare staţionate în fortăreţe. Cum a fost posibil atunci ca puterea egipteană din Asia să se prăbuşească atât de lamentabil în timpul faraonului Ikhnaton şi a domniei scurte şi lipsite de fermitate a succesorului său? Singurul răspuns la această întrebare este acela că faraonii au permis ca serviciile de informaţii excelente înfiinţate de marii lor cuceritori să se prăbuşească în chip jalnic. Până şi o lectură superficială a scrisorilor de la Tell-el-Amarna ne convinge în această privinţă.

Puterea Egiptului a început să crească din nou în timpul lui Seti I (aprox. 1319-1304), al doilea faraon al dinastiei a XIX-a. O inscripţie din basoreliefurile de la Karnak, datată în timpul domniei lui, vorbeşte despre expediţia sa împotriva beduinilor şi a Palestinei. Cuvintele de deschidere ne arată clar că, înainte de a începe atacul, Seti I a reînfiinţat un serviciu de informaţii de încredere la graniţele egiptene şi dincolo de ele (Breasted, Records, 3, nr. 101).

I s-a spus Maiestăţii Sale: învinşii Shasu [beduinii Kabiri] plănuiesc rebeliune. Căpeteniile triburilor lor s-au adunat, ca să se ridice împotriva asiaticilor din Kharu. Au început să blesteme şi să se certe, îşi ucid aproapele şi nu respectă legile palatului.

Cuvintele acestea descriu perfect confuzia care domnea în Palestina, unde autoritatea fusese răsturnată odată cu prăbuşirea puterii egiptene, iar faraonul a profitat de situaţie pentru a recâştiga un cap de pod solid în Palestina. Cu toate acestea, cea mai mare parte a Siriei a fost cucerită de hitiţi şi, pentru a le opri extinderea, Seti I n-a putut face altceva decât să încheie un tratat de pace cu ei.

Sarcina luptei împotriva hitiţilor i-a revenit lui Ramses al II-lea, care a organizat trei campanii împotriva lor. El şi-a extins stăpânirea în timpul primei campanii până la Beirut, dar a doua campanie ne interesează din punctul de vedere al activităţii serviciului de informaţii. Suntem în posesia unei poezii care laudă curajul demonstrat de tânărul faraon în timpul memorabilei bătălii de la Kadeş şi a unei relatări oficiale despre campanie (Breasted, Records, 3, nr. 294-391), din care se desprind detalii interesante despre serviciile militare de informaţii, atât hitite, cât şi egiptene, cele dintâi dovedindu-se superioare. Hitiţii au reuşit să-şi ascundă atât de bine mişcările, încât iscoadele militare egiptene n-au reuşit să descopere vreo urmă a inamicului. Comandanţii egipteni au ajuns la concluzia că armata hitită se afla tot în nordul îndepărtat, pe când aceasta fusese ascunsă cu iscusinţă lângă aşezarea Kadeş, pe râul Orontes. Regele hitit a trimis în tabăra faraonului doi beduini, care s-au dat drept dezertori şi şi-au jucat rolul cu atâta succes, încât Ramses al II-lea le-a crezut povestea şi a înaintat cu o singură divizie să asedieze Kadeş, celelalte trei divizii ale sale rămânând în urmă. Din fericire, în timp ce-şi instalau tabăra în faţa oraşului Kadeş, cercetaşii egipteni au capturat doi spioni hitiţi care, după ce au fost bătuţi crunt, episod ilustrat în basoreliefurile ce comemorează bătălia, au mărturisit că toată armata hitită era ascunsă în spatele oraşului. Asta i-a permis faraonului să trimită un mesaj către divizia a treia, ordonându-i să se grăbească spre tabăra regală. Dar în timp ce el îşi mustra serviciul de informaţii pentru lipsa de eficienţă, carele de război hitite au străpuns eşaloanele în marş ale diviziei a doua şi au atacat tabăra faraonului. Ramses al II-lea a fost înconjurat de inamic şi a scăpat din încercuire numai datorită curajului său, după care şi-a raliat gărzile personale şi a salvat situaţia în momentul cel mai critic.

După lupte continue, Ramses al II-lea a reuşit să supună Palestina, să zdrobească revoltele aţâţate de diplomaţii hitiţi şi să pătrundă până în nordul Siriei. Un tratat semnat în 1283 î.Hr. a încheiat rivalitatea aparent nesfârşită a celor două puteri din Asia Mică. După aceste experienţe, Ramses al II-lea s-a ocupat de formarea unui serviciu de informaţii care să funcţioneze perfect, iar succesorul său Merneptah (1237-1225 î.Hr.) a procedat la fel. Din timpul domniei celui din urmă există două documente: marea inscripţie de la Karnak, respectiv columna din Cairo (Breasted, Records, 3, nr. 579, 595), care relatează zdrobirea unei revolte a libienilor şi a aliaţilor lor care invadaseră Egiptul. Inscripţia de pe columna din Cairo ne oferă data exactă la care faraonul a primit informaţii despre ameninţarea libiană:

Anul 5, a doua lună din al treilea anotimp (luna a zecea). I s-a spus Maiestăţii Sale: "Ticălosul [conducător] al Libiei a invadat [cu]...

Acest lucru este confirmat şi de inscripţia de la Karnak, unde prima dintre date, al cincilea an al domniei faraonului, este ştearsă. Aşa cum am văzut, registrul funcţionarului de frontieră, care ne oferă o imagine despre relaţiile dintre Siria şi Egipt, data tot din timpul domniei lui Merneptah. Toate acestea arată că întemeietorii celui de-al doilea Imperiu Egiptean au înţeles necesitatea unui serviciu de informaţii bun şi de încredere pentru protejarea intereselor egiptene în Africa şi Asia.

Pentru o monarhie absolutistă, aşa cum a fost Egiptul faraonic, ar părea necesar ca, pe lângă un serviciu de informaţii în ţările vecine, să existe şi un corp de poliţie secretă care să-i supravegheze cu atenţie pe supuşii faraonului şi să le testeze loialitatea. Se pare totuşi că o astfel de instituţie n-a existat, deşi la curte, o înaltă oficialitate cunoscută ca "ochii şi urechile regelui", avea sarcina de a efectua anchete confidenţiale. Loialitatea supuşilor faraonului pare să fi fost ferm asigurată prin legături religioase, întrucât regele egiptean era considerat Fiul lui Ra, zeul Soarelui. Faraonul nu era doar stăpânul, ci şi proprietarul tuturor terenurilor, unica sursă de justiţie, singurul distribuitor de posturi şi ranguri sociale. Era zeu, intermediarul desemnat între supuşii săi şi împărăţia cerului. Cine ar fi cutezat să nu-l asculte? Acţionând în propriul său interes, clasa preoţilor numeroşi şi privilegiaţi a inoculat în minţile oamenilor simpli caracterul divin al fiului Soarelui. Într-o societate profund religioasă, cum era Egiptul, aceste motivaţii religioase erau garanţiile cele mai sigure ale loialităţii supuşilor faraonului.

Un control strict asupra funcţionarilor, primarilor şi autorităţilor locale era exercitat de vizir, mare dregător al faraonului, funcţie ocupată cândva de Iosif, fiul lui Iacob. În mormintele vizirilor au fost găsite descrieri ale îndatoririlor lor şi este interesant să aflăm că principala lor datorie pare să fi fost cea de judecători buni şi drepţi. În acelaşi timp, un paragraf care tratează îndatoririle şi tratamentul acordat mesagerilor vizirului (Breasted, Records, 2, nr. 681) sugerează că vizirul exercita un control foarte strict asupra executării cu loialitate a îndatoririlor funcţionarilor. Mesagerii lui erau în anumite privinţe agenţii săi secreţi, ale căror vizite la subordonaţii vizirului îi îngrozea probabil pe mulţi. Alături de funcţionarul numit "ochii şi urechile regelui", aceste inspecţii ar putea fi astfel considerate o formă primitivă a poliţiei secrete.

Cartea ţuicii. Povestiri din Banat

 

Matěj Hořava
Cartea ţuicii. Povestiri din Banat
Curtea Veche Publishing, 2021
Traducere din limba cehă de Mircea Dan Duţă
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Matěj Hořava (n. 1980) este un scriitor ceh care în ultimii ani a locuit în Tbilisi, Georgia. A publicat poezie şi proză scurtă în revistele literare Tvar, Weles, Host şi Respekt.

Publicată în original în 2014, Cartea ţuicii. Povestiri din Banat este volumul lui de debut, o lucrare autobiografică inspirată de experienţele lui Hořava din anii în care a locuit împreună cu cehii din Banat, o comunitate minoritară care ocupă câteva sate de-a lungul Dunării şi al cărei trai a rămas în multe feluri neatins de modernitate. Cartea s-a bucurat de o primire entuziastă din partea cititorilor şi a criticilor şi a fost tradusă până în prezent în Bulgaria, Polonia, Macedonia, Ungaria, Croaţia şi România. În anul 2015 a primit Premiul Magnesia Litera - cea mai importantă distincţie literară a Cehiei - la categoria debut, precum şi Premiul Cartea Cehă.

*

Un tânăr profesor ceh vine într-un sat din Banat ca să îi înveţe pe copiii cehilor de aici să scrie şi să citească. Ei îl învaţă să aprindă focul în sobă cu coceni înmuiaţi în motorină. Păduri de carpen şi gropi carstice, livezi abrupte, dude, strugure răscopt şi salcâmi în floare, imensa casă albă cu obloane albastre de pe creasta dealului, ciudatul fel de a trăi şi a muri al oamenilor locului, vuietul Dunării în depărtare - şi, treptat, amintirile se strecoară în prezent. Revin anii petrecuţi în sala de sport a unui gimnaziu din Boemia natală, tinereţea rebelă, perioada studiilor în Bavaria, singurătatea profundă a feluritelor ţărmuri şi peregrinările prin lume - culori vii, arome pline, chipuri şi clipe de apropiere trecătoare.

Cartea de debut a lui Matěj Hořava este o meditaţie autobiografică de o maturitate stilistică surprinzătoare. Textele scurte şi dense, la graniţa dintre poem şi proză, sunt scrise într-o limbă distilată, sonoră, exuberant colorată, cu un ritm interior propriu. Mozaicul lor este alcătuit în jurul unor trăiri şi întâmplări fulgurante, adânc întipărite în memorie, în aşa fel încât cititorului i se descoperă o existenţă stranie şi un adânc al omenescului, cuprinse deopotrivă de lumină şi întunecare.

