Grigore Filipescu. Viaţa, activitatea şi năzbâtiile unui om politic controversat

 

Andrei Popescu
Grigore Filipescu. Viaţa, activitatea şi năzbâtiile unui om politic controversat
Editura Vremea, 2020


*****
Intro

Descendent dintr-o veche familie boierească, Grigore Filipescu (1886-1938) şi-a făcut studiile în Franţa şi Elveţia, de unde s-a întors cu o dublă specializare: jurist şi inginer. Primele acţiuni prin care s-a remarcat tânărul om politic au fost divulgarea în presa americană a unor secrete de stat ale României cu privire la pretenţiile pe care ţara noastră le avea asupra unor teritorii ale Bulgariei şi o bătaie sângeroasă pe care a avut-o cu un ziarist liberal. Aceste "năzbâtii" de la debutul carierei l-au făcut pe tatăl său să exclame: "Tare mă tem că Grigoraş are să fie nu numai nebun, dar şi prost".

În viaţa politică a fost un traseist, fiind membru al unui număr de zece partide. În 1929, a înfiinţat propria grupare, numită Liga "Vlad Ţepeş", care avea ca principal scop readucerea în ţară a prinţului Carol şi înscăunarea sa ca rege al României. După urcarea pe tron, Carol al II-lea l-a răsplătit pe Grigore Filipescu cu funcţia de preşedinte al societăţii de telefoane. Din acest post, el asculta telefoanele adversarilor politici şi economici, iar divulgarea acestei activităţi a iscat un scandal de proporţii în epocă.

În timpul guvernării conduse de Nicolae Iorga, 25 de membri ai Ligii "Vlad Ţepeş" au ajuns parlamentari, iar în 1932 gruparea s-a transformat în Partidul Conservator, parcurgând, ca orientare politică, un ciudat drum de la o formaţiune de inspiraţie fascistă până la un aliat al comuniştilor. Grigore Filipescu s-a mai remarcat, printre altele, ca ziarist, mare crescător de cai de curse, conducător al mai multor societăţi comerciale sau organizator al primelor concursuri internaţionale de scrimă din România. De asemenea, a fost cunoscut în epocă şi pentru numeroasele dueluri la care i-a provocat pe diverşi oameni politici, jurnalişti sau diplomaţi.

Fragment

Activitatea politică
Debutul în viaţa politică şi primele funcţii publice

Momentul în care Grigore Filipescu şi-a făcut intrarea pe scena politică trebuie să fi avut loc undeva între 1912 şi 1915. Întrucât tatăl său, Nicolae Filipescu, era unul dintre liderii Partidului Conservator (P.C.), aceasta a fost şi prima grupare în care tânărul "Grigoraş" a activat. În 1915 era deja membru al acestui partid^[i], iar Constantin Argetoianu spunea că "fusese amestecat destul de intens în tractaţiunile şi în luptele care duseseră în 1915 la ruptura din Partidul Conservator"^[ii]. Un an mai târziu era văzut deja ca un posibil viitor conducător al conservatorilor^[iii].

Grigore Filipescu a fost un traseist politic, fiind membru al unei multitudini de partide. De aceea, o publicaţie satirică din anii '30 observa că, din punct de vedere politic, el "i-a frecventat pe toţi şi a trecut prin toate"^[iv]. De-a lungul timpului, Filipescu a făcut parte din Partidul Conservator (până în 1916), Partidul Conservator-Naţionalist (1916‑1917), Partidul Muncii (1917-1918), Liga Poporului (1918), Partidul Conservator-Democrat (1918-1922), Partidul Naţional Român (1922-1926), Partidul Naţional Ţărănesc (1926-1927), Partidul Poporului (1927-1929), Liga "Vlad Ţepeş" (1929-1932) şi Partidul Conservator (1932‑1938). Lista este într-adevăr foarte mare, dar, în realitate, Filipescu a plecat doar de patru ori dintr-un partid pentru a se alătura altuia, în restul cazurilor el ajungând dintr-o grupare politică în alta în urma unor fuziuni sau transformări.

Asemenea multor fii de oameni politici, Grigore Filipescu a trebuit, înainte de a intra în prima linie a politicii româneşti, să profeseze în domeniul în care era pregătit, pentru a arăta că era capabil să îşi îndeplinească atribuţiile venite o dată cu o funcţie. După cum am văzut, el avea, după terminarea studiilor, o dublă specializare, de inginer şi jurist. Probabil nu a practicat niciodată avocatura, însă în anii dinaintea Primului Război Mondial a început o carieră de inginer, pe care a întrerupt-o ulterior pentru a se axa pe activitatea politică.

În 1912, după încheierea studiilor, Nicolae Filipescu, pe atunci ministru al agriculturii şi domeniilor, i-a obţinut fiului său un post în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice. Astfel, începând de la sfârşitul acelui an, tânărul Grigore a fost funcţionar superior în cadrul instituţiei amintite. Faptul că fiul lui Nicolae Filipescu era numit funcţionar la ministerul condus de Alexandru Bădărău, iar feciorul acestuia din urmă primea un post în cadrul ministerului unde şef era primul, imediat după împăcarea dintre cei doi oameni politici, a generat suspiciuni în epocă^[v]. Astfel a avut loc debutul lui Grigore Filipescu în viaţa publică.

Ascensiunea sa a fost rapidă, iar după mai puţin de trei luni, el ajunsese şef de serviciu în acelaşi minister, fiind trimis în Statele Unite ale Americii, pentru a studia tehnologia conductelor de petrol^[vi]. De peste ocean, Filipescu s-a întors expert în domeniu şi a coordonat construcţia conductei de petrol Câmpina-Constanţa^[vii], un foarte important proiect al vremii. În anii 1915-1916, el era încă funcţionar în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice, fiind încadrat ca "inginer ordinar clasa 3", cu funcţia de sub-şef de secţie al Biroului tehnic din cadrul Direcţiunii Serviciului Conductei de Petrol Băicoi-Constanţa^[viii]. Ulterior, devenind activ în viaţa politică, a abandonat cariera de inginer.

În timp ce se afla în Statele Unite, Grigore Filipescu a făcut prima "boacănă" dintr-un lung şir prin care a reuşit să compromită imaginea tatălui său şi să îi cauzeze acestuia mari neplăceri. El a dat declaraţii presei americane cu privire la un eventual conflict cu Bulgaria, explicând că România îşi doreşte pacea, însă are nevoie de Silistra, fost oraş românesc. Deşi era un simplu funcţionar în guvern, tânărul Grigore a făcut declaraţii grave, dezvăluind faptul că România aspira la anexarea unui teritoriu bulgăresc, trasând chiar şi o graniţă pe care statul român şi-ar fi dorit-o şi care mergea în linie dreaptă din preajma Silistrei până la Balcic^[ix]. Interviul fiului ministrului agriculturii şi domeniilor a dus, bineînţeles, la complicarea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări^[x], care oricum erau foarte încordate la acea vreme. Acest gen de "pozne" făcute de Grigore Filipescu l-au făcut pe tatăl său să exclame: "Tare mă tem că Grigoraş are să fie nu numai nebun, dar şi prost"^[xi]. După câteva luni, a izbucnit Al Doilea Război Balcanic, încheiat prin Pacea de la Bucureşti, în urma căreia România a anexat teritoriul despre care "Grigoraş" vorbea în interviul amintit.

Activitatea din timpul Marelui Război

La începutul anului următor, societatea românească nu bănuia ceea ce urma să se petreacă, iar viaţa politică şi cea mondenă a elitei ţării îşi continua cursul obişnuit. Grigore Filipescu l-a invitat pe Charles Fallot, un cunoscut cântăreţ şi actor francez, să vină în România şi să ţină câteva spectacole în mai multe oraşe din ţară. Susţinut financiar de tânărul om politic român, cântăreţul francez, care se remarcase mai ales prin creaţiile sale umoristice, a compus câteva cântece special pentru publicul din ţara noastră, pe care le-a interpretat în cadrul unor evenimente private organizate de Ecaterina Cantacuzino (mătuşa şi naşa de cununie a lui Grigore Filipescu) sau de Beatrix Barclay (soţia ministrului Marii Britanii la Bucureşti), dar şi la spectacole publice, cum au fost cele de la teatrul Comoedia din Bucureşti (numit astăzi Odeon) sau de la Jockey Club-ul din Iaşi. Versurile cântecelor sale făceau referire la evenimente politice din România. De exemplu, la un club din Brăila, Fallot a cântat despre campania electorală de la ultimele alegeri, iar la Nicolae Filipescu acasă a interpretat versuri despre Pacea de la Bucureşti, o publicaţie pariziană notând că a fost o seară "incomparabilă de strălucire şi veselie". Tot din presa franceză aflăm că prinţesele Maria (viitoarea regină a României) şi Elisabeta (fiica acesteia) au venit să îl audă pe Fallot de mai multe ori la spectacolele organizate de Grigore Filipescu^[xii].

