Îmi este frică de clipa în care nu o să-mi mai fie frică - 10 pentru FILM la TIFF, 2021

 

Când l-am întâlnit pe Alex, mi s-a părut limpede că este cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut în viaţa mea. Începusem să lucrăm la un proiect semi independent în Craiova şi două colege l-au recomandat pentru un rol. Îmi amintesc că nu am fost de acord la început, cred că din pricină că, undeva, în mintea mea, se insinuase gândul că e prea frumos băiatul ăla ca să nu fie ceva în neregulă cu el. Până la urmă am cedat şi, încet, încet, l-am cunoscut pe actorul Alex Calangiu şi amestecul de contrarii din care este alcătuit: forţă şi vulnerabilitate, tupeu şi timiditate, umor şi tristeţe, violenţă şi tandreţe, curaj nebun şi spaimă. M-am convins că nu era nimic în neregulă cu el, era atât de frumos fără să aibă şi vreun cusur major, pe măsură. Ce noroc! Alex cred că este cel mai organic actor cu care am lucrat vreodată. Obsedat de adevărul interior şi de măsura justă a expresiei scenice. Lângă el, nu poţi să fii fals, nu poţi să minţi şi să îţi camuflezi minciuna în spatele excesului de mijloace actoriceşti, din simplul motiv că îl pufneşte râsul. Nu e un partener comod, nici un partener previzibil. Dintre toţi actorii pe care îi cunosc, pe el mi-aş paria toţi banii că va face o carieră în film: tot timpul preocupat să nu joace prea mult, să păstreze firescul, cu lumea aceea interioară fantastică, pe care o ghiceşti în fiecare rol pe care îl creează.

 

 
Romaniţa Ionescu: Care e cea mai veche amintire a ta?
Alex Calangiu: Am mai multe amintiri, nu-mi dau seama care e cea mai veche... dar prima care îmi vine acum în minte nu este propriu-zis o întâmplare, ci doar imagini şi senzaţii: sunt în faţa blocului, e vară şi foarte, foarte cald. Nu e mare lucru, poate, dar, pentru mine, este amintirea unei perioade foarte fericite - deseori, când mi se întâmplă să mă odihnesc după-amiaza, îmi chem în minte imaginile şi senzaţiile astea. Mă duc cu mintea acolo total - la copilăria mea, la bunicii mei, care, pe atunci, erau, la părinţii mei, care erau mult mai tineri decât acum, la prietenii mei de atunci. Uite, o altă amintire: eram pe ştrandul Titulescu din Brazda lui Novac. Ăsta e cartierul din Craiova unde am crescut. Era cam şase-şapte seara, într-o zi de vară toridă, şi stăteam acolo cu toţi băieţii. Am fumat cu toţii o ţigară şi apoi am sărit în piscină şi am făcut baie. Mi-a plăcut foarte mult! (râde)

R.I.: Care e prima amintire legată de teatru pe care o ai?
A.C.: Asta e simplu, ştiu exact care e. Eram acolo, în cartier, cu doi băieţi, prin 1996. Şi am auzit de spectacolul lui Silviu Purcărete, Ubu rex. Şi, nu mai ţin minte cum, am ajuns la spectacolul ăsta... mi-a plăcut foarte mult, am descoperit teatrul de bună calitate, ca să zic aşa. Până atunci, nu-mi plăcuse nici unul din spectacolele la care ne duseseră cu şcoala.

R.I.: Deci mai fusesei la teatru, nu era prima oară.
A.C.: Mai fusesem cu şcoala, dar nu cred că rezistasem la nici un spectacol de la cap la coadă. Nici acum nu prea rezist. (râde) Dar atunci am stat. Şi ţin minte că a durat destul de mult şi mi-a plăcut foarte tare că nu avea legătură cu ce văzusem eu până atunci. Nu avea. Am fost cu doi prieteni de la bloc. Am stat toţi până la sfârşit.

R.I.: Şi atunci te-ai hotărât să te faci actor?
A.C.: Nu, nu atunci. Mai târziu - aveam vreo 16 ani - am intrat într-o trupă de teatru de amatori, care lucra cu Alexandru Boureanu (n.i.: actualul manager al Teatrului Naţional Marin Sorescu Craiova), la Casa Armatei. Mergeam cu un prieten şi mergeam pe furiş, ca să nu afle ceilalţi băieţi şi să râdă de noi. M-am dus acolo şi o lună de zile am cărat decor, iar după o lună, am primit un rol în figuraţie: trebuia să stau cu capul pe masă. M-am enervat foarte rău că un alt băiat, care venise doar cu o zi înainte, a primit acelaşi rol, s-a pus şi el cu capul pe masă lângă mine. Ia uite, băi, frate, păi eu am muncit o lună de zile ca să stau cu capul pe masă, păi tu abia ai venit şi... (râde)

R.I.: Şi atunci te-ai hotărât că asta vrei să faci, teatru?
A.C.: Nu, mult mai târziu m-am hotărât, pe la 22 de ani. Dar nu pentru că îmi doream neapărat să fiu actor, voiam doar să fac altceva. Pe atunci, în Craiova, nu erau meserii cool, ca acum - să fii IT-st, sau să lucrezi în publicitate. Erau cam două variante: ori să pleci în străinătate, ori pe taxi. În străinătate nu m-am dus că nu m-au lăsat părinţii, iar pe taxi nu am avut chef. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar cam astea erau, pe atunci, meseriile de viitor din Craiova.

R.I.: Şi actoria ţi s-a părut ceva cool?
A.C.: Mi s-a părut cât de cât o evadare din lumea aia... am zis să fac şi eu altceva, să nu stau la un program fix toată viaţa, să mă însor, să fac un copil şi gata... s-a terminat. Şi am vrut să fac ceva care să îmi placă. Şi m-am gândit că actoria s-ar putea să-mi placă, că s-ar potrivi pentru mine. Ăsta e cuvântul, că mi s-ar potrivi.

R.I.: Şi uite o întrebare echivalentă cu clasica "ce preferi, coca cola sau pepsi": ai vrut să fii actor de teatru, sau de film?
A.C.: De film, evident că de film.

R.I.: De ce?
A.C.: Pentru că la teatru nu îmi plăcea.

R.I.: De ce? Că, uite, Ubu rex ţi-a plăcut.
A.C.: La Ubu rex mi-a plăcut, dar nu toate spectacolele sunt ca Ubu rex. Se ţipa mult, nu ştiai de ce ţipă ăia acolo, pe scenă, ce îi apuca dintr-o dată... era ceva extrem de fals şi nefiresc. Nu chiar toate, dar multe spectacole mi se părea că erau caricaturi, parodii. În film mi se părea că sunt nişte situaţii adevărate, care sunt jucate adevărat.

R.I.: Între timp ţi-ai mai schimbat părerea?
A.C.: Între timp, s-a mai schimbat teatrul, părerea mea nu ştiu cât de mult s-a schimbat. Au apărut mai mulţi regizori buni.

 

 
R.I.: Ce reacţie au avut prietenii tăi când le-ai spus că vrei să dai la actorie?
A.C.: Nu au avut nicio reacţie, pentru că nu le-am spus. Nu le-am spus nici părinţilor. I-am spus doar unui singur prieten, pentru că s-a întâmplat să vină pe la mine pe acasă în perioada în care mă pregăteam pentru admitere. Aveam mai multe cărţi puse teanc, îmi căutam repertoriu. Şi el, când a văzut cărţile, a spus hai, mă, Alex, să te ajut cu piciorul de la pat. Cum adică? am întrebat. Păi ţi s-a rupt piciorul de la pat, nu? Şi vrei să pui teancul ăla de cărţi. Lui i se rupsese, la un moment dat, piciorul de la pat şi, în locul piciorului, pusese un teanc de cărţi. Atunci i-am spus că vreau să dau la actorie, că de-aia aveam cărţile. A început să mă ia la mişto. Şi acum, când mă întâlnesc cu el, mă întreabă: ce mai face actoraşul Calangiu? (râde)

R.I.: Şi, odată ce te-ai hotărât să urmezi drumul ăsta, ai avut un parcurs uşor?
A.C.: Nu, nu am avut deloc un parcurs uşor. Când am terminat eu facultatea, deja nu mai erau locuri prin teatre, se dădeau foarte puţine concursuri. Şi am ajuns la Anton Pann (n.i.: în Râmnicu Vâlcea), unde am stat vreo patru ani. Apoi, nu ştiu din ce motiv, nici până în ziua de azi nu ştiu ce s-a întâmplat (şi, sincer să fiu, nici nu mă mai interesează, nici nu am cerut explicaţii vreodată), m-a sunat un regizor cu care mai lucrasem şi mi-a spus că nu poate să mă mai distribuie, aşa cum avea de gând, în noul spectacol pe care urma să îl monteze, pentru că managerul i-a comunicat că nu mai vrea să continue colaborarea cu mine. Atunci, cum spun fotbaliştii, m-am prins că nu mai prind paltonul (râde)... şi a fost destul de urât timp de un an şi două-trei luni. Am început să îmi pun tot felul de probleme, să fiu foarte nesigur pe mine. În tot timpul ăsta nu am lucrat nimic legat de teatru, m-am gândit să renunţ de tot, să caut să mă angajez prin alte părţi. Cred că singura persoană care a continuat să creadă în mine ai fost tu, eu nu mai credeam deloc.

R.I.: Şi ce te-a determinat să nu renunţi, totuşi?
A.C.: Cred că am vrut să îmi demonstrez mie şi celorlalţi că pot. Cumva, în sinea mea, ştiam că ce se întâmplase la Anton Pann nu fusese drept şi asta m-a ambiţionat, am vrut să demonstrez soartei, lumii, habar nu am cui, că încă nu s-a terminat cu mine şi cu meseria asta. Într-un fel, furia m-a făcut să nu renunţ. Şi, după un am şi jumătate aproape, m-am angajat la Teatrul Naţional din Craiova.
(pauză)

 

 
R.I.: Prietenii tăi din copilărie au venit vreodată să te vadă pe scenă?
A.C.: Nu au venit, că nu le place teatrul. O singură dată, la un examen din facultate, a venit prietenul ăla cu piciorul de la pat. Mi-a zis: băi, Alexe, ce tare ţipai! Şi la canale tot tu ţipai cel mai tare! (râde) La canale era un loc în care ne strângeam noi, când eram puşti.

R.I.: Între timp, presupun că s-au obişnuit cu toţii cu gândul că te-ai făcut actor. Dar nu a fost un lucru pe care l-au digerat greu, faptul că ai intrat în lumea asta total necunoscută pentru ei?
A.C.: Nu ştiu dacă s-au obişnuit. A fost foarte mişto: la început, mi-au spus clar că n-o să intru la facultate. După care, când am intrat la facultate, mi-au spus clar că n-o să mă angajez într-un teatru. După care, când m-am angajat într-un teatru, la Anton Pann, au zis bine, ai ajuns la Vâlcea, dar n-o să ajungi niciodată la Naţionalul din Craiova. Între timp, am ajuns şi la Naţionalul din Craiova şi acum chiar nu mai ştiu ce urmează. Ca să vezi câtă încredere au avut în mine. (râde)

R.I.: Ce relaţie păstrezi cu copilăria ta, în meseria pe care o faci? Te gândeşti la ea? Te încarci din ea?
A.C.: Mă gândesc la ea şi, da, asta mă încarcă. Mă face şi să mă simt mândru, într-un fel, atunci când îmi amintesc drumul pe care l-am parcurs din copilărie şi până aici. A fost un drum lung. Şi mă emoţionează gândul la copilăria mea. Am o grămadă de imagini de atunci care mă urmăresc: pădurea de la Bucovăţ, era o pădure de plopi care foşneau, ştrandul Titulescu, grupul de prieteni de la bloc... Multe din imaginile astea le folosesc atunci când îmi construiesc rolurile. În plus, mă gândesc la copilărie înainte să intru în scenă. Mă încarcă, dar totodată îmi vine să fug, să mă întorc acolo... mai ales înainte de premieră. Doamne, dacă aş mai avea iar opt ani, îmi zic. (râde)

R.I.: Care e cea mai puternică întâlnire pe care ai avut-o până acum, din punct de vedere profesional?
A.C.: Radu Afrim, evident. Pentru că mă provoacă. Fiecare întâlnire cu el mă provoacă. Timp de o lună şi jumătate, cât durează repetiţiile, mă simt ca la un casting neîntrerupt. În fiecare zi e câte un casting. Şi asta te obligă să îţi depăşeşti nişte limite, pentru că acel casting nu îl dai în fiecare zi cu aceeaşi persoană. El e mereu altă persoană. Şi atunci totul e destul de imprevizibil şi de greu. Dar totodată mişto, pentru că eu mă plictisesc repede, mă plictiseşte previzibilul. De exemplu, mi se pare extrem de plictisitor să lucrezi cu un regizor despre care ştii de la bun început că poate fi minţit, că poţi să îl minţi. De-aia e foarte mişto să lucrez cu Radu Afrim, care mă provoacă. Şi pe care nu se pune problema să îl pot minţi.