"Hořava are un talent aparte de a găsi nodurile mărunte de la întretăierea firelor timpului." (Jan Němec)

"Hořava este un stilist matur, distins, care promite o lectură captivantă." (iliteratura.cz)

"O adevărată revelaţie. Matěj Hořava este un poet în proză care ne arată ce poate face literatura, fără să fie neapărat literară." (Ondřej Horák)

"O lucrare minunat de concisă, atent finisată, în care fiecare cuvânt are locul lui precis, ca o piatră într-un zid. Ritmul acestor cuvinte pătrunde în sânge până la adicţie." (Respekt)

Fragment

Trimisul Domnului

Nu este indicat să mergi pe dealurile din Banat pe timp de furtună: trăsnetele nu sunt la fel de inofensive pentru oameni ca pe blândele câmpii ale Moraviei sau Bavariei. Cele două fiice ale cârciumăresei Marje mi-au povestit cândva, la şcoală, cum s-a întâmplat de l-a luat pe bunicul lor Trimisul Domnului: mergea pe câmp, pe timp de furtună, cu furca pe umăr. Atunci am auzit pentru prima dată această respectuoasă referire la adresa trăsnetului: Trimisul Domnului. Câţiva ani mai târziu, Trimisul Domnului le-a luat cu el tocmai pe fiicele Marjei. Era într-o duminică după prânz, mergeau să culeagă primele cireşe; ajunseseră pe coasta din spatele troiţei, de unde începe să se vadă apa scânteietoare a Dunării înghesuite printre stânci. Dintr-odată, o furtună a dat buzna dinspre Serbia, iar fetele, care se ascunseseră sub copacul parfumat, îmbibat cu apă şi rămuros, au fost răpuse dintr-o singură lovitură de trăsnet (după un an, am simţit că ameţesc când mi-am dat seama că mâncam şi culegeam cireşe tocmai din pomul acela; el a supravieţuit loviturii cu o urmă a trecerii trăsnetului ca o cicatrice şi cu o ramură frântă). La înmormântare a plâns tot satul, inclusiv preotul. Caii trăgeau căruţa cu cele două mici sicrie albe pe drumul plin de praf către ţintirimul de pe coastă; albinele zumzăiau prin florile dimineţii şi cerul era limpede; flăcăii transpirau şi nu pălăvrăgeau pe drum, ca la alte înmormântări; fetelor li se suceau gleznele în cizmele înalte, cu tocuri; iar femeile cântau fals, cumplit de fals... De-abia de curând mi-a povestit Marje cum îşi găsise fiicele moarte (Doamne, tocmai ea!): cică aveau chipurile albe, nici urmă de arsură, numai nişte dungi roşii pe piept şi sub genunchi; şi (se pare că la fel ca toţi cei ucişi de trăsnet) fetele au fost descălţate de pantofiorii cei frumoşi de duminică, de care nu mai aveau nevoie pentru această călătorie, dar cu care Marje şi mama ei aveau să le încalţe din nou după două zile, înainte de a le depune în sicrie...

Ţuica

Livada de pruni pare să cadă din vârful crestei; porneşte chiar din vârf, cade pe un povârniş abrupt şi este cam la fel de îndepărtată de toate satele din zonă; ea, livada de pruni sau de zarzări (nu-i deosebesc între ei cu aceeaşi siguranţă precum oameniilocului, ci doar după fructe, după cât de uşor se desprinde pulpa de sâmbure). Poate că livada asta ţine de vreuna dintre gospodăriile de munte româneşti prin care am trecut (copii cu ochii holbaţi şi câini care latră tare; femei vigilente şi rufe puse la uscat pe frânghii întinse de la un pom fructifer la altul; clăi de fân înalte, adunate în jurul unor prepelece, atât de specific balcanice; nu am văzut niciodată bărbaţi în aceste gospodării de munte; poate că taie carpeni, fură lemne sau pândesc vânatul pe undeva prin pădure, poate îşi risipesc prin barurile de pe malul Dunării cei câţiva bănuţi pe care i-au câştigat cine ştie pe unde). În curând se vor coace prunele sau zarzărele; jos, pe Dunăre, s-au copt deja toate fructele; aici se coc mai târziu; dar simt că nu mai durează mult. Poate azi. Nu ştiu; nu am stat niciodată lângă un copac ca să urmăresc exact când i se coc fructele. Se coc prunele, iar satul se umple de cazane de fiert ţuica. Cel mai mare este al lui Hašek. Valahi, cehi, sârbotei, toţi vor veni la el cu butoaiele de borhot încărcate în căruţe; apoi vor bea ţuică proaspătă de la cazan şi vor cânta şi vor râde: dinţii aurii vor străluci prin fumul îmbibat cu amurg de toamnă târzie; bucurie, bucurie pură. În prima vară am băut ţuică acolo cu directorul; mă chiombeam uimit la foc şi la boilerul imens din cupru. "Aţi văzut vreodată aşa ceva, dom' învăţător?", m-a întrebat tânărul Véna Hašek. "Nu." Mai târziu, mă târam prin imensa mea locuinţă albă, iar icoanele îmi tremurau înaintea ochilor; uneori, totul se pierdea în ceaţă, echilibrul se pierdea şi reapărea pe neaşteptate. Am crezut că mă otrăvisem; am crezut că voi orbi. Stăteam pe treptele de la intrare în noaptea aceea rece de septembrie, tremurând de frică. A doua zi m-am simţit mai bine ca niciodată. De parcă m-aş fi născut a doua oară. Ţuica de prună şi zarzără, ăsta e sângele acestei regiuni. Chiar şi acum am la mine o sticlă şi din când în când trag câte un gât din ea. În fiecare gospodărie există butoaie, damigene, canistre sau sticle de ţuică. Şi chiar şi aici, pe creste, între două păduri de carpen, chiar şi aici se aruncă în jos pe coasta abruptă o livadă plină de prune şi zarzăre care au dat în pârg. Se coc pe lângă case, în uriaşele adâncituri de pe câmpuri (localnicii le zic "găuri", simplu şi frumos), se coc pe drumuri, pe poteci, lângă ţintirim, lângă biserică... Ţuica este sângele sălbatic al acestei regiuni: duce la extaz dionisiac şi aduce cu sine distrugerea; este element nutritiv, dar şi foc care devorează; dezleagă limba şi distruge lumea cu o vorbă strâmbă; îndeamnă la o strângere prietenească de mână, dar îndeamnă şi mâna care strânge de gât în vârtejul unei bătăi pe jumătate inconştiente; dezgroapă din morminte amintiri preistorice şi aruncă în flacăra uitării ceea ce s-a întâmplat ieri. Este un bine, este un rău? Asta nu se poate spune aici: ţuica este semnul ospitalităţii, ţi-o oferă orice plugar care trudeşte pe ogor alături de calul său bălan plin de sudoare; mai târziu, ţuica - aceeaşi, din aceeaşi sticlă - se semnează sub formă de vânătăi pe chipurile soţiei şi ale copiilor lui (vânătăi de prună; zarzăre în pârg în jurul ochilor). Fructele se coc în livada care ţi-a apărut pe neaşteptate în faţa ochilor; se lasă seara; cu sticla în mână, m-am lăsat în voia viselor pe iarba presărată cu prune; iar acum ştiu că nu voi reuşi să ajung până la căderea nopţii în niciunul dintre satele care mă înconjoară: nici în cel de pe creste, din care am plecat, nici în cel din defileul de pe cursul torentului carstic, în care se află casa mea cea albă. Se întunecă şi nu aş nimeri niciodată drumul prin întunecimea pădurilor de carpen; probabil că aş rătăci până când aş ajunge la una dintre gospodăriile româneşti sau sârbeşti, unde m-ar sfâşia câinii mari şi furioşi. Trebuie să-mi scot din rucsac impermeabilul greu, să mă înfăşor în el şi să petrec noaptea aici. Vor răsări stelele, se va lăsa frigul de munte din septembrie. Voi şedea pe iarbă, poate că, din când în când, voi cădea într-un somn nu prea adânc; voi visa; şi voi bea ţuică.

Melodica

Am recunoscut sunetul imediat; nu că nu m-ar fi surprins, dar îmi era prea familiar. Melodica; da, aici cineva cântă la melodică. În copilărie suflasem într-o melodică pentru copii, un fel de mic "acordeon" cu clape colorate (amintind prin intensitate şi registru de bombonelele M&M's); cu acest sunet penetram cu succes zgomotul de fond al cartierului de blocuri din Boemia de Nord. Mai târziu, într-un bazar specializat în muzică din Brno, mi-am cumpărat de la un ţigan o melodică mare, cu tastatură cromatică: "Cum se numeşte, de fapt, chestia asta?" l-am întrebat pe ţiganul burduşit cu aur. "Ce ştiu eu? Clapsuflău", a râs el cu o tuse tuberculoasă. Multă vreme nu am numit altfel acest instrument muzical. Mai târziu, când mi-am înregistrat câteva melodii la Radio Brno (eram beat şi speriat; mă tot chiombeam de la fereastră la grădina şi peretele alb ale bisericii iezuite), am completat vocea şi chitara suflând mai în melodică, mai în clapsuflău. Curând după aceea am fugit în Germania, lăsând melodica şi o grămadă de cărţi şi fluiere unui prieten, un adevărat muzician. Iar de-a lungul anilor petrecuţi în Bavaria, dar şi de-a lungul anilor trăiţi într-o clădire mare şi albă de la graniţa româno-sârbă - de-a lungul tuturor acestor ani, am uitat complet sunetul melodicii, sunetul inconfundabil al clapsuflăului. Abia acum, într-o dimineaţă fierbinte de vară, la Sighet, în Maramureş, unde am ajuns pur şi simplu orbeşte printr-un ocean de lanuri de porumb şi floarea-soarelui (numai miresele şi bâtlanii tulburau prin albeaţa lor potopul de galben), doar acum, doar aici, din căldura şi zgomotul de fond ale Sighetului, din rumoarea ucraineano-maghiaro-românească, a apărut pe neaşteptate acest sunet. Cine, cine suflă în melodică şi unde? Poate un bătrân de pe celălalt mal, de peste Tisa (apucase încă vremurile în care acolo era Cehoslovacia; poate că se zbenguise pe străduţele acelea cu bunica şi cu o prietenă de-ale ei, o evreică mărunţică din Brno, odată, cândva, când veniseră aici în vacanţă, împreună). Sau cineva îşi încropise o melodică din aluat de pâine şi acum tocmai se întorcea din lagărul din apropiere, un lagăr comunist oribil, din mizeria de neuitat a trecutului. Nu ştiu, este imposibil de stabilit exact de unde provine acel sunet familiar. Chiar şi aşa, mă străduiesc să identific sursa cântecului plin de jale. Înaintez pe strada fierbinte; cu ajutorul unui amalgam de cuvinte româneşti, ucrainene şi maghiare, mă strecor din ce în ce mai aproape de sursa sunetului atât de familiar. Gata, am văzut: la umbra sinagogii, pe pământ (ca un câine, ca un căţel infestat cu purici), şade un ţigănuş cu un mic furtun în gură. Are în poală o melodică (de aceea furtunul în locul unei ţevi de suflat), este vechea mea melodică cu claviatură - în poala lui; în faţa lui, o pălărie preistorică (câte genuri de monede o fi cunoscut pălăria asta... câte portrete în relief ale unor lideri politici, simboluri şi efigii scrise în diverse limbi s-au sprijinit de materialul pâslos); monoton, persistent, resemnat, ţigănuşul cântă singura melodie de care este în stare instrumentul; cu o singură mână aşterne pe claviatură toată mizeria, greutatea şi nedreptatea destinului uman; cu o singură mână, pentru că - de-abia acum observ - numai una are...