După câteva luni, în Europa a început Marele Război, cunoscut mai târziu ca Primul Război Mondial. Regele Carol I a convocat un Consiliu de Coroană, pentru a se sfătui cu cei mai importanţi oameni politici ai momentului în legătură cu decizia pe care România urma să o ia. Grigore Filipescu l-a anunţat printr-o telegramă pe tatăl său, Nicolae, de consiliul care urma să aibă loc, însă acesta nu a putut să ajungă, aflându-se în străinătate13^[xiii].

S-a hotărât atunci ca ţara noastră să rămână momentan neutră în conflictul care izbucnise, decizie care l-a nemulţumit pe tânărul Grigore Filipescu, aşa cum reiese dintr-o notă scrisă de Alexandru Marghiloman în jurnalul său: "Grigore Filipescu la Pipe-Line, unde este impiegat, vorbeşte să omoare pe Rege dacă nu-l omoară tatăl său! Isterie"^[xiv]. Următorii doi ani au fost dominaţi de disputele între cei care susţineau intrarea României în război alături de Antanta, cei care doreau menţinerea neutralităţii şi cei care voiau să luptăm alături de Puterile Centrale. Nicolae Filipescu a fost unul dintre cei mai virulenţi "antantofili", iar fiul său a susţinut şi el activ ideea unei alianţe cu Franţa, Marea Britanie şi Rusia.

Un alt important susţinător al intrării în război alături de Antanta era Take Ionescu, preşedintele Partidului Conservator-Democrat (P.C.D.), o grupare care se rupsese de Partidul Conservator în 1908. De atunci, Take Ionescu şi Nicolae Filipescu deveniseră adversari politici, însă, după Consiliul de Coroană, Ionescu a considerat că sosise momentul să se împace cu Filipescu, pentru a lupta împreună pentru cauza în care credeau. Atunci, el i-a spus lui Grigore Filipescu: "Telegrafiază-i să vie mai curând, căci prezenţa lui este o necesitate naţională"^[xv].

Următorul pas spre împăcarea dintre cei doi s-a produs atunci când Take Ionescu, întorcându-se de la Londra, a fost întâmpinat de Grigore Filipescu, care aducea un mesaj de reconciliere din partea tatălui său^[xvi]. O nouă discuţie între Take Ionescu şi Grigore Filipescu a dus la împăcarea definitivă a celor doi lideri politici, preşedintele P.C.D. transmiţându-i lui Nicolae Filipescu că, în contextul conflictului european general, interesul ţării era ca "toţi românii să-şi dea mâna"^[xvii]. Take Ionescu şi Nicolae Filipescu au colaborat în campania de intrare a României în război de partea Antantei, iar în 1916 Partidul Conservator-Democrat a fuzionat, prin mijlocirea tânărului Grigore, cu gruparea lui Nicolae Filipescu (care se desprinsese din Partidul Conservator), noua organizaţie luând numele de Partidul Conservator-Naţionalist^[xviii].

Deşi România alesese să fie momentan neutră, era important să se pregătească pentru eventuala intrare în război. Situaţia armatei era dezastruoasă, iar o problemă gravă era lipsa de armament, muniţie şi echipamente militare. Guvernul condus de Ionel Brătianu a întocmit un plan de înzestrare a armatei, cerând ajutorul unor state occidentale. Colonelul Vasile Rudeanu a fost numit în fruntea unei comisii de experţi militari şi civili care urmau să se deplaseze, în decembrie 1914, în Italia, Franţa şi Elveţia. La recomandarea primului ministru, în comisie au fost cooptaţi George-Valentin Bibescu şi Grigore Filipescu^[xix]. Brătianu i-a dat lui Rudeanu instrucţiuni clare despre misiunea sa, spunându-i, printre altele, că "din motive de politică internă îţi alături pe Valentin Bibescu şi pe Grigore Filipescu, să-i utilizezi la căutarea de comenzi în Italia, Franţa şi Elveţia"^[xx].

Este curioasă participarea lui Grigore Filipescu la această misiune importantă, ţinând cont că nu avea cunoştinţe de specialitate şi în plus dovedise deja că nu se putea conta pe el în chestiuni care ţineau de diplomaţie. De altfel, nici Vasile Rudeanu nu înţelegea care era scopul prezenţei celor doi în comisia pe care o conducea, după cum reiese din notele lui Alexandru Marghiloman, scrise în jurnalul său după o discuţie cu colonelul: "Colonelul Rudeanu e trimis de generalul Iliescu: în Italia (cartuşe), Elveţia (alamă şi plumb) şi în Franţa (de ce?). I se ataşează Grigore Filipescu şi G.V. Bibescu. Iarăşi se întreabă el: de ce?"^[xxi]. Misiunea trioului Rudeanu-Bibescu-Filipescu nu era una secretă, ea fiind anunţată şi de presa internaţională^[xxii].

Filipescu se afla la Geneva, aşa că Vasile Rudeanu a plecat spre prima destinaţie, Italia, însoţit doar de George Valentin Bibescu şi de soţia acestuia, Martha Bibescu^[xxiii]. De la Roma, Rudeanu i-a telegrafiat lui Filipescu, anunţându-l când va ajunge la Paris şi la ce hotel va sta^[xxiv]. În capitala Franţei, Filipescu s-a alăturat celorlalţi doi membri ai comisiei, iar cei trei au fost primiţi în audienţă de preşedintele Raymond Poincaré^[xxv]. Ulterior, generalul Dumitru Iliescu i-a spus lui Alexandru Marghiloman că "va face proba de Grigore Filipescu n'a fost de nici un ajutor. Costinescu e acela care l-a numit aşa zis inginer, ca să poată pleca în străinătate"^[xxvi].

Devenit brusc "expert" în materie de armament şi înzestrare a armatei, Grigore Filipescu a reuşit să facă o "poznă" şi în acest domeniu, atrăgând numele tatălui său într-un nou scandal. În toamna anului 1915, ziarul liberal "Viitorul" dezvăluia faptul că tânărul om politic intervenise la Ministerul de Război pentru favorizarea unui furnizor (fabrica Blaugas), în timp ce tatăl său denunţa neregulile de la acest minister. Scandalul iscat l-a afectat foarte mult pe Nicolae Filipescu, a cărui stare de sănătate era deja critică^[xxvii]. Tatăl a fost nevoit să facă o lungă interpelare la Senat, pentru a-l apăra pe fiul său^[xxviii]. Întâlnindu-l pe stradă pe jurnalistul M. D. Berlescu de la "Viitorul", Grigore Filipescu l-a atacat, între cei doi iscându-se o bătaie^[xxix]. Constantin Argetoianu îşi amintea mai târziu că îl văzuse pe Grigore Filipescu "intrând cu faţa însângerată şi bătut măr în biroul lui Nicu şi lăudându-se cu mâna pe falcă că aplicase lui Berlescu (pe atunci, redactor la Viitorul) o corecţie soră cu moartea"^[xxx]. Despre acest conflict (inclusiv despre bătaia dintre Filipescu junior şi Berlescu) au relatat şi ziarele din străinătate^[xxxi].

Titu Maiorescu considera că acest episod l-a compromis definitiv pe Grigore^[xxxii], însă cariera politică a acestuia era abia la început. I.G. Duca descria gravitatea acestei fapte astfel: "Grigore Filipescu era un băiat cinstit, dar îl preocupa atunci ideea de a face afaceri, şi uşuratic, nesocotit cum era, nu-şi dăduse seama că ceea ce altora le era îngăduit, nu era îngăduit şi fiului lui Niculae Filipescu, iar că anume promiscuităţi în acele vremuri erau de natură să compromită gratuit numele tatălui său"^[xxxiii].

Pe când tatăl său făcea propagandă pro-Antanta în România, Grigore Filipescu, fiind plecat mare parte din timp din ţară, acţiona în străinătate. În acest sens, el a obţinut audienţe la personalităţi politice ale Franţei şi a dat declaraţii în presa franceză. Toate aceste acţiuni erau raportate celor de acasă şi în primul rând tatălui său^[xxxiv], care aştepta cu nerăbdare noutăţi de la "Grigoraş". În presa franceză apăreau adesea interviuri cu Grigore Filipescu^[xxxv], în care acesta făcea aprecieri asupra politicii externe a României^[xxxvi] şi asupra situaţiei de pe front, exprimându-şi speranţa că şi ţara noastră va intra în curând în conflictul mondial^[xxxvii]. Filipescu promovase încă din 1913 imaginea Franţei în România, susţinând la Bucureşti o conferinţă cu titlul "Influenţa spiritului francez în România"^[xxxviii], iar în 1918 era deja recunoscut ca "prieten al Franţei"^[xxxix].