R.I.: Mi se pare că "provocare" e un cuvânt la modă, că e cumva la modă să ne dorim să fim provocaţi. Ce înseamnă, pentru tine, "provocare", din punctul de vedere al meseriei?
A.C.: Ceva care să mă surprindă. Am nevoie să lucrez cu un regizor care mă surprinde mereu, care mă pune la încercare, care mă pune în situaţii dificile. Şi cred că "provocare" a ajuns să fie un cuvânt la modă pentru că oamenii, în ziua de azi, sunt extrem de plictisiţi. Vieţile noastre au ajuns destul de previzibile. De-asta cred că această pandemie a fost şocantă, dar, totodată, destul de provocatoare, pentru că, în sfârşit, generaţiei noastre i s-a întâmplat ceva. Avem un virus! Nu am făcut războaie, dar avem un virus! Peste douăzeci de ani o să spunem: domne, pe vremea mea a fost un virus nasol.

 

 
R.I.: Crezi că e realitate, sau stereotip faptul că fiecare din noi are o zonă de confort?
A.C.: Nu ştiu cum e pentru alţii, dar pentru mine e o realitate.

R.I.: Ţi-e frică să ieşi din această zonă pe care o cunoşti, în care te simţi în siguranţă, în care nu rişti?
A.C.: Eu, după acel an şi ceva în care nu am lucrat nimic, am început să fac nişte atacuri groaznice de panică atunci când m-am întors pe scenă. Mai ales când ştiam că am de jucat un spectacol la Sala Mică, împietream de spaimă. Fiindcă acolo nu poţi să te ascunzi după nici un paravan, după nimic. Asta era o mare provocare: să stau o oră întreagă la un metru-doi de spectatori. Preferam să joc spectacole mai lungi, în care să am, din când în când, câte un moment de respiro, în care să ies din scenă, să merg după vreun panou ca să îmi controlez atacul de panică, să trag aer în piept şi să intru din nou. Nu ştiu dacă ieşirea după panou era zona mea de confort, sau ţinea, mai curând, de psihiatrie. (râde) Pe de altă parte, cred că avem, ca actori, zonele noastre de confort. Vrei-nu vrei, eşti construit pentru a juca, mai degrabă, o anumită categorie de personaje. Totuşi, cred că pot ieşi lucruri imprevizibile şi importante dacă îndrăzneşti să ieşi un pic din emploi-ul tău, dacă un regizor te vede altfel şi te scoate din ceea ce ştii despre tine. Nu mi-ar fi deloc frică, dar cred că nu aş şti să ajung singur la un personaj foarte diferit de mine. Aş avea nevoie de ajutorul regizorului. De ajutorul unui regizor în care să am încredere şi care ar lansa provocarea (uite că folosesc din nou cuvântul ăsta) şi atunci nu mi-ar fi frică de nici un rol, ba chiar mi-ar plăcea mult să joc chestii diferite, neaşteptate, ceva ce nu am jucat niciodată.

R.I.: De ce îţi este frică?
A.C.: Şi de ziua de mâine! (râde) Mi-e frică de orice. În meserie, îmi este cel mai frică de ceea ce ne e frică la toţi: de bătrâneţe. Pentru că ştiu că o să vină un moment în care... (pauză)
Dar eu cred că o să mă las la un moment dat de teatru, nu o să aştept pensia, pentru că mi-ar fi foarte greu să ajung la o anumită vârstă şi să îmi dau seama că nu mai sunt distribuit din cauză că sunt bătrân. Sau, mai rău, să primesc nişte rolişoare din milă sau doar ca să îmi pot justifica salariul. Îmi mai este frică să nu ajung să am încredere prea mare în mine, să nu ajung la suficienţă, la momentul în care să zic: domne, eu ştiu cum se face meseria asta. Cred că, atunci când ajungi la momentul ăla, eşti mort ca actor, eşti pierdut. Cu alte cuvinte, îmi este frică de clipa în care nu o să-mi mai fie frică.

R.I.: Ai spus mai devreme că, uneori, înainte de a intra în scenă, ţi-ai dori să fugi, să te întorci în timp, să ai din nou opt ani...
A.C.: Aş vrea să am orice vârstă, numai la teatru să nu fiu! (râde) Înainte să intru în scenă, aş vrea uneori să mă dedublez, să am un cascador, să fie altcineva în locul meu... îmi vine să vomit, tremur, fac urât. Dar nu se poate să mă întorc în timp, nu am nici cascador, aşa că, ce să fac, aia e. Intru pe scenă.

R.I.: Dar dacă, să spunem, acel Alex de opt ani s-ar întâlni cu acest Alex de 39 de ani, ce crezi că ar gândi despre el? Ar fi mulţumit?
A.C.: Cel de opt ani nu ştiu dacă ar fi mulţumit, dar cred că ar fi mulţumit ăla de paisprezece ani. (râde) Şi ăla de nouăsprezece.

R.I.: De ce?
(pauză)
A.C.: Nu ştiu... eram destul de rebel la vârstele respective... umblam pe nişte căi greşite. Era perioada punk... au fost nişte ani în care - hai să folosesc un cuvânt frumos - încercam să mă găsesc, sau regăsesc. Nu mi se prea prevedea un viitor luminos. Cred că s-ar fi putut scrie o carte despre cum eram atunci, dar nu o carte cu final fericit. (râde) Trăiam ca un rock star. Nu ştiu ce i-ar zice Alex de la paisprezece ani ăstuia de acum... cred că nu l-ar recunoaşte, de fapt.

Alex Calangiu
Data naşterii: 31.05.1982
Studii: Universitatea din Craiova, Departamentul de teatru, Actorie - promoţia 2008
Proiecte în teatru: Aproape, regia Cristi Juncu, la Teatrul Anton Pann, Râmnicu Vâlcea, Dacă am gândi cu voce tare, regia Radu Afrim, la Teatrul Naţional Craiova, Casa cu suricate, regia Radu Afrim, la Teatrul Naţional din Craiova, O lună la ţară, regia Cristi Juncu, la Teatrul Naţional Craiova, Nunta însângerată, regia Andrei Măjeri, la Teatrul Naţional Craiova, White Room, regia Florin Caracala, la Teatrul Naţional Craiova, Retroelectro, regia Bogdan Georgescu, la Teatrul Naţional Craiova, Inimă şi alte preparate din carne, regia Radu Afrim, la Teatrul Naţional Craiova.
 
*
Actorii selectaţi la ediţia 2021 a programului 10 pentru FILM la TIFF sunt: Daniel Beşleagă - interviu aici (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), Romaniţa Ionescu - interviu aici şi Alex Calangiu - interviu aici (actori ai Teatrului Naţional "Marin Sorescu'' din Craiova), Blanca Doba - interviu aici şi aici (Teatrul "Maria Filotti'' din Brăila, Teatrul de Comedie, Teatrul Dramaturgilor, Teatru Metropolis) - nominalizată în 2019 la Premiile UNITER pentru Debut şi câştigătoarea Premiului 10 pentru FILM la Gala HOP în 2017, Diana Fufezan - interviu aici (Teatrul Naţional "Radu Stanca'' din Sibiu), Alexandru Liviu Ionescu - interviu aici - distins cu Premiul 10 pentru FILM la Gala HOP 2020, Zita Ema Moldovan - interviu aici (Compania de Teatru Giuvlipen), Matei Rotaru - interviu aici (Teatrul Naţional "Lucian Blaga'' din Cluj-Napoca), Theodora Sandu - interviu aici (Teatrul "Toma Caragiu'' din Ploieşti) - câştigătoarea premiului 10 pentru FILM la Gala HOP 2019) şi actriţa şi regizoarea independentă Armine Vosganian - interviu aici.

Cei 10 actori au fost propuşi şi selectaţi de un grup de profesionişti din teatru şi film: regizorul şi producătorul Tudor Giurgiu - preşedintele festivalului, criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki şi Oana Stoica, directorul de casting Florentina Bratfanof, Răzvan Penescu - editorul portalului Liternet şi Cătălin Dordea, director de casting şi coordonator al proiectului 10 pentru FILM.

Din sentimentul de recunoştinţă vine puterea de a mă autodepăşi şi de a dărui - 10 pentru FILM la TIFF, 2021

 Am cunoscut-o pe Armine cândva în 2003, când eu aveam 9 ani şi ea 11. Făceam ambele baschet. Deşi nu îmi amintesc foarte clar care au fost primele cuvinte pe care ni le-am spus, îmi amintesc un soi de chimie instantă între noi două, fundamentată în "păsare" - acel sentiment de care mulţi copii care au să devină cei mai buni prieteni dau instinctual dovadă din prima clipă. Şi, ăsta ne-a fost destinul până în ziua de azi, cu bune şi cu rele - psiholoaga Bianca şi regizoarea şi actriţa Armine, prietene de suflet.

Aceste trei discipline (psihologia, actoria şi regia) ne-au marcat legătura de la bun început. Ne-a plăcut mereu să analizăm filme şi piese / spectacole de teatru şi să vedem ce traume, algoritmi şi proiecţii sunt în joc acolo sau să căutam în noi motivul pentru care empatizăm cu unele poveşti până la lacrimi, obsesie sau nervi. Lui Armine i-a plăcut mereu să scrie lucrări viscerale (printre preferatele mele numărându-se Ishtar şi Lilith, ambele scurtmetraje despre traume ce deseori se ascund în spatele unor comportamente sexuale şi relaţionări deficitare şi dureroase). I-a mai plăcut şi să joace roluri incomode, atât pentru ea ca actriţă, cât, uneori, şi pentru noi ca spectatori - aici îmi amintesc clar de piesa Azilul de noapte de Maxim Gorki, pusă în scenă, în prima fază, în spatele Hanului Solacolu de pe Calea Moşilor vechi, pe timp de vară, într-o fabrică dezafectată. Asta a însemnat două ore petrecute într-o căldură şi un praf de nedescris, aşezaţi pe nişte taburete făcute din carton, iar apoi o oră afară, în picioare, urmărindu-i pe actori jucând în jurul nostru şi pe acoperiş. Acest masochism, în retrospecţie, mi-a plăcut, pentru că un subiect atât de incomod şi de realist nu putea fi jucat la capacitatea-i maximă cu nişte spectatori care stăteau în puf.

Unde vreau să ajung cu toate aceste relatări este la miezul lui Armine, atât ca femeie, cât şi ca om şi ca artist. Armine nu a fost şi nu va fi niciodată comodă şi uşor de digerat, însă mereu va fi pătrunzătoare şi loială - faţă de oamenii din viaţa ei, consumatorii artei ei şi ea însăşi. Şi, mie personal, asta îmi place de nu mai pot.
 

  

Bianca Elena Ivanof: Mama ta e compozitoare (Mihaela Vosganian), tatăl tău scriitor şi fost politician (Varujan Vosganian), ce te-a determinat să devii actriţă şi regizoare (în detrimentul altor arte pe care le-ai fi putut practica cu la fel de mult succes)?
Armine Vosganian: Ai mei au preferat să mă ia cu ei peste tot, aşa că am văzut multe spectacole de teatru, operă şi balet, de asemenea expoziţii, chiar dacă nu erau pentru vârsta mea. De asemenea, îi imitam pe toţi din familie şi făceam tot felul de scenete cu ajutorul bunicii mele. Ritualul nostru de familie, însă, era să ne uitam la filme şi de aici mi-am căpătat pasiunea. Momentul în care am ştiut că vreau să fac parte dintr-o echipă de filmare, în faţa sau în spatele camerei, a fost când am vizionat două treimi din filmul Angel Heart pe Prima TV. Mama nu a vrut să ne uităm pentru că acest film chiar nu era unul pentru copii, iar eu tot aşteptam să adoarmă ca să pot să mă uit. Când a ajuns tata acasă, m-a trimis la culcare, dar nu înainte să-mi povestească pe scurt cum se termină. Cunoştea filmul în amănunt. N-am putut să dorm încercând să-mi imaginez procesul prin care personajele lui Mickey Rourke şi Robert de Niro ajungeau la finalul povestit de tata. Am văzut Angel Heart de multe ori şi cred că, după familia mea cu care colaborez masiv profesional în prezent, echipei acestui film trebuie să-i mulţumesc pentru alegerea mea.

