Eu încerc să joc oameni, nu personaje

 

Oana Moşneagu face parte din categoria rară a celor ce par a nu juca atunci când interpretează un rol, graţie unei capacităţi de conţinere lăuntrică ce conferă artiştilor firescul similar vieţii. Cu siguranţă acesta este motivul pentru care "o place camera", probabil singura entitate din lumea aceasta care arată adevărul nedisimulat. Oana este absolventă a Masterului de Actorie, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică I. L. Caragiale, Bucureşti şi a Facultăţii de Teatru, Artele Spectacolului (Actorie), în cadrul aceleiaşi universităţi. De asemenea, Oana a absolvit, înainte de a alege calea actoriei, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Limbi Moderne Aplicate, engleză-franceză, la Universitatea din Bucureşti. A jucat în spectacole de teatru precum: Şi n-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi de Sever Andrei, regia Sever Andrei, Poveste din patria noastră de Bogdan Adrian Toma şi Emanuel Pârvu, O oră de linişte de Florian Zeller, Ani de pribegie de Aleksei Arbuzov (spectacol de licenţă în care a jucat rolul "Galina Sergheevna", prof. coordonator Puiu Şerban). În teatru şi televiziune, Oana s-a făcut remarcată în următoarele producţii: Adela, serial TV, personajul "Andreea", regia Radu Grigore şi Bogdan Dumitrescu (2021), Fructul oprit, serial TV, personajul "Bihter", regia Cătălin Bugean şi Radu Grigore (2019), Faci sau taci, lungmetraj, personajul "Roxana", regia Iura Luncaşu (2019), Don't read this on a plane, lungmetraj, personajul "Ophelia", regia Stuart McBratney, (2019), Moromeţii 2, lungmetraj, personajul "Vera", regia Stere Gulea (2018).

  

 
Gina Şerbănescu: Care este prima ta amintire? Nu despre artă/teatru, nu despre ceva specific. Prima ta amintire?
Oana Moşneagu: Nu aş putea să pun degetul pe una anume, nu ştiu care e prima, nici măcar nu îmi amintesc multe lucruri din primii ani de viaţă. În general, amintirile pe care le am sunt asociate cu momente surprinse în fotografii, adică îmi amintesc ce s-a întâmplat înainte sau în timpul momentului fotografiat, iar majoritatea sunt legate de verişorul meu sau de bunica, alături de care am crescut la ţară până la vârstă de şase ani. Primele amintiri sunt cu ei, în curtea casei, cu o ciocolăţică oferită pe post de momeală ca să ne ţină în faţa aparatului sau cu o sită pentru mălai în mână. Căutând răspunsul la întrebarea aceasta, îmi dau seama că m-am teleportat pentru câteva secunde în faţa casei bunicii mele care atunci avea alt suflu şi încă mai avea bucuria de a trăi, la poarta pe care nu o mai trec pe cât de des mi-aş dori, sub via care acum nu mai există, într-un loc pe care îl asociez celei mai fericite perioade din viaţă mea, ca mulţi dintre noi.

G.Ş.: În ce măsură crezi că viaţa personală poate interfera cu viaţa artistică, în sensul în care ar putea-o influenţa?
O.M.: Cred că aici nu am un singur răspuns, pentru că pot să privesc raportul dintre viaţa mea personală şi cea artistică din mai multe perspective. Dacă raportăm planul personal la cel profesional, lucrurile sunt clare: când începe munca, în calitatea de actor profesionist, ai datoria de a te debarasa pentru acele câteva ore în care eşti pe platou sau pe scenă, de problemele sau preocupările din afara lor. Eu, una, am reuşit până acum să fac asta, adică să îmi mut atenţia de pe problema Oanei pe problema personajului. Sau pur şi simplu să fiu prezentă şi concentrată în momentul în care mi se dau indicaţiile, chiar dacă în planul doi al minţii mele era în aşteptare o problemă personală arzătoare. Şi, de cele mai multe ori, în secunda doi, după ce am auzit "stop", mintea mea revine automat la problema pe care a abandonat-o înainte de "acţiune". Dacă mi se întâmplă ceva marcant pe plan personal, pun în secvenţa pe care o am de jucat din energia pe care impactul evenimentul respectiv l-a avut asupra mea. Dacă încerc să mă raportez la planul artistic, aici răspunsul nu mai e atât de clar, pentru că nu cred că un artist e artist numai pe platou şi, odată ce a terminat filmarea sau spectacolul, încetează să mai fie artist şi îşi reia ipostaza de civil. Artistul e artist prin natură, prin modul de gândire, prin viziune, pasiune şi dedicare şi aceste caracteristici se manifestă în fiecare clipă a existenţei lui, fie în cea de pe scenă sau în cea din afara ei. Deci poţi să împarţi viaţa actorului în plan personal şi profesional, dar nu în artistic şi non-artistic. Mai ales că munca actorului se întâmplă, chiar dacă pasiv şi poate nu neapărat conştient, şi în afara scenei. Observare, înmagazinare, comparare. Actorul integrează aceste procese de analiză a comportamentelor umane în viaţa de zi cu zi, pentru a-şi îmbogăţi bagajul de instrumente cu care să opereze apoi în construcţia personajelor lui sau în înţelegerea situaţiilor pe care le are de jucat. Şi, da, cred că cele două planuri se influenţează reciproc pentru că noi lucrăm cu material propriu, obiectele muncii noastre sunt propriul corp, propria mea minte şi propriul suflet, precum şi alegerile, deciziile, deprinderile dezvoltate într-un plan, care pot modifica manifestările şi în celălalt.

 

 
G.Ş.: În ce măsură actoria de teatru se deosebeşte de cea de film? Care sunt diferenţele la nivelul mijloacelor de construcţie şi expresie?
O.M.: Indiferent dacă sunt pe scenă sau pe platoul de filmare, provocarea mea e să fiu prezentă, adevărată, să mă uit şi să ascult real partenerul din faţa mea. Într-adevăr, pe scenă, faţă de cameră, e nevoie de mijloace diferite pentru că spectatorul nu mai are lupa camerei de filmat pe microreacţii sau pe gesturi mici, nu mai are telecomanda la îndemână ca să poată regla volumul, tu, ca actor, trebuie să te asiguri că te vede şi te aude şi spectatorul din ultimul rând din sala de teatru şi, faţă de film, trebuie să ai energia şi tonusul de a susţine un spectacol întreg, poate fără pauză, faţă de o secvenţă de câteva minute. Dar, trecând de partea aceasta tehnică, pentru mine, indiferent dacă am un public spectator sau telespectator, cel mai important este să fiu prezentă, concentrată şi conectată la partenerul sau partenerii mei de scenă sau secvenţă.

G.Ş.: Care sunt oamenii care au aşezat cărămizi esenţiale la construcţia care eşti tu? În ce măsură? Cu ce aport?
O.M.: Fiecare om cu care interacţionez e un om care poate să mă inspire într-un moment sau altul. Eu, ca om, m-am construit din oamenii din jurul meu, inevitabil, ei au adăugat material peste datele mele înnăscute. Părinţii, bunica care m-a crescut, profesorii, prietenii. Ca actor, au fost oamenii care m-au format în facultate şi apoi actorii cu experienţă cu care am ajuns să joc. Fiecare om care a trecut prin viaţa mea m-a marcat într-un fel, cu cât a stat mai mult, cu atât a pus mai multe cărămizi la formarea mea. Nu pot să numesc unul, cu excepţia unei anumite persoane fără de care poate nu aş fi fost acum în ipostaza unei actriţe care da un interviu. Actriţa Kiara Firan Ruxandra, ea este omul datorită căruia mi-am făcut curaj să dau admiterea la UNATC, ea este omul care s-a oferit să mă ajute să mă pregătesc, ea a fost primul om care mi-a spus "poţi". Şi datorită ei am putut.
 

 

G.Ş.: Care este, pentru tine, cea mai relevantă experienţă artistică pe care ai trăit-o (fie că a fost creată de tine, fie că ai asistat la ea)?
O.M.: Spectacolul de master Poveste din patria noastră, regizat de Emanuel Pîrvu, din distribuţia căruia am făcut parte şi proiectul de televiziune din care fac parte acum, Adela. Dar eu mă raportez la fiecare proiect în care mă implic ca la un context care-mi oferă prilej de descoperire şi dezvoltare, îmi doresc să învăţ încontinuu, sunt destul de autocritică şi cred că fiecare experienţă profesională poate fi una care să mă ajute să fiu o actriţă din ce în ce mai bună.

G.Ş.: Cât de important este aspectul fizic în profesia ta? Care crezi că e raportul dintre "look" şi talent în reţeta succesului?
O.M.: Eu pot să răspund doar pentru mine şi ştiu că modul în care arăt a lucrat uneori în favoarea mea, alteori în detrimentul meu. Şi cred că în meseria asta, nu e vorba neapărat de "frumos"-"urât", "gras"- "slab", precum şi alte perechi antonimice, cred că e vorba de viziunea regizorului şi concordanţa între această viziune şi chipul actorului. Se pot impune nişte trăsături fizice legate de înălţime, voce, aspect fizic general, dar, repet, totul ţine de viziunea regizorală. Una peste alta, look-ul poate să conteze sau nu, dar cred că te bagă într-o "cutiuţă" şi, uneori, te predispune la anumit roluri. Iar raportul dintre "look" şi talent în meseria asta... mi-e greu să găsesc un răspuns categoric, dar cred că dacă ai norocul să arăţi cam aşa cum îşi imaginează regizorul personajul... de aici contează dacă eşti talentat sau nu. La castingurile pentru film, prima triere se face pe baza pozelor, de exemplu, aşa că nici nu ajungi să dai o probă dacă regizorul consideră că nu eşti potrivit din punct de vedere al aspectului fizic pentru personajul respectiv.

 

 
G.Ş.: Cât de mult te-a afectat contextul pandemic, profesional vorbind?
O.M.: Am avut norocul să iau castingul pentru serialul din care fac parte fix înainte de începutul carantinei, în august am început deja repetiţiile, în septembrie filmam. Deci am avut noroc, cum nu mulţi colegi de breaslă au avut. Dar, evident, pe partea de teatru a încetat orice activitate, s-au suspendat toate spectacolele, nu multe pentru mine, oricum, am şi pierdut pe parcurs şansa de a mai juca spectacolul făcut în cadrul facultăţii şi pe care ne doream să îl jucăm şi în afara ei, iar viaţa singurului spectacol pe care îl joc acum, Şi n-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, în regia şi după textul lui Sever Andrei, a fost mult îngreunată şi amânată şi decalată de tot contextul asta nefericit. Lucru care pentru mine a fost marcant pentru că nu am apucat să joc mult pe scenă, aveam nevoie, în calitate de proaspăt absolvent, să joc cât mai mult, să fiu cât mai mult pe scenă şi în contact cu publicul şi cu colegii mei. Sper ca de acum să pot să încep să recuperez din handicapul acesta cu care m-am ales după acest an şi să pot să mă dezvolt ca actor şi pe scenă, nu numai pe platoul de filmare.

G.Ş.: Care este formă de artă care te inspiră cel mai mult, în ce mod? (altă formă de artă decât actoria)
O.M.: Dacă ar fi să aleg între alte forme de artă, aş alege muzica. Nu ştiu dacă mă inspiră neapărat, dar clar îmi declanşează anumite stări, aşa cum se întâmplă cu fiecare om. Atunci când vine vorba de munca mea, cea mai mare inspiraţie a mea sunt oamenii. Nu găsesc altă sursă inspiraţională mai mare decât toate manifestările umane, de caracter, de personalitate, al modurilor de gândire, de exprimare. Eu încerc să joc oameni, în primul rând, nu personaje. Şi atunci materialul meu de bază sunt cei din jurul meu, fie că mă refer la alţi actori, civili, oameni cunoscuţi sau străinii din metrou sau de la coadă la supermarket.

 

 
G.Ş.: Care sunt principiile esenţiale pentru tine care te ghidează în viaţă?
O.M.: S-au schimbat pe parcursul vieţii, în acest moment, la aproape 31 de ani, încerc să îmi ghidez existenţa bazându-mă mai mult pe instinctul meu, încercând să mă bucur real de etapele prin care trec şi să capăt mai multă răbdare cu mine. Dacă mă raportez la ceilalţi, funcţionez pe principiul "ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face", încerc să fiu un om corect, cât mai împăcat şi fericit cu interacţiunea cu sine şi cu ceilalţi. Încerc să comunic mult cu cei de care îmi pasă, să am grijă de relaţiile cu ei, să apreciez oamenii care îmi sunt alături şi să îi înţeleg în situaţiile în care alegerile lor nu sunt în concordanţă cu valorile sau principiile mele. "Cum îţi aşterni, aşa dormi", asta mi-a spus mama cândva, şi încerc să îmi aştern în fiecare zi iubire, bucurie, răbdare, optimism, înţelegere şi curiozitate constantă. Nu vreau să îmbătrânesc prematur, şi nu mă refer la aspectul fizic în cazul ăsta, nu vreau să îmi pierd bucuria jocului, nu vreau să ajung un actor bun, dar un om pe care ceilalţi să nu şi-l dorească în preajma, nu vreau să simt la o vârstă oarecare că port pe umeri regretele lipsei de curaj de a încerca să fiu fericită, aşa că încerc constant să fac paşii care să mă ducă în direcţia opusă celor înşirate mai sus. Bucurie, onestitate, dorinţă de a evolua constant, atât ca om, cât şi ca actor, cam aceştia sunt stâlpii pe care funcţionez în prezent.