La începutul anului 1916, Grigore Filipescu a fost primit în audienţă de prim-ministrul Aristide Briand şi de fostul (şi viitorul) prim-ministru Georges Clemenceau. În cadrul discuţiei cu Briand, Filipescu a criticat politica Partidului Naţional Liberal (P.N.L.) şi în special pe Ionel Brătianu. Prim-ministrul francez l-a contrazis, spunând că "politica lui Brătianu a fost înţeleaptă"^[xl]. Grigore Filipescu susţinea că, în timp ce discuta cu Clemenceau, a venit colonelul Charles Joseph Dupont şi le-a dat "detalii importante de ordin tehnic asupra armamentului", despre aceste informaţii Nicolae Filipescu spunând că "nu e abil ca ele să fi fost date faţă fiind fiul meu"^[xli]. În acest context, este interesant de menţionat că, în martie 1916, un anume Péroy de la Serviciul Propagandei din Franţa îi propunea lui Auguste Bréal, directorul acestei instituţii, o listă de patru persoane care să se ocupe cu "propaganda franceză" în România, una dintre acestea fiind Grigore Filipescu^[xlii].

Din cauza activităţii sale din această perioadă, Grigore Filipescu a atras atenţia reprezentanţilor Puterilor Centrale, care îl vedeau ca pe un adversar încă dinainte ca România să intre în război. Şeful legaţiei imperiale Austro-Ungare, Ottokar von Czernin, i-a povestit în octombrie 1915 lui Titu Maiorescu că Grigore Filipescu i-ar fi cerut un permis de liberă trecere (salvcolduct) prin Austro-Ungaria pentru a merge în Franţa, însă diplomatul "i l-a refuzat ca unuia ce tot insultă pe austrieci". După refuz, Czernin a fost abordat de ministrul de externe liberal Emanoil Porumbaru, care i-a cerut acelaşi lucru "sub cuvânt că-l trimite Ministerul ca curier al său la Paris", însă diplomatul austro-ungar a refuzat şi de această dată^[xliii].

Aflat, împreună cu soţia sa, "veşnic pe drumuri între Paris şi Bucureşti", după cum povestea I.G. Duca, Grigore Filipescu a întâmpinat dificultăţi la graniţa Germaniei^[xliv]. Cei doi au fost arestaţi, iar el a fost percheziţionat minuţios de autorităţile germane. A doua zi, cuplul a fost eliberat, însă nu le-a fost permisă intrarea pe teritoriul Germaniei, fiind nevoiţi să se întoarcă spre Paris. Se pare că motivul incidentului a fost faptul că tânărul om politic era bănuit că ar fi spion^[xlv]. Constantin Argetoianu scria în memoriile sale că Grigore Filipescu "fusese dezbrăcat până la piele la Lindau, la graniţa germană şi «cercetat» până în gaura c.r.lui - deşi avea un laisser-passer diplomatic eliberat chiar de von Busche"^[xlvi]. Hilmar von dem Bussche era ministrul Germaniei la Bucureşti, iar Nicolae Filipescu era convins că acesta telegrafiase la Lindau şi ordonase acest neplăcut incident^[xlvii].

Von dem Bussche s-a întâlnit apoi cu Nicolae Filipescu la Jockey Club, unde i-a întins mâna, însă a fost refuzat cu următoarea replică: "Mâna, niciodată! Dar, dacă vrei, piciorul, ştii tu unde!"^[xlviii]. După episodul de la Jockey Club, von dem Bussche şi-a exprimat public regretul pentru umilinţele provocate de autorităţile germane lui Grigore Filipescu, iar tatăl acestuia şi-a retras apostrofarea^[xlix]. Cu toate acestea, în aprilie 1916 presa franceză era plină de ştiri referitoare la "incidentul Filipescu"^[l], lucru lesne de înţeles, ţinând cont că orice ştire negativă referitoare la Germania era binevenită, în condiţiile în care cele două ţări erau în război. Contactat la Paris de un ziarist francez, Grigore Filipescu a refuzat să comenteze incidentul^[li]. Ulterior, când armata germană a ocupat o mare parte din România, inclusiv capitala Bucureşti, iar administraţia s-a retras la Iaşi, numele lui Grigore Filipescu era trecut pe lista cu persoane despre a căror părăsire a Moldovei trebuiau înştiinţate autorităţile de ocupaţie^[lii].

Grigore Filipescu, care era încadrat în armată cu gradul de sublocotenent, a reuşit mult timp să evite trimiterea pe front. Cu toate acestea, el era, în anii 1916- 1918, mereu în preajma armatei sau mai exact în apropierea generalului Alexandru Averescu. Marele Cartier General al Armatei Române se mutase la Bârlad, unde se afla şi Filipescu, în octombrie 1916, la scurt timp după moartea tatălui său^[liii]. Generalul Radu R. Rosetti scria în memoriile sale că oraşul "era plin de fel de fel de foşti învârtiţi a căror idee dominantă era de a găsi un nou loc la adăpostul primejdiei de glonţ şi de lipsă de confort a frontului", despre Filipescu spunând că "nimerise şi el la Bârlad cu o secţie de proiectoare, ce n-a fost niciodată pe front"^[liv].

Ulterior, Filipescu a cerut să fie trimis pe front, fiind repartizat în zona Trotuşului, unde săpa tranşee. Nu a rezistat mult timp, astfel că după câteva săptămâni a trimis o scrisoare lui Averescu, prin care îl ruga să îl "scape" de pe front, invocând prietenia acestuia cu tatăl său^[lv]. Generalul l-a chemat la Bacău^[lvi] (unde îşi stabilise cartierul general Armata a II-a, pe care o comanda) şi l-a însărcinat cu coordonarea salubrităţii oraşului^[lvii]. A păstrat însă scrisoarea ruşinoasă, pe care o citea cuiva de fiecare dată când Filipescu îi făcea "o porcărie", după cum povestea Constantin Argetoianu^[lviii]. Şi generalul Radu R. Rosetti spunea despre tânărul sublocotenent că "s-a refugiat la Bacău, unde, după notele lui C.R. Sturdza şi spusele altora, comanda o unitate de curăţitori de stradă şi de W.C. Pe cât de curajos şi dezinteresat fusese tatăl său, pe atât de interesat şi de fricos a fost el"^[lix].

Faptul că "se ocupase la Bacău cu curăţatul străzilor"^[lx] a rămas în memoria adversarilor politici, care nu scăpau nicio ocazie să reamintească acest lucru. Chiar şi după 20 de ani, Mihail Manoilescu amintea opiniei publice că Filipescu "în timpul războiului s-a purtat ca un laş"^[lxi]. De aceea, era uneori poreclit "Mătură", iar menţionarea faptului că fusese responsabil cu curăţenia străzilor şi veceurilor din Bacău a reprezentat motivul pentru multe dintre provocările la duel făcute de Filipescu.

La Bacău, el a devenit "eminenţa cenuşie" din spatele lui Averescu, aşa cum subliniază biograful acestuia din urmă^[lxii]. În preajma generalului se strânseseră o serie de oameni politici care vedeau în el un viitor lider politic uşor de manipulat. În jurul generalului, Filipescu dorea să formeze un nou partid politic, ceea ce corespundea cu ambiţiile personale ale lui Averescu. Acesta era văzut ca fiind eroul care adusese victoriile de la Mărăşti şi Oituz, ceea ce îi adusese o popularitate imensă.

În primăvara anului 1917, în timp ce se afla la Iaşi, Filipescu l-a vizitat pe Constantin Argetoianu, un fost colaborator al tatălui său, pe care voia să îl atragă în gruparea ce urma să fie formată în jurul lui Averescu. Conform memoriilor lui Argetoianu, Filipescu i-ar fi spus că "dacă lucrurile se încurcă în politică la Iaşi, Averescu a hotărât să vie şi să pună mâna pe putere cu forţă armată"^[lxiii]. În cele din urmă, Argetoianu a reuşit să îl contacteze direct pe Averescu prin Ion Grădişteanu. Generalul i-a spus acestuia că dorea să intre în politică, dar după terminarea războiului şi demisionarea din armată. Răspunsul generalului i-a lăsat pe Argetoianu şi Grădişteanu cu următoarea dilemă: "sau Filipescu e un inconştient, sau Averescu e un laş şi un făţarnic, care doreşte puterea, dar vrea să o obţie fără nici un risc"^[lxiv].

Pe 30 aprilie 1917, Filipescu s-a întâlnit cu Octavian C. Tăslăuanu, căruia i-a arătat o scrisoare de la Argetoianu, în care se vorbea despre gruparea elementelor conservatoare în jurul lui Averescu^[lxv]. De aceea, regele Ferdinand i-a reproşat generalului, în luna mai, că îl lăsa pe Grigore Filipescu să facă politică folosindu-se de numele său. Averescu a răspuns regelui că nu permisese "sublocotenentului Gr. Filipescu" acest lucru şi nici nu credea că acest fapt ar fi fost adevărat, ci mai degrabă "născociri de ale rău voitorilor"^[lxvi]. I.G. Duca nota în memoriile sale că, la Bacău, Averescu se înconjurase de adversari ai guvernului liberal, în frunte cu Grigore Filipescu^[lxvii], iar acesta din urmă insista ca generalul să formeze un nou partid, puternic, care, aşezat pe principii conservatoare, să ia locul vechilor partide^[lxviii].