Sub o viţă-de-vie cu rod răscopt

Şedem sub o viţă-de-vie cu rod răscopt; sorbim ţuică de prune, tăcuţi în după-amiaza însorită. Gutuile parfumate cad la pământ; nucile cad pe acoperişuri (nu numai aici şi acum, în curtea directorului, ci şi la mine, în vârful dealului: când merg la toaletă prin iarbă, cojile de nucă îmi crapă sub paşi). Am mâncat ciorbă, am mâncat sarmale (gustul de foaie de viţă, mereu atât de neaşteptat), am băut cidru de casă, am băut cafea; şi acum sorbim din păhăruţe ţuica slabă de prune. Viţa-de-vie umbreşte curtea (obiceiul mediteraneean care sfinţeşte chiar şi aceste dealuri dunărene cu o tuşă de antichitate): strugurii răscopţi, aproape negri, nu lasă viespile să doarmă; parfumul ameţitor al viei, al umbrei viţei-de-vie. Stau în curte cu directorul în această după-amiază de duminică de septembrie; mama, soţia şi copiii lui sunt în vizită la rude, la Timişoara. O vreme am stat de vorbă, dar numai câteva clipe, în timpul mesei, printre îmbucături; acum, doar tăcere, binecuvântarea soarelui în asfinţit, un paradis al liniştii, pacea lichiorului slab care te adoarme. Vaca paşte nepăsătoare în livada din spate; din când în când, găinile fac să foşnească tufişurile sau buruienile; pe o laviţă toarce o pisică, lângă o treierătoare veche care merge cu benzină; căţelul stă culcat, e mulţumit; botul lui sprijinit comod de soba caldă stârneşte praful Balcanilor. Şedem sub viţa-de-vie cu rod răscopt; uneori ne ridicăm şi culegem o boabă sau un ciorchine, strugurii merg foarte bine cu ţuica de prune; armonia gusturilor, armonia zgomotelor şi a tăcerii, armonia mirosurilor (chiar şi mirosul omniprezent de bălegar de vacă şi cal până la urmă tot un parfum devine). Şi acum, dintr-odată, iese din casă tatăl bolnav al directorului; nu ne salută, nu ne vede; se clatină orbeşte, dar străbate curtea fără greş, în pijamale şi desculţ, găsindu-şi drumul pe baza amintirilor; stă în picioare, îşi sprijină palmele pe zidul umbros al grajdului; apoi şi fruntea; bărbia nerasă îi tremură, îi tremură tot trupul; încăpăţânat şi încordat, se împinge în zid de parcă ar vrea, cu ultimele puteri, să-l trântească la pământ. Iar noi privim în tăcere la bătrânul anormal de înclinat, nepământean, supranatural de alb, care timp de zile şi săptămâni întregi nu a putut să se ridice din pat fără ajutor, de mers ce să mai vorbim. În cele din urmă, directorul se ridică şi se duce la el: "N-ai voie să stai în picioare, tată; trebuie să te culci." La un semn al lui, îl luăm pe bătrân de câte un braţ şi îl conducem înapoi în întunericul şi răcoarea casei, unde directorul (de data aceasta singur) îl aşază în pat. Îmi amintesc că, atunci când câinele meu era pe moarte, nu voia deloc să se culce; se tot căznea să stea în picioare, târându-se către un colţ sau către o piesă de mobilier şi sprijinindu-se de ea, privind către cotlonul întunecat şi gol sau, din imediata apropiere, către materia lipsită de viaţă a obiectelor. Pe măsură ce îşi pierdea puterile, era nevoit să se sprijine cu fruntea de perete şi se uita în jos, la scândurile crăpate ale podelei; picioarele îi tremurau (când l-am dus la culcuş, s-a ridicat, mârâind cu încăpăţânare, ca să se târască într-un colţ al camerei şi să rămână acolo, sprijinit pe picioarele neliniştite). A doua zi l-am găsit în pârâu (în dimineaţa de vară, la orizont se profila printre ceţuri, parcă renăscut, Třemšínul, vârful dealului sacru pe care obişnuiam să mergem împreună în fiecare zi). În dimineaţa aceea parfumată şi ameţitoare, câinele meu stătea în pârâul care traversa grădina; la început am sperat că poate bea apă (timp de două zile nu băuse deloc şi acesta este întotdeauna semnul cel mai rău: să se târască într-un colţ şi să nu bea apă); dar el nu făcea decât să stea şi să se uite în jos, în apa îngheţată a pârâului. Apa îi curgea printre labe, umezindu-i blana lungă de pe piept; iar el stătea în picioare, cu capul înclinat, privind fix către curentul de apă (sau spre reflecţia vălurită a propriei imagini?). Deodată, lângă el a apărut, plutind pe suprafaţa apei, o frunză, una singură, prematur căzută; ochii câinelui s-au pironit pe ea, urmărind-o (cel puţin s-a desprins pentru un timp de nimicul acela absolut şi curgător); a urmărit cu privirea frunza purtată de curent, apoi a ridicat ochii către mine şi a căzut în apă. Când am ajuns la pârâu, alergând în jos pe coasta dealului, am scos din şuvoi doar un trup mort, îmbibat cu apă. Dar asta, desigur, nu-i pot povesti directorului care s-a şi întors din întunericul şi răcoarea casei, aşezându-se din nou lângă mine. Continuăm să bem ţuică slabă de prune sub viţa-de-vie cu rod răscopt; tăcem mai departe în după-amiaza acelei duminici însorite; curtea, tăcerea, calmul; totul e la fel ca înainte. Şi totuşi, totul este altfel, cu totul altfel.