Foto: Leea Moraru şi Răzvan Leucea.

Nu există noi fără natură - România sălbatică

 

România Sălbatică - un film de Dan Dinu şi Cosmin Dumitrache

 

Dan Dinu şi Cosmin Dumitrache sunt realizatorii celui mai amplu proiect de documentar dedicat naturii din ţara noastră - România sălbatică. După sute de ore de filmare şi mai bine de 10 ani de pre-producţie filmul prezintă imagini în premieră pentru România, din regiuni spectaculoase şi greu accesibile, precum şi poveşti unice despre biodiversitatea ţării.
România sălbatică a avut premiera mondială în cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), 2021, unde a cucerit şi Premiul Publicului şi a fost lansat pe 17 septembrie 2021 în cinematografele din întreaga ţară, distribuit de Transilvania Film. România sălbatică este o producţie NTD Film, co-produsă de Libra Films şi Avanpost Media. 

Crăiţa Nanu: Cum a început totul şi în ce punct aţi realizat că va deveni un film?
Dan Dinu: A început de la un proiect fotografic - practic, am plecat să documentez parcuri naţionale şi naturale în ideea de a strânge o bază de date cu aceste imagini şi a le dona parcurilor, a le dona ONG-urilor de mediu, să aibă şi ei mai mult material cu care să promoveze aceste locuri foarte faine. Undeva, pe parcurs, după vreo trei ani, am primit un mail de la Cosmin. A zis: "Ştii, eu fac filme şi vreau şi eu să te ajut!" Aşa am început cu un mic serial, ne-am făcut un pic mâna, am făcut tot felul de lucruri aşa pe parcurs.
Cosmin Dumitrache: Noi eram totuşi hotărâţi că începem să facem filmul. Într-un an de zile voiam să facem filmul, dar nu, clar nu aveam experienţă la momentul respectiv şi a fost aşa, ceva heirupist, hai să facem, hai să ne apucăm, hai să mergem să filmăm, vedem noi ce iese. Şi pe parcurs am început uşor-uşor să adunăm material, să adunăm şi experienţă, să cumulăm mai multe zone... Între timp au venit şi proiectele mai mici care ne-au sudat mai bine şi au contribuit la acumularea experienţei, şi apoi am tot lungit-o aşa cu proiecţele şi diverse filmuleţe de scurtmetraj şi din 2018 am zis "Gata! Punem punct, terminăm cu tot ce am făcut până acum şi ne apucăm să facem filmul pentru care ne-am întâlnit iniţial.".

 

Dan Dinu şi Cosmin Dumitrache

 
C.N.: Proiectele astea mici despre care vorbiţi, erau legate tot de România Sălbatică?
D.D.: Cu o singură excepţie, da. Toate au fost legate de România şi sălbăticia ei, toate au fost filmate în România iar la un moment dat, pe parcurs, chiar cu un an înainte de a începe lucrul mai serios la România sălbatică, am avut ocazia să ne întâlnim cu cineva de la Ambasada SUA care ne-a propus, văzând ce facem în România, să mergem acolo să facem un film despre parcurile lor naţionale şi să le promovăm în România dar, mai important, să vedem ce fac ei bine, ce fac ei rău, ce putem învăţa de acolo. Un fel de know-how despre cum fac ei lucrurile în America. Şi am mers, şi am făcut un film de o oră.

C.N.: Şi aţi învăţat ceva de acolo?
D.D.: Da, foarte multe. De la cât de important e să reuşeşti să-ţi gestionezi numărul de spectatori înainte să fie nebunie şi să îi ai pe toţi, până la a înţelege că atâta timp cât parcurile în sine, pământul efectiv este sub tutela statului, este mult mai uşor de gestionat. Sunt chestii care la noi sunt greu de aplicat pentru că în România, în mare parte parcurile sunt pe proprietatea diverselor persoane care au acolo pământul respectiv şi atunci este mai greu să îi convingi pe toţi să facă un lucru sau un alt lucru. La ei nu este aşa. La un moment dat au zis, "până aici au fost proprietari, de aici încolo cumpărăm tot!", iar cei care nu au fost de acord au fost forţaţi să vândă. Bine, asta se întâmpla la 1900 şi ceva, deci puteai să faci lucrul ăsta.

 

România Sălbatică - Luncă inundată - Parcul Natural Balta Mică a Brăilei (foto: Dan Dinu)

C.N.: Revenind la filmul vostru, primul gând pe care-l am este cât de extraordinar mi s-a părut că aţi ajuns atât de aproape de ele. Cum aţi reuşit?
D.D.: A fost o muncă complicată. Animalele din România nu se compară cu multe dintre animalele din alte ţări pe care le-am vizitat din punct de vedere al apropierii. Este mult mai greu să te apropii de un animal din România. Cu mici, foarte mici excepţii, e foarte greu. Trebuie să depui un efort considerabil, să stai la pândă foarte mult, trebuie să găseşti ACEL animal, ACEL exemplar. Nu vorbim despre specii. Trebuie un exemplar care este prietenos şi care te acceptă. Îţi dau exemplu cu vulpea care apare în film - de obicei, dacă încerci să filmezi o vulpe pe câmpurile unde-şi vânează şoarecii iarna, opreşti maşina pe marginea drumului, te-a văzut de la o distanţă de câteva sute de metri şi fuge. Ei bine, vulpea aia a stat cu noi trei zile, în fiecare zi.
C.D.: La 15 metri a stat în faţa noastră. Se juca, vâna, n-avea nicio treabă.

 

Vulpea curioasă - România Sălbatică (foto: Dan Dinu)

 
C.N.: Care au fost animalele care v-au încântat cel mai tare din tot ce aţi filmat?
D.D.: La mine a fost simplu. Practic tot proiectul ăsta am încercat să fotografiez carnivore mari - lup, urs şi râs. Cu ursul a fost cel mai simplu, la un moment dat am reuşit lucrul ăsta. Cu lupul am încercat, am încercat şi am tot încercat, deşi l-am văzut o dată nu am reuşit oricât de mult efort am depus. Iar cu râsul a fost la fel, până în ultimul moment. În ultima săptămână în care îmi propusesem să închid totul pentru că trebuia să printez şi albumul de fotografie, ne-am dus în Piatra Craiului pentru ultimele două zile şi am stat în fiecare zi câte 12 ore la pândă într-un cort mic de camuflaj, în frig - era prin februarie, pe ninsoare. A fost complicat, că n-ai ce face, stai pe un scaun mic şi atât. După 12 ore într-o zi şi alte 12 ore în a doua zi, în ultimul moment, în ultima secundă, a venit un râs care s-a aşezat în faţa noastră la trei metri, s-a uitat la noi, ne-a oferit un super-portret, cel care de altfel e şi pe afişul filmului, după care şi-a văzut de treabă liniştit. Aceeaşi poveste: trebuie să găseşti animalul care să te accepte, dar ca asta să se întâmple uneori trebuie să umbli ani de zile.
C.D.: Da, povestea asta a fost chiar ca-n filme, în ultima secundă. Pentru mine cocoşul de munte a fost o experienţă unică, senzaţională. Eu nici nu mai văzusem până atunci pe viu un cocoş de munte şi dintr-o dată am asistat la un super spectacol de rotit într-o zonă cu mulţi cocoşi, efectiv toate simţurile erau la maxim. Mergeam acolo cu noaptea în cap, ne băgam în cortul de camuflaj când era încă întuneric şi auzeam cocoşii cum cântau prin copaci şi apoi se auzea fâlfâit de aripi şi cum începeau să aterizeze şi după ce ateriza unul, iar începeau şi auzeai încă unul şi încă unul. Era beznă, nu vedeai nimic şi tot încercai să te uiţi, să-i distingi. Apoi, după ce se lumina, începeai să-i vezi cum îşi desfăşurau rotitul care e un eveniment extrem de special şi foarte fain. E o întreagă secvenţă despre asta în film.

 

Cocoşul de munte - România Sălbatică (foto: Dan Dinu)

 
C.N.: Am văzut-o, zici că-i regizată. Chiar m-am întrebat dacă e făcută la montaj sau chiar aţi surprins toată nebunia aia pe bune?
D.D.: Cam tot ce-i acolo este filmat în acelaşi loc timp de o săptămână. De fapt nu, timp de două zile, pentru că după aia s-a schimbat vremea. A venit zăpada şi nu se mai potriveau cadrele.
C.D.: Noi avem încă o secvenţă cu cocoşi şi pe zăpadă, dar n-am mai băgat-o. O păstrăm pentru filmul următor.

C.N.: Cât material aţi avut la final, cât nu vedem noi?
D.D.: Material brut... am avut în jur de 100 de ore, din care ne-a ieşit un montaj de 2 ore. Am folosit tot ce era mai spectaculos, tot ce aveam poveste. Cel mai greu, sau unde filmezi cel mai mult, e acolo unde vrei să spui nişte poveşti. Asta e partea interesantă la un film - spectatorul vede momentele alea ca atare, dar tu filmezi fracţiuni din acele momente, nu poţi să vii cu camera în toate locurile să filmezi în acelaşi timp. Însă l-am montat în aşa fel încât să spunem exact povestea a ce se întâmpla acolo. Inclusiv cu acel cocoş tânăr care încearcă să înveţe, să prindă rostul, inclusiv cu certurile, cu momentele de intimitate. Asta a fost ideea, să avem poveşti mici spuse aşa cum se întâmplă să le vezi în natură şi care, în final, să se unească într-o poveste mare care este România Sălbatică.
C.D.: Da, asta am încercat la toate secvenţele - să intrăm cât mai în detaliu în viaţa animalelor şi să arătăm poveştile cât mai diversificat, cât mai unic. Să nu fie neapărat descriptiv, ci să fie mai intim.

 

Parcul Natural Grădiştea Muncelului - Cioclovina - decor în România sălbatică (foto: Dan Dinu)

 
 C.N.: Spuneţi că multe dintre zonele astea sălbatice sunt sălbatice pentru că sunt inaccesibile. Poate să coexiste în proximitate turistul cu animalele astea? În ce măsură le face rău? Care ar trebui să fie procentul de zone care să fie total inaccesibile?
D.D.: Nu ştiu dacă e vorba de un procent, mai degrabă de cum te comporţi. Animalele te vor accepta, animalele au unde să se ducă. România, din fericire, mai are încă zone unde animalele pot să se retragă. Mai degrabă e chestia despre cum te comporţi. Dacă tu te comporţi corect faţă de animale şi nu le agresezi în niciun fel, atunci şi ele o să vină mai aproape şi o să te lase să le vezi. Dacă tu te comporţi agresiv şi le goneşti de acolo, păi nici tu şi nici cei care vin după tine nu or să vadă nimic. Un foarte bun exemplu este Piatra Craiului unde acum circa 10 ani, când am mers acolo pentru prima dată, nu te puteai apropia de o capră neagră. O vedeai de la foarte mare distanţă. Iar acum, când este un parc naţional foarte bine pus la punct - nu se mai vânează, nu se mai braconează - caprele au ajuns să stea lângă tine, la câţiva metri şi nu au niciun fel de problemă să se comporte natural lângă tine. În alte zone (Făgăraş, Bucegi), o să le vezi că fug de tine, nu stau. Piatra Craiului este un munte dificil, atrage turişti... hai să le spunem mai formaţi, adică oameni de munte, care înţeleg ce înseamnă să depui un efort până acolo să intri în lumea animalelor şi oameni care nu vor speria animalele alea fără un motiv. Iar asta contează foarte mult!
C.D.: Iar acuma făcând o comparaţie cu parcurile americane, că tot am vorbit de ele - potecile de acolo erau atât de stricte tocmai pentru că veneau animalele. Nu trebuia să te mai duci tu după ele să le cauţi, ele erau pe marginea drumului şi nu se speriau.