B.E.I.: Daca ar fi să alegi trei valori pe care le cauţi la oamenii ce iţi devin apropiaţi, care ar fi acelea?
A.V.: Ce admir cel mai mult este autenticitatea, capacitatea unui om de a-şi recunoaşte potenţialul şi limitele. Admir oamenii care nu promit marea cu sarea, ci încearcă să acţioneze. Această valoare presupune un proces de introspecţie zilnică şi oamenii din jurul meu sunt toţi indivizi care lucrează conştient la vindecarea şi dezvoltarea lor. Cred că am ajuns să atrag genul acesta de oameni pentru că încă din copilărie, fiind un copil dificil, mama mă ducea la terapie şi tot felul de cursuri de dezvoltare personală şi aşa am ajuns să fiu genul care preferă să discute cu oameni despre traumele şi visele lor, nu despre vreme.
Un alt atribut esenţial în relaţiile mele este empatia care aproape că poate atinge telepatia în unele momente, în sensul în care soţul şi prietenii mei apropiaţi simt când nu-mi este bine şi viceversa. Este un aspect important şi în procesul profesional, mai ales în proiectele de teatru. Au existat momente când am lucrat cu regizori cărora le lipsea empatia sau o jucau tocmai ca să ne controleze şi s-a ajuns la conflicte foarte mari din care unii actori, inclusiv eu, au ieşit destabilizaţi emoţional şi le-a luat mult să-şi recapete încrederea de a mai urca pe scenă.
A treia valoare poate deriva din cele două, anume altruismul. Apreciez capacitatea oamenilor de a vedea lucrurile în ansamblu şi de a nu se gândi numai la sine. Da, nu putem salva lumea, dar putem încerca să facem cât mai puţin rău în jurul nostru. Oamenii din jurul meu au ţeluri în care vor să aducă bucurie celor din jur. Relaţiile mele nu sunt bazate doar pe divertisment şi din cauza asta am şi pierdut unele prietenii pentru că nu sunt fată de petrecere. După două-trei ore de dansat şi un cocktail, eu mă duc să mă culc. Sunt amuzantă pentru cei foarte apropiaţi, altfel sunt destul de lipsită de umor.

B.E.I.: Ce nu îţi place în branşa ta - regizoare şi actriţă în România?
A.V.: Ambele sunt îndeletniciri dificile, dar care îţi pot aduce mari împliniri sufleteşti. Cu condiţia să poţi să le practici. Peste tot este greu să trăieşti doar din actorie sau doar din regie. Mi se pare mai uşor în România să produci un spectacol independent sau un film decât în Anglia, spre exemplu. Am studiat în Anglia şi am descoperit companii de teatru independent care se chinuiau şi mai mult decât noi, cei de la Teatrul Rampa. Ce ne lipseşte nouă, însă, este uniunea sau sindicatul. Noi nu suntem uniţi în nicio branşă şi vorba "să moară şi capra vecinului" este, din păcate, valabilă în viaţa de zi cu zi. În acelaşi timp, cred că respectul pentru artă, în general, ar trebui indus încă din copilărie pentru că pe an ce trece, aceste meserii sunt percepute ca ceva superficial care poate fi performat de oricine, indiferent de pregătire, ai nevoie doar de un smartphone.

 

 
B.E.I.: Ce eşti dispusă să ierţi?
A.V.: Eu cred în karma, aşa că de fiecare dată când sufăr, mă gândesc întâi cu ce am greşit eu şi ce pot îmbunătăţi. Găsesc circumstanţe atenuante tuturor şi am anduranţă. Mă doare foarte tare când sunt minimalizată sau când o persoană dragă se îndepărtează de mine pe termen lung fără un motiv clar. Au fost câteva prietenii faţă de care am avut răbdare şi am încercat să fiu acolo chiar dacă nu primeam atenţia care simţeam eu că mi s-ar fi cuvenit. După o perioadă lungă, însă, mi se rupe filmul. Unii au reuşit să remonteze, unii nu. În profesie mă doare nerecunoştinţa, mai ales în proiectele care nu sunt remunerate. Îmi este dificil să îmi fac treaba de actor care presupune, în primul rând, să-ţi dai voie să fii vulnerabil. Când simt că atmosfera nu conferă siguranţă, devin un om rece care doar îşi face meseria.

B.E.I.: Ce gen de roluri iţi place cel mai mult să joci şi de ce?
A.V.: Eu caut frumosul în orice şi în roluri găseşti un univers întreg. Am iubit toate personajele pe care le-am creat, chiar dacă metoda mea de lucru este una mentală. De multe ori am primit roluri de vârste, genuri şi specii diferite, adică am jucat femei mai în vârstă, travesti, demoni şi îngeri. Am pregătit mult timp pentru admitere un monolog al lui Mephisto din Faust-ul lui Marlowe şi am sperat să pot dezvolta mai mult acea zonă şi în anul III am primit rolul îngerului răzvrătit din Marisol al lui Jose Rivera. La Teatrul Rampa am început în forţă cu rolurile Vasilisa din Azilul de noapte al lui Gorki şi Mama din Numele al lui Jon Fosse. Aş vrea să menţionez că prin construirea personajelor am reuşit să intru şi în contact cu străbunicii mei armeni, supravieţuitori ai Genocidului, pe care nu i-am cunoscut. Printre proiectele Teatrului Rampa, am dramatizat romanul Cartea Şoaptelor în care, prin ochii de copil ai tatălui meu, se mărturisesc poveştile de viaţă ale multor supravieţuitori. Spectacolul s-a numit Staipelochian şi, împreună cu colegele mele, i-am jucat pe străbunicii mei, Garabet şi Arşaluis Vosganian şi Setrak Melikian.
Un alt demers interesant am alături de regizoarea Marina Hanganu cu care am creat teatru telematic în care personajele erau construite special pentru ca spectacolul să se desfăşoare la telefon sau pe zoom.

B.E.I.: Ce îţi atinge sufletul?
A.V.: Plâng la aproape toate filmele şi spectacolele de teatru pe care le văd când este un moment mai emoţionant. Mi se întâmplă şi la concerte sau slujbe religioase să mă simt copleşită într-un sens pozitiv şi plâng direct. În general, plâng foarte uşor. Când se întâmplă ceva care mă răneşte, prima reacţie este să plâng, nu să ţip de nervi.

B.E.I.: Ai reuşit să intri şi la actorie, şi la regie în paralel - cum a fost acest proces pentru tine?
A.V.: Din adolescenţă am ştiut că vreau să dau la actorie, dar am trăit câţiva ani în iluzia că îmi doresc să joc în limba engleză şi am dat admiteri la Guildhall şi RADA la Londra unde am picat cu graţie. Cei din comisia de la RADA au fost cumsecade şi au petrecut destul de mult timp cu mine după examen, încercând să mă convingă că cel mai bine este să-mi fac pregătirea de bază la UNATC care este o şcoală foarte bună, iar apoi să vin la master la ei. Am renunţat o perioadă să mă mai gândesc la actorie şi, la îndemnul profesorului Laurenţiu Damian care mă cunoaşte de mică, am dat la regie. Eu scriam scenarii de ceva timp şi m-am gândit că poate eşecul din Anglia înseamnă să renunţ de tot la actorie. Cu o lună înainte de admiterea de la UNATC, am realizat că-mi doresc să studiez şi regie de film şi actorie de teatru şi am dat admiterea şi şi. Am intrat şi cu ajutorul profesorilor care au avut încredere în mine, am reuşit să-mi dau ambele licenţe în timp util. Au existat momente în care unii profesori au încercat să mă convingă să renunţ când la una, când la alta, dar până la urmă, văzând că stau în şcoală toată ziua, m-au susţinut. A fost obositor, mai ales când aveam spectacolele cu regizorii de la secţia de regie teatru şi aveam şi filmările mele de dincolo, dar dacă ar fi să iau totul de la început, aş face exact acelaşi lucru pentru că am putut profita de ce are UNATC de oferit. Dacă ziua ar fi avut mai multe ore, aş fi mers şi la cursuri de coregrafie.

B.E.I.: Care este o bucurie de copil pe care încă o ai?
A.V.: Cel mai mult mă bucură dansul. Aşa mă relaxez şi mă simt împlinită în pielea mea. Probabil şi din acest motiv am preferat să nu transform această plăcere în meserie. Mă bucur zilnic când mănânc, dar subiectul mâncării pentru mine este şi o traumă pentru că am fost mai pufoasă în copilărie şi mi se părea că nu mă place nimeni.

B.E.I.: Cum te raportezi emoţional la numeroasele respingeri din domeniul artei?
A.V.: Trebuie să recunosc că am simţit mai multe respingeri ca regizor decât ca actor. Îmi aduc aminte când am primit respingerea de la Cinefondation pentru filmul meu Lilith care a fost propunerea facultăţii London Film School pentru Festivalul de la Cannes. Am simţit că am pierdut trenul şi filmul nu a mai intrat nicăieri de atunci, deşi feedback-ul era destul de bun de la cei care l-au văzut. Ca actor sunt foarte rar invitată la castinguri, aşa că nu am antrenamentul altor colege care fac 10 self-tape-uri pe săptămână.
Eu cred că fiecare avem o misiune şi important este să lucrăm cât mai mult. Recunoaşterea niciodată nu o să fie suficientă pentru un artist. Am o nevoie de validare continuă care poate fi distructivă şi încerc să o domolesc prin muncă. De exemplu, acum mă bucur pentru fiecare oportunitate de a juca, mă bucur pentru fiecare festival mic unde îmi intră filmele şi mă bucur că am ocazia să fac documentare despre diaspora armeană care chiar dacă nu o să intre în festivaluri, o să fie valoroase din punct de vedere sociologic.

B.E.I.: Zi-mi o dorinţă aprigă pe care o ai adânc înfiptă în sufletul tău.
A.V.: În fiecare zi îmi doresc să simt recunoştinţă pentru tot, chiar şi pentru lecţiile de viaţă mai dure. Am observat că, la mine, din sentimentul de recunoştinţă vine puterea de a mă autodepăşi şi de a dărui. Şi în actorie şi în regie cam despre asta e vorba.

 

 
Armine Vosganian
Data naşterii: 22 mai 1992
Studii: UNATC, Bucureşti - Regie de Film şi Tv, Actorie promoţia 2014 (licenţă) / London Film School - Filmmaking promoţie 2016 (master)
Proiecte de teatru (actor):
Teatrul Rampa, Bucureşti - Azilul, regia Mihai Alexandru Ion / Staipelochian, regia Mihai Alexandru Ion / Expoziţia, regia Mihai Alexandru Ion / Kremlinul de zahăr, regia Mihai Alexandru Ion
Teatrul de Comedie, Bucureşti - Magazinul de sinucideri, regia Marina Hanganu
Proiecte de teatru telematic:
Teatrul 7, Bucureşti - str. Popa Rusu nr.30, regia Marina Hanganu
Teatru George Ciprian, Buzău - Tele-city, coordonat de Marina Hanganu / Generaţia 200, regia Marina Hanganu
Performance:
Into myGong Self, concept muzică Mihaela Vosganian, concept coregrafie Liliana Iorgulescu
Dynamic Meditation, concept muzică Mihaela Vosganian, concept coregrafie Liliana Iorgulescu
Proiecte de film (regie): Amintiri din comunitate (serial documentar, în producţie) / Into myGong Self (music video post producţie) / Into myPlanet (music video în producţie) / Ishtar (scurtmetraj, 2020) / Lilith (scurtmetraj, 2019) / Legătura de leuştean (scurtmetraj, 2014) / Când moartea întârzie să apară (scurtmetraj, 2013) / La mulţi ani (scurtmetraj, 2013)

*
Actorii selectaţi la ediţia 2021 a programului 10 pentru FILM la TIFF sunt: Daniel Beşleagă - interviu aici (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), Romaniţa Ionescu - interviu aici şi Alex Calangiu - interviu aici (actori ai Teatrului Naţional "Marin Sorescu'' din Craiova), Blanca Doba - interviu aici şi aici (Teatrul "Maria Filotti'' din Brăila, Teatrul de Comedie, Teatrul Dramaturgilor, Teatru Metropolis) - nominalizată în 2019 la Premiile UNITER pentru Debut şi câştigătoarea Premiului 10 pentru FILM la Gala HOP în 2017, Diana Fufezan - interviu aici (Teatrul Naţional "Radu Stanca'' din Sibiu), Alexandru Liviu Ionescu - interviu aici - distins cu Premiul 10 pentru FILM la Gala HOP 2020, Zita Ema Moldovan - interviu aici (Compania de Teatru Giuvlipen), Matei Rotaru - interviu aici (Teatrul Naţional "Lucian Blaga'' din Cluj-Napoca), Theodora Sandu - interviu aici (Teatrul "Toma Caragiu'' din Ploieşti) - câştigătoarea premiului 10 pentru FILM la Gala HOP 2019) şi actriţa şi regizoarea independentă Armine Vosganian - interviu aici.