Al doilea sărut

Mi-am croit cu greu drum prin zăpadă pentru a ajunge la uşă, am deschis lacătul greu (din cauza îngheţului, pielea mi s-a lipit de el), am intrat în bucătărie, am alunecat şi am căzut pe scândurile podelei: apa intrase prin acoperiş şi formase pe podea o baltă mare, care îngheţase. Am făcut foc în toate sobele, am pus pe mine două pulovere groase şi am pornit peste câmpiile albe. Mă voi întoarce de două sau trei ori şi voi adăuga lemne în sobă; atunci atmosfera va fi ceva mai suportabilă şi în imensa mea locuinţă albă. Până atunci, este mai bine să mă plimb, să merg fără întrerupere. Venisem în Germania. Era al doilea Crăciun pe care îl petreceam alături de Ingeborg şi Florian într-un sat de munte bavarez din apropierea graniţei cu Cehia (Šumava şi Boemia - partea nevăzută a Lunii). Am umblat prin pădure cu Florian: el mi-a arătat urme de linx, locul unde îşi rupsese piciorul cu o primăvară în urmă şi unde ar fi îngheţat dacă nu ar fi fost găsit de un coleg din administraţia forestieră. Mi-a spus despre poveştile terifiante care sunt transmise din generaţie în generaţie. Iar Ingeborg şi fiica lor, micuţa Gretchen, au gătit la o plită preistorică, au zdrăngănit la pian, au suflat în flaute şi ne-au întâmpinat cu vin fiert picant, iar pe Florian şi cu un sărut. Când am fugit prima dată în străinătate, am locuit în Bavaria singur, absolut singur. Stăteam în bibliotecă şi răsfoiam monografiile pictorilor, participam la cursuri de teorie muzicală şi seara beam într-o cârciumă de pe o insulă de pe Dunăre; beat, rătăceam pe străzile înguste ale oraşului nocturn; pe o stradă dintre două cimitire (cel catolic şi cel protestant), am adunat gutuile parfumate căzute pe jos. Apoi l-am întâlnit pe Florian la Universitate. Seara stăteam într-o cafenea goală şi beam bere cumpărată de la un automat (doar câţiva ucraineni, a căror sarcină era să presorteze deşeurile deja sortate, stăteau la o masă în apropiere); şi atunci s-a aşezat la masa mea, cu o bere în mână, un tânăr, prototipul bavarezului ideal, care băuse deja destul în seara aceea. Mi-a vorbit frumos despre păduri; compania lui mi-a fost plăcută din primul moment. A vorbit despre păduri şi copaci, despre animale sălbatice. Când nu ştiam vreun cuvânt, mi-l explica precum unui copil mic, mi-l mima într-un anumit fel şi îi desena semnificaţia cu degetul înmuiat în berea vărsată pe masă. "Eichhörnchen: roşiatică, roşiatică precum..." şi deodată s-a ridicat şi a răcnit: "Ingeborg!" Şi o frumuseţe cu părul roşu a apărut din întunericul coridorului de beton. "Veveriţă", am mai spus eu în cehă, dar Florian nu mă mai auzea, nu mă mai observa; îşi întâmpina cu toate simţurile iubita zâmbitoare. Niciodată nu am mai cunoscut - nici până atunci, nici după aceea - acest gen de prietenie: intensă, aprigă, călduroasă. Petreceam cu ei aproape fiecare zi; niciodată nu mai trăisem aşa ceva până atunci: contactul cotidian cu cineva dorit, apropiat. Ei locuiau într-un apartament studenţesc, dar în oraşul acela până şi în apartamentele studenţeşti se intră pe scări baroce, prin galerii renascentiste, printre ziduri medievale (dar nu am de gând acum să depăn amintiri despre acel vechi şi binecuvântat apartament). Mergeam în excursii la München, Bamberg, Würzburg; iar ei visau deja să locuiască împreună la ţară, să aibă o casă de munte şi o grămadă de copii. Iar eu speram că visul lor se va împlini. Când eu am plecat în Balcani şi ei s-au căsătorit, s-au mutat în pădure, iar lui Ingeborg i-a crescut prima burtică de femeie însărcinată, am resimţit aceasta ca pe ceva aproape perfect, drept, aşa cum trebuie, ceva (cel puţin în ochii mei şi din punctul meu de vedere subiectiv şi deformat) de-a dreptul nemaivăzut. Şi, cu toate că am rupt toate legăturile cu lumile mele mai vechi, această legătură am păstrat-o: între Banat şi pădurea din Bavaria circulau o mulţime de scrisori, ba chiar îi şi vizitam din când în când, atunci când simţeam nevoia de a evada până şi dintre aceste dealuri paradisiac de pustii. Florian nu s-a schimbat: a rămas amabil, calm, blând - un element de rezistenţă în mijlocul oricărei furtuni. Ingeborg a devenit mai liniştită, s-a făcut şi mai frumoasă (dacă mai era posibil), avea ochii mai trişti (de toată fericirea asta, m-am gândit eu în permanenţă, toată binecuvântarea asta epuizează, trimite asupra omului un fel de stare de ebrietate, un somn greu de pădure...). În sfârşit, două persoane cărora le-a ieşit tot ce şi-au dorit, mă gândeam eu întotdeauna; în sfârşit, iată măcar o urmă de fericire pământească, de dreptate, căci, în ochii mei, ei îşi binemeritaseră această fericire. Acum zece zile i-am vizitat din nou; mi-am părăsit deci pentru o vreme imensa locuinţă albă şi dealurile din Banat, m-am deschis din nou, pentru câteva zile, limbii germane, colindelor bavareze, prieteniei, căldurii umane. "Cum de nu-ţi petreci vacanţa mai degrabă undeva la oraş? La Praga, la München, la Viena?" Vocea calmă a lui Ingeborg, o voce înăbuşită, un accent care s-a adaptat deja sudului, zăpezii, munţilor, păcii, singurătăţii rurale (de mult nu mai era accentul berlinez al frumuseţii sălbatice care venise din nord să studieze la Regensburg); o voce calmă care însă tremura puţin de dorinţă în timp ce pronunţa numele marilor oraşe în întunericul cald al casei de la ţară. Florian o adormea pe Gretchen la ultimul etaj; ne-am aşezat lângă şemineu, am băut vin, l-am aşteptat fără cuvinte. Dar, prin această unică întrebare, Ingeborg a cutremurat întunericul tulburat de lumina pâlpâindă a focului. Şi apoi... De-ar fi doar un vis, un coşmar frumos... Apoi s-a aplecat asupra mea şi m-a sărutat îndelung. Nu m-am ferit; nu îmi dădeam prea bine seama ce se întâmplă; acel foc demult uitat mi-a turnat în vine un fel de fierbinţeală stranie. Nu era primul sărut pe care mi-l dădea Ingeborg. Numai că primul, acela vechi, studenţesc, beţivănesc, plin de compasiune, nu însemnase nimic, fusese aproape amuzant. Odată, pe cheiul Dunării, pe una dintre insule, după o noapte de beţie... Orizontul începuse deja să se coloreze în roz - răsărit timpuriu de primăvară; Ingeborg fuma poate a mia ţigară, avea ciorapii găuriţi şi cercuri întunecate sub ochi - o adevărată frumuseţe decadentă, surprinsă de dimineaţa neaşteptată. La dorinţa ei, am cântat o melodie populară din Moravia, am spulberat tăcerea ordonată a liniştitei dimineţi citadine: "Hei, iubiţel frumos avea, / În Dunăre l-arunca, / Du-te tu pe apă, frate, / Eu îmi cat de libertate." Florian şedea în apropiere, pe malul apei, cu picioarele atârnate deasupra fluviului; Ingeborg se străduia să-şi menţină echilibrul pe o bicicletă mare (nu era a ei, existau zeci de biciclete neasigurate cu lacăt peste tot prin oraş) şi să imite cuvintele ceheşti; dintr-odată, a pornit cu bicicleta, dar nu a mers nici doi metri şi a căzut lată la pământ. Sunetul sec al căderii a răsunat în mijlocul cântecului; Ingeborg s-a ridicat, se prăpădea de râs; avea ciorapii sfâşiaţi la genunchiul plin de sânge, parcă ar fi fost un copil. Încă îmi aud vocea: "Inge, ce vacă eşti!" (Am spus-o râzând şi în cehă.) Florian nici măcar nu s-a uitat în urmă; şedea beat, chiombindu-se la valuri. Am adus un pahar de rachiu din cârciumă, am îngenuncheat în faţa lui Ingeborg, care stătea în picioare; ea şi-a aşezat mâna pe umărul meu, şi-a transferat toată greutatea pe un singur picior, iar pe acela sângerând l-a ridicat în faţa mea (văd acel picior, îl simt, acum şi aici, deşi îmi doresc cu disperare să nu fie aşa). I-am turnat rachiu pe genunchi; de durere, a scos un şuierat, dar scurt şi în linişte. Şi apoi m-a tras în sus, către sine, m-a sărutat mult timp în dimineaţa aceea de primăvară, pe malul râului. Totul era roşu: genunchiul, părul ei, orizontul, întunericul de sub pleoape. M-a sărutat îndelung (infinit de lung, mi s-a părut atunci), în timp ce Florian vomita în valurile translucide ale Dunării, deja înverzite de lumina proaspăt trezită a dimineţii. Dar nu despre acel sărut este vorba, sau cel puţin am sperat să nu fie. Cum să scap de noaptea aceea de alaltăieri? Cum să scap de cealaltă amintire? Parcă nu era de ajuns aceea veche, blândă, nefericită, numai un pic vinovată, parcă nu era de ajuns acel sărut nevinovat, un pic ridicol. Mai trebuia să apară şi al doilea, cel cumplit, disperat, implorând salvarea? Nu numai că l-a scos pe acela vechi, primul, din abisul uitării, dar şi înţelesul său este altul, el a ridicat probleme, a provocat confuzii şi îndoieli. În timp ce Florian o adormea pe Gretchen (vocea lui amabilă şi profundă se auzea de jos, îmi vine să o numesc voce de sfânt), în timp ce focul şi vinul umpleau totul cu echilibru, linişte şi pace paradisiacă, în timp ce în mine totul aplauda şi admira cu sinceritate acea binemeritată fericire a lor, exact în acest moment, cel mai vulnerabil şi mai neaşteptat al timpului meu pământesc, Ingeborg s-a aplecat către mine. M-a sărutat sălbatic, convulsiv, isteric (dezgustător, aş vrea să pot spune, dacă n-aş şti că este doar o minciună intenţionată, o denaturare artificială); m-a sărutat în cel mai neaşteptat moment şi tot ea a pronunţat şi fraza care a şters brusc acea unică oază bavareză de pe faţa pământului, fraza care a transformat o casă prietenoasă de la ţară într-un alt loc întunecat de pe hartă, către care nu aş mai putea niciodată să mă îndrept plecând din pustietatea mea din Banat: "Dacă ai şti măcar cât sunt de nefericită aici..." Doamne: acel cuvânt îmi va face capul ţăndări în vecii vecilor, acel cuvânt căzut de pe buzele acelea atât de dulci, în acea noapte în aparenţă minunată: unglücklich.

Gata de luptă

 

Ollie Ollerton
Gata de luptă
Editura Meteor Press, 2021
 traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Cum să continui când eşti cu moralul la pământ? Cum să acorzi prioritate recuperării şi să preiei controlul? Cum să-ţi transformi viaţa?

Pornind de la experienţa sa în Forţele Speciale britanice, Ollie Ollerton îşi împărtăşeşte transformarea din punctul cel mai de jos al vieţii - o perioadă întunecată de relaţii sentimentale rupte, abuz de substanţe şi depresie - până la împlinire şi concentrare.

Cum să-ţi asumi un angajament şi-ţi atingi obiectivele? Cum pui capăt amânărilor şi ezitărilor care-ţi alimentează îndoiala de sine? Cum să înveţi să fii curajos în toate aspectele vieţii tale?

În cartea sa, Ollie povesteşte cum şi-a schimbat viaţa şi transmite lecţiile pe care le-a învăţat, de la găsirea scopului şi vizualizarea rezultatului, până la abandonarea obiceiurilor proaste şi stabilirea de noi rutine pozitive. Sfaturile sale îi vor ajuta pe cititori să-şi depăşească propriile obstacole pentru a ajunge la o concentrare şi un potenţial superior.

"Acum este momentul trecerii la acţiune. După ce aţi citit cartea asta, stabiliţi-vă un obiectiv, o provocare care să vă sperie puţin." (Ollie Ollerton)

Fragment

Partea I. Chemarea schimbării

Capitolul 1. În abisul lumii

Stăteam şi priveam hainele care se învârteau întruna, monoton, în maşinile de spălat de capacitate industrială, ca nişte cadavre îmbibate de apă. Lucram într-un atelier mohorât şi murdar, unde se spăla şi se călca lenjeria de pat pentru hoteluri. Salariul era la fel de jegos ca rufele ce ne erau aduse, acoperişul era din azbest şi printre amărâţii care-şi perforau cartela la venire şi la plecare erau multe femei divorţate, cu copii, care abia se descurcau cu banii. Nu se punea problema să mă spânzur - ar fi fost prea deranjant pentru familia mea să-şi amintească în ce fel îmi terminasem socotelile cu viaţa. De asemenea, se excludea tăierea venelor de la mâini - pentru o persoană ordonată ca mine ar fi însemnat să lase multă mizerie pe care s-o cureţe alţii după aceea. Nu, soluţia era să aleg o baie caldă şi o mulţime de pastile.
 
"O s-o faci chiar diseară sau te mulţumeşti doar să vorbeşti despre asta?", a şuierat vocea pe care o auzeam într-o ureche. "O s-o dai în bară, tot ce atingi se duce naibii... ca încercarea ta de a salva fetiţele din bordelurile thailandeze. Eşti terminat, pune capăt mizeriei în care trăieşti!" Apoi o altă voce a rostit încetişor în cealaltă ureche: "Nu aşa se va termina, Ollie. O să te pui pe picioare şi într-o bună zi vei conduce o afacere de succes."

În general, prima voce se referea mai mult la bani. Eu beam şi fumam suficient pentru a menţine de unul singur pe linia de plutire industria de alcool şi tutun din statul Queensland şi, cu toate că o parte din mine continua să creadă că în viitor mă aştepta ceva mai bun, nu ştiam cum voi scăpa vreodată din puţul fără fund în care ajunsesem. Până atunci realizasem lucruri excelente şi aveam un trecut de succes, aşa încât calea nu-mi era complet nefamiliară, atâta doar că pur şi simplu nu mai ştiam cum să revin pe ea.