C.N.: Terminaţi filmul cu un soi de îndemn despre Lanţul Făgăraş, să fie transformat într-un parc naţional. Puteţi să spuneţi mai multe despre asta?
D.D.: E un proiect de zece ani acolo, un proiect în care cei de la Conservation Carpathia se străduiesc să declare acel masiv arie naturală protejată.
C.D.: Culmea e că e cel mai mare şi impunător masiv montan din România şi nu are un statut de arie protejată!
D.D.: De fapt nu este atât de important Făgăraşul în sine, ci ce se va întâmpla după ce va fi şi el un parc naţional. Avem pe de o parte Piatra Craiului, Bucegi - alte două parcuri protejate, avem Făgăraşul, avem Masivul Leaota care este protejat prin faptul că e inaccesibil, apoi în capătul Făgăraşului avem Buila-Vânturariţa, Cozia - alte două parcuri, după care mai departe urmează Retezat, Cheile Caraşului, Cheile Nerei, practic de aici până la Porţile de Fier există un culoar de arii protejate destul de mari. Şi de fapt asta este miza cea mare, nu să declari o arie, ci să legi ariile între ele. În momentul în care faci asta, vei avea acolo un nucleu de sălbăticie care practic va fi un nucleu genetic pentru toată Europa. Pentru că în Europa nu va exista o suprafaţă atât de mare de rezervaţie, în special în zona forestieră. Atunci creezi cu adevărat o zonă de impact, un adevărat refugiu pentru animale.

 

Valea Topologului, Munţii Făgăraş (foto: Dan Dinu)

 
C.N.: Întorcându-ne la film - e un proiect la care aţi lucrat 10 ani. Cum a fost cu finanţarea?
C.D.: E simplu, n-a fost. Ne-am autofinanţat, am mai lucrat pe lângă şi am mai produs resurse pe care le-am folosit şi în drumeţiile în care am filmat. Practic documentarul ăsta a fost făcut în timpul liber.
D.D.: În prima parte a proiectului a fost o mică finanţare care a avut legătură cu proiectul foto. După care am avut nişte mici finanţări care ne-au acoperit aşa, nişte deplasări. Dar în acelaşi timp proiectul ăsta ne-a făcut un pic cunoscuţi şi ne-a adus alte proiecte din care am generat nişte bani, proiecte tot de film de natură. Putem să spunem da, că acest proiect s-a autofinanţat, dar nu am făcut un calcul să vedem unde atârnă balanţa. Mi-e frică să-l fac, sincer, pentru că s-ar putea să nu fim încântaţi.

C.N.: În ce măsură speraţi ca documentarul să joace şi rol educativ?
D.D.: El a fost gândit în primul rând ca un proiect educativ, care să rămână şi pentru generaţiile viitoare.
Omul trebuie să respecte natura, să nu o mai denigreze. Noi zicem des: "Vai, avem o ţară frumoasă, dar ne-au furat-o străinii!". Nu ne-a furat-o nimeni, doar că noi nu avem suficient respect pentru natura de aici. În momentul în care vom avea respect şi vom şti cum să o protejăm şi vom fi suficient de optimişti să facem asta, n-o să mai cădeam în scenariul ăsta.
C.D.: Sperăm că generaţiile tinere vor avea o dragoste şi un respect mai mare pentru natură, iar noi încercăm să contribuim la dezvoltarea educaţiei oamenilor pentru natură.
D.D.: Nu poţi milita pentru protecţia naturii fără să încerci să faci educaţie în sensul ăsta şi fără optimism. Iar din păcate românul duce uneori lipsă de amândouă. Suntem foarte negativişti uneori şi ne gândim că totul este pierdut. Nu este! Cine vrea să se convingă, să vină la film să vadă. Şi vor mai descoperi şi alte lecţii pe acolo, despre cât de multe avem în comun cu animalele şi totuşi cât de prost gestionăm noi anumite lucruri. Deşi noi ne considerăm cea mai evoluată specie, uneori greşim arogant fără să ne dăm seama. Adică ne-am arogat planeta asta cu totul, dar nu ne gândim că de fapt nu există "NOI" fără natură. Natură fără noi... poate exista bine-mersi.

 

Parcul Naţional Ceahlău (foto: Dan Dinu)

Apicultorul, povestea de detenţie a unor femei irakiene furate de ISIS - SAD, 2021

 Dunya Mikhail este una dintre cele mai cunoscute voci din diaspora irakiană. Cunoscută ca poetă, scriitoare şi jurnalistă, în prezent este lector de arabă la Universitatea Oakland din Michigan. S-a născut şi a crescut în Irak într-o familie caldeo-catolică. A absolvit Universitatea din Bagdad. Mihail a lucrat ca jurnalist, editor de secţiuni literare şi traducător pentru The Baghdad Observer. Onorurile sale includ Bursa Guggenheim, bursa Knights Foundation, Bursa Kresge şi Premiul pentru drepturile omului al Naţiunilor Unite pentru libertatea scrisului. Ea este co-fondatoare a forumului mesopotamian pentru artă şi cultură din Michigan. Dunya va participa la Festivalul SAD (Zile şi Seri de Literatură Ştefan Augustin Doinaş) din 29 septembrie 2021 (mai multe detalii despre festival aici).

 

Ilinca Bernea: Eşti autoarea unei cărţi documentar despre povestea de detenţie a unor femei irakiene furate de ISIS, numită The Beekeeper / Apicultorul. A fost foarte apreciată atât de critici, cât şi de public. Din 2014, Daesh (ISIS) brutalizează poporul yazidi din nordul Irakului: provocând distrugeri, ucigându-i pe cei care refuzau să se convertească la islam şi înrobind tinerele fete şi femei. Cum ai intrat în legătură cu ele?
Dunya Mikhail: Când am auzit că s-a deschis o piaţă unde se cumpără şi vând femei, am urmărit informaţiile pe această temă zi şi noapte. Am chemat prieteni şi rude acasă (în Irak), deoarece nu-mi venea să cred că se întâmplă asta sub soare. Un prieten de-al meu care era jurnalist mi-a dat câteva numere de telefon ale femeilor care au scăpat din captivitatea Daesh. Erau femei yazidi şi limba lor era kurda, pe care nu o înţeleg. Le-am auzit vocile, dar nu am înţeles ce îmi spuneau până când într-o zi o femeie i-a cerut verişoarei sale care vorbea arabă să traducă între noi. Am descoperit că traducătorul (Abdullah) şi-a salvat vărul şi multe femei din zonă. Prin urmare, conversaţiile noastre telefonice au continuat timp de peste un an. El este apicultorul din cartea mea.

I.B.: Nu ţi-a fost frică să o publici? Nu a fost periculos şi pentru tine?
D.M.: Ar fi mai periculos să nu publici o asemenea carte. Să stai mut în faţa unei astfel de catastrofe. Teroriştii vor să rămânem tăcuţi, dar trebuie să scriem. Nu am altceva decât stiloul meu cu care să ajut.

I.B.: Spune-mi mai multe despre cele care ţi s-au confesat.
D.M.: Au fost atât de puternice şi curajoase! Au supravieţuit pentru că au stat una cu cealaltă şi au fost solidare. Nu este uşor pentru o femeie din ţara mea să spună că a fost violată, dar femeile pe care le-am intervievat îmi povesteau prin ce au trecut în timpul captivităţii lor, poate pentru că şi-au dat seama că nu mai este ceva personal. Era o durere colectivă dublată de conştiinţa morală că trebuie împărtăşită, pentru ca lumea să fie conştientă de cele întâmplate. În timpul captivităţii, tăcerea a fost o piesă de rezistenţă în faţa teroriştilor, dar după ce şi-au câştigat libertatea înapoi, a fost necesar să se audă vocea lor.

I.B.: Cât de greu ţi-a fost să fii în contact cu suferinţa lor?
D.M.: Am fost atât de tulburată... dar în loc să plâng am scris poezii ca să fac faţă poveştii lor.

I.B.: Acestor femei le este greu să se integreze acum în societate? Să se căsătorească, de exemplu, sau să aibă o viaţă normală? Sunt stigmatizate moral de cei din comunităţile lor?
D.M.: Dimpotrivă, au fost primite cu braţele deschise. Şeicul Yazidi Baba a emis o declaraţie conform căreia aceste femei care se întorseseră din captivitate sunt sfinte, nu păcătoase. Cu toate acestea, nu sunt sigură că ar putea avea o viaţă normală. Ceea ce am simţit (din unele dintre mărturisirile lor faţă de mine) este că înăuntrul lor ceva a fost spart şi avariat pentru totdeauna. Este greu să uiţi ce s-a întâmplat cu ele şi cu cei dragi. Există o altă problemă: copiii pe care le-au avut femeile respective cu răpitorii lor. Emoţiile lor oscilează între bucuriile şi emoţiile maternităţii şi amintiri îngrozitoare.

I.B.: Există vreo istorisire care te-a impresionat mai mult?
D.M.: Sunt fascinată de mărturisirile şi curajul lor, dar povestea lui Helen (nu este numele adevărat) mi-a rămas întipărită în mine aproape obsesiv, aşa că am rescris-o sub formă de roman. Este vorba despre cel de debut intitulat Tatuajul cu pasăre / The Bird Tattoo (click aici pt detalii).

I.B.: Ai vorbit cu cei care l-au salvat? Cine sunt aceşti oameni?
D.M.: Da. Sunt apicultorul şi reţeaua sa. Unii dintre ei obişnuiau să facă contrabandă cu ţigări şi au trecut la contrabandă cu femei. Unii dintre contrabandişti au fost deghizaţi în membri Daesh pentru a putea transfera femeile în siguranţă. Jumătate dintre salvatori erau femei. Puteau pătrunde mai uşor în casele unde celelalte erau captive.

I.B.: Cât de greu este să fii în Irak în prezent scriitoare sau artistă?
D.M.: În zilele noastre în Irak este dificil pentru toată lumea, bărbaţi şi femei.

I.B.: Care a fost cea mai provocatoare interdicţie pentru tine?
D.M.: Să fiu o scriitoare care ia în serios libertatea de gândire a fost o provocare. A fi femeie a fost o încercare de zi cu zi. De la a nu putea merge pe bicicletă, la a nu îmi fi permis accesul în unele cafenele destinate exclusiv bărbaţilor, la a nu mi se permite să călătoresc singură le-am trăit pe toate.

I.B.: Şi cea mai supărătoare?
D.M.: Cel mai supărător a fost momentul în care am absolvit şcoala secundară din Bagdad. Legea guvernamentală nu mi-a permis să învăţ în străinătate, deoarece "femeile nu au voie să studieze peste graniţe în timpul războiului", aşa mi s-a spus. Am fost admisă la Wayne State University din Michigan, dar m-au oprit să ajung acolo 15 ani. Chiar şi atunci (după 15 ani) am constatat că aveam nevoie de un mahram (o călăuză de gen masculin) pentru a călători. Partea bună era că existau excepţii de la acea lege. Ca poetă, eram scutită de aplicarea ei.

I.B.: Există vreun context social, istoric, în care condiţia femeilor era concepută pe alte coordonate?
D.M.: Da. Sunt fascinată mai ales perioada sumeriană din Mesopotamia, când societatea era matriarhală. Sumerienii practicau echitatea de gen. Aveau zei şi zeiţe, preoţi şi preotese, conducători bărbaţi şi femei. Numele de familie ale nou-născuţilor au fost înregistrate după numele mamelor şi bunicilor lor. Terenurile şi proprietăţile au trecut din generaţie în generaţie pe linie maternă. Sumerienii au inventat scrisul şi primul lor autor (deci primul scriitor din lume) a fost o femeie. Se numea Enheduanna. Ea i-a dedicat poeme zeiţei Inanna numind-o Doamna cu inima cea mai mare. Inanna, care era cea mai îndrăgită zeiţă a sumerienilor, era una a libertăţii, şi nu a fost considerată periculoasă pentru asta.

I.B.: Cine sunt eroinele tale feminine?
D.M.: Enheduanna, pe care am menţionat-o mai sus.

I.B.: Care a fost cea mai satisfăcătoare experienţă pe care ai avut-o ca scriitoare?
D.M.: Scrisul în sine a fost întotdeauna răsplata mea, dar a vorbi despre femeile captive şi a le ajuta să rupă tăcerea a fost împlinirea mea, ca femeie.

I.B.: În ce măsură războiul şi interdicţiile impuse de diferite regimuri abuzive ţi-au modelat personalitatea şi obiectivele?
D.M.: Am fost conştientă de mine ca femeie încă din copilărie. Am auzit că una dintre rudele mele a fost dezamăgită să afle că tatăl meu, care era un bărbat bun şi onorabil, avea o fiică şi nu un fiu ca prim copil. Tatăl meu m-a numit Dunya (adică "Lumea" în arabă) şi mi-a spus că am însemnat lumea pentru el, dar acea poveste a neliniştii rudei la naşterea mea m-a transformat într-o feministă chiar înainte să ştiu ce înseamnă feminismul.

I.B.: Te consideri umanistă?
D.M.: Scrisul este o luptă pentru umanitate. Pentru mine, umanismul nu este o filozofie, ci o condiţie a vieţii.