Cei 10 actori au fost propuşi şi selectaţi de un grup de profesionişti din teatru şi film: regizorul şi producătorul Tudor Giurgiu - preşedintele festivalului, criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki şi Oana Stoica, directorul de casting Florentina Bratfanof, Răzvan Penescu - editorul portalului Liternet şi Cătălin Dordea, director de casting şi coordonator al proiectului 10 pentru FILM.

Teatrul este cea mai mare călătorie: în tine, în psihic şi în lumile celorlalţi sau pur şi simplu în umanitate - 10 pentru FILM la TIFF, 2021

 Pe o muchie care m-a atins întotdeauna - Diana râde şi plânge în acelaşi timp - e poate cel mai vulnerabil moment al Lisei - nu mai există apărare. Personajul ei, refugiat într-un fotoliu, înfruntă realitatea care abia acum începe să se discearnă de închipuire. Dezbracă - în hohot de râs şi atroce suferinţă - dezastrul creat de frică şi iubire.

 

Diana Fufezan (foto: Alex Gâlmeanu)

Interviul cu Diana Fufezan s-a petrecut oarecum clasic - întrebări şi răspunsuri, oarecum firesc - ca între prieteni, cu multe poveşti de-ale noastre, cu lucruri pe care aveam să ni le împărtăşim, cu întrebări personale la care aveam nevoie de răspunsuri calde dar mai ales sincere, după un proiect inedit cu doi actori, doi regizori şi mulţi îngeri păzitori, spectacol abia "lansat la apă" la Sibiu, pe care ni-l dorim a fi doar începutul. Ne-am fi dorit ca uneori, în locul întrebărilor, să strecurăm frânturile de imagini şi gândurile care s-au născut în întâlnirea cu Diana - în lucru şi în afara lui - în momentele dificile sau sublime, ori pur şi simplu în tăceri. Îndrăznim doar să evocăm ceva din atmosfera interviului prin didascalii. Aşadar:

Mariana Cămărăşan: Pe o muchie care m-a atins întotdeauna... Diana râde şi plânge în acelaşi timp...
Diana Fufezan: În teatru, încrederea sau neîncrederea sunt contagioase. Un spectacol poate creşte enorm din interior, aşa cum se şi poate distruge, iar pentru asta, uneori, este suficient un singur om. Pentru mine contează enorm atmosfera de la repetiţii, indiferent de rol, de importanţa lui în spectacol, atmosfera care se instaurează între actori, împreună cu regizorii, între cei de pe scenă şi cei din culise. Un regizor bun ştie să aducă o atmosferă bună în repetiţii, iar cei care ştiu, nu să o impună, ci să o instaureze în lucru, sunt regizori extrem de umani. Chiar şi atunci când sunt fermi, au un anumit fel de a lucra cu actorul, creează spaţii, şi nu mă refer la cele fizice, în care accepţi să devii vulnerabil. Dacă nu-ţi dai voie să devii vulnerabil, cred că te privezi de o mare experienţă, rişti să ratezi întâlnirea cu rolul şi cu ceilalţi! Vulnerabilitatea este de fapt esenţială în profesia noastră, în teatru.

Amalia Iorgoiu: Cuvântul TEATRU - când l-ai auzit prima dată şi ce a însemnat pentru tine?
D.F.: Prima dată, cred, în şcoala generală, în primii ani. Eram în Aiud şi ne-am dus cu clasa la un spectacol de păpuşi. A fost de fapt prima dată când m-am întâlnit cu teatrul. Şi ţin minte că nu mi-a plăcut deloc! (râde!)

M.C.: De ce?
D.F.: M-am plictisit teribil! E destul de vagă amintirea, dar mi-a rămas foarte puternică senzaţia şi am aşa, o imagine cu sala - sală de casă de cultură destul de prăfuită, micuţă - plină de copii, gălăgie! Eu stăteam în... (râde iar) văd şi imaginea! Stăteam în... stăteam pe o margine... pe marginea stângă, cu faţa la scenă, nu eram foarte aproape şi nu mai ţin minte ce spectacol era, doar că mie mi se părea că se maimuţăresc foarte tare. (râde) Şi în mintea mea era: cum vor oamenii ăştia să mă facă pe mine să-i cred, când ei nu sunt deloc credibili? Era atât de evident încât mi-am zis: păi cine o să-i creadă? (râdem) Ce se întâmplă aici? Nu mă interesează!

A.I.: Deci nici prin cap nu-ţi trecea că ai să devii actriţă...
D.F.: Am vrut să mă fac ambasador sau cosmonaut, pentru că atât cât înţelegeam eu la vârsta aceea ştiam că asta înseamnă să călătoreşti.

A.I.: Şi teatrul este o călătorie?
D.F.: Este cea mai mare călătorie. Este o călătorie în tine, în psihic şi în lumile celorlalţi sau pur şi simplu în umanitate.
Încă din copilărie aveam o curiozitate foarte mare de a observa oamenii din jur, reacţiile lor, ca mecanisme de gândire, sigur că nu mi le explicam aşa elaborat. Observam foarte mult şi imaginam foarte mult, iar imaginaţia naşte uneori frici: frica de întuneric, frica de umbre...

A.I.: Fricile tale?...
D.F.: Copilul mic trăieşte în aici şi acum secundă de secundă, pentru el nu există proiecţii ale minţii, asta se deprinde ulterior şi se suprapune cu formarea tiparelor comportamentale. Suntem crescuţi de adulţi care au ei înşişi propriile tipare emoţionale şi comportamentale, formate şi moştenite, pe care şi noi la rândul nostru le moştenim, şi le complicăm şi din întâlnirile cu ceilalţi oameni, şi uite aşa ne construim. (râde) Experienţa schimbă perspectiva asupra lucrurilor, există însă frici pentru depăşirea cărora este nevoie de confruntare.
Una din fricile care m-a bântuit din copilărie până în facultate era frica de întuneric - de umbrele copacilor în noapte. Asta mi s-a tras de la imaginaţia debordantă din copilărie, când imaginam scenarii întregi legate de umbrele nucului din curtea bunicilor, umbre ce se proiectau pe perdelele ferestrelor din camera în care dormeam. Şi cum adierea vântului le făcea să prindă viaţă, eu fantazam până ce frica punea stăpânire pe mine şi mă ţinea trează până în zori. (zâmbeşte)
Abia târziu, prin facultate, am reuşit să o înving, pusă fiind în situaţia de a trece prin curtea cetăţii Cisnădioara, în toiul nopţii, să duc diverse obiecte de recuzită unei trupe de actori ce produceau acolo un spectacol pentru Festivalul de Teatru de la Sibiu. Ţin minte că era lună plină şi câinele, care mă însoţea mereu ziua prin zonă, nu a vrut să urce cu mine panta plină de copaci a dealului ce duce la Cetate. Ce eliberare extraordinară am simţit când am reuşit să ajung sus, întreagă! (râde... tăcere)
Dar poate cea mai mare frică e cea de a nu mai putea să îmi fac profesia. Şi anul trecut, în 2020, în pandemie, au fost momente când m-au bântuit întrebările legate de imposibilitatea de a mai fi pe scenă. Uite, asta e o frică pe care nu vreau să o înfrunt fiind pusă în realitatea situaţiei!
Altfel, cred că fricile pot da motoare de descoperiri, de creativitate pe scenă, dacă le conştientizăm.

M.C.: Au existat deci date personale premergătoare alegerilor tale profesionale, cum sunt curiozitatea şi imaginaţia pe care tocmai le-ai amintit.
D.F.: Da, dar nu numai. Mai era credinţa cu care mă jucam, seriozitatea mea: era obligatoriu să gust "prăjiturile" pe care le făceam din nisip şi frunze, pentru a mă convinge că sunt bune. Cred că astea erau: curiozitate, imaginaţie, credinţă. Şi perseverenţa! Nu mă lăsam până nu reuşeam să fac ce-mi doream. Şi în acelaşi timp dacă eu nu eram convinsă de un lucru, refuzam să-l fac. Stăteam într-un punct până când înţelegeam ce căutam sau se epuiza plăcerea. Da... (zâmbeşte) Eram foarte voluntară, aveam o voinţă foarte puternică. Cumva personalitatea mi s-a dezvăluit de la început, nu-mi plăcea să mi se pună gânduri în gând şi vorbe în gură. M-au deranjat întotdeauna extrem de mult comparaţiile şi reacţiile mele erau ferme: refuzam să răspund anumitor tipuri de întrebări pentru că mi se părea stupid să-i ceri unui copil să repete ceva când poate copilul avea altceva de spus sau simţea, sau gândea altceva. Când eram întrebată cu cine semăn mai mult, cu mama sau cu tata, răspundeam: cu mine! (râde)

A.I.: Şi azi cum e? Câtă putere şi câtă vulnerabilitate este în a te lua foarte în serios?
D.F.: Eu cred că umorul - autoironia, nu în acea zonă în care desacralizăm tot până nu mai avem nici un reper, ci tipul ăsta de haz, de umor, de distanţare, faţă de munca pe care ai făcut-o, de procesul prin care treci - aduce relaxarea necesară să poţi descoperi nuanţe noi, pentru că altfel, în încrâncenare nu ai cum evolua. Autoironia poate să meargă foarte bine mână în mână cu vulnerabilitatea, pentru că, aşa cum mă raportez eu la acest lucru, este o distanţă necesară pentru a ne putea autoevalua.
Mie cele mai frumoase lucruri mi s-au întâmplat în relaxare, (râde) şi nu pentru că n-aş fi crezut că nu mi se pot întâmpla, ci pentru că nu aveam proiecţia unor aşteptări mari, nu exista o încrâncenare în interiorul meu. Lucrurile frumoase au venit spre mine, zic eu, pe neaşteptate - dar de fapt au fost cele mai aşteptate momente. Eu sunt foarte pasionată de ceea ce fac şi îmi plac foarte tare oamenii pasionaţi, în schimb cei încrâncenaţi reuşesc să mă facă să mă îndepărtez, chiar şi atunci când îmi place proiectul, dacă e prea mare tensiunea, parcă am nevoie de o gură mare de aer proaspăt. Cu umor, cu relaxare, lucrurile merg mult mai bine.

M.C.: Ce aşteptări există în relaţia regizor-actor? Este regizorul o carte deschisă pentru actori?
D.F.: Cred că dincolo de titulatura de actori şi regizori, suntem toţi oameni, funcţionam pe aceleaşi principii. Cu siguranţă unii au abilităţi mai mari în a se ascunde, ba chiar se ascund plusând foarte mult. Cred că întâlnirea funcţionează dacă eşti atent la relaţiile interumane. Se întâmplă lucruri extraordinare când cad zidurile. Ceea ce aştept eu de la un regizor în primul rând, este să aibă încredere în mine, dacă lucrăm împreună, să simt că-mi acordă încredere. Şi probabil regizorul are nevoie de acelaşi lucru din partea actorului. Dar fără credinţa regizorului în ceea ce face, tu ca actor eşti lăsat în aer. Sigur că îţi găseşti calea până la urmă, dar cui foloseşte la modul real? Stau şi mă întreb dacă dintr-o întâmplare de genul ăsta, spectatorul simte sau îşi dă seama că n-a funcţionat întâlnirea. Uneori ţi se spune: Atât de frumos şi puternic e tot ce se transmite de pe scenă! Se vede că v-aţi bucurat lucrând! Sau: Da... e un concept regizoral bun, sunt partituri actoriceşti bune, dar... ceva nu se leagă. Şi asta chiar şi după multe reprezentaţii. Şi te întrebi atunci de ce nu puşcă?... Sau de ce puşcă când puşcă? Probabil e o chestiune de credinţă - necredinţă în ce faci, chimie... încredere - dincolo de meserie. O asemenea situaţie, ca şi cea în care un rol nu este în acord cu credinţele actorului, îl poate transforma pe actor într-un fel de mercenar! Îşi face meseria dar nu se implică. Ori, când eşti pe scenă, trebuie să găseşti modalitatea prin care să fii credibil / adevărat indiferent de ce consum presupune.