În august 1917, Filipescu l-a însoţit pe Barbu Delavrancea într-o vizită la Octavian C. Tăslăuanu. În timpul discuţiilor, Delavrancea şi-a exprimat îngrijorarea faţă de situaţia de pe front, însă Filipescu l-a asigurat că "nu-i nici o primejdie". Tăslăuanu îşi nota în memoriile sale reacţia celor doi interlocutori la remarca puerilă a lui Filipescu: "Mă uit lung la el şi-mi pare rău, că-i băiatul tatălui său. Delavrancea îl fulgeră cu dispreţ din ochi şi îşi întoarce capul spre front, parcă ar vrea să spună: Dacă nu-i nici o primejdie, ia o armă şi pleacă pe front"^[lxix]. După acest episod, la sfârşitul lunii august, Filipescu a făcut o vizită de câteva zile în Spania, unde a vizitat redacţia mai multor ziare^[lxx]. Presa spaniolă nu ne oferă amănunte privind scopul vizitei, însă este de remarcat faptul că, a doua zi după sosirea lui Filipescu la Santander, tot în acest oraş avea loc un banchet organizat de Cercul Conservatorilor de acolo^[lxxi].

La începutul anului 1918, Alexandru Averescu a fost însărcinat de regele Ferdinand cu formarea unui nou guvern, după demisia executivului condus de Ionel Brătianu. Generalul a fost prim-ministru timp de o lună şi câteva zile. Grigore Filipescu şi-a exercitat influenţa asupra alegerii miniştrilor, lucru cunoscut de contemporani. I. G. Duca spunea că lista ministerială a guvernului Averescu era "opera lui Argetoianu şi a lui Grigore Filipescu, îndeosebi a acestuia din urmă, care îi organiza de mult la Bacău un partid lui Averescu, pe care voia să îl facă după moartea tatălui său, precum am mai arătat-o, şeful forţelor conservatoare din ţară. Matei Cantacuzino, socrul său, Luca Niculescu, un protejat al lui Nicu Filipescu şi Generalul Culcer, tot amic al lui, fuseseră aleşi prin directa intervenţie a lui Grigore Filipescu, acesta din urmă, îmbrăcat de-altminteri în ofiţer de rezervă, cu o lungă pelerină militară, urmărea pe Generalul Averescu de parcă era umbra lui şi se agita într'un chip nemaipomenit în tot Iaşul, deja îndeajuns de agitat în acele zile"^[lxxii].

---

[i] "Protestarea", anul 23, nr. 23, 8 noiembrie 1915, p. 3.

[ii] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. III-V, p. 188.

[iii] "Furnica", anul XII, nr. 46, 4 iulie 1916, p. 8.

[iv] Victor Rodan, Tudor Şoimaru, L.G. Legrel, În halat şi papuci, Editura Vremea, Bucureşti, 1933, p. 79.

[v] "Furnica", anul IX, nr. 14, 6 decembrie 1912, p. 4.

[vi] "Epoca", anul XIX, nr. 34, 4 februarie 1913, p. 1.

[vii] C. Fundo, A murit Grigore Filipescu, în: "România", anul I, nr. 87, 27 august 1938, p. 7.

[viii] Anuarul ilustrat al Căilor Ferate Române 1915, Institutul de arte grafice "Eminescu", Bucureşti, f.a.; Anuarul României şi capitalei Bucureşti 1916, Institutul grafic "Universala" Iancu Ionescu, Bucureşti, 1916, p. 94.

[ix] "The Sun", vol. LXXX, nr. 153, 31 ianuarie 1913, p. 3.

[x] Doru Dumitrescu, op. cit., vol. II, p. 50.

[xi] Constantin Argetoianu, Corespondenţă..., p. 292.

[xii] "Le Film", anul I, nr. 5, 27 martie 1914, p. 27.

[xiii] Ştefan Silviu Ciobanu, Reflecţii asupra vieţii lui Nicolae Filipescu - Nicolae Filipescu şi idealul naţional, în: "Bucureşti - Materiale de istorie şi muzeografie", vol. XXII, 2008, p. 197.

[xiv] Alexandru Marghiloman, Note politice 1897-1924, Editura Institutului de Arte Grafice "Eminescu", 1927, vol. I, p. 287.

[xv] Take Ionescu, Amintiri. Discursuri pentru România Mare, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2005, p. 203; Romulus Seişanu, Take Ionescu, Editura Ziarului "Universul", Bucureşti, 1930, p. 243.

[xvi] Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil, vol. II, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2002, p. 59.

[xvii] Vladimir Bilciurescu, op. cit., p. 150.

[xviii] Ioan Scurtu (coord.), Istoria românilor, vol. VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 222.

[xix] Vasile Popa, Activitatea misiunilor militare române în perioada neutralităţii armate (1914-1916), în: "Document", anul XVII, nr. 2/2014, pp. 30, 36.

[xx] Vasile Rudeanu, Memorii din timp de pace şi război, Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 127.

[xxi] Alexandru Marghiloman, op. cit., vol. I, p. 366.

[xxii] "L'Écho Belge", anul 1, nr. 53, 15 decembrie 1914, p. 2.

[xxiii] Vasile Rudeanu, op. cit., p. 129.

[xxiv] Ibidem, p. 134.

[xxv] "Le Temps", anul 54, nr. 19528, 24 decembrie 1914, p. 4; "Le Petit journal", anul 52, nr. 18990, 24 decembrie 1914, p. 2; "L'Echo Belge", anul 1, nr. 71, 2 ianuarie 1915, p. 2.

[xxvi] Alexandru Marghiloman, op. cit., vol. I, p. 546.

[xxvii] I.G. Duca, op. cit., vol. I, p. 194.

[xxviii] Titu Maiorescu, op. cit., p. 105.

[xxix] "Protestarea", anul I, nr. 23, 8 noiembrie 1915, p. 3.

[xxx] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. III-V, p. 189.

[xxxi] "Feuille d'avis de Lausanne", anul 154. nr. 272, 17 noiembrie 1915, p. 12; "La Tribune de Lausanne", anul 23, nr. 321, 18 noiembrie 1915, p. 2; "Le Temps", anul 55, nr. 19858, 19 noiembrie 1915, p. 2.

[xxxii] Titu Maiorescu, op. cit., p. 90.

[xxxiii] I.G. Duca, op. cit., vol. I, p. 194.

[xxxiv] N. Polizu-Micşuneşti, Niculae Filipescu. Însemnări 1914‑1916, Bucureşti, 1936, pp. 187, 193-197, 203.

[xxxv] Ibidem, p. 196.

[xxxvi] "Journal des débats", anul 128, nr. 108, 17 aprilie 1916, p. 1.

[xxxvii] "Adevĕrul", anul XXIX, nr. 10349, 3 ianuarie 1916, p. 2.

[xxxviii] "Les Annales politique et littéraires", anul 31, nr. 1543, 19 ianuarie 1913, p. 64.

[xxxix] "_____La Renaissance", anul VI, nr. 5, 2 martie 1918, p 11.

[xl] N. Polizu-Micşuneşti, op. cit., p. 194.

[xli] Ibidem, p. 197.

[xlii] Centre des Archives diplomatiques, Papiers d'agents - Archives privées, Papiers Philippe Berthelot, dosar 14 [Propagande Roumanie], f. 17.

[xliii] Titu Maiorescu, România şi Războiul Mondial. Însemnări zilnice inedite, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1999, p. 89.

[xliv] I.G. Duca, op. cit., vol. I, p. 232.

[xlv] "La Tribune de Lausanne", anul 24, nr. 109, 19 aprilie 1916, p. 2.

[xlvi] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. I-II, p. 372.

[xlvii] Ibidem.

[xlviii] "Bulletin périodique de la presse roumaine", nr. 3, 14 mai 1916, p. 2; "Nouvelles de France", vol. IV, nr. 17, 27 aprilie 1916, p. 325.

[xlix] "Le Journal", nr. 8609, 22 aprilie 1916, p. 3; "Journal du Loiret", anul 99, nr. 113, 13 aprilie 1916, p. 1.

[l] "Le Figaro", anul 62, nr. 106, 15 aprilie 1916, p. 2; Ibidem, anul 62, nr. 112, 21 aprilie 1916, p. 1; "Le Temps", anul LVI, nr. 20013, 22 aprilie 1916, pp. 2, 4; "Le Matin", anul 33, nr. 11738, 17 aprilie 1916, p. 2; Ibidem, anul 33, nr. 11742, 21 aprilie 1916, p. 1; Ibidem, anul 33, nr. 11743, 22 aprilie 1916, p. 1; "L'Ouest-Eclair", anul 17,nr. 6158, 22 aprilie 1916, p. 4; "Le Radical", anul 37, 22 aprilie 1916, p. 1; "Le Rappel", anul 124, nr. 16592, 22 aprilie 1916, p. 3; "Le Gaulois", anul 51, nr. 14069, 21 aprilie 1916, p. 3.