Modernul şi eternul feminin - SAD, 2021

 

Ilinca Bernea: S-o lămurim metodic. Cine e Ana Petrache şi ce caută ea la Roma?
Ana Petrache: După studii de filosofie şi ştiinţe politice la Bucureşti, am făcut un doctorat în ştiinţe religioase la École Pratique des Hautes Études in Paris, cu o teză despre relaţiile dintre catolici şi marxişti în Franţa. Născută în România comunistă, am încercat să înţeleg relaţiile complexe filosofic şi istoric dintre intelectualii creştini şi intelectualii marxişti francezi. În urma acestei teza am publicat o carte Gaston Fessard, Un chrétien de rite dialectique?, Cerf, Paris, 2017, care analizează dezbaterile dintre catolici şi marxişti ca un conflict între două viziuni eshatologice.

După doctorat am participat la mai multe proiecte dedicate rolului religiei în societate şi teologiei politice, în prezent sunt bursier "Vasile Pârvan" la Accademia di Romania în Roma cu o temă de cercetare despre rolul imaginarului eshatologic şi al exerciţiilor spirituale în teologia lui Erik Peterson. De asemenea, sunt interesată de dialogul inter-religios şi particip la mai multe proiecte dedicate acestui subiect la Marsilia şi la Roma. Cuvintele dialog inter-religios apar foarte rar în România pentru că există o oarecare confuzie despre sensul precis al termenului de dialog inter-religios. Dialogul inter-religios nu doreşte ca membrii diverselor religii să se roage împreună, acest dialog ţine cont de diferenţele dintre ei şi vizează în primul rând cunoaşterea reciprocă şi în al doilea rând colaborarea în cea ce priveşte diverse subiecte în care creştinii, musulmanii, evreii, budiştii sau membrii altor religii consideră că au motive serioase să colaboreze cum ar fi chestiuni sociale sau care ţin de libertatea religioasă. Un exemplu de dialog inter-religios este o discuţie comună între creştini şi evrei despre prima carte a Genezei, sau o discuţie între creştini şi musulmani despre rolul şi statutul lui Iisus, sau despre rolul postului în viaţa spirituală. Miza acestor discuţii este cunoaşterea reciprocă a tradiţiilor din care venim, mulţi oameni practică dialogul inter-religios fără să ştie atunci când de exemplu vecinul musulman te întreabă ce înseamnă să te împărtăşeşti. Dialogul plecă de la premisa că scopul său nu este convertirea celuilalt, dacă unul din parteneri intră pe această cale suntem într-o altă schemă, care poate fi misionară, dar nu mai intru sub eticheta dialogului.

Notă: Ana va participa la Festivalul SAD (Zile şi Seri de Literatură Ştefan Augustin Doinaş) din 29 septembrie 2021 (mai multe detalii despre festival aici).

I.B.: Cum ai ajuns să te ocupi de bisericile din Orientul Mijlociu?
A.P.: În mod interesant, ceea ce m-a determinat să ajung la creştinii din Orient este dialogul inter-religios. Prima oară când am văzut o biserică coptă a fost în timpul doctoratului la Paris, acasă nu auzisem de ei, apoi am participat la un program de dialog islamo-creştin organizat în Marsilia, am cunoscut creştini din Orient, copţi din Egipt, melchiţi şi maroniţi din Liban şi Siria. Întâlnirea mea cu creştinii din Orient a fost una revoluţionară din multe puncte de vedere. Primul este că în ochii francezilor care organizau întâlnirea, atât ortodocşii cât şi greco-catolicii români erau creştini orientali, acest lucru are sens istoric, întrucât tradiţia liturgică bizantină pe care cele două confesiuni creştine o împărtăşesc este una orientală. Eu, care mă credeam occidentală, mă trezesc că de fapt din perspectivă occidentală fac şi eu parte din creştinii din orient. De asemenea, cultural vorbind, raportarea ortodocşilor la religie, la rugăciune, la post, la secularizare seamănă mult cu cea a creştinilor din Orientul Mijlociu, care trăiesc în societăţi mai puţin secularizate şi în care religia încă are un cuvânt de spus social. Totuşi, istoria recentă şi mai puţin recentă ne desparte în sensul pe care îl dăm anumitor concepte în Estul Europei şi în Orientul Mijlociu, una este să fi trăit sub comunism care se dorea secular, şi alta în ţări cu majoritatea musulmană, în care convertirea la creştinism nu este posibilă. Aş adăuga că şi la Bucureşti sunt mici comunităţi de creştini orientali, de exemplu, o comunitate ortodoxă de limbă arabă la Sf. Spiridon cel Vechi, sau Biserica libaneză Maronită Sf. Charbel şi apoi o comunitate coptă ortodoxă. Aş încuraja pe orice este curios cu privire la soarta creştinilor din Orient să meargă să vorbească cu membrii acestor comunităţi, pe de o parte pentru că poţi avea o imagine clară asupra lor doar intrând în contact direct cu ei, văzând cu ochii tăi asemănarea şi diferenţa faţă de creştinismul local dar şi pentru că sunt oameni extrem de primitori, dornici de oaspeţi şi de a îşi spune povestea.

I.B.: Care sunt problemele cele mai acute cu care se confruntă minorităţile creştine în această parte a lumii?
A.P.: Iisus însuşi a fost un creştin oriental, la fel şi Maica Domnului şi cei 12 apostoli, asta înseamnă că creştinismul s-a născut în Orient şi că el a continuat să existe în tot acest timp în această parte a lumii. După invazia arabă din secolul al VII-lea creştinii au fost toleraţi în aceste părţi ale lumii, au avut statul de dhimmi ca şi Ortodoxi în Imperiul Otoman, mai târziu, ceea ce înseamnă că chiar dacă li s-a permis să rămână creştini, trebuia să plătească anumite taxe specifice şi nu aveau dreptul la anumite poziţii sociale şi politice. De asemenea, ca să fie marcată distincţia între creştini şi musulmani, creştinilor le erau interzise anumite chestiuni simbolice, ca de exemplu să călărească un cal, drept rezervat doar musulmanilor, să poarte anumite haine sau să tragă clopotele. Acesta lucru a durat până la destrămarea Imperiului Otoman în secolul al 19 lea.

Astăzi, comunitatea creştină este supusă în mod constant atacurilor teroriste, biserici, mânăstiri şi autobuze cu pelerini sunt ţinta atacurilor teroriste mai ales de Paşte şi de Crăciun. În Peninsula Sinai, dar şi la Patriarhia din Alexandria au fost în ultimii ani atacuri teroriste. În al doilea rând, este discriminarea de zi cu zi, uneori legală, alteori doar socială, creştinii sunt un fel de cetăţeni de rangul al doilea, în sensul în care există multe restricţii asupra vieţii religioase care diferă de la ţară la ţară. De exemplu, în Egipt poţi să rămâi creştin dacă te-ai născut creştin, dar ca să faci o nouă biserică ai nevoie de aprobări extraordinare din partea statului, care sunt în principiu greu de obţinut. Social vorbind, este mult mai greu pentru un creştin să îşi găsească un loc de muncă sau să ajungă în anumite funcţii. Dacă eşti copt, probabil vei auzi adeseori de la colegii musulman, "Ce om bun eşti, păcat că eşti creştin, uite jobul acela ţi s-ar potrivi, dar ar trebui să te converteşti!" De exemplu, un creştin nu poate fi profesor de limba arabă, chiar dacă araba este limba lui maternă, întrucât statul consideră că un creştin nu poate preda limba sfântă a Coranului. Copţii trăiesc propriu zis în propriile ghetouri, pe lângă problemele specifice comunităţii creştine se adaugă faptul că trăiesc într-un sistem asemănător cu comunismul românesc, în care poţi fi închis fără proces în orice moment şi în care sărăcia a pătruns adânc în toate straturile sociale. În Liban este un pic mai uşor pentru că diversele confesiuni creştine sunt recunoscute de Constituţie, totuşi în ultimul an, după explozia din Beirut viaţa a devenit radical complicată pentru toţi libanezii. În Maroc, în schimb statul nu recunoaşte existenţa niciunui creştin pe teritoriul său, dacă eşti marocan trebuie să fi musulman (recent s-a recunoscut dreptul legal de a exista al minorităţii evreieşti). În Siria, la toate problemele pe care le au creştinii în Orient se adaugă bineînţeles războiul care a distrus toată ţara. Şi în Palestina există creştini arabi, care sunt prinşi în conflictele politice şi religioase din teritoriu, pentru musulmani, ei sunt creştini, pentru creştini ei sunt vorbitori de arabă, şi deci cumva legaţi de comunitatea musulmană, şi între timp suferă din cauza conflictului israeliano-palestian.

Reproducere după o lucrare de Rudolf Ernst, 1854-1932, Creatoarele de parfumuri, detaliu

Un punct de plecare al discuţiei despre femeile în Orient poate fi regula coranică aplicabilă în toate ţările musulmane potrivit căreia o femeie musulmană nu se poate căsători cu un bărbat creştin, decât dacă acesta se converteşte. Invers, o femeie creştină se poate căsători cu un musulman, pentru că potrivit tradiţiei islamice, copii rezultaţi din căsătorie vor deveni musulmani. Deja premisa de la care plecăm este că femeia are mai puţine drepturi decât bărbatul, la o adică o putem lăsa să îşi practice şi religia pentru că oricum ea nu contează. În ţările din Orient care aplică Sharia, femeile musulmane moştenesc mai puţin decât fraţii lor, iar în caz de divorţ, copii pot rămâne la mamă doar până la o anumită vârstă fragedă, apoi sunt obligaţi legal să meargă să trăiască cu tatăl. Dar mai bine decât să vorbesc eu despre femeia din Orientul Mijlociu am rugat o tânără prietenă libaneză să îmi spună în câteva rânduri care este experienţa ei.

Farah, 18 ani, Liban:
"Femeia în Liban, de unde să încep? Poate de la faptul că nu are întotdeauna dreptul să dea naţionalitatea mai departe propriilor copii, sau de la faptul că în plan personal nu are drepturi, de la faptul că în plină criză economică, sanitară, naţională şi internaţională a-ţi procura absorbante a devenit aproape imposibil? Sau de la faptul că în viaţa cotidiană femeia e considerată inferioară?

A vorbi despre femei în Liban este dificil. Când prezinţi injustiţiile la care sunt supuse femeile aici, te expui deja criticii, ţi se va spune că această temă e urmare a influenţei europene care determină o deschidere prea mare, prin urmare este o temă care nu este bine primită într-o ţară arabă.

A vorbi despre femei în Liban este greu, pentru că atunci când vrem să vorbim, vor să ne închidă gura. Ni se explică că acest subiect nu este necesar, că guvernul nu are nicio obligaţie specială în acest domeniu, că a cere drepturi pentru femei este ceva exagerat şi cu siguranţă aceste cereri sunt prea exagerată ca să vină de la femei.

Am 18 ani, aproape 19, în jurul meu sunt femei de la 7 la 77 de ani, pentru anturajul meu, o femeie care vrea să trăiască liber este o femeie ingrată în relaţie cu proprii părinţi, o femeie care vrea să fie independentă este o femeie care îşi dezamăgeşte familia prin "ignoranţă", o femeie care rămâne acasă nu are nicio valoare, o femeie care munceşte este una care nu a ştiut să îşi aleagă bine soţul, o femeie care iese seara este iresponsabilă, o femeie mai degrabă rezervată este cea care ascultă de părinţi, dar dacă ascultă prea tare de părinţi nimeni nu o să vrea să o ia de soţie. Tot aud acest tip de critici.

E adevărat, nu suntem atât de oprimate ca în alte ţări, avem şase femei ministru, un record, femeile pot totuşi să muncească, dacă soţul sau tatăl sau fratele sunt de acord, femeile pot să iasă pe stradă singure, să conducă maşina, să se plimbe, dar nimeni nu le garantează că nu vor fi agresate pe drum, De ce să fie agresate? "Dacă pot să o fac de ce nu? Şi ia te uită mai e şi deranjată dacă cineva strigă după ea"?

Femeia libaneză, avem multe aşteptări de la ea, ea trebuie să fie puternică, pentru că altfel piere, ar trebuie să fie multe lucruri în acelaşi timp, dar dacă reuşeşte să le facă nu mai place celorlalţi şi a fi plăcută de ceilalţi este condiţia pentru a obţine orice aici.

Ca femeie în Liban visez la multe lucruri, sper mult ca într-o zi să fiu egală celorlalţi locuitori din ţara mea, nu pentru că sunt femeie, ci în primul rând pentru că sunt om. Înainte de gen sau de sex sau de drepturi, vine decenţa umană. Când o să fie tratată cu decenţă, femeia va putea şi să iasă îmbrăcată aşa cum doreşte, să îşi aleagă profesia, să se mărite cu persoana pe care o iubeşte, fără să fie atacată pentru asta.