M.C.: Dar de ce? De ce?
D.F.: Asta-i o întrebare foarte bună. (râde) Uite... poate pentru a descoperi în tine ceva mai mult decât credeai că poţi conţine. Pentru că eu nu cred că ne ştim atât de bine încât să nu mai descoperim nimic. Asta ar însemna să ne plictisim teribil şi extrem de repede de noi şi de celălalt. Dacă în bobul de rouă este tot universul, în noi de ce n-ar fi toată umanitatea?

M.C.: Ce este în lăuntrul nostru determină ce este în afară. Unde e teatrul în această ecuaţie?
D.F.: Teatrul este în perfectă şi strânsă legătură cu viaţa, dacă avem răgazul şi disponibilitatea să o privim clipă de clipă aşa cum ne apare. Poate de asta pare greu la teatru, pentru că intensitatea este atât de mare, "acum şi aici" trebuie să fie permanent, încât probabil că în viaţa de zi cu zi, dacă ai trăi pe aceleaşi coordonate, te-ai epuiza, ai arde rapid. Dar teatrul nu e în afara vieţii: e doar viaţă.. la microscop. Din viaţă încerc să iau tot ce e de folos pentru scenă: senzaţii, trăiri, întrebări, descoperiri, şi să le transform în tăceri, replici, mişcări, şi invers! Mă întrebam: ce este un rol pentru omul-actor care îl face? E un proces, evident că e un proces. Unul de aducere la lumină a întunericului fiinţei, dar e mai mult, e o vindecare de necunoaştere. Ajungi să înţelegi ceva ce nu reuşeai să înţelegi. Pentru mine, şi probabil pentru mulţi, dacă nu pentru toţi actorii, scena are şi puterea asta vindecătoare, într-un fel terapeutică.

A.I.: Ce este inacceptabil pe scenă?
D.F.: Lipsa de implicare a partenerului în situaţie. Nu avem voie să ne facem că facem.

M.C.: Ce te bucură pe scenă?
D.F.: Momentul acela când descoperim împreună ceva! E ca un bulgăre de entuziasm care se rostogoleşte şi creşte, şi care apare exact în timpul acelei conexiuni speciale care se creează între noi.

M.C.: Care sunt semnele unui spectacol împlinit?
D.F.: Simt după reprezentaţia unui spectacol împlinit, indiferent cât sunt de obosită fizic, că există o zonă de linişte interioară, ceva se decantează. Ştii că s-a petrecut acea evoluţie interioară, nu poţi ieşi dintr-un spectacol aşa cum ai intrat. Şi mai este ceva ce se constituie în timpul spectacolului, în energia care se schimbă cu spectatorii. Ei vin de drag, de curiozitate şi se poate întâmpla ca, venind, să se îndrăgostească iremediabil de regizori, de actori, de text... iar îndrăgostirea asta înseamnă crearea unei conexiuni puternice şi fără de care cred că nu are nici un sens această profesie, care pentru mine constă de fapt în a căuta să împărtăşeşti cu celălalt miracolul de viaţă pe care-l descoperi în repetiţii. Da... e liniştea pe care o simţi, dincolo de adrenalina care urmează să se liniştească, dincolo de toata solicitarea fizică, mentală şi sufletească, este acolo o oază de linişte care pluteşte şi care dă sens.

A.I.: Actor/profesor - ce rol e mai surprinzător?
D.F.: În primul rând, surprinzător mi s-a părut momentul în care, în timpul facultăţii, pe final de an III şi apoi în anul IV, la spectacolele de licenţă, profesorul meu, Florin Zamfirescu, mi-a propus să rămân asistentă la clasă, la Facultatea din Sibiu, alături de el şi de celălalt profesor, actorul Virgil Flonda. Eu nu mi-am propus niciodată să predau. Dar, cumva, m-am lăsat convinsă şi am luat propunerea asta ca pe o provocare, imediat după absolvire. Şi nu îmi pare rău. Ambele roluri, de actor şi de profesor, sunt la fel de surprinzătoare. Sunt complementare. Fiecare îl potenţează pe celălalt. Cu fiecare rol o iei de la capăt în căutări pentru descoperirea unui nou univers, a unei noi lumi. Cu fiecare student, cu fiecare generaţie, cauţi căi de a ajunge la ei, de a-i declanşa să-şi găsească propriul drum şi ăsta e un proces din care toţi avem de învăţat, studenţi şi îndrumători.

A.I.: Ce ţi se pare important în relaţia profesor -student?
D.F.: Am avut în facultate norocul de a-l avea ca profesor la teorie pe Marian Popescu, cel care a creat la Sibiu cursul De la text la imagine scenică - un profesor şi un om extraordinar, integru şi de o etică profesională ireproşabilă, cu simţ al umorului, nu mai zic de inteligenţă şi cultură - de aici pleacă de fapt - care avea o relaxare umană, dincolo de emoţiile fireşti pe care le avea la întâlniri şi la cursuri. El spunea: întrebaţi-mă tot ce vreţi, dacă nu voi şti nu voi fabrica un răspuns, daţi-mi o zi, două, să mă informez şi apoi vă voi spune. De la el am învăţat asta în raport cu studenţii, să nu încerc să par ceea ce nu sunt. În faţa unor întrebări ale studenţilor al căror răspuns nu-l cunosc spun simplu: nu ştiu. Şi dacă nu ştiu, spun: nu ştiu, dar hai să descoperim împreună. Şi atunci începem căutarea: Voi cum credeţi că este? Şi imediat se activează creativitatea şi imaginaţia. Gândul lor se focusează pe această căutare, iar relaţia dintre noi se stabileşte şi se dezvoltă la nivel uman, dincolo de judecăţi sterile. Cred că de fapt acceptarea acestor vulnerabilităţi umane, te apropie foarte mult de omul respectiv şi te poţi raporta la el ca la un îndrumător, un coleg mai mare care are doar mai multă experienţă dar care face un lucru esenţial: te declanşează pe tine în aşa fel încât să-ţi găseşti propriul drum. Un profesor bun te poate îndruma, îţi poate face recomandări de lecturi sau de vizionări, îţi creează deprinderea unor analize, îţi poate da reperele, dar tu eşti cel care îţi construieşti drumul. De fapt, din fiecare întâlnire putem să luăm enorm, uneori lecţiile cele mai valoroase nu vin din experienţele uşoare ci din cele mai dure.
Sigur că şcoala înseamnă înţelegerea anumitor principii şi dobândirea unor tehnici - sunt lucruri absolut necesare - dar nu ca să devii copia unui profesor, ar fi complet neinteresant! ci ca să te dezvolţi şi să te formezi ca actor raportându-te la propriul tău mod de a gândi şi a simţi. Şcoala de actorie - toate studiile, toate metodele - încearcă de fapt să te ajute să găşti drumul cel mai scurt de la tine la tine pe calea adevărului.

A.I.: Este ceea ce a reuşit să facă pentru tine şcoala?
D.F.: Cred că este ceva venit din toate experienţele, nu cred că libertatea asta am învăţat-o doar din şcoală.
Întâlnirile în lucru cu oameni necunoscuţi m-au ajutat să fug de un mare pericol: acela de a ne pune unii altora etichete - A, îl cunosc, ştiu cum e: e aşa! A, ştiu: asta face! ceea ce ne limitează percepţia, comportamentul şi în final evoluţia. Şi atunci, în workshopuri făceam acest exerciţiu, mă obligam să lucrez cât mai mult cu oameni pe care îi întâlneam prima dată, ca să descopăr cât mai mult noutatea, de fapt să mă descopăr pe mine în lucru. Cu fiecare nouă întâlnire mai descoperi ceva din tine.

A.I.: Cine eşti?
D.F.: Sunt un om extrem de pasionat de ce face, de profesie, de descoperirea miracolului vieţii şi de împărtăşirea lui cu ceilalţi.

M.C.: Ce iţi doreşti şi n-am spus încă în dialogul nostru?
D.F.: Să vină oamenii la teatru. Cât mai mulţi.
Şi îmi doresc mult sa fac şi film! Să vină regizorii!

M.C.: Asta o transmitem în univers.
D.F.: Poţi să o scrii şi în interviu.

M.C.: Da?
D.F.: Da. Lăsaţi regizorii de film să vină la mine!
 
 

Diana Fufezan (foto: Diana Iabraşu)

Diana Fufezan
Data naşterii: 3 martie 1978
Studii:
2001 - licenţiată a Facultăţii de Litere şi Arte, Catedra de Artă Teatrală, specializarea Actorie, Universitatea Lucian Blaga Sibiu, clasa prof. Florin Zamfirescu, prof. Virgil Flonda
 2004 - absolventă Studii Aprofundate, Arta Actorului, UNATC, Bucureşti, Clasa prof Florin Zamfirescu
 2010 - doctorat, domeniul Teatru -UNATC Bucureşti

Proiecte în teatru:
2021 - Mici crime conjugale, regia Mariana Cămărăşan, Amalia Iorgoiu, rol: Lisa
2018 - Povestea prinţesei deocheate, regia Silviu Purcărete, rol: Iruma Akugoro / Behind the wall - performance, coordonator Adriana Bârză,
2017 - Omul cel bun din Sâciuan regia Anca Bradu, rol: Sen De, Sui Ta / 10 regia Radu Nica, rol: VII
2016 - Bărbate treci la fapte regia Şerban Puiu, rol: Maude
2015 - Fantoma e aici Regia Kushida, roluri multiple
2014 - Marat/Sade regia Charles Muller, rol: Charlotte Corday / Oidip regia Silviu Purcărete, rol: Ismena
2013 - Mozart steps spectacol de teatru coregrafic, coregrafia Gigi Căciuleanu / Solitaritate regia Gianina Cărbunariu, roluri multiple / Maestrul şi Margareta regia Zoltan Balsz, rol Prof Stravinski
2012 - O poveste japoneză regia Yasuda Massahiro, rol: Ochici / Călătoriile lui Gulliver regia Silviu Purcărete / Încurcă-i Drace! regia Puiu Şerban, rol: Jane Worthington
2011 - Ultima zi a tinereţii regia Yuri Kordonsky, rol: Mama
2010 - Opinia Publică regia Cristian Theodor Popescu, roluri: Niculina Gologan, Otilia, Maricica Tunsu, actriţa
2009 - Oscar şi Buni Roz - one woman show / Breaking the Waves regia Radu Nica, rol: Dodo / Femeia ţintă şi cei zece amanţi regia Claire Dancoisne, rol: Femeia Ţintă
2008 - Lulu regia Silviu Purcărete, rol Contesa Geschwitz
2007 - Faust regia Silviu Purcărete, rol: vrăjitoarea / Metamorfoze regia Silviu Purcărete, rol: căţeaua născătoare plus alte roluri / Shoah regia Mihai Măniuţiu, rol: Jurnalista din vis
2006 - Pescăruşul regia Andrei Şerban, rol: Maşa / Vremea dragostei, vremea morţii regia Radu Nica, rol: eleva, Mama, Ina, Ea / Balul regia Radu Nica - mai multe roluri
2005 - Casa de pe graniţă regia Tompa Gabor, rol: Soacra / Electra regia Mihai Măniuţiu - cor / Derby regia Al Hausvater spectacol de improvizaţie / Plastilina regia Vlad Massaci rol: Mama lui Lioha, O femeie miloasă
2004 - Nora regia Radu Nica, rol: Nora / Cumnata lui Pantagruel regia Silviu Purcărete - mai multe roluri / Trei surori regia Anca Bradu, rol: Irina
2003 - Gândacii regia Tompa Gabor, rol: Gândac
2002 - Othello?! regia Andry Zholdak, mai multe roluri / O noapte furtunoasă regia Puiu Şerban, rol: Ziţa / Gaiţele regia Forin Zamfirescu, rol: Margareta Aldea
2001 - Simt că fac nebunii regia MC Ranin, rol: Julie / Tango monsieur regia M. Lungeanu, rol: Amanda Marinni / Canibalii regia Al. Hausvater, rol: nepoata prof Glatz / Pilafuri şi parfum de măgar regia Silviu Purcărete - mai multe roluri

Proiecte de film:
2012 - Undeva la Palilula regia Silviu Purcărete, rol: Separanda

Participări în selecţia oficială la festivalurile internaţionale de teatru de la Edinburg şi Avignon. De asemenea participări la numeroase festivaluri naţionale şi internaţionale: Croaţia, Franţa, Cehia, Italia, Rusia, Israel, Germania, Portugalia,, Bosnia şi Herţegovina, Marea Britanie, Columbia, China, Japonia, Luxemburg, Belgia etc.