Pentru un străin, probabil că păream un singuratic trist, a cărui faţă spunea o poveste de disperare, înecată în băutură, pe care n-o mai puteam camufla cu ilaritate. Nu interacţionam cu nimeni, întreţineam maşinile de spălat cu o precizie chirurgicală şi priveam în gol la pereţii subţiri ca hârtia. Eram un om cu interiorul pustiit. Şi dacă totuşi vorbeam cu cineva, care întreba despre accentul meu britanic şi cerea mai multe detalii despre mine, foarte rar recunoşteam că fusesem puşcaş marin şi o făceam atât de sfios, încât era mai degrabă jenant şi neconvingător. Cu siguranţă, n-aş fi spus niciodată că făcusem parte din una dintre cele mai respectate şi mai bine instruite forţe de luptă din istoria militară. Probabil că interlocutorii m-ar fi privit şi ar fi râs. Şi poate că aş fi râs şi eu. Cu jumătate de gură.

Era anul 2012. Pentru a înţelege cât de jos mă prăbuşisem pentru a ajunge aici, trebuie să ofer ceva mai multe precizări. Să ne întoarcem cu câţiva ani în trecut.

În 2000, am părăsit Forţele Speciale britanice, dorind să fac ceva diferit. În ciuda aventurilor pe care le avusesem în cei şase ani petrecuţi în Special Boat Service - şi fuseseră numeroase -, mă simţeam neîmplinit, ca un actor care şi-a ales greşit audiţia la care să se prezinte, totuşi rămâne şi o scoate la capăt într-un rol pentru care nu se potriveşte întru totul. Chiar şi conform standardelor regimentului de nonconformişti, comportamentul meu îi surprindea adesea pe mulţi, dar eram priceput în ceea ce făceam, aşa încât îmi erau tolerate "strădaniile" de a fi concediat între misiuni. Aveam o problemă cu alcoolul în care îi puteam fi rival lui Oliver Reed, dar la fel ca scandalagiul acela bătrân care, după o noapte de aventuri monumentale, apărea la filmări punctual şi nu greşea nicio replică, jucând cu ochi scânteietori şi plin de entuziasm, şi eu eram un alcoolic cu succes în activitatea profesională. După ce am părăsit SBS-ul şi am încercat câteva joburi diferite în Anglia, am plecat în Irak să lucrez în calitate de consultant de securitate. Banii erau frumoşi, însă principala atracţie a fost şansa de a scăpa de relaţia corozivă cu soţia mea de atunci.

În 2003, am cunoscut-o pe Nat, o bijuterie de fată care lucra pentru firma care mă angajase în Bagdad. Am fost nedespărţiţi din momentul în care ne-am întâlnit la o petrecere de Crăciun a firmei, în Londra, şi pentru o vreme am trăit fericiţi împreună în districtul londonez Chiswick, înainte de a ne muta în 2004 la Brisbane, unde Nat a urmat facultatea de psihologie la zi. Eu lucram şase săptămâni şi aveam şase săptămâni liber, făcând naveta între o zonă de război şi pacea din Brisbane. Exista, însă, o problemă: fără costumul mulat din neopren al SBS-ului care să mă ţină sub control cu cerinţele sale de fitness şi exactitate, consumul de alcool îmi scăpase de sub control. Nu-mi găseam un scop real în activitatea de securitate şi de fapt nici în altceva. Beam ca să uit de căsnicia destrămată şi să înăbuş vinovăţia de a nu fi devenit un tată aşa cum visasem că voi fi. Eram la o aruncătură de băţ de Luke şi nu-l vedeam crescând. De aceea am recurs la un tratament pe bază de Valium, pentru a-mi linişti atacurile de panică tot mai numeroase, şi am băut cantităţi industriale de alcool care să mă anestezieze şi să pot adormi fără vise. Bineînţeles, Nat a trebuit până la urmă să arunce prosopul în ring. Iisuse, fusese o martiră că rezistase atâta!

Îngrozit să fiu singur şi independent, pe lângă faptul că fără Nat nu mă calificam pentru rezidenţa australiană, am început imediat să-mi caut altă prietenă. Nici măcar n-a durat mult. În ziua următoare am fost invitat în Gold Coast la un party ocazionat de sărbătorirea unei naşteri şi, la două zile după un ocol îmbibat în alcool, mă găseam în drum spre San Francisco cu noua mea viitoare soţie. Noi doi eram născuţi în aceeaşi zi, deci era scris în stele că trebuia să fim împreună. Greşeam oare cu ceva? Ştiam că o căsnicie era la fel de stabilă ca un castel din cărţi de joc şi că mă mulţumeam cu confortul pe termen scurt pentru o suferinţă pe termen lung. Şi, cu toate că a fost o ceremonie frumoasă pe vârful unui munte, cu vedere spre deşertul Nevada (fără să existe în jur niciun imitator al lui Elvis Presley), chiar şi când am stat în faţa altarului, am ştiut foarte bine că singurul personaj fals eram eu. Comisesem o greşeală uriaşă. De acum aveam atacuri de panică atât de severe, încât credeam că mor. Atunci m-am gândit prima oară să-mi pun capăt zilelor. Dorinţa de moarte mă însoţea de mulţi ani. Poate că o dată sau de două ori încercasem să-i fac pe plac, forţând excesiv pericolul. Acum, însă, era altceva, n-ar mai fi fost un anunţ de felul "Ollie Ollerton, soldat în Forţele Speciale, a murit curajos în timp ce era angajat într-o operaţiune clandestină", ci mi-aş fi făcut-o cu propria mână. Mai bine să părăsesc viaţa asta decât să înnebunesc, ceea ce credeam că mi se întâmpla.

Am reluat contactul cu fosta mea iubită Nat, care, din fericire pentru mine, este psiholog. I-am povestit totul. Nat nu avea niciun motiv să mă ajute, dar a fost extraordinară în modul cum m-a încurajat şi mi-a spus:
- Ollie, viaţa ta nu s-a terminat, aşa că nu mai gândi în felul ăsta. Poţi schimba orice doreşti, dar mai întâi trebuie să demarezi un proces care să te scoată din căsătoria asta... pentru început, ia legătura cu un avocat.

I-am urmat sfatul şi am anulat căsătoria. Când eşti confuz, deprimat şi stresat, nu vrei să ai de-a face cu hârţoage sau cu un proces, vrei doar să zaci în adâncul problemelor tale. Este foarte greu să ieşi din puţul acela de autodispreţuire. Însă Nat m-a ajutat să înţeleg unele lucruri şi să încep să fac un plan pentru a merge mai departe. Dacă nu înfruntăm ceea ce ne trage în jos şi nu începem să examinăm individual fiecare problemă, ne alegem doar cu un cocteil mental de negativitate şi distrugere.

Ca să-mi pierd orice dram de sănătate mintală ce-mi mai rămăsese, m-am întors în Irak pentru un ultim job. În 2008, când am părăsit ţara aceea măcinată de probleme şi am încercat să mă stabilesc definitiv în Brisbane, divorţasem deja de două ori şi, dacă aşa ceva era posibil, problemele mi se înmulţiseră. La întoarcere, am locuit pentru scurt timp cu Nat, dar ne-am despărţit curând şi, în mod previzibil, mi-am căutat evadarea alături de altă femeie, nevrând să suport singurătatea.

În urma divorţului ei, Sarah se alesese cu o sumă frumuşică şi locuia într-o vilă de un milion de dolari, cu piscină. Poate că m-am trezit locuind într-un palat, dar nici sub ameninţarea cu moartea n-aş fi putut alege un loc mai prost pentru stabilitatea mentală şi pentru respectul faţă de mine însumi. Cu toate acestea, am investit în relaţie tot ce aveam, mi-am vândut casa, ba chiar mi-am încasat pensia pentru a-i mobila proprietatea de un milion de dolari recent căpătată. Aparent era o relaţie perfectă şi liberă, însă Sarah bea ca şi cum ar fi avut gâtul pâlnie şi, când era băută, putea deveni extrem de afurisită, având aceeaşi capacitate de cruzime gratuită ca prima mea soţie. Îmi viza punctele vulnerabile şi turna acid peste ele cu limba ei ascuţită: ce ratat eram... ce om de nimic, fiindcă îmi abandonasem fiul, ce fel de tată ar fi procedat aşa? În multe privinţe, era o reflectare feminină a persoanei mele, la fel de fracturată, imprevizibilă şi pornită pe calea autodistrugerii.

Pentru o vreme, am lucrat în domeniul imobiliar şi m-am descurcat bine, dar în curând m-am simţit plictisit şi neîmplinit, aşa că am renunţat.

Apoi, tocmai când crezusem că se terminase, am avut un noroc neaşteptat. Un vechi camarad, pe nume Denny, cu care lucrasem în Irak şi care locuia acum foarte aproape de mine în Brisbane, mi-a prezentat un tip numit Simon. Deşi eram la un bal mascat, l-am recunoscut imediat; fusese implicat în selectarea mea în Forţele Speciale. O altă coincidenţă ciudată într-o viaţă care abundase în coincidenţe. Care erau şansele ca, după ce-l văzusem ultima dată în Hereford, să-l întâlnesc tocmai acum în celălalt capăt al lumii?

Simon mi-a povestit despre organizaţia The Grey Man cu care avea legături. Aceasta se autofinanţa, avea sediul în Australia, iar OP-ul său era să salveze minorii din Asia de Sud-Est care erau vânduţi pentru prostituţie. Organizaţia trimitea agenţi sub acoperire în bordeluri, unde identificau copiii şi fie informau forţele de ordine locale, fie îi salvau personal. Simon m-a întrebat dacă aş fi vrut să mă alătur lor şi să-mi folosesc abilităţile deprinse în Forţele Speciale pentru a le instrui agenţii? Cât fusesem cu Sarah, antrenasem agenţi operativi în Brisbane şi-n împrejurimi şi i-am spus că eram dispus să-mi ofer gradul respectiv de specializare. Nu eram totuşi pregătit să plec în Thailanda pentru a conduce operaţiuni, deoarece mi se părea foarte riscant, fiindcă întăririle aveau să fie limitate sau inexistente într-o ţară renumită pentru corupţie.

Relaţia mea cu Sarah se înrăutăţea şi s-a destrămat după o noapte turbulentă alimentată cu alcool, când am decis să-i pun capăt, căutând refugiu în casa amicului Denny, aflat destul de aproape. Atunci am decis că va fi totul sau nimic şi am hotărât să plec în Thailanda pentru a face exact ceea ce spusesem că nu voi face. Dar mai întâi voiam să revin în Marea Britanie să-l văd pe fiul meu, Luke, pe care nu-l mai văzusem de şapte ani. Întâlnirea cu el a fost uimitoare - parcă nu fuseserăm niciodată separaţi. Acum el avea 11 ani şi am fost mândru să-l văd. A fost bine din multe puncte de vedere, dar în acelaşi timp mi-a amplificat şi emoţiile când s-a ajuns la ceea ce mă aştepta.