E adevărat că în ultimul timp femeia în Liban este din ce în ce mai liberă, situaţia se îmbunătăţeşte chiar dacă e vorba doar despre paşi mici, altfel nu aş putea să scriu aceste rânduri, nici să mă duc la cursuri la universitate, nici să ies cu prietenii să beau un pahar, femeia în Liban este liderul unei revoluţii, în practică există femei care fac de toate, fără ca să existe un singur model de viaţă ca normă, femeia se impune din ce în ce mai mult prin reţele sociale, prin ONG-uri, prin bărbaţi care le sunt aliaţii, prin dreptul de a vorbi, dar este încă în minoritate".

I.B.: Care sunt, după tine, trăsăturile dominante ale societăţii postmoderne şi cele mai acute derapaje ale ei?
A.P.: Individualismul, alienarea şi relativismul. Iar unul duce la celălalt, sunt interconectate. O dată cu liberalismul de secolul 19, Europa occidentală a început să se secularizeze, adică relaţiile umane altădată influenţate de o paradigmă religioasă au încetat să mai fie girate de această paradigmă. Tragedia nu constă în faptul că biserica a pierdut puterea, că orice formă de putere tinde să devină abuzivă şi abia prin pierderea puterii Biserica Catolică s-a trezit şi şi-a făcut mea culpa, ceea ce o face astăzi să fie încă o opţiune valabilă. Tragedia vine din faptul că dispariţia creştinismului din spaţiul public occidental (repet occidental, analiza nu se aplică nici în România, nici în Orient) a lăsat spaţiul public gol, ori spaţiul public are oroare de vid şi se umple. Nazismul şi Comunismul, iar azi Liberalismul aliat cu Capitalismul, au invadat spaţiul public şi au avut succes pentru că oamenii aveau nevoie de cineva care să le spună ce să facă, nu mai era preotul, era liderul de partid, nu mai era dogma, era ideologia. Ne-am eliberat de un abuz, am dat de altul. Lumea noastră postmodernă a prins câteva idei şi le absolutizează, le transformă în dogmă, mai neîngăduitoare decât orice sistem religios de până acum. De frica unor abuzuri individuale, sunt suprimate întregi structuri de apartenenţă socială, ori structurile acelea nu sunt arbitrare, nu sunt fructul unei voinţe accidentale, ci sunt structuri ordonatoare ale lumii, care permit o predictibilitate a relaţiilor umane, iar în absenţa lor avem haos. Să dau nişte exemple:
Familia e o instituţie în care s-au petrecut abuzuri, hai să suprimăm familia, să lăsăm relaţii libere între femei şi bărbaţi şi copii să fie crescuţi de stat. Sigur că e adevărat că anumite familii sunt abuzive, dar nu poţi suprima familia de frica abuzurilor, pentru că din suprimarea familiei se nasc copii fără repere şi traumatizaţi care vor cu disperare atenţia părinţilor lor, femei care îşi neagă maternitatea de dragul carierei, bărbaţi care devin violenţi pentru că nu au parte de intimitate.
 

O lucrare de Mersad Berber

Occidentul a colonizat şi abuzat Orientul, sigur că a făcut-o, dar de aici nu putem deduce că toate tradiţiile şi toate sistemele culturale sunt egale. Dacă în Sudan tradiţia cere ca cine renunţă la Islam să fie ucis pentru apostazie, nu se poate spune că asta e o valoare şi o tradiţie la ei şi Occidentul nu trebuie să intervină. Occidentul nu e superior Orientului, dar de aici nu putem deduce superioritatea Orientului asupra Occidentului. Sunt enorm de multe lucruri de criticat în Occident şi cam opusul acelor lucruri în Orient. Drepturile omului s-au ideologizat în Occident şi au devenit caricatura lor, dar e esenţial să fie cerute în Orientul Mijlociu. Uneori sursa neînţelegerii, vine din faptul că ne invidiam reciproc fără ne înţelegem. La unul din seminariile mele, în Franţa, am susţinut că secularizarea e nocivă, pentru că pentru mine secularizarea însemna interdicţiile comunismului asupra creştinismului. Un prieten copt din Egipt şi un coleg musulman din Maroc mi-au zis că pentru ei secularizarea e bună pentru că e eliberatoare. Iniţial nu am înţeles deloc poziţia lor, dar pentru că îi apreciam uman şi pentru că ştiam că sunt oameni care asumă o identitate religioasă autentică am cerut lămuriri şi am înţeles că pentru ei secularizarea însemna să nu avem Sharia ca lege în ţară, nu e deloc de la sine înţeles că folosim conceptele în acelaşi sens.

Sau afirmaţia că religia e abuzivă şi trebuie înlocuită cu un sistem ştiinţific de interpretare a lumii. Sigur, că în anumite contexte creştini, musulmani şi budişti au folosit puterea în mod abuziv, dar de aici nu poţi deduce că e util să elimini orice raportare la transcendent şi orice tradiţie spirituală. Ce treabă are Ioan al Crucii cu papa Borgia, ce treabă are Avicenna cu talibanii? Eu cred că cel mai adesea sistemul postmodern critică în mod legitim abuzurile sistemelor care l-au precedat şi impune în mod periculos şi nelegitim noi ideologii sub scuza criticii legitime. E o lume fără discernământ pentru că discernământul are nevoie de timp şi noi nu aveam timp pentru că dorim satisfacţii imediate.

I.B.: Mă gândesc că nu e cazul să ne sfiim să atacăm frontal chestiunea. Care este poziţia Bisericii Catolice faţă de actualul val de feminism?
A.P.: Feminismul ca ideologie care promovează o femeie care se determină pe sine prin negarea propriei naturi nu poate fi bine văzută de nicio Biserică. O să răspund în două părţi, nivelul teologic şi nivelul faptelor bisericii.

O lucrare de Mersad Berber

La nivel teologic, iudaismul şi creştinismul primar sunt revoluţionar feministe, Biblia ebraică şi Noul Testament sunt pline de exemple de femei care stau singure în faţa lui Dumnezeu, care atunci când sunt chemate de Domnul, nu îşi întrebă tatăl sau bărbatul cum să reacţioneze, ci care se comportă ca agenţi autonomi, care ştiu ce este de făcut, care acţionează în situaţii limită şi care adesea fac lucruri pe care bărbaţii din anturajul lor sunt incapabili să le facă. Iudita, văduvă superbă care ucide un general ca să îşi salveze oraşul, Estera, frumoasă şi înţeleaptă care scapă poporul evreu de la pieire, Debora, judecătoare în Israel, Abigail sunt femei care au curajul să înfrunte bărbaţi puternici şi să le spună ce au de făcut. Maica Domului face şi ea parte din acest şir de femei evreice care gândesc pentru ele însele, când îi apare îngerul Gabriel, nu fuge la logodnicul sau la tatăl ei să îi întrebe ce părere au despre rolul ei în istoria mântuirii, ci asumă un destin, asumă un destin cu un risc enorm de mare, să fie ucisă cu pietre ca femeie bănuită de adulter. Din punct de vedere teologic şi scriptural femeia nu a fost niciodată inferioară bărbatului, iar istoric, când apostolul Pavel spune că religia creştină depăşeşte diferenţele de clasă, de rasă, de sex, Galateni 3:28, "nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav sau om liber, nici bărbat şi femeie, toţi sunteţi una în Hristos Iisus" propune o revoluţie antropologică faţă de Imperiul Roman unde se aflau şi unde femeia era total dependentă de voia pater familias.

Bisericile nu au susţinut întotdeauna această poziţie, şi din punctul acesta mişcarea feministă a fost un pas necesar în emanciparea femeilor, cu toate că pasul central către emancipare a fost paradoxal al Doilea Război Mondial care a obligat femeile să muncească şi al doilea capitalismul care a continuat această practică. Recent, după Conciliu Vatican II (1962-1965) Biserica Catolică a făcut din ce în ce mai mult spaţiu pentru femei şi pentru laici în biserică, în instituţiile care pot decide. La Facultatea pontificală cu care colaborez eu decanul de la teologie este o soră, de asemenea şi vice-rectorul universităţii. Tema mai interesantă este cum vede Biserica rolul femeii în familie, ori acest subiect nu poate fi separat de chestiunea teologiei mariajului şi a vocaţiei maternităţii. Poţi deci alege să nu te căsătoreşti şi să duci o viaţa creştină împlinită, ca soră sau ca laică, totuşi, dacă te măriţi atunci nu poţi refuza maternitatea, iar dacă adăugăm şi faptul că mariajul e indisolubil în Biserica catolică viaţa ta intră pe un anume făgaş mai greu conciliabil cu feminismul.

I.B.: Ce înseamnă pentru tine feminitatea? Cum ai defini-o? Şi masculinitatea?
A.P.: Asta e cea mai grea întrebare din chestionar, cred că am dezvoltat un radar să simt feminitatea şi masculinitatea din jur dar e tare greu să găsesc criteriul exact, cu siguranţă nu ţine de pregătire intelectuală, sau de aspect fizic, sau de clasă socială, sau de faptul de a fi căsătorit sau nu. Dacă mă gândesc la femeile pe care le admir, mi se pare că ele au reuşit să asume feminitatea ca stil, adică în limbaj, în atitudine, în modul de a fi prezente pentru ceilalţi. Până la urmă a fi feminină sau masculin e o formă de exerciţiu spiritual, îţi propui să devii într-un fel, să explorezi acele părţi din tine care te duc către feminitate. Unele dintre noi învăţăm să fim feminine de la mamele noastre, respectiv masculin de la taţi, dar în casele în care acest aspect a lipsă se poate să înveţi şi pe parcurs.

I.B.: Ce valorează cel mai mult pentru femeia din tine?
A.P.: Eu nu mă definesc plecând de la feminitatea mea, dacă ar fi să mă definesc aş pune-o undeva la urmă, dar, îmi place să fiu femeie, ori asta înseamnă să fiu în faţa unui om care îşi asumă masculinitatea şi o trăieşte ca atare. Comportamentul meu se schimbă automat când sunt în faţa cuiva care se percepe pe sine ca bărbat, asta nu înseamnă că văd în el un posibil partener, sau din contră, ca feministele, un posibil competitor, ci că doar în faţa cuiva care îşi asumă masculinitatea, pot să îmi accesez şi eu latura feminină şi uneori în societatea de azi simt că nu am ocazia să accesez feminitatea. Şi atunci, de frustrare, mă duc să îmi cumpăr o rochie.

I.B.: Cât de greu ţi-a fost să te descurci singură în străinătate?
A.P.: Off, greu pe de o parte pentru că îmi lipsea modalitatea de socializare românească, în pofida tuturor defectelor, românii sunt prietenoşi şi deschişi şi pe de altă parte pentru că am crescut în altă cultură academică şi practic e imposibil să faci performanţă dacă nu ştii metoda de a scrie un text în engleză, de a ţine o conferinţă în franceză, etc. M-am trezit la doctorat că habar nu aveam ce însemna sistemul educaţional franţuzesc şi cum se scrie o dizertaţie după reguli precise. A locui în altă ţară e ca şi cum ai fi ţăranul care vine la oraş pentru prima oară, eu nu mă simt exilată şi nu mi-e dor de casă, dar mă simt redusă intelectual pentru faptul că trebuie să mă exprim întotdeauna în altă limbă decât cea maternă, şi adeseori în a doua şi a treia limbă pe care le stăpânesc aproximativ. Chestiunea pe care o descriu e strict pragmatică, pentru orice activitate am nevoie de mult mai mult timp decât cineva crescut în sistem, ceea ce în timp dezvoltă un complex de inferioritate, pe care mi-l explic bine sociologic dar care tot deranjează. În momentul aceasta al vieţii, citesc în franceză datorită subiectelor de studii, scriu în engleză datorită cerinţelor academice şi vorbesc în italiană, datorită ţării în care locuiesc, la finalul zilei eu nu mai am clară în cap nicio topică, nici măcar cea a limbii materne.

I.B.: Ce ţi-a plăcut cel mai tare să faci până acum?
A.P.: Aş spune să gândesc, dar sună prea pretenţios, aşa că o să spun să fac scheme, să citesc texte şi să desenez scheme, să văd cum se leagă conceptele între ele, activitatea asta îmi dă o satisfacţie enormă, abia când am schema am impresia că am înţeles şi că mă pot ocupa de altceva. E o activitate solitară şi egoistă, schemele mele nu ajută pe nimeni, doar îmi dau mie ocazia să iau în stăpânire o bucată de real. Nu să scriu, nu să vorbesc, ci să fac scheme, probabil tata avea dreptate şi trebuia să mă fac ingineră!

I.B.: Ce muzică asculţi?
A.P.: Nu îmi place să ascult muzică, îmi place să dansez pe muzică. Când cineva zice că ascultă, mă văd aşezată pe fotoliu stând, ori aş prefera să mă văd în mişcare, dacă muzica poate fi dansată e bună, în rest cu cât mai patetică cu atât mai bine.