[li] "Le Matin", anul 33, nr. 11738, 17 aprilie 1916, p. 2.

[lii] S.A.N.I.C., fond Alexandru Averescu, dosar 64, f. 1; S.A.N.I.C., Colecţia nr. 60, vol. II, dosar 693, f. 249.

[liii] Marcel Proca, Bârladul în Primul Război Mondial. Mărturii documentare, în: "Acta Musei Tutovensis. Memorialistică", nr. 3, 2018, p. 98.

[liv] Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Editura Modelism, Bucureşti, 1997, pp. 164, 167.

[lv] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. IX, p. 346.

[lvi] S.A.N.I.C., fond Alexandru Averescu, dosar 52, f. 10.

[lvii] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. IX, p. 346.

[lviii] Ibidem.

[lix] Radu R. Rosetti, op. cit., p. 167.

[lx] Victor Rodan, Tudor Şoimaru, L. G. Legrel, op. cit., p. 87.

[lxi] C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar nr. 8735, vol. 5, f. 183.

[lxii] Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, Bucureşti, 2016, p. 171.

[lxiii] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. III-V, pp. 188-189.

[lxiv] Ibidem, p. 206.

[lxv] Octavian C. Tăslăuanu, Din vârtejul războiului, vol. II, Editura Rao, Bucureşti, 2001, p. 254.

[lxvi] Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din războiu (1916-1918), Editura "Cultura Naţională", Bucureşti, f.a., p. 160.

[lxvii] I.G. Duca, op. cit., vol. II, 1981, p. 129.

[lxviii] Ibidem, p. 165.

[lxix] Octavian C. Tăslăuanu, op. cit., p. 300.

[lxx] "La Época", anul LXIX, nr. 24020, 31 august 1917, p, 2.

[lxxi] Ibidem, p. 1.

[lxxii] I.G. Duca, op. cit., vol. III, 1982, p. 65.

Noua eră a imaginaţiei

 

Phil Teer
Noua eră a imaginaţiei
Cum va conduce venitul universal de bază la explozia creativităţii
Editura Creator, 2021
traducere din engleză de Luciana Dănilă
 


***
Intro

Phil Teer a fost co-fondator al legendarei Agenţii de creaţie londoneză St Luke's, înfiinţată în anii 1990. Agenţia reprezintă un experiment prin care s-au pus bazele dreptului de coproprietate al angajaţilor şi a mediului de lucru creativ. Harvard Business Review a numit-o "Cea mai înspăimântătoare companie de pe pământ", iar Fast Company ca fiind "agenţia publicitară care pune capăt tuturor agenţiilor publicitare". Phil Teer oferă consiliere brandurilor şi guvernelor cu privire la aceste strategii creative şi scrie articole pe Medium, Artists Create Markets, fiind fascinat de puterea creativităţii de a transforma oameni şi locuri de când şi-a scris teza despre Glasgow ca oraş postmodern.

Nouă era a imaginaţiei este un manifest creativ pentru venitul universal de bază. Când nu mai trebuie să ne facem griji cu privire la bani, avem ocazia să fim creativi pe scară largă. Venitul universal de bază este o idee foarte veche, dar care devine rapid ideea radicală a secolului XXI. Ar putea eradica sărăcia şi evita un viitor distopic mult previzionat de automatizare şi şomaj ridicat - dar ar putea avea şi un efect neaşteptat: o explozie a creativităţii în masă. Pur şi simplu, venitul de bază are potenţialul de a schimba totul.

Phil Teer analizează efectele creative şi antreprenoriale ale experimentelor despre venitul de bază, dezvoltând din ele adevărate poveşti despre modul în care poeţii romantici au inventat consumerismul; artiştii au regenerat oraşe precum New York, Glasgow şi Berlin; iar geniile creative, precum David Bowie, Bob Dylan, Kurt Vonnegut, Haruki Murakami şi mulţi alţii, şi-au eliberat spiritele creative şi şi-au schimbat vieţile.

***

Fragment

Campanie

Să începem cu sfârşitul. Imaginează-ţi o lume unde maşinăriile generează o bunăstare nemaivăzută care ni se împarte tuturor. Noi încă vom munci, dar vom face asta pentru că aşa vrem şi nu pentru că aşa trebuie. Vom face lucruri care ne stimulează şi ne provoacă. Vom face ce ne place şi vom face o sumedenie de lucruri diferite. Vom face mai puţin din lucrurile pe care le facem acum doar ca să ne consolăm după prea multe ore petrecute la locul de muncă pe care îl urâm. Mai puţine excese şi risipă, mai puţină autodistrugere şi devastare a planetei şi mai multe lucruri care ne împlinesc, la care suntem buni şi care ne alimentează talentele. Vom împărţi mai mult din timpul nostru celorlalţi, copiilor, comunităţilor şi nouă înşine. Când avem timp de dat, imaginaţia intră în joc.

Suntem cele mai creative creaturi de pe planetă. Fiecare dintre noi are o capacitate uimitoare de a inventa şi de a rezolva probleme. Putem avea tot felul de idei în minte, le putem aduce laolaltă şi aşa putem inventa ceva nou. Fiecare dintre noi se pricepe la ceva. Unii învârt cu iscusinţă bucăţi de lemn la strung, alţii pot bate albuşuri până ce acestea devin perfect de tari cât să se transforme în bezele perfecte, iar alţii pot crea ca prin minune imagini atrăgătoare doar prin coduri de programare. Sub vraja imaginaţiei lucrurile capătă viaţă.

Sfârşitul nu trebuie să fi foarte departe. Tehnologia care ne-a fost promisă de atâta amar de vreme este aici. Poate că nu avem ghiozdane cu propulsie, dar avem roboţi, maşinării creative şi suntem în pragul celei mai mari revoluţii a pieţei muncii de la Revoluţia Industrială încoace.

Există un "dar". Suntem cu un picior în prag, dar suntem precauţi în faţa următorului pas. Ne este teamă că automatizarea ne va împinge într-un hău al şomajului ridicat, al sărăciei în masă şi al revoltelor civile. Acum nu există un sistem care poate suporta asemenea schimbări. În sistemul vechi, nevoia de a lucra îi ţinea pe oameni ocupaţi şi, indiferent cât de inegal, ea distribuia bunăstarea în lume. Ne spunem că asta s-a mai întâmplat şi în trecut. De fiecare dată când tehnologia ia avânt, oamenii încep să se teamă că-şi vor pierde locurile de muncă, iar de fiecare dată apar cumva locuri de muncă noi. Acest lucru s-ar putea petrece din nou, dar vor veni vremuri tulburi. Tranziţia de la fermă la fabrică a întors lumea cu susul în jos, a creat condiţii groaznice de muncă şi de trai în mahalale, în mori satanice şi a stârnit mişcarea creativă numită Romantism.

Aşa ar putea sta lucrurile şi acum, dar putem încerca să evităm acest lucru. Putem învăţa din trecut şi ne putem dedica acţiunii de a nu permite istoriei să se repete. Avem acum şansa de a privi la ce este înainte şi de a veni cu nişte răspunsuri.

Venitul universal de bază ar fi un răspuns. Ideea de a plăti fiecărui adult o sumă de bani, suficientă doar pentru traiul de bază, care să nu ia în considerare evaluarea resurselor de care dispune acesta şi care să-i fi oferită pentru restul vieţii ca un drept, devine o idee tot mai populară. Dacă le oferim tuturor suficienţi bani cât să se descurce, acest lucru ne va ajuta să trecem de nesiguranţele iniţiale de pe piaţa muncii. Îi va proteja pe oameni în perioada dintre două locuri de muncă sau îi va ajuta să se adapteze la economia de tip gig (N.t. economia gig reprezintă angajarea contractorilor independenţi sau a liber-profesioniştilor care prestează servicii la cerere; de obicei, prin intermediul diverselor platforme.). Un venit de bază la o valoare prestabilită, suficientă pentru asigurarea supravieţuirii, dar nu mai mare de atât, va însemna că încă va exista motivaţia de a accepta locurile de muncă disponibile, de a efectua mici sarcini remunerate sau de a avea câteva locuri de muncă cu jumătate de normă. Finalmente, pe măsură ce bunăstarea generată de automatizare va lua amploare, vom putea să ne plătim mai mult. Până atunci, vom vedea munca altfel, ca pe ceva ce facem de plăcere şi nu doar pentru că trebuie să mâncăm.

Tipul de muncă din viitor va fi unul diferit. Automatizarea va prelua cele mai repetitive tipuri de profesii la început. Vor fi mai puţini şoferi şi avocaţi specializaţi în divorţuri pe măsură ce aceste sarcini devin mai previzibile şi de rutină, deşi oamenii încă se vor ocupa de şofatul mai complex şi de divorţurile dificile. Locurile de muncă rămase vor fi mai creative sau vor implica îngrijirea celorlalţi. Vor fi locuri de muncă cu rezultate imprevizibile sau unele unde este necesară o cantitate enormă de empatie. Vor fi locuri de muncă provocatoare, umane, mulţumitoare şi chiar distractive.