Zori de speranţe false

Îmi plăcea să fac ceva util şi care, în acelaşi timp, avea legătură cu trecutul meu, conectându-mă cu o perioadă din viaţă când mă bucurasem de respectul de sine. Când mă pasionează ceva, mă dedic cu trup şi suflet, iar acum era la fel. Mi-am făgăduit cunoştinţele la nivel expert şi mi-am investit economiile rămase după Irak în The Grey Man, iar după un schimb de replici extrem de toxic cu Sarah, i-am spus că o părăsesc şi am luat imediat avionul spre Bangkok.

Lumea interlopă a Thailandei este complexă şi labirintică. Pentru un occidental este uşor să comenteze moralist împotriva comerţului cu carne vie, pentru că el nu înţelege faptul că nu toţi cei care se oferă pentru sex o fac în mod voluntar. După o tranzacţie în care îşi vinde trupul pe dolari, o fată poate să trimită bani în satul ei natal, aflat pe frontiera cu Laos, bani care îi vor hrăni bunica, vor plăti şcoala frăţiorului ei, vor cumpăra nutreţ pentru bivol şi seminţe pentru orezăria familiei. Unele fete utilizează banii chiar pentru a-şi urma studiile şi în cele din urmă vor părăsi prostituţia pentru o viaţă mai bună. Însă pentru fiecare poveste de acest fel, există o altă poveste despre o fetiţă abia ajunsă la pubertate care a fost luată din satul ei, drogată şi traficată până în Triunghiul de Aur, unde, dacă plăteşti 30.000 de dolari, în faţa ta pot fi ucişi tigri, crescuţi în masă în Laos, de la care după aceea poţi să consumi testiculele, colţii şi tot ce vrei. O fetiţă de 12 ani din provincia Isaan este considerabil mai ieftină. Unele minore sunt vândute pescarilor birmanezi ca obiecte sexuale pe care să le folosească în timpul multelor ore petrecute pe mare. După ce sunt abuzate, trupuşoarele le sunt aruncate peste bord în golful Bengal sau în marea Andaman, ca hrană pentru peşti, înainte de a fi aduse de ape pe coaste, anonime, lipsite de feţe.

Eliberarea acestor copile din comerţul cu carne vie m-a umplut de speranţe şi m-a făcut să înţeleg că ajutorul oferit altora era mult mai important decât concentrarea asupra propriilor mele suferinţe. Chiar şi în SBS, fusese vorba despre mine şi despre serviciu - aventurile, chestiile cu Omul de Acţiune, toate se referiseră la mine şi la egoul meu. Acum, însă, era ceva diferit. Nu exista un salariu, nu existau aplauze şi în mod clar nu existau întăriri la nevoie. Am luat decizia să lucrăm fără arme, deoarece, dacă am fi fost cumva chestionaţi, armele puteau duce la concluzia că făceam parte din Departamentul de Combatere a Drogurilor. Aveam acoperirea de turişti. Unica noastră recompensă pentru pericolul în care intram în mod deliberat era satisfacţia de a şti că jucam un rol important. Dacă situaţia se înrăutăţea şi eram demascaţi, aveam o autorulotă cu care să încercăm să ajungem la o maşină pentru evadare. Stăteam într-un bar întunecos, în care pâlpâiau beculeţe obosite, cu flori din plastic pe mesele din tablă, şi băgam în mine whisky Sang Thip, după care, sub pretextul vizitării toaletei, făceam o recunoaştere a coridoarelor de la etaj, unde fetele lucrau în odăi ca nişte celule. Înapoia uşilor lor deschise erau saltele pătate, puse direct pe podea, lumini slabe şi copile cu prea mult fard pe chipurile lor tinere. Informaţiile pe care le culegeam erau utilizate după aceea pentru a plănui misiunea de salvare.

Continuam să beau foarte mult de câte ori se ivea ocazia unui moment de pauză, ba chiar şi când eram în timpul unei operaţiuni, întrucât comportamentul respectiv făcea parte din acoperirea noastră: să ajungem să-i cunoaştem pe stăpânii prostituatelor minore şi să le câştigăm încrederea. Eram, însă, mulţumit de mine, deoarece simţeam că făceam ceva util, ajutându-i pe cei care nu se puteau apăra singuri.

Până când m-am alăturat organizaţiei, aceasta avea la activ nu mai puţin de 140 de intervenţii de salvare. Uneori, însă altruismul este însoţit îndeaproape de mândrie şi, după ce reuşise operaţiunea noastră cea mai însemnată de până atunci - recuperarea a 22 de fete dintr-o singură incursiune -, The Grey Man a comis greşeala fatală de a informa autorităţile. Povestea a ajuns la Departamentul de Stat al SUA, care finanţa anual Thailanda cu milioane de dolari pentru a pune capăt prostituţiei minorilor, dezlănţuind furia. Stânjeniţi, thailandezii au adoptat o linie defensivă, defăimându-ne credibilitatea organizaţiei, numindu- ne escroci şi punând poliţia pe urmele noastre. După ce am fugit peste graniţă în Birmania, am revenit în Australia cu coada între picioare.

Am fost devastat. Nu numai că-mi cheltuisem toţi banii pentru o cauză în care credeam, dar şansa de a le ajuta pe fetele acelea sărmane îmi fusese anulată de guvernul thailandez şi, odată cu ea, îmi fusese răpit singurul lucru care până acum îmi scăpase toată viaţa printre degete: un scop adevărat. Aflat în momentul cel mai de jos al existenţei şi poate în locul cel mai negru în care fusesem vreodată, împotriva oricărei logici, am revenit la Sarah.

Am încercat să-mi continui traiul, să muncesc ca să plătesc facturile, şi aşa am ajuns la spălătorie. În fiecare dimineaţă, mă străduiam din răsputeri să salut noua zi cu optimism, sperând că situaţia s-ar putea schimba, însă glasul acela batjocoritor - fie propriul meu negativism, fie al lui Sarah - stingea orice flacără de speranţă.

Eram captiv într-o relaţie toxică din care nu puteam să văd nicio scăpare, un ciclu maliţios şi repetat, care oglindea ziua anterioară, ca un hamster ce aleargă în interiorul unei roţi puse în mişcare de ura de sine, simţindu-mă confortabil în disconfortul vieţii.

Prăbuşirea organizaţiei The Grey Man a însemnat pentru Sarah un venin nou cu care să mă provoace. Dacă anterior mă simţisem inferior înaintea ei, este imposibil să descriu cât de ratat mă simţeam acum. Sarah m-a împins să-mi iau un job "de la 9 la 5" şi m-am pomenit conformându-mă şi găsindu-mi de lucru în spălătoria prost plătită. Prin comparaţie cu cuibul de vipere al vilei, locul acela îmi oferea o adevărată evadare. O dată în plus am acceptat disconfortul vieţii. După câteva luni, pe când încărcam fără grabă cearşafuri mari în maşinile de călcat, m-am întrebat de ce revenisem la Sarah şi de ce mă speria atât de mult posibilitatea de a porni ceva pe cont propriu. Ar fi fost greu să iau totul de la zero şi să mă reconstruiesc, dar n-aş fi putut oare să recurg la pregătirea mea din Forţele Speciale şi să încep un plan de regăsire a propriei mele persoane? Mai întâi trebuia să-mi dezactivez emoţiile, să încetez să mă mai gândesc la mine şi să mă concentrez asupra obiectivului. Care era obiectivul? Misiunea: Pleacă naibii de-acolo!

Marea evadare

Eram cu Sarah de doi ani. Doi ani!? Cât timp irosit! Devenise o situaţie de tipul "fă-o sau mori": dacă nu încercam altă evadare, aveam să-mi iau singur viaţa. Mă simţeam ca Papillon scăpând de pe Insula Diavolului.

Glasul cel blând mi-a vorbit din nou în minte: "Ce te poate opri să-ţi faci bagajul şi să pleci chiar diseară după ce termini tura de aici?" Am aşteptat ca glasul celălalt să-l contrazică, cel căruia îi plăcea să-şi bată joc de mine, dar n-am auzit decât zumzetul maşinii de spălat, care a clicăit după aceea, trecând la etapa următoare a ciclului ei. În SBS eram învăţaţi să respirăm adânc, să recalibrăm şi să acţionăm; să ne distanţăm şi să ne abatem atenţia de la teama care ne strângea măruntaiele ca într-un pumn. Aceasta era o parte esenţială a instruirii, care era utilă când ne adunam în faţa unei uşi, înainte de a intra într-un schimb de focuri. Respiraţia profundă şi recalibrarea au loc simultan, reducând nivelul de cortizol din creier, care produce stresul. Am început să respir în mod conştient.

Când eşti la pământ, timpul devine imaterial, deoarece fiecare zi este practic la fel ca ziua dinaintea ei, măsurată prin pahare şi certuri, iar zilele şi nopţile sunt separate doar prin alte mahmureli şi pierderi ale cunoştinţei. Dintrodată, viaţa mi s-a părut ceva foarte preţios; nu mai doream s-o irosesc. Un fior m-a străbătut la gândul evadării. Am început să mă imaginez plecând, cu hainele făcute teanc în geanta de voiaj, perfect bărbierit şi cu o expresie de hotărâre întipărită pe chip. Şi, lăsând în urmă limba ascuţită şi insultele lui Sarah, eu aveam să fug ca Forrest Gump spre viitorul meu şi spre un glorios răsărit de soare în Gold Coast.

Eucalipţii de afară deveneau vineţii în amurg. Cumva ziua dispăruse.
"Aşadar?", a întrebat glasul cu blândeţe.
"O pot face", mi-am spus. "Sunt pregătit de schimbare."

Am părăsit-o pe Sarah pentru ultima oară şi am închiriat o cameră într-un apartament luminos şi primitor, cu patru camere, în Bulimba, la periferia oraşului. Ar fi fost un salt prea mare să încep imediat să trăiesc pe cont propriu. Eram fragil ca o coajă de ou şi mă găseam la un pas distanţă de recăderea în băutură şi codependenţă, aşa că am împărţit apartamentul cu alţi chiriaşi. Recunosc că am manifestări de tulburare obsesiv-compulsivă şi caut mereu să ordonez obiectele, dar am acceptat pernele aruncate neglijent pe sofa şi farfuriile nespălate din chiuvetă în schimbul căldurii unor conversaţii prietenoase.