I.B.: Până la urmă cum e: femeie te naşti sau devii?
A.P.: Cartea Genezei foloseşte doi termeni diferiţi despre a vorbi despre Adam şi Eva, la început foloseşte un termen care în română s-ar traduce femelă şi mascul pentru ca mai apoi să folosească termenii echivalenţi pentru bărbat şi femeie, deci şi textul biblic recunoaşte că este nevoie de un proces, de devenire, între cum ne naştem şi ce devenim prin alegere. Comentând acest pasaj un dominican francez Philippe Lefevre zice că unii rămân la stadiu de femele şi masculi toată viaţa, alţii evoluează şi reuşesc să devină femei şi bărbaţi, problema relaţiilor deficitare de azi este că mulţi nu reuşesc de fapt să devină cu adevărat femei şi bărbaţi, ceea ce presupune un proces de maturizare şi asumare a unei vocaţii. A fi deci feminină este o vocaţia, cred că ai spus-o şi tu, şi ca orice artă presupune şi mult exerciţiu.

I.B.: Cum mai e posibilă credinţa într-o eră raţionalist-pragmatică?
A.P.: La fel ca şi era, şi credinţa noastră trebuie să fie pragmatic-raţionalistă, doar că trebuie să dăm un alt sens cuvintelor "pragmatic" şi "raţionalist". E pragmatic să te gândeşti la sufletul tău, Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Matei 16:26. Trăim într-o lume alienată în care este multă suferinţă, e o lume pierdută care caută cu disperare iubire şi sens, religiile tradiţionale oferă exact un cadru în care să dezvolţi aceste aspecte ale fiinţei tale. Eu am ales creştinismul ca sistem metafizic. M-am dus frumos la filosofie şi am citit Descartes, Kant, Hegel, Marx, Heidegger, Carnap, Wittgenstein şi m-am întrebat până unde pot să avansez în sistemul acesta, şi mi-am dat seama că autorii aceştia au un set de răspunsuri pregătite pentru întrebările mele despre lume şi viaţă. Ce e cunoaşterea? Ce e binele şi răul? Există Dumnezeu? Banalităţi din astea de te întrebi în liceu. Apoi, m-am uitat ce spune teologia creştină şi ce spun teologii despre aceleaşi subiecte mi s-a părut mai viu, în sensul în care folosesc şi ei concepte filosofice doar că în spatele conceptelor nu sunt scheme abstracte, ci intuiţii despre trăire. Mie mi se pare că creştinismul e cel mai surprinzător sistem metafizic, nimic nu este cum te aştepţi să fie, Vechiul Testament propune un mesia politic, ei bine vine Hristos ca mesia a cărui împărăţie nu e din lumea aceasta, adică ni se sugerează că este mesia, dar nu aşa cum ne aşteptam noi să fie, ci cu totul altfel. Maximul de putere este reprezentat de un Dumnezeu care intervine direct prin miracolele sale să schimbe lumea, ce face Hristos? Se lasă ucis pe cruce, logica planului divin e mai subtilă decât vrem noi să acceptăm, ne şochează intuiţiile, face altfel decât raţiunea noastră prevede. Adeseori teologia creştină spune fix invers decât mi-ar spune mie logica, dar uitându-te la acel invers mai bine, cu timpul înţelegi că eu nu stăteam bine şi că există o raţionalitate mai largă decât cea profesată de raţionalismul modern. Ştiinţa nu are răspunsuri pentru întrebările metafizice, între diversele sistemele metafizici poţi să alegi mai degrabă pe bază pe preferinţă estetică decât pe bază pe cine are mai multă dreptate sau în funcţie de criteriul pragmatic. Cât poţi să avansezi în sistemul dat? Dacă sistemul respectiv îmi permite să avansez spiritual atunci e bun, mie creştinismul îmi permite să mă schimb şi să aprofundez rămânând în sistem. Are suficient resurse intelectuale să fie încă provocator. E adevărat că nu ai timp într-o viaţă să încerci toate sistemele şi aici intervine mărturia celorlalţi, am cunoscut oameni buni care erau creştini şi creştinismul lor m-a convins că este un sistem bun.

I.B.: Facem un test grilă acum. Pe care dintre ele le preferi? Simone de Beauvoir sau Simone Weil?
A.P.: O să fi uimită, pe niciuna, extraordinar de deştepte şi educate şi pline de viaţă, dar ambele exaltate. O să înţelegi uşor, de ce nu îmi place mama feminismului care se lăsa înşelată de Sartre şi era gata să îi accepte toate capriciile, e mai greu de explicat de ce nu îmi place mistica. O profă de filosofie care se duce la de Gaulle să îi ceară să o trimită în linia întâi ca asistentă medicală, o femeie mărunţică şi slăbuţă care se duce să lucreze în fabrică ca să împărtăşească soarta grea a muncitorilor din timpul războiului este de admirat, dar îţi lasă impresia că singura formă de a fi religios este eroismul, ori eu nu sunt de acord cu asta. Simone Weil este fără dubii o mare mistică, ai putea adăuga creştină, chiar dacă nu s-a botezat niciodată, evreică fiind, din solidaritate cu poporul ales, dar e o mistică care mie personal îmi lasă un gust amar, nu este nicio o formă de împăcare şi reconciliere în sistemul ei de gândire. În plus, teologia pe care ea o propune, a unui Dumnezeu care se retrage din lume, este de înţeles în contextul după Auschwitz, este o ipoteză rezonabilă de lucru, dar eu cred în revelarea lui Dumnezeu în istorie, în manifestarea lui în evenimentele şi întâlnirile din istoria, ce să îi fac? Am crescut la şcoala lui Hegel.

I.B.: Maria Callas sau Jaqueline Dupres?
A.P.: Parcă Maria Callas se lipeşte mai repede la idea mea de romantism.

I.B.: Marie Curie sau Maica Teresa?
A.P.: Marie Curie, greu să respingi ca model o sfântă, dar dacă este să îmi aleg o sfântă ca model am alte două exemple în minte Caterina de Siena şi Sfânta Genevieva, protectoarea Parisului (apropo, e recunoscută ca sfântă şi de ortodocşi). Cele două au în comun faptul că au avut curajul să vorbească public într-o lume plină de bărbaţi, că s-au implicat în politică în sensul bun al termenului, că au tras la răspundere papi, episcopi, primari şi cavaleri doar pentru că ele aveau un mesaj de transmis. Sunt două femei curajoase, cum cu siguranţă au fost şi Maica Teresa şi Marie Curie, cred că pe lângă autenticitate, apreciez curajul lor. Îmi place Marie Curie pentru că ea reprezintă modelul femeii care se sacrifică pentru cunoaştere, e în plus o femeie din Europa de Est, ca şi noi, care reuşeşte în viaţă.

I.B.: Emily Dickinson sau Sylvia Plath?
A.P.: Îmi pare rău, niciuna.

I.B.: Martha Bibesco sau Coco Chanel?
A.P.: Ca stil, Coco Chanel, dar ca stil de viaţă Martha Bibesco, diferenţa este că ultima s-a născut prinţesă, ceea ce i-a facilitat mult proiectul intelectual, social şi politic. Pe Martha Bibesco o invidiez, pe Coco Chanel nu.

Carte poştală din 1920

I.B.: Recomandă-ne câteva cărţi scrise de autori şi autoare din Orientul Mijlociu.
A.P.: Acum tocmai citeam Elias Khoury, un roman tulburător despre Palestina, dar şi un roman frumos despre viaţă, moarte şi dragoste, despre relaţia dintre un tată şi un fiu. Am fost acum câteva săptămâni în Marsilia şi cum ajung acolo, mă simt deja în Orient şi simt nevoia să îmi reiau lecturile despre Orient. Yasmina Khadra, Ce que le jour doit à la nuit, Azar Nafisi, Citind Lolita la Teheran, Naghib Mahfuz, Trilogia Cairoului, Susan Abulhawa, Dimineţi în Jenin, Amos Oz, spre ruşinea mea nu sunt o mare cititoare de literatură, dar chiar ador literatura scrisă de autori din Orientul Mijlociu pentru că e cea mai simplă formă să simţi un pic din gustul unei culturi diverse. Ce mă interesează pe mine în dialogul intercultural e semnificaţia lucrurilor pentru locuitorii de acolo, experienţa împărtăşită şi aici poţi să o găseşti mult mai uşor citind un roman decât o carte de geopolitică. Cărţile astea tratează cu multă sensibilitate ce înseamnă iubirea, moartea, prietenia, patria, apartenenţa religioasă pentru aceşti oameni. Literatura din partea aceea a lumii e o bună poartă ca să ghiceşti sufletul oamenilor crescuţi în această cultură, să intuieşti cum îşi trăiesc ei emoţiile, despre care nu vorbesc aşa deschis ca europenii, cert. Viaţa cotidiană este şi ea compusă din elemente de neintuit pentru noi, am petrecut mult timp văzând documentare, ascultând conferinţe despre partea asta a lumii, dar nimic nu se compară u o pagină de literatură şi pentru că aceste cărţi te pun în faţa unei alterităţi concrete, a unei obişnuinţe diverse, a unor speranţe şi aşteptări desenate în nuanţe neaşteptate. În fine, pe mine cărţile astea mă fac să visez la o plimbare pe Nil la Aswan, la o noapte în deşert la Sinai, să văd Mediterana de la Beirut, ştiu, ai putea să îmi spui că orientul la care visez e doar o construcţie occidentală a orientului, am citit E. Said, şi totuşi în lumea asta până şi sărăcia mi se pare fascinantă. Odată, am împrumutat de la biblioteca din Geneva o carte de interviuri de Olivier Roy, En quette de l'Orient perdu, a unui sociolog francez care a făcut teren în Afganistan în anii 70 şi la finalul carierei îşi povesteşte viaţa de cercetare şi de aventură. Era ziua când trebuia să mă întorc la Bucureşti şi avionul meu a fost anulat, iar compania aeriană mi-a dat un bilet cu escală la Istanbul. M-am trezi în seara aia zburând deasupra Istanbulului, când cauţi Orientul, vine şi el către tine...

Max Nonnenbruch - Flora (Detaliu - 1892)

I.B.: Care sunt filosofii care te-au influenţat cel mai mult? E printre ei şi vreo filosoafă?
A.P.: Hegel, nimic feminin aici, din păcate până în secolul XX, femeile nu au avut ocazia să facă prea multă filosofie. Îmi plac Hannah Arendt şi Jeanne Hersch dar nu ar fi onest să spun că m-au influenţat. Am terminat facultatea de filosofie din Bucureşti fără să fi citit o pagină din Hegel, am făcut filosofie analitică şi numele lui era o erezie în departament, ca să parafrazez o carte de-a ta. Mi-am petrecut anii de doctorat desenând scheme ale filosofiei hegeliene şi citind comentatorii hegelieni, teza mea este despre relaţiile dintre catolici şi marxişti în Franţa, şi fără o înţelegere preliminară a lui Hegel, nu ai nicio şansă să înţelegi nimic din Marx, nici din teologia secolului XX. Teologia de după al Doilea Război Mondial utilizează enorm Hegel dar este totdeauna în subtext, Hans Urs von Balthasar, Johann Baptist Metz, Jurgen Moltamann, chiar si Karl Barth şi Karl Rahner, se raportează la Hegel, îl critică şi rescriu dar se raportează la el. Nu aş spune că sunt specialistă în Hegel, dar ideile lui mi-au intrat pe sub piele, sunt singurele idei pe care le-am interiorizat. Teologia şi filosofia istoriei, teoriile secularizării şi tot ce s-a scris în teologia politică presupun tezele hegeliene. Pot recunoaşte influenţa hegeliană asupra unui text sau autor aşa cum recunoşti un parfum bun.

I.B.: În ce fel ai resimţit pandemia?
A.P.: Pentru mine a fost teribil, am fost în Italia unde măsurile restrictive în primul pas au fost draconice. Ieşeam o dată pe săptămână din casă la cumpărături. Ca filosof al politicului născută într-un sistem totalitar comunist nu pot să nu văd cum astăzi statele Europei intervin abuziv asupra corpului meu, sub justificarea că mă protejează. Statele au avut întotdeauna politici asupra corpurilor, puteţi vedea asta la Platon, unde în Republica statul decide cine cu cine să se împerecheze pentru a produce cei mai buni noi cetăţeni, până la Partidul Comunist Român care nu lăsa membrii de partid să divorţeze. Puterea asupra corpului meu este puterea în forma ei supremă, vezi şi A supraveghea şi a pedepsi a lui Foucault. Statul Italian a suprimat toate ceremoniile de înmormântare timp de câteva luni, printr-un decret, ca şi Creon a pus în termeni postmoderni problema corpului duşmanului poporului, a lui Polinice, căruia i s-a refuzat ultima demnitate, cea de a fi înmormântat. Antigonele au rămas în casă să îşi plângă pierderile. Pandemia a readus în prim plan politicile despre corp, dintre care cea mai stranie şi mai abuzivă la care nu ne gândim prea mult este politica despre corpurile decedaţilor şi cum trebuie ele tratate. Sunt extrem de rezervată faţă de orice sistem care are pretenţia că ştie mai bine decât mine ce să fac cu propriul corp. Mult timp puterea asupra corpurilor a revenit bisericilor, astăzi bisericile nu mai au putere socială să decidă asupra corpurilor, dar statul da.