Cu mai avem mult timp la dispoziţie şi mai multă siguranţă fizică, va avea loc ceva uimitor. Nu ne vom mai petrece vacanţa pentru a ne recupera după muncă, ci o vom folosi pentru a crea un nou tip de muncă unde vom face lucruri la care suntem talentaţi. Vom avea mai multe idei şi vom pune în aplicare multe dintre acestea. Vom face lucruri mai creative şi creativitatea noastră va angrena creativitatea. Va genera noi descoperiri în domenii precum ştiinţa, va aborda noi direcţii în artă, noi mişcări politice şi noi surse de creştere economică. Nu banii şi investitorii creează noi pieţe. O face însă creativitatea inventatorului, imaginaţia designerului şi viziunea fondatorului. Imaginaţia este cea mai puternică forţă de pe planetă. Ideile creează pieţe. Imaginaţia noastră creativă este cea care împinge politica, societatea şi lumea afacerilor mai departe.

Ideea venitului de bază este una practică. A fost testată în moduri restrânse în multe locuri. Aceste teste demonstrează întotdeauna că atunci când le oferi oamenilor bani, ei vor face lucruri constructive cu ei. În loc să-i cheltuiască pe băutură, îi investesc în ei înşişi.

Unii spun că venitul de bază nu este un panaceu, dar se înşală. Când nu ai bani şi îi primeşti deodată, rezolvi cele mai critice probleme din viaţa ta. Banii sunt cea mai bună soluţie de fiecare dată când eşti lefter, înfometat sau îndatorat.

Ideea venitului de bază este şi utopică. A fost propusă de multe ori în trecut, dar nu a fost niciodată implementată nicăieri. Chiar şi atunci când testele merg bine, intervine politicul. Cel puţin o dată, în Dauphin, Canada, rezultatele au fost ascunse pur şi simplu într-un depozit, fără să fi analizate. Cu o altă ocazie, şi anume sistemul Speenhamland în Anglia secolului al optsprezecelea, au fost răspândite ştiri false ce spuneau că venitul de bază a dus la trândăvie în masă, când nu a fost nici vorbă de aşa ceva.

Venitul de bază este o idee ce se împiedică de bariera bunului simţ. Este respins instantaneu, fără prea multă ruminaţie. Dar pentru a depăşi obstacolul, trebuie să încurajăm un simţ "ne-bun".

Venitul de bază nu o să se întâmple de la sine. Elitele ce posedă maşinăriile nu vor accepta cu uşurinţă obligaţia de a-i plăti pe oameni ca să nu muncească. Dreapta se va îngrijora cu privire la moralitatea de a-i plăti pe oameni să nu muncească, iar centrul va urî extremismul acestei idei. Stânga se va îngrijora că este un Cal Troian menit să submineze statul bunăstării. Dar venitul de bază este o idee nouă, iar politicii i-ar prinde bine câteva idei noi acum. Este încurajator că este deja parte a politicii Partidului Verzilor din Marea Britanie, iar Laburiştilor începe să le surâdă şi lor ideea.

La începutul lui 2017, am băut o cafea cu Pat Kane şi Indra Adnan. O cunoşteam pe Pat de câţiva ani, de când mi-a luat interviul pentru cartea sa, The Play Ethic / Etica Jocului. Pat şi Indra lansau Th Alternative. Au descris-o ca fiind o platformă politică şi nu un partid.

Urma să creeze noi idei politice. Pat şi Indra au fost inspiraţi de Alternativet, un partid politic danez de centru-dreapta, care fusese lansat cu câţiva ani mai devreme. Alternativet a făcut turul oraşelor şi municipalităţilor din Danemarca, desfăşurând ateliere sau laboratoare politice unde cetăţenii, artiştii şi politicienii se puteau întâlni pentru a susţine un manifest. S-au descurcat extraordinar de bine la alegerile din 2015, câştigând 4,8% din voturi, alegând nouă deputaţi şi devenind al şaselea cel mai mare partid. Una din politicile Alternativet a fost venitul universal de bază.

Pat şi Indra m-au rugat să vin la evenimentul de lansare şi să vorbesc despre cum aş vinde ideea venitului de bază. Evenimentul de lansare, "ca între prieteni", aşa cum a fost numit, a fost unul electrizant. Câteva sute de oameni adunaţi într-un spaţiu social de lucru al antreprenorilor la King's Cross din Londra. Actori, muzicieni şi poeţi s-au prezentat pe scenă, iar antreprenorii politici şi-au explicat ideile şi proiectele. Din când în când, au existat momente când tensiunea creativă se putea tăia cu cuţitul. La un moment dat, părea că s-ar isca o ceartă: doi tineri de culoare se certau. După câteva clipe stânjenitoare, a devenit clar pentru toată lumea că erau actori. Cearta lor cu privire la spaţiul dintr-o staţie de autobuz s-a încheiat violent. Infracţiunile cu arme albe sunt o problemă arzătoare a Londrei.

Anabelle Macfayden, unul din fondatorii Flat Pack Democracy, a vorbit despre cum un grup de vecini şi prieteni din oraşul Frome din Somerset s-au organizat ca independenţi şi au preluat frâiele consiliului local. Apoi mi-am prezentat strategia de vânzare a venitului de bază.

Stând acolo, în mijlocul sălii, cu tot publicul grămadă în jur, ţinând un microfon la piept, cu prezentarea plină de slogane licărind în spate pe ecrane, mi s-a părut că locul deborda de energie creativă.

Am simţit cercetările mele de o lună despre venitul universal de bază ca pe o uşă pe care nu o văzusem înainte în casă, pe care acum o deschideam pentru a descoperi un tărâm imens plin de poveşti fantastice. Aici era, în faţa ochilor mei, o idee atât de simplă care inspirase oameni pentru această cauză preţ de mii de ani, iar eu abia auzisem de ea. Aici era un mecanism de a-i scoate pe oameni din sărăcie şi de a le oferi tuturor o bază mai solidă pe care să îşi construiască vieţile. Era o idee frumoasă, era utopică, dar practică, şi era foarte relevantă pentru vremurile noastre.

Pentru a-mi da seama cum să vând venitul de bază, a trebuit mai întâi să identific un beneficiar universal care avea să atragă cât de mulţi oameni cu putinţă. Unii vor susţine ideea doar din motive altruiste. Vor vrea să fie generaţia care a pus capăt sărăciei. Din nefericire, nu mulţi sunt cei pe care-i motivează ajutorarea celorlalţi. Altruismul şi atât nu ar fi de ajuns. De asemenea, ar fi greşit să prezentăm venitul de bază ca fiind caritate; aşa cum vom vedea, este un instrument economic puternic, nu o donaţie.

Când problemele financiare dispar din viaţa cuiva, ce face acea persoană? Am lucrat recent cu câteva start-up-uri tehnologice. Adesea, fondatorii lor proveneau din medii înstărite. Aveau un venit privat în spate, dar nu-şi petreceau vieţile în vacanţe, ci demarând afaceri. Am lucrat şi cu alte companii din domeniul muzical. Se discuta despre un declin al trupelor provenite din clasa muncitoare pentru că ai nevoie de bani să stai pe tuşă un an sau doi. Părea în regulă să vorbim despre ipoteza conform căreia, având un sistem al venitului de bază în funcţiune, ar putea apărea mai mulţi antreprenori şi mai multe trupe din medii diferite.

Ideea că venitul de bază i-ar elibera pe oameni şi i-ar face să se simtă mai creativi, mai aventuroşi şi mai dornici să-şi asume riscuri, să-şi urmeze talentele şi să investească timp în noi iniţiative se simţea ca şi cum ar fi un mecanism foarte relevant. La urma urmei, cu toţii ne pricepem la ceva.

Se simţea şi ca o idee necesară. În 2017, la nouă ani după criză, nouă ani de austeritate severă, cu Brexitul arătându-se la orizont şi niciun semn de recuperare economică solidă, o idee ce ar putea stimula un val enorm de creativitate şi spirit de antreprenoriat trebuie să fie relevantă.

Discuţia Alternativet a fost una productivă şi ulterior am descoperit că venitul de bază nu avea să mă elibereze. În loc să merg mai departe, încă ruminam la implicaţiile acestei idei, devenind tot mai entuziasmat. Odată ce îţi intră pe sub piele, ideea venitului de bază va rămâne cu tine.

Venitul de bază nu va fi uşor de câştigat dar este ceva posibil dacă vasta majoritate alege să vadă conceptul ca pe ceva benefic pentru fiecare dintre cei implicaţi, nu doar pentru ceilalţi.