*
Actorii selectaţi la ediţia 2021 a programului 10 pentru FILM la TIFF sunt: Daniel Beşleagă - interviu aici (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), Romaniţa Ionescu - interviu aici şi Alex Calangiu - interviu aici (actori ai Teatrului Naţional "Marin Sorescu'' din Craiova), Blanca Doba - interviu aici şi aici (Teatrul "Maria Filotti'' din Brăila, Teatrul de Comedie, Teatrul Dramaturgilor, Teatru Metropolis) - nominalizată în 2019 la Premiile UNITER pentru Debut şi câştigătoarea Premiului 10 pentru FILM la Gala HOP în 2017, Diana Fufezan - interviu aici (Teatrul Naţional "Radu Stanca'' din Sibiu), Alexandru Liviu Ionescu - interviu aici - distins cu Premiul 10 pentru FILM la Gala HOP 2020, Zita Ema Moldovan - interviu aici (Compania de Teatru Giuvlipen), Matei Rotaru - interviu aici (Teatrul Naţional "Lucian Blaga'' din Cluj-Napoca), Theodora Sandu - interviu aici (Teatrul "Toma Caragiu'' din Ploieşti) - câştigătoarea premiului 10 pentru FILM la Gala HOP 2019) şi actriţa şi regizoarea independentă Armine Vosganian - interviu aici.

Cei 10 actori au fost propuşi şi selectaţi de un grup de profesionişti din teatru şi film: regizorul şi producătorul Tudor Giurgiu - preşedintele festivalului, criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki şi Oana Stoica, directorul de casting Florentina Bratfanof, Răzvan Penescu - editorul portalului Liternet şi Cătălin Dordea, director de casting şi coordonator al proiectului 10 pentru FILM.

Şansa ţine, totuşi, de Duhul din noi - 10 pentru FILM la TIFF, 2021

 Ce-o fi fost în mintea mea când la aniversarea ta de 4 anişori, impetuoasa ta bucurie m-a cucerit şi m-a obligat să exclam, la Hollywood te duce tata să te fac actriţă! Ţi-a intrat în cap şi doar asta ai mai vrut! După şcoala populară de artă, după inofensiva trupă de teatru şcolar cu care aţi luat premii după premii, gluma a început să se îngroaşe... Ai mers la Royal Academy of Dramatic Art să te perfecţionezi, ai primit invitaţie la Juilliard School să te evaluezi, ai mers ca Alchimistul până la capătul pământului să vezi ce cuib ţi se potriveşte. În cele din urmă, asemeni rabinului din Kracovia, la îndemnul soldatului păzitor al podului din Praga (Didi, iubita ta prietenă) ai căutat comoara acasă!

M-ai întors de 10 ori pe faţă, nu pe dos, când ai intrat din prima la teatru! Ce căpoşenie atavică pe tine, să nu ai un plan B de pregătire profesională, ci numai UNATC, ceva cumplit neproductiv pentru mintea mea de tată al tău, ţărănuş de Banat, inginer cu diplomă, abonat la absolut prin copii... Acum învăţ de la copii ca tine, intransigenţi cu măsura lucrurilor, exacţi în emoţii, nemărginiţi, iubiţi!

Ce harababură actoria, o mireasmă nemaiauzită sau nevăzută când eşti tânăr şi copilăros, premiză pentru îngrijorări şi pedanterie vocaţională pentru un tată de fată! Tu, ca Buni, pudibonderia provincială, nu vrei să povesteşti despre smârcul căutărilor tale, colegii să nu afle de câte ori ţi-ai spart capul încercând să treci dincolo, către năzuinţă, către vis! Cu french kiss şi mononucleoză în anul 1, cu scena violului repetată obsesiv ca temă academică fundamentală, cu minge în ochi la ora de pregătire fizică slobozită de profesor... doamne iartă-mă, dar cu ce ţi-am greşit, dar nu eu ci fetiţa mea, fetiţa care nu mă ceartă niciodată, fetiţa care nu mi-a cerut niciodată ceva, are parte de o aşa studenţie?!

Apoi, unde să lucrezi? La un casting, după ce ţi se spune că eşti grozavă, cineva te pune să semnezi că-i eşti pe viaţă la dispoziţie, tu refuzi şi apari indezirabilă ca natură şi categorie; altfel, o prietenă colegă de studenţie visează un concurs de angajare, iar tu, prietena colegă a visătoarei, neaşteptat, tu eşti cea angajată la teatrul din oraşul lui CARA, Caragiale şi Caragiu...

Să te accepţi aşa cum eşti, uneori având succes, alteori împovărat de eşec, să ţi se spună da uneori, să ţi se spună nu în restul timpului, ăsta da rol pe măsura fetiţei mele!

Să poţi fi orice este un miraj pe care numai setea de adevăr ţi-l poate arăta, iar când vieţi plăsmuite de alegeri necunoscute te învăluie in mireasma trăirii, anume pentru a te conduce către inima celui care aşteaptă şi priveşte povestea, secundele se topesc şi nu mai pleacă, veşnicia cuprinde întâmplarea, iar actorul uită de sine.

Eşti, dintre copiii mei, combativul, intransigentul, neînduplecatul. Atunci când mă enervezi, îmi semeni, atunci când străluceşti, semeni mamei tale!

Eşti cutezătoare şi determinată, aperi meseria de actor de parcă limitele şi amânările cu care te confrunţi îţi dau o stare de bine. Şi din cauza asta, pe tine copilul meu, cel care nu mă ceartă niciodată, te văd pregătită de marea Ispravă din marele Joc!

Theodora Sandu (foto: Matei Dokic)

Louis Sandu: Mai ştii, când erai mică, cum ne jucam privind oamenii, şi ne imaginam ce fel de animăluţ ar putea fi?
Theodora Sandu: Ţin minte cum m-ai învăţat să citesc ceasul şi să îmi scriu numele de mână cu "TH" înainte să fi învăţat să scriu. Ţin minte când ne-ai dus în Ţara Iepuraşilor ca să îi trimit o scrisoare lui Iepuraşu', mi-ai zis să o înfig în crăpătura unui stâlp din lemn, şi până m-am întors de două ori, ea a şi dispărut. Ţin minte şi că atunci când doi oameni semănau ca fenotip, ca tipologie, spuneai că "au aceeaşi maimuţică" şi înţelegeam exact la ce te refereai, aşa că ţi-am preluat expresia pe care o folosesc şi astăzi. Iartă-mă, Tata, dar nu mai ştiu cum ne imaginam noi ce fel de animăluţe ar fi oamenii, dar dacă am făcut asta, înseamnă că numai bine m-ai antrenat pentru facultate, pentru că e unul dintre primele exerciţii de anul I la actorie: să ne găsim un animal care să fim.

L.S.: Nimic din ceea ce este al animalului, nu-i este străin omului. Numai al omului este abstractul divin, scânteia care-l îngăduie pe cel veşnic, pe cel nesfârşit, pe PreaIubit!
Talentul actoricesc este o trăsătură umană sau este o metodă naturală de a supravieţui?
T.S.: Talentul actoricesc este o scânteie divină, care înlesneşte înţelegerea umană. Este o idee bună la momentul potrivit, o deschidere către o altă dimensiune, o credinţă nemărginită în necunoscut cu mijloace familiare oricărui om. Cred că la baza talentului stă iubirea necondiţionată pentru fiinţa umană atât de limitată, capacitatea de a empatiza şi de a nu judeca, de a înţelege, mângâia şi îmbrăţişa. Pe mulţi actori, talentul îi salvează de grijile cotidiene, de încercările inevitabile aduse de valurile vieţii, pentru că se pot refugia într-un spaţiu sigur al creaţiei, în care au libertatea de a lăsa universul să se manifeste prin ei.

L.S.: Din vorbele tale înţeleg că talentul este capacitatea de a fi firesc, de a săvârşi o acţiune în rezultatul frumuseţii incontestabile, în rezultatul complet, edificator. Meşteşugul este îndemânarea de a face lucrurile să devină potrivite, este participarea la rezultat prin loialitate şi perseverenţă. Unde se termină talentul actoricesc şi începe meşteşugul actorului?
T.S.: Cred că, într-un fel, talentul poate fi privit ca un impuls, ca o primă bătaie a inimii creaţiei. Dar pentru a defini şi construi un personaj, e nevoie de multă muncă prin mijloace specifice, adică antrenarea vocii, a corpului şi, bineînţeles, a minţii, deci perfecţionarea meşteşugului. Îmi place la nebunie termenul de "meşteşug", fiindcă îi conferă concreteţe meseriei noastre, care de-a lungul istoriei a trecut prin multe etichetări, care mai de care mai dezavantajoase, de la oameni vulgari, prieteni cu satana, până la curvari şi prostituate. Când mă gândesc că eu ca actor sunt de fapt un meşteşugar, îmi imaginez două mâini harnice care lucrează, iar acest gând mă conduce către un altul, cel fără de care actoria nu ar exista: acţiune. Dar, ca să revin la întrebarea ta, în momentul în care talentul, impulsul pune în mişcare rotiţele creaţiei, intervine desăvârşirea acţiunii prin meşteşug, adică lucrul efectiv cu instrumentele actorului: cele evidente, vocea şi corpul, şi cele mai puţin evidente, dar esenţiale, mintea şi sufletul. Această muncă devine tehnică mai repede decât ai crede, e nevoie de multă structură şi disciplină, înainte să îţi permiţi să fii liber şi să te joci în acei parametri munciţi şi stabiliţi de tine, actorul, împreună cu regizorul. Şi aici revenim din nou la talent, fiindcă şi capacitatea de a le însuma pe toate acestea, fără a transmite vreo senzaţie de efort sau de oboseală, se numeşte tot talent.

L.S.: Zarathustra ne învaţă că prin naştere suntem setaţi cu un set de valori fundamentale: deşi le ştim de la bun început, în mod voit, la început explorator, unele din acţiunile noastre testează încălcarea acestor valori: pus în interiorul unui gard, un copil se va căţăra pe gard, pentru a vedea dincolo de gard, şi aşa mai departe. Apoi, un anumit rezultat poate fi obţinut mai repede, sau mai uşor, sau înaintea cuiva, încălcând una sau mai multe din aceste valori. Aceste principii sau valori fundamentale abstractizate formează morala.
Actoria este despre concretizarea moralei în emoţie sau invers?
T.S.: Actoria îşi propune să oglindească viaţa prin acţiune. Modul în care spectatorul percepe acţiunea scenică, este într-adevăr prin emoţie. Morala reprezintă însăşi problematica principală în orice operă teatrală sau cinematografică. Este moral că Gertrude s-a măritat cu Claudius atât de curând după moartea regelui Hamlet? Este moral faptul că respectata profesoară de istorie, Emilia Cilibiu, care are rezultate excepţionale cu elevii ei, a făcut un sex-tape cu soţul ei, în intimitatea dormitorului lor? Toate aceste acţiuni generează emoţie în spectator, care ulterior revine la morală şi atunci, probabil, emite o judecată. Dar cred că actorul are datoria de a pune personajul pe primul loc, de a-l iubi indiferent de principiile personale, fără să judece sau să eticheteze, pornind aşadar de la emoţie. În concluzie, cred că da, pentru spectator, actoria este concretizarea moralei în emoţie, dar pentru actor, este invers, concretizarea emoţiei în morală.