Feministele spun că statul şi biserica nu trebuie să decidă ce să fac cu corpul meu, şi atunci de ce să mă oblige să stau în casă sau să mă vaccinez? Pentru că sunt solidară cu ceilalţi şi sunt responsabilă pentru ei, mi se va spune. Sigur, dar atunci acelaşi set de argumente se poate servi şi ca să duci la final o sarcină pe care nu o doreşti. Nu îmi place dublul standard şi nici interdicţiile. Dacă libertatea mea este valoarea supremă, atunci trebuie lăsate lucrurile la responsabilitatea mea. Mi-ar plăcea să scriu o carte despre utilizarea corpurilor, în pandemie, în război şi în sex, pentru mine cele trei teme sunt strict legate, statul care mă trimite la război să mor pentru el, statul care mă obligă să fac copii pentru el, sau care din contră intervine cu alte restricţii în patul meu, şi cel care decide că nu pot merge la universitate dacă nu sunt vaccinată (e cazul în Italia), e instituţia care deţine monopolul violenţei legitime asupra unui corp vulnerabil.

I.B.: Ce carte ai lua cu tine pe o insulă pustie?
A.P.: Banal, aş lua Biblia, dar nu ca să o citesc ca pe un roman, ci ca baza pentru rugăciune, bănuiesc că pe o insulă pustie aş avea nevoie de rugăciune ca să supravieţuiesc. Cred că Cuvântul se manifestă în cuvintele textului sacru şi mi se pare că de fiecare dată când recitesc un pasaj găsesc sensuri noi şi neaşteptate. Îmi place în mod special Vechiul Testament pe care nu îl citeşte nimeni cu excepţia protestanţilor şi neoprotestanţilor, pentru că te provoacă, este un text plin de contradicţii, în care eroii nu fac niciodată ceea ce te-ai aştepta de la ei, de altfel, surprinde extrem de bine ambivalenţa fiinţei umane, a unui Avraam, care este extrem de generos cu străinii şi care la prima dificultate politică minte că soţia lui îi e soră şi o trimite în haremul unui om onest care îl întrebase dacă îi e consoartă. În personajele biblice vezi adeseori ca într-un roman complexitatea caracterului în care nu aveam buni şi răi, ci mai buni şi mai răi şi în care schimbarea şi întoarcerea radicală sunt posibile în toate direcţiile.

I.B.: Şi dacă ar fi să alegi o lucrare de artă dintre capodopere, care să fie în colecţia ta privată?
A.P.: Păi, dacă pot să aleg doar una m-as muta într-una din vilele din Roma cu fresce de Rafael, de exemplu vila Farnesina, dacă îmi spui că exagerez cu toată vila mă voi mulţumi cu Bunavestire a lui Fra Angelico. Ador arta religioasă italiană de secol XIII-XIV mai ales Madonele, seamănă un pic cu arta bizantină dar culorile fac diferenţa, îmi plac reprezentările delicate ale femeii din arta italiană.

I.B.: Dacă ar fi să te caracterizezi în cinci cuvinte care ar fi acelea?
A.P.: Determinare, curiozitate, iubire de viaţă, reflecţie, înţelegere.

I.B.: Ce apreciezi cel mai tare la oameni?
A.P.: O anumită căldură sufletească, abilitatea de a te deschide onest către ceilalţi, de a fi autentic în relaţii, acum câţiva ani aş fi spus inteligenţa, între timp m-am saturat de inteligenţă fără căldură sufletească, de care e plină lumea academică.

Madame Claude

 

William Stadiem
Madame Claude
O lume secretă a plăcerii, privilegiilor şi puterii
 Editura Corint, 2021
Traducere din limba engleză de Claudia Roxana Olteanu
 
 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

William Stadiem s-a născut în Kinston, statul american Carolina de Nord. A absolvit magna cum laude Universitatea Columbia. Şi-a dat doctoratul în drept la Universitatea Harvard şi a lucrat pe Wall Street ca avocat înainte de a ajunge la Hollywood şi de a scrie scenarii pentru producţii cinematografice precum Tânărul Toscanini, regizată de Franco Zeffirelli, cu Elizabeth Taylor şi Philippe Noiret în distribuţie.

Este autorul mai multor cărţi care s-au bucurat de un deosebit succes la public, cum ar fi: Marilyn Monroe Confidential (1979), Lullaby and Goodnight (1987), Mr. S: My Life with Frank Sinatra (2001), Dear Senator: A Memoir by the Daughter of Strom Thurmond (2005), Don't Mind If I Do (2008). Este de asemenea un apreciat jurnalist şi este invitat adesea la emisiuni de televiziune dedicate celebrităţilor, cinematografului şi preparatelor culinare. În prezent, locuieşte în Santa Monica, statul California.

Nota autorului: Aceasta este o poveste adevărată, dar unele nume şi amănunte au fost schimbate.

*

După al Doilea Război Mondial, cea cunoscută drept Madame Claude a condus, la Paris, în apropiere de Champs-Élysées, una dintre casele de toleranţă cele mai exclusiviste de la acea vreme, ajungând să aibă la un moment dat o reţea alcătuită din peste 500 de femei şi câţiva bărbaţi, precum şi o agendă care, susţinea ea, cuprindea nume celebre precum cel al preşedintelui SUA, John F. Kennedy, cel al şahului Iranului şi cel al patronului concernului Fiat, Giovanni Agnelli.

În anii 1960, era cea mai bogată şi cea mai celebră femeie realizată prin forţe proprii din Europa - o adevărată legendă de talia lui Coco Chanel. Fernande Grudet, viitoarea Madame Claude, s-a născut într-o familie evreiască săracă din oraşul Angers şi, potrivit propriilor spuse, a dus o viaţă extrem de aventuroasă - a luptat în Rezistenţa franceză, a supravieţuit internării într-un lagăr nazist de concentrare, s-a iubit cu membri ai Mafiei corsicane şi a făcut trotuarul înainte de a deschide un bordel pentru cei bogaţi şi faimoşi. Apelând în mod inedit la tehnologia telefonului, a creat conceptul de call-girl. Madame Claude nu a vândut însă pur şi simplu sex, ci a fost o adevărată peţitoare a elitei puterii.

Pornind de la discuţiile purtate chiar cu protagonista acestei cărţi şi de la interviurile luate celor care au ajutat-o să-şi construiască imperiul, biograful şi specialistul în istorie socială William Stadiem destramă vălul care ascundea secretele lui Claude, pătrunzând în lumea interzisă a plăcerii şi a privilegiilor.

"Fascinanta istorisire a lui Stadiem este cât se poate de voluptuoasă, dar şi plină de surprize plăcute." (Vogue)

"O revelatoare biografie a «elegantei regine franceze a sexului»... Este interesant de văzut ce diavol zăcea în unii dintre eroii lumii noastre politice şi culturale." (Kirkus Reviews)

Fragment
Capitolul 1 - Câteva noţiuni în limba franceză

Camelot (denumire sub care mai este cunoscută administraţia Kennedy - n. tr.) venea la Paris. Era primul turneu oficial întreprins de cuplul prezidenţial în Europa, iar cei doi erau mai mult decât încântaţi. Dacă Jackie Kennedy se bucura că îl va întâlni pe unul dintre idolii ei literari, noul ministru francez al culturii, André Malraux (Condiţia umană), cu care avea să facă un tur special al Luvrului, persoana la care John Kennedy se gândea, probabil, cel mai mult era Madame Claude, care urma să-i prezinte lui JFK propria viziune asupra condiţiei umane. Era un rendez-vous cu destinul pe care preşedintele îl plănuia de câteva săptămâni.

După eşecul din Golful Porcilor din aprilie 1961, John Kennedy era hotărât să-şi relanseze preşedinţia. Cea mai bună modalitate de a atrage atenţia întregii omeniri ca reprezentant al Lumii Noi şi de a o face să uite de nereuşita din Cuba era să se întâlnească cu doi reprezentanţi marcanţi ai Lumii Vechi, Charles de Gaulle şi Nikita Hruşciov, acasă la ei, în Europa. Dar simplul fapt că JFK avea treburi importante în străinătate nu însemna că îşi putea stăpâni obsesia pentru sex, care transforma Casa Albă într-un bordel cu "secretare" bine-crescute, care îşi petreceau timpul mai mult în piscină şi apoi în dormitorul Lincoln decât la maşina de scris.

Dacă giumbuşlucurile făcute în pat de JFK la Casa Albă aveau ca rezultat un soi de farsă franţuzească de budoar, ce loc mai bun ca Parisul se putea găsi pentru continuarea spectacolului? Şi ce beneficiu secundar mai bun ar fi avut o astfel de excursie diplomatică decât o mostră din comorile şi plăcerile lui Madame Claude, despre care JFK auzise de curând de la playboy-i lui, Frank Sinatra, Igor Cassini şi Porfirio Rubirosa, care îl regalau cu poveşti despre tânăra (de vreo 30 de ani) şi eleganta codoaşă specializată în transformarea fiicelor cuviincioase ale aristocraţiei franceze nouvelle pauvre (expresia nouveaux pauvres - "noii săraci", în franceză - desemnează o categorie de persoane afectate de o nouă formă de sărăcie apărută după al Doilea Război Mondial ca urmare a schimbărilor profunde de ordin economic, tehnic şi social produse în societate. În contrast cu aceasta se foloseşte expresia nouveaux riches - "noii bogaţi" -, apărută în perioada interbelică - n. red.) postbelice în filles de joie (fiice ale plăcerii - fr.).

Dacă JFK avea un gen preferat, acela era fata sănătoasă, snoabă, cuminte şi educată, a cărei inaccesibilitate făţişă, asemănătoare unui cordon sanitar, o putea viola, cum erau fetele de la Miss Porter sau Ethel Walker (şcoli de fete din SUA - n. red.), care îi aţâţaseră dorinţele pe când era elev la Choate şi student la Harvard. Fete precum Jacqueline Bouvier, cu care trebuise să se căsătorească pentru a se culca cu ea, ca să descopere mai apoi repede că una singură nu e de ajuns. Şi acum iată, aici, o matroană specializată exact în ceea ce îl interesa pe el.

Desigur că preşedintele avea multe excepţii de la regula lui şi multe femei frumoase îi ieşiseră în cale. Marilyn Monroe, ultima lui obsesie, se încadra cu greu în tipul liceenei cuminţi. La fel şi Judy Campbell, care împărţise patul nu doar cu JFK, Sinatra sau mafiotul Sam Giancana din Chicago, ci şi cu tatăl lui, Joseph, căruia toată lumea îi spunea şi acum "domnul ambasador", de când fusese omul lui Franklin D. Roosevelt la Palatul Buckingham. (JFK îi zicea tatălui său "Marele JP".) Totuşi, Judy Campbell, cu toată lipsa ei de educaţie, făcuse şcoala catolică şi avea aceeaşi puritate autentică pe care i-o oferise şi Jackie. Era genul de fată pe care o punea la dispoziţie această Madame Claude. JFK murea de nerăbdare.

Nu avea deloc aversiune faţă de prostituţie, indiferent cât de eufemistic era acest cuvânt, şi nu-l deranja să împartă cu tatăl său o amantă. Aşchia nu sare departe de trunchi. În ciuda faptului că se trăgeau din irlandezi catolici şi a rădăcinilor pe care le aveau în puritanul Boston, membrii familiei Kennedy, cel puţin bărbaţii, nu erau deloc pretenţioşi în privinţa sexului, mai ales a sexului comercial. La urma urmelor, lui Joe, unul dintre cei mai mari afacerişti din America, i se părea firesc să combine cele două mari pasiuni ale sale, sexul şi comerţul.

În timp ce era elev la Choate, John Kennedy şi-a pierdut virginitatea cu o prostituată albă din Harlem, lucru pe care i l-a povestit colegului de şcoală LeMoyne Billings, cel mai bun prieten al său. Când era la Harvard, iar Joe era ambasador în Anglia, tatăl şi-a luat fiul într-un circuit al legendarelor bordeluri legale - maisons closes - ale Parisului. Acestea erau, practic, hoteluri de lux în care nimeni nu dormea niciodată singur. Le One-Two-Two, de exemplu, numit aşa după numărul la care se găsea pe Rue de Provence, în spatele magazinului universal Galeries Lafayette, era inclus în multe circuite scumpe cu ghid dedicate străinilor care vizitau Oraşul Luminilor.