Ce urmează este o strategie pentru a câştiga, susţinerea publicului pentru venitul de bază. Începe cu viziunea că majoritatea oamenilor sunt de părere că venitul de bază este o idee ridicolă. Este vorba de ce trebuie făcut pentru a schimba mentalitatea aceasta. Ar trebui văzută ca un manifest organic, ce evoluează constant, care se poate schimba pe măsură ce oamenii îl adoptă.

În prezent există două strategii pentru popularizarea venitului de bază. Prima este utopică: dacă facem asta, eradicăm sărăcia globală. Această abordare spune că venitul de bază ar trebui să fi un drept de bază al omului. Este o abordare atrăgătoare, optimistă şi altruistă.

Cealaltă abordare este distopică. Spune că automatizarea va eradica atât de multe locuri de muncă, încât, dacă nu producem un venit de bază, o să ne ducem pe apa sâmbetei. Fără locuri de muncă sau bani, nu va mai cumpăra nimeni produsele fabricate de maşinării şi, chiar dacă vor mai exista locuri de muncă, vor fi prost plătite şi precare, plus că vor oferi un teren fertil de recrutare pentru neo-fascişti. Venitul de bază este ultima noastră speranţă. Alternativa este înspăimântătoare. Aşa cum China Miéville a scris la începutul protestelor de la Londra din 2011, "Ei bine, hai să aşteptăm ca lucrurile - de fapt, haosul, să aibă loc."

Există un strop de adevăr în ambele viziuni. Sărăcia este lipsa banilor şi există multe dovezi ce demonstrează că oamenii răspund cu simţ de răspundere când li se dau bani pentru a ieşi din sărăcie, în timp ce oamenii blocaţi în sărăcie se pot lovi de tot felul de probleme sociale. Cu toate acestea, abordarea utopică este prea altruistă. Îi roagă pe oameni să o facă pentru ceilalţi. Unii oameni sunt cu adevărat altruişti, dar nu este posibil să existe suficienţi astfel de oameni pentru a câştiga susţinere în masă.

Un sondaj din Regatul Unit ce analiza valorile din anii '90 şi 2000 a dezvăluit că aproximativ o treime dintre adulţi au spus că viaţa în Marea Britanie ar fi cel mai bine îmbunătăţită dacă s-ar pune comunitatea pe primul loc, ştiind că şi ei, individual, vor avea de câştigat la un moment dat. Două treimi s-au pus pe ei înşişi pe primul loc, ştiind că şi ceilalţi vor avea de câştigat ulterior. Două treimi din cetăţeni se vor pune mereu pe ei pe primul loc. Singura dată când acest lucru s-a schimbat a fost la mijlocul şi spre sfârşitul anilor '90, când Laburiştii au ajuns la putere cu o majoritate zdrobitoare de voturi. Pentru o perioadă scurtă, valorile noastre s-au inversat şi două treimi dintre oameni spuneau că sunt altruişti, dar asta a durat doar câţiva ani şi până la începutul noului mileniu eram înapoi în situaţia în care două treimi dintre cetăţeni se pun pe ei pe primul loc. Am putea să ne ţinem pumnii şi să sperăm la o inversare similară a valorilor sau am putea căuta o nouă strategie.

În acelaşi timp, abordarea distopică este prea negativistă. Campaniile ce promovează frica s-au bucurat de succes limitat când a venit vorba despre schimbarea comportamentelor; de fapt, oamenii sunt mai predispuşi să-şi consolideze viziunile existente. Campaniile timpurii anti-SIDA i-au speriat pe mulţi, au alimentat o atitudine negativă vis-à-vis de grupurile vulnerabile şi nu a reuşit să încurajeze comportamente pozitive precum sexul protejat. În mod similar, mesajele "Fumatul ucide" de pe pachetele de ţigări nu i-au convins pe oameni să se lase de fumat. Într-adevăr, unii spun că doar au încurajat noi acte de răzvrătire, mai exact, de a aprinde prima ţigară. Aşa cum a scris Richard Klein: "Ţigările nu sunt frumoase în sens bun, dar sunt sublime prin virtutea puterii lor şarmante de a propune ce Kant ar numi o plăcere negativă: O plăcere tenebros de frumoasă, inevitabil de dureroasă, ce se naşte din aluzia eternităţii; gustul infinitului dintr-o ţigară stă în amărăciunea pe care fumătorul învaţă să o iubească. Fiind sublime, ţigările, de principiu, rezistă tuturor argumentelor direcţionate împotriva lor din perspectiva sănătăţii şi utilităţii. Avertizarea fumătorilor sau a novicilor cu privire la pericole îi aţâţă şi mai mult până pe marginea abisului, unde, precum călătorii ce trec printr-un peisaj elveţian, pot fi exaltaţi de grandoarea subtilă a perspectivelor mortalităţii deschise de micile terori din fiecare fum. Ţigările sunt rele. De aceea sunt bune - nu bune, nu frumoase, ci sublime."

Atât Trump, ca preşedinte al Statelor Unite (N.r. Donald John Trump, cel de-al 45-lea preşedinte al Statelor Unite între 20 ianuarie 2017 şi 20 ianuarie 2021), cât şi Brexitul, au prăpastia abisului în spate. Când mass-media este plină de poveşti de groază despre ce năpaste ne-ar mai putea paşte, unii simt fiori reci pe şira spinării. Aceiaşi fiori pe care ţi-i dă şi un film SF distopic. O lume ca cea creată de Cory Doctorow în Walkaway conferă o anumită grandoare şi entuziasm - aventura noastră Mad Max e completată de imprimante 3D. Distopia este prea atrăgătoare pentru a-i convinge pe oameni despre meritele evitării ei.

Mai există o a treia abordare, cea de a dovedi că toţi vom avea de câştigat din venitul de bază. Vom beneficia pentru că suntem oameni talentaţi, avem idei şi imaginaţie, iar venitul de bază este o investiţie în creativitate. Din ziua în care venitul de bază va fi implementat, fiecare dintre noi va şti că este asigurat financiar pentru a-şi urma visurile. Această abordare este atât altruistă, cât şi egoistă în acelaşi timp.

Acum ni se pare că venitul de bază este imposibil, dar visele imposibile provoacă imaginaţia, devin o problemă arzătoare ce necesită răspuns şi se rostogolesc devenind o cauză unitară la început, iar mai apoi o mişcare în adevăratul sens al cuvântului; la urma urmei, cu susţinere colosale, ele trec printr-o transformare completă şi devin un vis complet posibil. Trec de la vise utopice la politică, iar singura întrebare care apare este cât de departe poţi merge.

Visele imposibile de odinioară
Sclavia ar trebui interzisă.
Săptămâna de lucru ar trebui limitată la 70 de ore.
Toţi copiii ar trebui să meargă la şcoală.

 
***
 
 

În cadrul LibFest, Târg online de carte şi experienţe culturale, aflat în 2021 la prima ediţie în mediul virtual (25-28 martie 2021), va avea loc o discuţie despre creativitatea aplicată iar în dialog vor intra Anca Ghinea, autoarea volumului Creatori în acţiune. Ghid de creativitate şi Phil Teer, autor al cărţii Noua eră a imaginaţiei. Dialogul va avea loc pe 28 martie 2021, de la ora 16.00, pe pagina de Facebook Libris, Editura Creator, Kreatoria şi este moderată de Iuliana Răducan, manager al editurii Creator.

În cartea Creatori în acţiune, proaspăt lansată în luna februarie 2021, Anca Ghinea abordează creativitatea şi provocările întâmpinate de creativi în lipsa ei atât din perspectiva emoţională, cât şi din cea a procesului creator. Volumul răspunde la întrebări legate de originea creativităţii şi capacitatea noastră de a controla acest proces şi propune o serie de idei şi de sfaturi aplicate care ajută la stimularea creativităţii, chiar şi mai ales în momentele dificile. Pornind de la premisa că spiritul creativ e prezent în oricare dintre noi şi dă acea abordare nouă, funcţională şi utilă oricărui proiect, Anca Ghinea explică pe înţelesul tuturor cum se poate flexa acest muşchi şi cum se poate transpune orice vis în realitate: "Cred cu toată forţa mea, că, da, creativitatea se poate exersa: se poate menţine în viaţă. E ca la dans. Omul creşte creativitatea şi creativitatea îl creşte pe om. Mai concret spus: este un duet care face un ceva să se întâmple în viaţa acelei persoane care alege să îşi manifeste talentul creator indiferent de arie. Creativitatea joacă un rol din ce în ce mai important în viaţa personală şi profesională, fiind astfel puşi în faţă necesităţii de a trece această noţiune din abstract în concret. Cartea ajută cititorul ca acest transfer să se realizeze cu uşurinţă, cu plăcere şi entuziasm, oferindu-i un impuls pentru a-şi pune în practică ideile creative şi a le trece prin toate fazele unui proces creator."