L.S.: De multe ori, apare o distincţie între succesul la public şi succesul artistic. Categoriile premiate la un festival vorbesc despre cel mai actor sau cea mai regie, cel mai scenariu sau cea mai imagine, iar producătorii se bat între ei pe umăr pentru cel mai încasat. De multe ori publicul este de partea producătorilor.
Spectatorul oboseşte când este educat?
T.S.: Până la urmă baza educaţiei se formează în copilărie, restul e acumulare de experienţă de viaţă. În general, oamenii se feresc să se mai lase modelaţi, ei opun rezistenţă oricărei încercări de educare sau iluminare venite din exterior. Cred că în teatru sau film, spectatorul nici nu îşi dă seama că este educat, fiindcă pare că el este cel servit, că el se află în control, când de fapt, lucrurile stau fix invers. Dar este o formă de educare mult mai aproape de sufletul omului, fără note, absenţe sau pedepse, deci nu cred că este obositoare. În acelaşi timp, pentru evoluţie e nevoie de revelaţii şi sper că meseria de actor îşi aduce contribuţia la acest capitol, lansând problematici şi întrebări, însă fără să forţeze soluţii sau răspunsuri.

L.S.: În acelaşi context,
Spectatorul are aşteptări de la un spectacol?
T.S.: Cred că da, spectatorul se aşteaptă să se deconecteze de cotidianul personal şi să se simtă bine. Oamenii vin la teatru sau la film să râdă, să se distreze, să se emoţioneze, să se lase impresionaţi şi atinşi sufleteşte. Cei mai mulţi caută un refugiu, un spaţiu sigur în care să fie părtaşi la poveşti din afara axei timpului.

L.S.: Unde se sfârşeşte spectatorul şi începe actorul?
T.S.: Uau, Tata, ce bună e asta. La început, cu toţii suntem spectatori ideali şi absolut totul ni se pare fascinant. Ne bucură orice legat de meseria asta, privim cu inocenţă orice spectacol sau film, dorindu-ne un singur lucru: să fim şi noi acolo. Apoi, devenim actori. Muncim, luptăm cu noi înşine, şi, uneori, uităm de acel entuziasm de început, devenim mai cinici, mai duri, nu ne mai place nimic. Iar când se întâmplă asta, ne amintim ce spectatori fideli şi naivi eram odată şi zâmbim în colţul gurii; ne reluăm bucuria de actor de acolo, din acel spectator, care ar fi bine să nu se sfârşească niciodată.

L.S.: ExMachina este un film în care o androidă (Alicia Vikander) programată să supravieţuiască, reuşeşte să manipuleze atât expertul AI venit să o evalueze, cât şi pe creatorul de androidă. În Transcendence Johnny Depp se întrupează într-un software ubicuu, ajungând să-şi sufoce prin virtualizare nu doar iubita, ci şi propria coerenţă operaţională.
Filmul jucat de actori va face faţă filmului cu personaje sintetizate cu algoritmi actoriceşti AI?
T.S.: Emoţia nu poate fi softată sau programată. Probabil că un actor AI ar ajunge să facă performanţe incredibile, de la transformări fizice la modificări de voce. Tot ce ţine de vizual ar fi probabil spectaculos, cu siguranţă ar incorpora ceva de felul efectelor speciale. Dar degeaba văd ceva spectaculos, dacă nu îmi transmite nimic la un nivel mai profund. Poate trece prin sticlă şi să ajungă la un om viu un produs 100% artificial, care vrea să reproducă o fiinţă umană? Cu ce fel de senzaţie rămâi după vizionarea unui astfel de film? Ca să fii om, nu ai nevoie de un alt om cu care să rezonezi?

L.S.: De curând am văzut pe Cinemaraton filmul Heidi cu Gheorghe Visu în regia lui Cătălin Mitulescu. Pentru Heidi ai dat şi tu probă, parcă. Îmi amintesc cum ţi-am spus că nu eşti potrivită pentru actorie, erai prin clasa a 11 a, pentru că nu eşti în stare să stai în pielea goală în faţa mea... oarecum am fost premonitoriu! Oare filmografia românească va depăşi complexul prostituatei de parcare, poliţistului mizantrop şi al conlocuitorului afirmat cu actori care sunt formaţi cu Cehov pe pâine?

T.S.: LOL, Tata:)) E adevărat, la noi se studiază actorie de teatru în şcoală, aşa că accentul se pune pe dramaturgi clasici când vine vorba de studiu, deci automat antrenamentul nostru se duce într-o zonă lipsită de actualitatea căutată în cinematografia românească. Filmul de la noi se axează pe subiecte mai dure, ele relevă doar o anumită parte a realităţii, reprezentând aria de interes a celor care fac film, care nu sunt mulţi la număr. Tu ştii foarte bine la câte probe de casting pentru lungmetraj am fost, cât de des am ajuns pe liste scurte pe care mă aflam doar eu cu încă o actriţă şi cum de fiecare dată nu am luat rolul. În general, era vorba într-adevăr de personaje feminine nefericite, lipsite de putere sau de speranţă. Un regizor mi-a spus o dată că am o frumuseţe clasică şi că ar trebui să mă "accidenteze" foarte tare ca să mă potrivesc cu personajul. Altul mi-a spus că par mult mai tânără pe sticlă şi că sunt prea vivace. Mereu mă simt bine la probe, dar de multe ori, eu ştiu deja, pornind de la scriitură, că nu sunt potrivită pentru rol. Iar secvenţele nud sunt, într-adevăr, aproape nelipsite într-un scenariu de film, dar nu am nicio problemă cu ele, câtă vreme servesc poveştii filmului. Îmi place actoria de film, diferă mult de cea de teatru, necesită mai mult control şi mai ales conţinut, dar încă nu am avut ocazia să lucrez atât de mult în zona asta. Mi s-a spus că fizicul meu mă recomandă mai degrabă pentru proiecte de epocă. Cu siguranţă lucrurile vor evolua, industria va creşte şi vor începe să apară şi la noi mai multe filme de gen, istorice, comerciale, de acţiune, de groază, ca să avem mai mulţi ocazia de a profesa în industria filmului. Mie, de exemplu, mi-ar plăcea la nebunie o serie cum este The Crown pe Netflix, dar despre familia regală a României.

L.S.: Ce aştepţi de la tine?
T.S.: Să fiu mai lucidă şi să am mai mult curaj. În ultimii ani, m-am lăsat foarte mult ghidată de emoţional, asta probabil că a venit la pachet cu antrenamentul de actor, precum şi cu toate fricile şi nesiguranţele mele, care m-au însoţit încă din adolescenţă. Am lăsat raţionalul undeva în spate, deşi recent, mi-am dat seama că mi-e foarte dor de matematică, de structură, de simetrie. De prea puţine ori am luat decizii bazându-mă pe logică şi raţiune, m-am lăsat purtată de valul vieţii, fără să iau în considerare prea mult consecinţele evidente ce se arătau la orizont, iar acest aspect nu a lucrat mereu în favoarea mea. Îmi doresc să am mai mult curaj să fiu eu însămi, să mă conţin şi să îmi asum deciziile, cele din trecut, prezent şi viitor.

L.S.: Cât subiectivism încape în oportunitatea profesională a actorului?
T.S.: Mult. Tot. Pentru că oameni suntem, iar asta e limita noastră. Oricum, înainte de toate e important să fii om, să fii empatic, uşor de simpatizat şi iubit, pentru că automat asta va face şi lucrul mai uşor. Dacă ne place de cineva ca om, şansele ca şi munca lui să ne placă sunt mult mai mari. Cred că oportunităţile profesionale au legătură şi cu acest aspect, cu cât de plăcuţi ne facem noi ca oameni. Asta nu face trimitere la ideea de a linguşi sau de a peria, dimpotrivă, asta presupune să fii o persoană asumată, care îşi conştientizează atât calităţile, cât şi limitările, şi care, având această cunoaştere de sine ca scop permanent, lasă în urma sa o senzaţie plăcută, de om întreg pe care să îţi doreşti să îl mai întâlneşti. Dincolo de o şansă primită din exterior, oportunitatea profesională cred că ţine foarte de mult de propria noastră raportare, atât la noi înşine, cât şi la cei din jur.

L.S.: Misterul obârşiei personale foloseşte manifestării profesionale?
T.S.: Haha, Tata... DA! Tu ştii prea bine de obsesia mea pentru strămoşii noştri, de unde suntem, de ce suntem cum suntem şi încotro vom alege să mergem. Desigur, totul se trage de la enigmaticul personaj al bunicului Constantin, tatăl tău, pe care l-am cunoscut atât de puţin şi despre care nu ştiu decât frânturi de poveşti. Când eram mică şi vedeam poze cu el din tinereţe, mă întrebam cum de un om ca el, care nu şi-a cunoscut tatăl niciodată, şi nici nu ştie cine ar putea fi, un om care a crescut la orfelinat, dar şi-a întâlnit atât mama, cât şi fraţii vitregi, poate zâmbi atât de frumos în fotografiile alb-negru ale anilor '50. Când am aflat într-un târziu că a fost student la teatru, dar că nu a absolvit, că era prieten cu actorii de la Nottara, un teatru pe care îl frecventa foarte des, sau că recita mereu din Shakespeare şi din alţi mari dramaturgi, fascinaţia mea pentru el a crescut. Fiindcă a murit când eram mică, nu am apucat să ne împrietenim, dar cred că avem o conexiune dincolo de această dimensiune. Aşa cum am şi cu Mica, bunica din partea Mamei, care ar fi vrut de asemenea să fie actriţă, dar nu a primit permisiunea părinţilor. Pe ea am cunoscut-o mai bine şi când am dat la teatru nu rata nicio ocazie în care să îmi relateze cum a recitat ea El-Zorab când avea şase ani, de a făcut o sală întreagă să plângă, iar cum mama ei, care era învăţătoare şi urmărea textul poeziei, a scăpat cartea din mână de emoţie. Într-un mod greu de explicat, strămoşii mei îmi dau putere scenică. Când sunt pe scenă, mă vizualizez ca fiind vârful unui triunghi. În spatele meu, se adună ca o armată, ei, strămoşii mei, continuând triunghiul la infinit. Îi cunosc doar pe câţiva dintre ei, cei din rândul al patrulea sunt deja nişte străini ce doar par cunoscuţi, străini din care provin. Asta îmi dă o forţă pe care nu o pot explica mai mult în cuvinte. Meseria de actor are pentru mine o semnificaţie profund spirituală.

L.S.: Dacă ai fi copilul unui actor, ai mai putea fi tu însuţi actor? Celebritatea înaintaşului este un obstacol sau un stimulent în profesia actorului? Ce defineşte performanţa actorului şi cum se măsoară ea?
T.S.: Să ştii că m-am gândit că, dacă aş fi fost copilul unui actor, poate că aş fi avut mai multă încredere în mine. Dar cred că depinde de firea fiecăruia şi de cum alege să îl influenţeze acest aspect. Există copii de actori, care, crescând în teatru sau pe platouri de filmare, văd meseria de actor ca fiind singura lor opţiune, în timp ce alţii, nici nu mai vor să audă de ea, dar există şi copii de actori, care aleg regia, scenografia, operatoria sau alte meserii din breaslă. Poate că pe un actor, celebritatea înaintaşului îl frustrează, în timp ce altuia îi dă aripi şi încredere. Noţiunea de celebritate oricum a căpătat alte valenţe de-a lungul anilor. Poate că acum treizeci de ani celebritatea reprezenta şi valoare, astăzi nu mai putem spune acelaşi lucru. Oricum, faima este derizorie şi efemeră, ea nu măsoară performanţa unui actor. Importantă e bucuria, care se poate rătăci atât de uşor.

L.S.: Dacă te-aş fi vândut pe cele 2.000 de cămile, atunci când eram în Egipt, te-ai fi luptat să devii actor? M-ai mai fi solicitat interlocutor în acest dialog?
T.S.: Tata, eu de ce ţin minte că nenea ăla ţi-a oferit un milion de cămile?:)) Probabil că m-aş fi luptat să devin actor, pentru că ştii prea bine că nu am reuşit să îmi scot asta din sistem, dar nu, nu te-aş mai fi solicitat pentru acest interviu, fiindcă aş fi fost în Egipt şi nu te-aş fi iertat niciodată că m-ai dat.

L.S.: Dacă ai fi Aladin, ce ai alege dintre lampa cu Duh sau covorul fermecat?
T.S.: Aş alege covorul fermecat, fiindcă, dacă stau să mă gândesc, lampa cu Duh reprezintă acel potenţial din fiecare, pe care îl purtăm cu noi. Ce vreau să spun este că noi suntem unicii responsabili pentru îndeplinirea dorinţelor şi concretizarea viselor, e important să nu ne bazăm pe un factor exterior salvator. Că există mijloace, cum e covorul fermecat, care ne poate facilita procesul, este altceva. Dar şansa ţine totuşi de Duhul din noi.