A face sex la Le One-Two-Two sau la alte bordeluri celebre, precum Le Sphinx sau Le Chabanais, care-şi luau numele după acea rue pe care se aflau, era o tradiţie exclusivistă la Paris, ca şi a lua masa la Maxim's (unul dintre cele mai renumite restaurante din capitala franceză, fondat în 1893 - n. red.) sau a urmări un spectacol la Folies Bergère (sală de spectacole din Paris, inaugurată în 1869 - n. red.). După o masă rafinată luată în localul respectiv, domnii se puteau retrage cu frumoasa aleasă (erau 60 de frumuseţi dintre care puteai alege) într-unul dintre cele 22 de dormitoare, fiecare având o anumită tematică. Exista o cameră care avea ca temă jungla africană, una cu plaja de la Miami, una care reproducea o cabină de lux de pe vasul Normandie, un adăpost de pirat, o cabină de hidroavion şi, elementul de atracţie al tuturor acestor locuri, o temniţă bine înzestrată.

Le One-Two-Two nu era preferat doar de Joe Kennedy, ci şi de numeroşii lui prieteni de la Hollywood, printre care se numărau Humphrey Bogart, Fatty Arbuckle, Gary Cooper şi Cary Grant. Şi femeilor le plăcea, inclusiv lui Marlene Dietrich şi Gloriei Swanson, iubirea vieţii lui Joe, care a locuit la Paris în zbuciumaţii ani 1920, ca marchiză de Falaise. Soţul ei, marchizul, a devenit angajatul lui Joe la Studiourile Pathé, deţinute de familia Kennedy. Marchizul îi prezenta lui Joe splendorile nopţii pariziene, timp în care Joe avea o aventură pe faţă cu marchiza şi producea filmul Queen Kelly, un fiasco niciodată terminat, care spunea povestea unei patroane de bordel din estul Africii, aflat sub stăpânire germană.

În timpul războiului, Le One-Two-Two şi celelalte cluburi importante au fost preluate de Gestapo şi transformate în bordeluri pentru ofiţerii superiori nazişti. Casele respective au fost închise definitiv în 1946, datorită unei legi elaborate de Marthe Richard, ea însăşi prostituată devenită aviatoare şi apoi spioană, care, după război, a intrat în politica sexului. Folosindu-se de furia francezilor împotriva naziştilor, Richard a marcat efectiv toate bordelurile cu o zvastică stacojie şi le-a scos pe prostituate în stradă (erau sute de mii în toată Franţa), ca în filmul Irma la Douce, turnat de Billy Wilder în anii 1960, în care rolul prostituatei vesele care dă titlul filmului e interpretat de Shirley MacLaine. Femeile care făceau trotuarul au devenit în scurt timp un simbol al Parisului, asemenea teraselor cafenelelor.

Totuşi, nicio lege nu putea face să dispară complet bordelurile din Franţa. Au apărut case secrete, de multe ori controlate de Mafia corsicană. Niciuna nu era mai selectă şi mai discretă decât cea a lui Madame Billy, o casă mare, din secolul al XIX-lea (acum demolată), din Rue Paul Valéry, nr. 4, din luxosul arondisment 16, pe care o frecventau politicieni importanţi, vedete ale cinematografiei franceze, precum Jean Gabin şi Yves Montand, sau magnaţi americani precum Henry Ford al II-lea. Joseph Kennedy îl dusese de multe ori acolo pe Jack în anii 1950, pentru a se distra după masă în drum spre casa de vacanţă pe care familia Kennedy o închiria la Èze, pe Coasta de Azur, chiar şi după ce Jack se căsătorise cu Jackie şi fusese ales senator. Complexul Hyannisport avea câteva elemente de atracţie, dar între acestea nu figura bouillabaisse (supă de peşte, specialitate culinară specifică regiunii Provence, din sud-estul Franţei - n. red.) sau accesul facil la prostituate simandicoase - aşa a luat naştere diaspora sezonieră din Franţa. Rose (soţia lui Joseph Kennedy şi mama lui John F. Kennedy - n. red.) rămânea de multe ori în Massachusetts, lăsându-i pe băieţi să se distreze pe Riviera. Simţul pudorii şi înfrânarea nu erau cunoscute familiei Kennedy.

Madame Billy avea un bordel de modă veche, cu 20 de fete cochete, un bar imens şi zece camere. Ceea ce oferea această nouă Madame Claude era o fantezie nemaiîntâlnită până atunci. Ea putea pregăti pentru client femeia visurilor sale. Ideea ei originală a fost să combine fanteziile de la cabaretul Crazy Horse, acel templu al striptease-ului de pe Avenue George V înfiinţat în 1951, considerat cel mai elegant club de profil, la care evoluau cele mai spectaculoase fete din lume, cu realităţile prostituţiei.

Regula valabilă pentru specimenele perfecte de feminitate de la Crazy Horse era "priveşte, dar nu pune mâna". Acelaşi standard de voyeurism se aplica şi amazoanelor de la Lido (alt cabaret celebru situat în Paris, pe Champs-Élysées, inaugurat în 1946 - n. red.) şi Folies Bergère, la fel ca supermodelelor de azi. Madame Claude a avut geniul să permită înlăturarea acestui scut protector, îngăduindu-le bărbaţilor obişnuiţi, sau cel puţin bogătaşilor, să atingă ceea ce era de neatins. Nu trebuia să fii Tom Brady ca să o ai pe Gisele Bündchen. Nu trebuia să fii nici Harvey Weinstein. Nu trebuia să hărţuieşti pe nimeni, nu trebuia să te baţi cu nimeni. Nu trebuia nici să fii burlac. Chiar dacă erai şef de stat.

Serviciul special şi secret al lui Madame Claude se adresa "bărbatului care are totul", ca mai toate reclamele de pe Madison Avenue de la sfârşitul anilor 1950, menite să le stârnească oamenilor dorinţa de a câştiga şi mai mult. Pe lângă faptul că erau înalte, superbe şi aveau un trup sculptural, Claude a mai adăugat un element: distincţia. Fetele ei nu făceau pur şi simplu striptease; proveneau din vechi familii din înalta societate franceză. Mai ales în Franţa, snobismul era o mare virtute, iar Madame Claude a jucat cartea aceasta până la capăt. Majoritatea întâlnirilor aveau loc "la client", iar în cadrul acestora ea vindea intelect şi farmec, nu doar sex. Îşi trimitea fetele la întâlniri de seară la care se lua masa, se dansa şi se încheia totul în mod fericit în cele mai luxoase locuri din acest fermecător oraş. Timpul însemna bani, iar o bună parte din timpul pentru care se plătea era reprezentat de farmecul romantic sau de iluzia acestuia, nu de sex.

Mogulii şi vedetele aflate în vizită, de obicei fără soţii, îşi încheiau serile feerice în apartamentele lor luxoase de la Ritz, Plaza Athénée, Crillon sau George V. Când era nevoie de discreţie, ca în cazul lui JFK, se putea aranja un rendez-vous strict secret, într-un loc ireproşabil, bineînţeles, nu într-unul dintre omniprezentele hôtels de vingt minutes (hoteluri de 20 de minute - fr.), în care se consumau relaţii întâmplătoare. Claude avea un apartament cu trei dormitoare în Rue de Marignan, în zona comercială a bulevardului Champs-Élysées. Două sau mai multe fete frumoase, invariabil înalte şi graţioase ca nişte manechine se aflau acolo la datorie, satisfăcând închipuirile şi pasiunile diabolice ale jurnaliştilor şi fotografilor de la Paris Match, care-şi avea sediul după colţ, sau ale vedetelor şi producătorilor din "Micul Hollywood" parizian, cartierul companiilor de film grupate vizavi de Champs-Élysées, pe Rue de Ponthieu şi pe Rue de Colisée.

Apartamentul de pe Marignan îi deservea de asemenea pe magnaţii englezi şi europeni aflaţi în trecere, care stăteau pe Champs-Élysées la Travellers Club. Şeful bagajiştilor de acolo, un om priceput la aranjamente, o ajutase pe Madame Claude să-şi înceapă afacerea cu doar câţiva ani înainte, strecurându-le numărul ei de telefon membrilor mai privilegiaţi. (Clubul a avut clientelă exclusiv bărbătească până în secolul al XXI-lea.) Ca o ironie a sorţii, clădirea de marmură a clubului, aflată pe Champs-Élysées, la nr. 25, fusese construită în 1865 de Esther Lachmann, una dintre prostituatele cele mai cunoscute ale Parisului într-o epocă în care "les grandes horizontales" (marile orizontale - fr.), cum erau numite metresele de lux, erau echivalentul de azi al starurilor feminine din domeniul rockului şi al filmului, ca şi al celebrităţilor de felul celor din familia Kardashian.

Cazul ascensiunii sociale prin sex a lui Lachmann, evreică săracă născută la Moscova în 1819, merită să fie cercetat; ea avea să devină un model chiar pentru Madame Claude. Lachmann, fiica unui ţesător, a fost căsătorită la 17 ani cu un croitor rus sărac, a avut un fiu şi i-a abandonat pe amândoi, ducându-se la Paris. La 21 de ani, era amanta lui Henri Herz, cunoscut pianist şi fabricant de piane, care a introdus-o în cercurile înalte ale lumii artistice, dacă nu în înalta societate. Când Herz a refuzat să-şi părăsească soţia pentru ea, Lachmann a trecut Marea Mânecii şi s-a dus la Londra, unde o altă curtezană i-a împrumutat rochiile decoltate care atrăgeau atenţia bărbaţilor din aristocraţia britanică la premierele de la Covent Garden. În 1851, a dat lovitura, căsătorindu-se cu portughezul Albino de Araújo de Païva, a cărui familie făcuse avere din negoţul cu opiu în colonia Macao.

În 1852, la 33 de ani, "La Païva", aşa cum era numită, a divorţat de vlăstarul opiului şi a făcut o nouă victimă în persoana contelui german Guido Henckel von Donnersmarck, un tânăr de 22 de ani, moştenitor al unui imperiu minier. Femeii i-au trebuit aproape 20 de ani să-l ducă la altar pe tânărul conte, lucru care s-a întâmplat în 1871. A fost însă una dintre cele mai scumpe idile din istorie, căci La Païva a primit de la conte nu doar măreţul Château de Ponchartrain, de lângă Paris, ci şi, odată cu construcţia actualei clădiri a Travellers Club, considerată pe atunci culmea ostentaţiei, echivalentul palatului ridicat pentru Aaron Spelling în Holmby Hills, în anii 1980, în timpul administraţiei Reagan. Auguste Rodin a fost unul dintre cei care au ajutat la construcţia imobilului, el, Zola, Flaubert şi Delacroix fiind invitaţi obişnuiţi la petrecerile pe care le dădea La Païva, considerate cele mai extravagante din acea perioadă. Ea chiar l-a inspirat pe Alexandre Dumas‑fils să scrie, în 1873, o piesă despre o curtezană care are un succes atât de mare, dar este atât de lipsită de scrupule, încât soţul ei, un magnat al comerţului cu arme, este îndreptăţit s-o ucidă. Titlul piesei era La Femme de Claude (Nevasta lui Claude în franceză. Personajul principal al piesei este Claude Ruper - n. red.). Se crede că de la acesta se trage nom de bordel (nume de bordel - fr.) Madame Claude.

Satisfacerea fanteziilor erotice ale unui preşedinte aflat în vizită era cea mai delicată şi mai pretenţioasă formă de diplomaţie a dolarului. În acelaşi timp, era un coşmar logistic, dat fiind faptul că ochii întregii lumi erau aţintiţi asupra noului preşedinte şi asupra fermecătoarei lui soţii, aflată la prima manifestare a francofiliei sale. Că JFK putea fi prins cu pantalonii în vine în timpul unei vizite de stat era un lucru care nici măcar nu putea fi luat în considerare. Totuşi, având aroganţa tatălui său, care spunea că genului potrivit de băiat rău i se poate ierta orice, John Kennedy era atât de obsedat de sex şi atât de neruşinat şi de nesăbuit în obsesiile lui, încât şi-a plănuit escapada sexuală franceză ca pe o Zi Z priapică.

Planul preliminar a fost pregătit în cea mai mare parte de Madame Claude şi Pierre Salinger, ataşatul de presă şi omul de încredere al lui Kennedy, care, în ciuda multor presupoziţii, era doar pe jumătate francez (mama), fiind crescut şi educat în San Francisco. Vorbea însă în mod fluent limba franceză; în plus, avea aceeaşi înclinaţie spre indecenţă ca şeful lui, aşa încât i-a făcut plăcere să se ocupe de treaba respectivă. La început, Madame Claude l-a respins pe Salinger. Erau prea multe lucruri care puteau s-o ia razna şi prea mulţi ochi îndreptaţi spre potenţialul ei client, probabil, cel mai faimos bărbat din lume.