În camera mea micuţă, mă simţeam ca şi cum aş fi scăpat dintr-o casă bântuită. Fusesem cufundat atât de adânc în puţul depresiei, anesteziat de un regim de viaţă condus de cocaină, Valium şi băutură, încât uneori nu puteam articula o propoziţie întreagă, totuşi aici porneam iarăşi pe o cale nouă. Şi cu cât beam mai puţin, cu atât mai mult criticul acela interior era ţinut în umbra unde îi era locul. Odată ce ai decis să-ţi ajuţi propria persoană, în interiorul tău începe să se petreacă ceva uimitor. Se numeşte "dezvoltare". Fiecare flecuşteţ pe care-l investeşti în tine, de la bărbieritul dimineaţa, la consumul de alimente sănătoase, începe să producă mai multe oportunităţi şi intuiţii, iar cu fiecare dintre darurile acestea devii mai recunoscător şi mai pozitiv. Începi să observi uşi ce se deschid. Eu beam tot mai puţin şi frecventam sala de fitness cu elanul unui adolescent. Ca răsplată pentru efectuarea primului pas, am început să-mi recapăt sentimentul valorii de sine, iar senzaţia aceea crea dependenţă.

Mi-am aliniat energia cu oportunităţile ivite. Cu ceva timp în urmă fusesem la un interviu pentru angajare la o companie petrolieră, dar mi se spusese că eram supracalificat pentru job; probabil mai mult fiindcă apreciaseră că mă voi plictisi, ceea ce era de înţeles după parcurgerea CVului meu. Dar apoi, din senin, au luat legătura cu mine şi au vrut să încep lucrul cât mai repede. Jobul oferea un salariu foarte bun, iar constanţa venitului era de încredere. Poate că cineva de acolo de sus mă plăcea, totuşi?

Exerciţiu:

Cum este viaţa voastră acum?

Poate că n-aţi ajuns chiar pe treapta cea mai de jos, aşa cum am ajuns eu în spălătoria din Brisbane. Poate că viaţa continuă cu paşi egali, dar în adâncul inimii vă spuneţi că lucrurile ar putea fi mai bune. Doriţi ca viaţa să vi se schimbe. Dar înainte de a efectua acel prim pas, verificaţi-vă, punându-vă câteva întrebări, pentru a obţine o bază de referinţă, un loc de la care să plecaţi şi spre care să priviţi înapoi după ce aţi pornit pe calea atingerii scopului. Este bine să scrieţi totul pe hârtie şi să verificaţi din timp în timp progresul făcut, pe măsură ce vă îndreptaţi spre un viitor mai bun.

DATA: _____________

Vă subapreciaţi? Dacă da, în ce fel?
________________________________________
________________________________________

Sunteţi într-o relaţie care vă alimentează încrederea în sine sau v-o secătuieşte?
________________________________________
________________________________________

Vă spuneţi că nu veţi avea niciodată succes?
_________________________________________
_________________________________________

V-aţi acceptat soarta şi v-aţi spus că nu mai aşteptaţi la multe de la viaţă?
_________________________________________
_________________________________________

Un genocid nerecunoscut

 

Mariana S. Ţăranu
Un genocid nerecunoscut
Editura Vremea, 2021
 
 

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

 
Ultima foamete organizată de URSS în existenţa sa a fost cea din Basarabia, în perioada anilor 1946-1947.
 
Scopul înfometării basarabenilor a fost de a frânge coloana vertebrală a populaţiei şi de a o transforma într-o masă amorfă. Consecinţa imediată a acestei politici inumane a constituit crearea colhozurilor.
 
Apariţia canibalismului, creşterea criminalităţii, a multiplelor boli ca urmare a inaniţiei, frica de necunoscut şi lipsa încrederii în ziua de mâine sunt doar câteva consecinţe în timp ale politicii de înfometare constantă a populaţiei Basarabiei în primii ani ai celei de-a doua ocupaţii sovietice. Statul sovietic a impus interdicţie la folosirea cuvântului "foamete", interdicţie menţinută până în anul 1987. Despre foamete se vorbea numai în "Dosarele speciale", deci, lupta cu foametea se putea face numai şi numai cu aprobarea Kremlinului. Iar această luptă a început doar în anul 1947, atunci când autorităţile de la Kremlin au decis să-i hrănească pe o parte din înfometaţi. (Autoarea)

Fragmente

Documentul nr. 2
SCRISOAREA ÎNVĂŢĂTORILOR IGNATIEVA, PRONIN ŞI LEBEDEVA DIN ORAŞUL SOROCA ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
Dragă Iosif Visarionovici!
[înregistrată la 19 martie 1947]
Scuzaţi-ne, dar ne adresăm Dumneavoastră ca unui tată. Noi am supravieţuit războiul, suntem recunoscători şi acum, dar puterile ne părăsesc. Ne este incomod şi ruşine, ştim că şi fără noi aveţi multe griji, dar credeţi-ne, foamea ne impune. Muncitorii cu mulţi copii umblă ca umbrele, pâine ne ajunge doar pentru jumătate de lună, iar restul, copiii noştri mănâncă macuc. Am vândut tot ce am avut, umblăm rupţi şi zdrenţuiţi.
Vă mulţumim, Iosif Visarionovici pentru grija faţă de noi, faţă de învăţători, în sensul asigurării cu produse alimentare, însă spre regret acestea nu ajung la noi. Oare are nevoie un învăţător de galoşi, stofă etc. aceasta în timp ce şeful secţiei comerciale nici aproape nu ne permite să ne apropiem, iar directorul şcolii este îmbrăcat la patru ace. Nu e bine de anunţat despre aceasta, însă lucrurile pe teren sunt dezgustătoare. Adjunctul secţiei comerciale Malin vinde sute de metri de stofă la piaţă, iar învăţătorul claselor primare nici nu mai seamănă a învăţător. Oare poate fi un exemplu pentru elevi îmbrăcat în vechituri? Iar în timpul controlurilor la ei totul este în regulă. Aşa cum am aşteptat sfârşitul războiului aşa aşteptăm cu nerăbdare roada, însă acum Iosif Visarionovici ne este foarte greu.
Scuzaţi-ne că vă deranjăm cu problemele noastre. Noi vom depăşi, însă nu mai putem suporta nedreptăţile. Noi nu suntem în stare să cumpărăm pâine comercială^[i], iar comercianţii vând pâine cu câte 150 rub. bucata. Cum putem noi supravieţui cu salariul nostru de 500 rub. pe lună? De s-ar coace mai repede noua roadă!
Scuzaţi-ne, Iosif Visarionovici. Noi ne-am adresat ca unui om apropiat^[ii].
Învăţătorii: Ignatieva, Pronin, Lebedeva.

 
Documentul nr. 3
SCRISOAREA DOREI BELAIA DIN ORAŞUL CHIŞINĂU ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
[înregistrată la 3 iunie 1947]
Bună ziua mare conducător şi învăţător şi tatăl nostru drag, vă salut din depărtare şi vă scriu tovarăşe Stalin. Vă rugăm să ne acordaţi vreun ajutor. Poporul nostru muncitor moare de foame, noi vedem doar ceea ce trece printre degete. La noi toţi oamenii muncitori au murit, nici nu mai are cine semăna şi nici ce semăna. În aceste condiţii vă rugăm să ne ajutaţi tovarăşe Stalin, noi nu mai avem posibilitate să trăim.
Să trăiţi conducătorul şi învăţătorul nostru până la o sută de ani, vă doresc multă sănătate Iosif Visarionovici Stalin, să vă trăiască familia. Vă rugăm să ne răspundeţi în câteva cuvinte. Vreau un răspuns de la Tata. Aştept răspuns de la Dumneavoastră^[iii].
Belaia Dora,
Or. Chişinău, str. Melestiu, nr. 41.

 
Documentul nr. 4
SCRISOAREA ANASTASIEI SADOVNIC DIN SATUL RÂŞCOVA, RAIONUL ORHEI, ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
Sovietul Suprem al URSS
Moscova
Tovarăşului Stalin de la cet. Sadovnic Anastasia Ivanovna din satul Râşcova, raionul Orhei^[iv]
RSS Moldovenească
[înregistrată la 16 septembrie 1950]
Cerere^[v]
Vă rog să atrageţi atenţie la plângerea mea, dat fiind faptul că eu sunt mama unui ostaş decedat pe frontul războiului pentru apărarea patriei în anul 1944^[vi]. Eu mă plâng pe reprezentanţii puterii locale din sat, pe preşedintele sovietului sătesc şi pe preşedintele colhozului. Mi-au luat grădina de pe care mă hrăneam, grădina care nu era amplasată pe masivul colhozului. Eu, o bătrână de 79 de ani, mi-am lucrat via, săracele mele mâini au săpat-o, am sădit câţiva cartofi, porumb, floarea-soarelui. Nici via nu este amplasată pe masivul colhozului. Când îmi lucram pământul nimeni nu spunea nimic, dar când s-a început perioada recoltării m-au acţionat în judecată, mi-au pus o amendă de 300 de ruble şi urmau ca ei să recolteze roada, motivând că pământurile mele sunt pe masivul colhozului, ceea ce nu este adevărat. Via nu este pe masivul colhozului, este departe de acest masiv. Viile de pe masivul colhozului nu sunt lucrate, în aceste vii pasc animalele şi ei nu spun nimic, dar via mea mi-au confiscat-o.
Eu am fost la Chişinău, la tov. Ministru şi m-am plâns, i-am povestit totul. El mi-a dat acceptul să recoltez roada şi chiar l-a chemat pe agronom ca să vadă unde este amplasată via mea. Dar ei l-au chemat la direcţie, au vorbit ceva cu dânsul şi când eu m-am dus la preşedintele colhozului, apoi el era beat, contabilul de asemenea era beat şi ambii au început să mă insulte cu cuvinte urâte, mie mi-i jenă să scriu cu ce cuvinte mă numeau. Eu am început a plânge şi îi întrebam ce voi mânca şi de unde voi lua bani ca să achit impozitele dacă voi aţi luat totul. Iar preşedintele mi-a spus: du-te şi te spânzură, dar bani să plăteşti şi m-a luat de o mână şi a început a mă îmbrânci dintr-un perete în altul şi m-au bătut atât de tare, încât eu o bătrână de 79 de ani nu sunt în stare să mă scol. Şi încă m-a întrebat de ce am venit la direcţie, iar eu le-am răspuns: de ce t. agronom m-a chemat aici, eu nu ştiu nimic. Ieşi de aici, şi eu am ieşit şi am venit acasă. Acum văd tot ce am câştigat, am un fecior decedat pe front, alt fecior s-a întors de pe front bolnav şi acum boleşte. Iată ce am câştigat, m-au bătut şi stau bolnavă. În schimb pentru că copiii mei au apărat patria, eu voi fi nevoită să mor pentru că mi-au luat toată roada şi eu nu am ce mânca. Dar plata amenzii şi impozitul ei vor urmări ca să le achit, chiar dacă mi-au luat totul.
Eu vă rog, tov. Stalin, analizaţi plângerea mea şi nu-mi refuzaţi rugămintea.
Şi încă ceva, eu Vă rog tov. Stalin, clarificaţi şi această plângere - roada a fost recoltată de către colhoz, dar la mine a venit agentul şi inspectorul au făcut percheziţie şi au luat 262 ruble, dar banii erau ai fiicei mele. Ei au scris chitanţă pe numele meu - 220 ruble, iar ceilalţi bani i-au pus în buzunar.
Vă rog să nu-mi refuzaţi rugămintea.
Semnează
9.IX.1950.