L.S.: Ce ţi-a lipsit cel mai mult când ai fost copil?
T.S.: Un teritoriu doar al meu, un spaţiu în care să pot fi eu, exact aşa cum sunt, fără să simt ruşine, vinovăţie şi frică. Un spaţiu în care să fiu luată în grijă, fără să cer asta.

L.S.: Ce-ţi lipseşte cel mai puţin acum?
T.S.: Nevoia de a demonstra, de a impresiona, de a mă face plăcută şi iubită. Nu mai am resurse interioare să mă străduiesc să fiu într-un anumit fel. Vreau să mă descopăr, să mă cunosc şi să mă conţin. Vreau să îmi asum cine sunt, exact aşa cum sunt la momentul prezent, să accept realitatea şi tot ce nu pot modifica la ea, precum şi nevoia mea de a evolua şi de a mă schimba în timp.

Theodora Sandu (foto: Cătălin Asanache)

 

Theodora Sandu
Data naşterii: 18 septembrie 1993
Studii: Licenţă Actorie, UNATC, Promoţia 2015 / Masterat Actorie, UNATC, Promoţia 2017
Proiecte Teatru:

A douăsprezecea noapte, Regia Cristi Juncu, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
Gâlcevile din Chioggia, Regia Vlad Trifaş, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
On the Roof, Regia Gigi Căciuleanu, TNB, Bucureşti
Căsătoria, Regia Alexandru Mâzgăreanu, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
Vrăjitoarele din Salem, Regia Vlad Cristache, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
Piatra din casă, Regia Alexandru Dabija, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
Cuscrii din Tirana, Regia Dragoş Câmpan, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
Cei doi tineri din Verona, Regia Vlad Trifaş, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
Miere sălbatică, Regia Aleksandr Ivanovski, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
Sylvia, Regia Alexandru Jitea, Teatrul Arte Dell'anima, Bucureşti

Proiecte Film:

Maria Tănase, Regia Maria Drăgoi
Theo, Regia Giulio D'Andrea
Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă, Regia Bogdan Theodor Olteanu
Luxury Goods, Regia Giulio D'Andrea

*
Actorii selectaţi la ediţia 2021 a programului 10 pentru FILM la TIFF sunt: Daniel Beşleagă - interviu aici (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), Romaniţa Ionescu - interviu aici şi Alex Calangiu - interviu aici (actori ai Teatrului Naţional "Marin Sorescu'' din Craiova), Blanca Doba - interviu aici şi aici (Teatrul "Maria Filotti'' din Brăila, Teatrul de Comedie, Teatrul Dramaturgilor, Teatru Metropolis) - nominalizată în 2019 la Premiile UNITER pentru Debut şi câştigătoarea Premiului 10 pentru FILM la Gala HOP în 2017, Diana Fufezan - interviu aici (Teatrul Naţional "Radu Stanca'' din Sibiu), Alexandru Liviu Ionescu - interviu aici - distins cu Premiul 10 pentru FILM la Gala HOP 2020, Zita Ema Moldovan - interviu aici (Compania de Teatru Giuvlipen), Matei Rotaru - interviu aici (Teatrul Naţional "Lucian Blaga'' din Cluj-Napoca), Theodora Sandu - interviu aici (Teatrul "Toma Caragiu'' din Ploieşti) - câştigătoarea premiului 10 pentru FILM la Gala HOP 2019) şi actriţa şi regizoarea independentă Armine Vosganian - interviu aici.

Cei 10 actori au fost propuşi şi selectaţi de un grup de profesionişti din teatru şi film: regizorul şi producătorul Tudor Giurgiu - preşedintele festivalului, criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki şi Oana Stoica, directorul de casting Florentina Bratfanof, Răzvan Penescu - editorul portalului Liternet şi Cătălin Dordea, director de casting şi coordonator al proiectului 10 pentru FILM.

O actriţă cu mare potenţial comic - 10 pentru FILM la TIFF, 2021

 

Am cunoscut-o în 2017 pe actriţa Blanca Doba cu ocazia procesului de casting de la scurtmetrajul Chronochinezia, regizat de Radu Bărbulescu şi produs de Alien Film. O văzusem la Gala Hop, era o prezenţă discretă pe scenă, dar şi foarte concentrată şi atentă la ceea ce avea de făcut. Aşa a fost şi pe tot parcursul probelor, era gata să creeze rolul, îi era la îndemână personajul adolescentei rebele şi aventuroase pe care noi i-l propuneam, chiar dacă Blanca din viaţa reală e timidă. Dincolo de toate, Blanca Doba e mai ales o actriţă cu un mare potenţial comic (aşa cum a demonstrat în one-woman show-ul eu rămân).
 

Blanca Doba (foto: Adi Bulboacă)

Florentina Bratfanof: Cum a fost pentru tine anul 2020? Ce ai pierdut, ce ai câştigat, ce lecţii ai învăţat?
Blanca Doba: A fost un an diferit în care m-am bucurat de timpul (muuult) petrecut cu familia mea, m-am gândit la viitorul teatrului, am făcut nişte schimbări şi am încercat să-mi dau seama în ce constă fericirea mea. A fost anul în care într-o zi mi-am zis 'acum sunt extrem de fericită, nu-mi vine să cred cât de bine e' şi în ziua următoare m-a durut sufletul. A fost anul în care am descoperit că aş putea face şi alte meserii creative în afara actoriei. A fost anul în care am întâlnit mulţi oameni entuziasmaţi şi curioşi. A fost anul în care... am.

F.B.: În perioada de lockdown sau de restricţii ce a făcut Blanca Doba ca să rămână activă profesional?
B.D.: Pe lângă cele spuse mai sus, anul 2020 a fost şi anul în care am reuşit să îmi concretizez un vis pe care îl aveam încă din facultate şi-anume, să-mi fac propriul one-woman show. Împreună cu Luana Hagiu am scris textul şi am alcătuit structura spectacolului. Îndrumată de privirea ei eficace şi susţinătoare din exterior, s-a născut eu rămân. Cu ocazia acestui spectacol, m-am simţit mai provocată profesional ca niciodată deci a fost timing-ul perfect după toată pauza din timpul lockdown-ului.

F.B.: Care sunt proiectele la care lucrezi acum? (din teatru sau din film, după caz)
B.D.: În câteva zile voi începe nişte repetiţii împreună cu Adelin Ilie pentru un nou proiect în regia Luanei Hagiu la Teatrul Maria Filotti Brăila. + eu rămân îşi continuă traseul prin ţară. Momentan filme în plan nu am, poate apar ele cândva...(dar dacă nu apar, poate o conving pe Luana să facem un film împreună... sau şi mai bine, un serial cool ca Breaking Bad sau The Young Pope sau hai să nu mă îndepărtez aşa mult de noi, Umbre... cu varianta feminină a lui Relu).

F.B.: Showreelul tău este compus momentan din câteva proiecte cinematografice. Ce tip de personaj ţi-ar plăcea să adaugi la portofoliu? Ce tip de personaj crezi că ai putea crea cu uşurinţă sau, din contră, ţi-ar da bătăi de cap?
B.D.: Momentan mi-ar plăcea să joc orice şi să îmi acumulez experienţa necesară pentru a fi cât de cât relatable ca actriţă de film. Să zicem că aş putea crea cu uşurinţă tot ce ţine de vârsta mea şi de acele mici confuzii, mici neajunsuri, mici frustrări, mici mici mici. Mi-ar plăcea să am ocazia să joc un personaj cu probleme grave, cu vicii, cu dependenţe, cu o personalitate dificilă, cu un grad de miserupism ridicat, etc - în fine, ceva foarte îndepărtat de mine, care ar necesita o paralelă între experienţele personale şi cele ale personajului şi care mi-ar solicita imaginaţia la maxim.


F.B.: Eşti un spectator de filme româneşti? Te rog povesteşte-mi despre un personaj dintr-un film românesc care te-a impresionat.
B.D.: Chiar recent am făcut un maraton de filme româneşti pe care nu le văzusem până acum, filme bune şi premiate, mai noi şi mai vechi şi am constatat (din nou) că numărul filmelor în care protagonistul e un bărbat e considerabil mai mare faţă de numărul filmelor în care există şi o partitură consistentă şi interesantă pentru o actriţă. Aş vrea să menţionez două personaje feminine din cinematografia română care mi-au plăcut foarte mult: Norica din Terminus Paradis şi Otilia din 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile.
 
 Blanca Doba
Data naşterii: 30.12.1995
culoare păr: blond natural închis | culoare ochi: verzi | 1.68m | 57 kg | domiciliu: Bucureşti | Din octombrie 2019 este angajată a teatrului Maria Filotti, Brăila.
Studii: 2017-2019 - master actorie UNATC Bucureşti, clasa Tania Filip, Radu Gabriel / 2014-2017 - licenţă actorie Facultatea de Teatru şi Film Cluj-Napoca, clasa Miklós Bács, Irina Wintze, Camelia Curuţiu-Zoicaş 

Proiecte de teatru:

Eleonora Zamfirescu, Steaua fără nume, r. Cristian Ban (2021), Teatrul Maria Filotti, Brăila
Actriţa, eu rămân, r. Luana Hagiu (2020), producţie independentă
Jessica, Asta-i tinereţea noastră, r. Radu Iacoban (2020), Teatrul Maria Filotti, Brăila
Ofelia, Rosencrantz & Guildenstern sunt morţi, r. Eugen Gyemant (2019), Teatrul de Comedie, Bucureşti
Sylvette, Romanţioşii, r. Vlad Cristache (2018), Teatrul Al. Davila, Piteşti
Ania, Livada de vişini, direcţia de scenă Victor Ioan Frunză (2018), Teatrul Metropolis, Bucureşti
Teo, Fata Morgana, direcţia de scenă Victor Ioan Frunză (2018), Teatrul Dramaturgilor Români, Bucureşti
Actor, A treisprezecea noapte, spectacol-concert aniversar Nicu Alifantis, r. Mihai Ţărnă (2017), FNT & UNITER, Bucureşti 
 

Proiecte de film:

Selena în Chronochinezia, r. Radu Bărbulescu (2019)
Denisa în Piano Story, r. George Paraschiv (2021)

Premii: cea mai bună tânără actriţă, Gala HOP 2017
Nominalizări: premiul UNITER pentru DEBUT 2019 pentru rolul Teo din spectacolul Fata Morgana, direcţia de scenă Victor Ioan Frunză, Teatrul Dramaturgilor Români, Bucureşti.
 
*
Actorii selectaţi la ediţia 2021 a programului 10 pentru FILM la TIFF sunt: Daniel Beşleagă - interviu aici (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), Romaniţa Ionescu - interviu aici şi Alex Calangiu - interviu aici (actori ai Teatrului Naţional "Marin Sorescu'' din Craiova), Blanca Doba - interviu aici şi aici (Teatrul "Maria Filotti'' din Brăila, Teatrul de Comedie, Teatrul Dramaturgilor, Teatru Metropolis) - nominalizată în 2019 la Premiile UNITER pentru Debut şi câştigătoarea Premiului 10 pentru FILM la Gala HOP în 2017, Diana Fufezan - interviu aici (Teatrul Naţional "Radu Stanca'' din Sibiu), Alexandru Liviu Ionescu - interviu aici - distins cu Premiul 10 pentru FILM la Gala HOP 2020, Zita Ema Moldovan - interviu aici (Compania de Teatru Giuvlipen), Matei Rotaru - interviu aici (Teatrul Naţional "Lucian Blaga'' din Cluj-Napoca), Theodora Sandu - interviu aici (Teatrul "Toma Caragiu'' din Ploieşti) - câştigătoarea premiului 10 pentru FILM la Gala HOP 2019) şi actriţa şi regizoarea independentă Armine Vosganian - interviu aici.

Cei 10 actori au fost propuşi şi selectaţi de un grup de profesionişti din teatru şi film: regizorul şi producătorul Tudor Giurgiu - preşedintele festivalului, criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki şi Oana Stoica, directorul de casting Florentina Bratfanof, Răzvan Penescu - editorul portalului Liternet şi Cătălin Dordea, director de casting şi coordonator al proiectului 10 pentru FILM.