Documentul nr. 5
SCRISOAREA IRINEI MARCU-ŞOVA DIN SATUL SOLONCENI, RAIONUL REZINA, ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
Tovarăşi Stalin^[vii]
[înregistrată la 1 octombrie 1951]
Cerere
Eu Văduvă de Răsboi Marcu-Şova Irina Iosob, satul Solonceni, Raion Rezina^[viii].
Vă rog foarte mult Tovarăş Stalin ca să bine-voiţi ami asculta rugămintea: 1) Eu văduvă de răsboi din anul 1914 2) bătrână de 67 de ani 3) şi femeie săracă care azi nam ce mânca şi în anul acesta mea pus ca să dau 90 kg de carne şi 195 ouă şi nuştiu cum mau pus. Şi nuştiu de unde să le dau că eu nam ce mânca şi mea făcut sechestru pe comându de moarte şi se bate joc de mine preşedintele de selsovet.
Rog foarte mult dreptate şi în anul 1950 mau pus nalog 3300 (3300) ruble pentru o casă şi o vacă şi o juncă şi alt nam nimic.
Fiţi atenţi! Când au venit la mine meau luat vaca cu veţel şi o juncă şi a luat încă 3 trei vaci străine de astă sumă de 3300 ruble şi de aşa sumă sa luat 5 vaci? Semnul întrebării Tovarăşi Stalin. În Ţara Dumneavoastră egzistă ca să aibă cineva 5 vaci? Nu. Nu. Şi nu am tocmai eu o femeie de 67 de ani. Cele trei 3 vaci sunt furate şi aşa mau pus şi pe mine nalog din aer adică din Natură. În anul 1947 a venit la mine şi mea luat o juncă care îi dam bani pentru carne şi nu a luat bani ce a luat junca şi a pus carnea şi oule pe anul 1947 şi pe anul 1948 şi restul lau băut şi mâncat gheroii. Şe mea luat tot în anul 1947 grâu 4 saci plini cu grâu şi nu mea dat chitanţă de loc că aşa vrea preşedintele are legele sale. Şi aşa e la noi în Basarabia. Tovarăşi Stalin şi dacă vor fi toţi ca preşedintele satului nostru? Noi în Basarabia ne prăpădim cu totul vă rugăm ca să ne conduciţi legele Dumneavoastre care cerem dreptate numai atât.
Tovarăşi Stalin pănă vei trimite mila din Moscova Basarabia moare. Vă rog foarte mult Tovarăşi Stalin o comisie din Moscova să vadă cum ne-înţălepţii cum să bate joc de cel păcătos şi necăjit. Şi cum am trăit eu văduvă pănă astăzi. Şi pentru ce mă face colac când eu sunt femeie săracă.
Rog dreptate Marcu Ş.I.

(...)
 
Documentul nr. 48
INFORMAŢIA PROCURORULUI INTERIMAR AL RSSM, DRUGOBIŢKI, ADRESATĂ SECRETARULUI CC A PC(B)M, N.G. KOVAL, CU PRIVIRE LA CAZUL DE INCITARE LA CANIBALISM DIN SATUL CUHNEŞTI, JUDEŢUL BĂLŢI^[ix]
5 martie 1947
În satul Cuhneşti, raionul Brătuşeni, judeţul Bălţi, la 31 ianuarie 1947, a murit cetăţeanul Galbici şi copilul lui, precum şi cetăţeanul Borisovschi şi soţia lui. Cadavrele persoanelor sus-numite au fost puse în şopronul cetăţenei Galbici Elena.
Preşedintelui sovietului sătesc cetăţeanului Juc i s-a adresat Galbici Elena cu rugămintea să i se dea permisiunea pentru înmormântarea persoanelor sus-numite şi concomitent a rugat să i se dea împrumut alimentar.
Preşedintele sovietului sătesc Juc a răspuns la cererea lui Galbici că împrumut alimentar nu este, nu trebuie să-i înmormânteze pe răposaţi, iar ea poate să întrebuinţeze cadavrele răposaţilor pentru alimentaţie.
La verificarea listelor pentru primirea împrumutului alimentar s-a constatat că Juc a inclus în aceste zile patru chiaburi asiguraţi din punct de vedere material.
Juc a fost arestat, cauza este anchetată.
Procurorul interimar al RSSM,
Consilier de stat pentru justiţie de clasa a III-a
(Drugobiţki)

 
Documentul nr. 49
VICTIMELE FOAMETEI STALINISTE, ANUL 1947, SATELE PEPENI, RĂZĂLĂI, ROMANOVCA^[x]
Porcireanu Ilie Teodor
Ţurcanu Nicolae Mihai
Demschi Ion Nichifor
Demschi Petru Ion
Demschi Fevronia Ion
Mutu Ana Ion
Grosu Petre Erimei
Panică Vasile Ion
Sambriţchi Maria Gheorghe
Socolenco Ion Petrea
Locoman Simion Ion
Locoman Ana Ion
Locoman Ecaterina Ion
Cojocaru Maria
Turcu Andrei Gheorghe
Turcu Agafia
Târziu Gheorghe Mihail
Andriuţă Zinovia Iacob
Manoilă Ecaterina Dumitru
Manoilă Tatiana Vasile
Manoilă Ion Vasile
Manoilă Anastasia Vasile
Manoilă Dumitru Vasile
Vieru Gheorghe Teodor
Vieru Olga Andrei
Olăraşu Petru Ion
Olăraşu Ana Nicolae
Olăraşu Agafia Gheorghe
Olăraşu Tudora Gheorghe
Olăraşu Teodosia Gheorghe
Socolenco Ion Teodor
Socolenco Anastasia Dumitru
Ciacâru Ion Andrei
Tronciu Gheorghe Ştefan
Mitreanu Ion Petre
Andriuţă Alexandru Constantin
Locoman Cozma Filip
Locoman Ion Procopie
Pârliţanu Agafia
Mânăscurtă Nicolai Iacob
Mânăscurtă Ana Iacob
Mânăscurtă Alexandru Iacob
Mânăscurtă Iacov Iacob
Ciobanu Vasile Dumitru
Ciobanu Maria
Raicu Ion
Raicu Ioana
Raicu Tatiana
Raicu Gheorghe
Raicu Maria
Raicu Andrei
Raicu Ion
Vâzdoagă Ecaterina
Vâzdoagă Anastasia
Spânache Gheorghe
Jigău Teodor Nicolae
Locoman Ecaterina
Locoman Nicolae
Locoman Ana
Moraru Ecaterina Ion
Ţurcanu Ion Gheorghe
Spânache Petre Ion
Băgu Ana Teodor
Popescu Pentelie
Popescu Anastasia
Gheras Maria Gheorghe
Baciu Ion
Baciu Zinovia
Baciu Tamara
Glib Dumitru
Ciobanu Elena
Juncu Ion
Manoilă Vasile Nazar
Jigău Constantin Filip
Jigău Pelaghia
Ursu Ion Ilarion
Ursu Zinovia
Ropot Gheorghe Ion
Scrisu Petre Teodor
Rotaru Ion Pavel
Cojocaru Iustin
Sapilnic Efim
Sapilnic Maria
Sapilnic Nadejda
Sapilnic Alexandru
Sapilnic Iacob
Bârsanu Vasile Teodor
Ţăruş Ion Mihail
Răileanu Carp
Maiorschi Mihail Pavel
Rudeanu Tatiana Vasile
Rudeanu Vasile Dumitru
Olăraşu Grigore Ion
Vâzdoagă Victoria Simion
Gudima Ecaterina
Colenic Vasile
Colesnic Ecaterina
Vulpe Pavel Dumitru
Baciu Ecaterina

---

[i] În afară de pâinea distribuită pe cartele unor categorii de populaţie sau la cantinele pentru înfometaţi, statul a furnizat cetăţenilor aşa-zisa pâine comercială. Aceasta se vindea în magazinele din oraşe şi centre raionale. (A. Felea, Foametea în Basarabia în anii 1946-1947, partea a II-a în Contrafort, 2011, nr. 3-4).

[ii] Deja la 21 martie 1947 Comitetul Executiv al judeţului Soroca menţiona precum că faptele descrise nu s-au confirmat. Mărfurile industriale destinate învăţătorilor pentru anul 1946 au fost distribuite complet; de asemenea a fost eliberat un avans din contul primului semestru al anului 1947, doar în oraşul Soroca acesta a constituit 8870 rub. (ANRM, F. 2848, Inv. 7, dos. 1, f. 487a).

[iii] În scurt timp, NKVD-ul de la Chişinău raporta la Moscova: Scrisoarea a fost scrisă în spital, autoarea avea febră 39,8. Cetăţeanca Belaia nici nu ţine minte că a scris scrisoarea. Ea locuieşte împreună cu fratele, nu duce lipsă de nimic. A lucrat la oficiul poştal, dar s-a eliberat benevol, conform cererii. Cetăţeanca Belaia are vârsta de 19-20 de ani (ANRM, F. 2848, Inv. 7, dos. 3, f. 445).

[iv] Astăzi comuna Râşcova, raionul Criuleni.

[v] Aceasta este a doua scrisoare pe care semnatara o adresează lui Stalin.

[vi] Se referă la Războiul Germano-Sovietic.

[vii] Cererea este scrisă în limba română în baza grafiei latine.

[viii] Astăzi comuna Solonceni, raionul Rezina.

[ix] Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), Culegere de documente, coord. dr. Anatol Ţăranu, traducere din limba rusă Mihai Manea, Vsevolod Cernei, Chişinău, Litera, 2017, p. 649.

[x] Lista morţilor în perioada foametei a fost întocmită de Andrei Vulpe în baza Cărţilor gospodăreşti a sovietului sătesc Pepeni pe anii 1947-1949.