"Ambele cărţi abordează tema creativităţii şi a importanţei ei în viaţa cotidiană, dacă titlul lui Phil Teer - Noua eră a imaginaţiei este un manifest ce pledează pentru existenţa unui venit de baza universal care să vină în sprijinul oamenilor, care nemaifiind preocupaţi de grija zilei de mâine, şi-ar putea folosi resursele pentru a fi creativi, cartea Ancăi Ghinea - Creatori în acţiune ne ajută să stimulăm creativitatea, să găsim inspiraţia în beznă, să ne folosim de limbaj pentru a crea magie prin scris." menţionează Iuliana Răducan, manager Editura Creator.

Noua eră a imaginaţiei a lui Phil Teer, este în schimb un manifest creativ pentru venitul universal de bază. Autorul analizează care sunt efectele creative, dar şi antreprenoriale ale experimentelor despre venitul de bază, ce ar putea deveni o soluţie universal pentru blocajele din procesul de creaţie. În carte sunt dezvoltate adevărate poveşti despre modul în care poeţii romantici au inventat consumerismul, artiştii au regenerat oraşe precum New York, Glasgow şi Berlin iar genii precum David Bowie, Bob Dylan, Kurt Vonnegut, Haruki Murakami şi mulţi alţii şi-au eliberat spiritele creative şi şi-au schimbat vieţile.

Phil Teer în cartea sa: "Când nu mai trebuie să ne facem griji cu privire la bani, avem ocazia să fim creativi pe scară largă. Venitul universal de bază este o idee foarte veche, dar care devine rapid ideea radicală a secolului XXI. Ar putea eradica sărăcia şi evita un viitor distopic mult previzionat de automatizare şi şomaj ridicat - dar ar putea avea şi un efect neaşteptat: o explozie a creativităţii în masă. Pur şi simplu, venitul de bază are potenţialul de a schimba totul."

Parteneri media: Radio România Cultural, Liternet, Zile şi Nopţi, Ziarul Metropolis, Suplimentul de Cultură, Spotmedia, Iqads, Observator Cultural, PRwave, Bookblog, Iqool, 4arte, SMARK.

Peştele din noi (II)

 

Neil Shubin
Peştele din noi
O călătorie în istoria de 3,5 miliarde de ani a corpului omenesc
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Walter Fotescu


***

Citiţi un prim fragment din această carte aici.

Fragment
Capitolul 11. Sensul tuturor lucrurilor (continuare)
Trecutul nostru de vânători - culegători: Obezitate, boli de inimă şi hemoroizi

În decursul istoriei noastre ca peşti am fost prădători activi în vechile oceane şi cursuri de apă. În trecutul nostru mai recent ca amfibieni, reptile şi mamifere, am fost fiinţe active vânând orice de la reptile la insecte. Chiar şi mai recent, ca primate, am fost animale arboricole active, hrănindu-ne cu fructe şi frunze. Primii oameni au fost vânători-culegători activi şi, în cele din urmă, agricultori. Aţi observat aici o temă recurentă? Firul comun este cuvântul "activ".

Vestea proastă este că cei mai mulţi dintre noi îşi petrec o mare parte a zilei nefiind deloc activi. În momentul acesta stau aşezat şi dactilografiez această carte, iar unii dintre voi stau la fel în timp ce o citesc (exceptându-i pe virtuoşii care o citesc în sala de fitness). Istoria evoluţiei noastre de la peşti la primii oameni nu ne-a pregătit în niciun fel pentru acest nou regim. Multe din maladiile vieţii moderne poartă amprenta coliziunii dintre prezent şi trecut.

Care sunt principalele cauze de deces la oameni? Patru din primele zece cauze - bolile cardiovasculare, diabetul, obezitatea şi atacul cerebral - au o anumită bază genetică şi, probabil, una istorică. Multe dintre dificultăţi se datorează aproape sigur faptului că avem un corp construit pentru un animal activ, dar stilul de viaţă al unui cartof.

În 1962, antropologul James Neel a abordat această idee din perspectiva regimului nostru alimentar. Formulând ceea ce a devenit cunoscut ca ipoteza "genotipului chibzuit", Neel a sugerat că strămoşii noştri umani au fost adaptaţi pentru o existenţă de tip prosperitate-penurie. Ca vânători-culegători, primii oameni vor fi cunoscut perioade de abundenţă, când vânatul mişuna şi vânătoarea avea succes. Aceste perioade de belşug erau întrerupte de vremuri de foamete, când strămoşii noştri aveau considerabil mai puţină mâncare.

Neel a emis ipoteza că această alternanţă opulenţă/foamete şi-a pus amprenta atât pe genele noastre, cât şi în bolile pe care le contractăm. În esenţă, Neel a propus că, în perioadele de abundenţă, corpurile strămoşilor noştri le-au permis să economisească resurse pe care să le folosească în perioadele de foamete. În acest context, depozitele de grăsime devin foarte utile. Energia din alimentele pe care le mâncăm este distribuită în aşa fel încât o parte susţine activităţile noastre curente, iar o parte este depozitată, de exemplu, în grăsime, pentru a fi folosită mai târziu. Distribuirea aceasta funcţionează bine într-o lume care alternează între prosperitate şi penurie, dar ea eşuează lamentabil într-un mediu în care alimente consistente sunt disponibile 24/7. Obezitatea şi maladiile asociate - diabetul legat de vârstă, hipertensiunea arterială şi bolile de inimă - sunt o consecinţă naturală. Ipoteza genotipului chibzuit ar putea explica de asemenea de ce ne plac alimentele grase. Ele au o valoare ridicată în ceea ce priveşte conţinutul energetic, lucru care în trecutul nostru îndepărtat ar fi reprezentat un avantaj categoric.

Stilul de viaţă sedentar ne afectează şi în alte moduri, fiindcă sistemul nostru circulator a apărut iniţial în animale mai active.

Inima noastră pompează sânge, iar acesta este purtat la organe prin artere şi se întoarce la inimă prin vene. Fiind mai apropiate de pompă, presiunea sângelui din artere este mult mai mare decât în vene. Aceasta poate fi o problemă pentru sângele care trebuie să se întoarcă la inimă din picioare. Sângele din picioare trebuie să urce la deal, ca să zicem aşa, prin venele din picioare şi apoi până în piept. Dacă sângele are o presiune prea mică, el nu va urca până sus. Dispunem de două structuri anatomice care ajută sângele să urce. Prima structură este alcătuită din mici valve care permit sângelui să urce, dar îl împiedică să coboare. Cealaltă structură sunt muşchii picioarelor. Când mergem îi contractăm, iar contracţia aceasta serveşte la pomparea sângelui în sus prin venele picioarelor. Valvele unidirecţionale şi pomparea efectuată de muşchii picioarelor permit sângelui să urce de la picioare la piept.

Sistemul acesta funcţionează impecabil la un animal activ care-şi foloseşte picioarele ca să meargă, să alerge şi să sară. El însă nu funcţionează bine într-o fiinţă mai sedentară. Dacă picioarele nu sunt îndeajuns întrebuinţate, muşchii nu vor pompa sângele în sus prin vene. Pot apărea probleme dacă sângele stagnează în vene, fiindcă stagnarea cauzează deteriorarea valvelor. Aceasta este cauza varicelor. Când valvele se degradează, sângele stagnează în vene. Venele devin tot mai mari, umflându-se şi urmând trasee întortocheate în picioare.

Inutil să mai spunem, aranjamentul venelor poate fi sursa unor reale dureri în posterior. Şoferii de camion şi alte persoane care stau aşezate lungi perioade de timp au o predispoziţie îndeosebi spre hemoroizi, un alt preţ de plătit în schimbul unei vieţi sedentare. În lungile ore petrecute în poziţia aşezat, sângele stagnează în venele şi spaţiile din jurul rectului. Stagnarea sângelui duce la formarea hemoroizilor - astfel, ni se reaminteşte într-un mod neplăcut că nu am fost construiţi pentru a şedea prea mult şi, mai ales, nu pe suprafeţe moi.

Trecutul ca primate: vorbirea nu e ieftină

Vorbirea are un preţ piperat: asfixia şi apneea în somn ocupă un loc de frunte pe lista problemelor pe care suntem nevoiţi să le suportăm pentru a ne bucura de darul vorbirii.

Producem sunete articulate controlând mişcările limbii, ale laringelui şi ale părţii din spate a gâtului. Toate acestea sunt modificări relativ simple ale proiectului de bază al unui mamifer sau al unei reptile. Aşa cum am văzut în Capitolul 5, laringele uman este alcătuit mai ales din cartilaje ale arcului branhial, corespunzând cu barele branhiilor la rechini sau la peşti. Partea din spate a gâtului, care se extinde de la ultimul molar până imediat deasupra laringelui, are pereţi flexibili care se pot deschide şi închide. Pentru a vorbi articulat, ne mişcăm limba, modificăm forma gurii şi contractăm un număr de muşchi care controlează rigiditatea acestui perete.

Apneea în somn este un compromis potenţial primejdios pentru capacitatea de a vorbi. În timpul somnului, muşchii gâtului se relaxează. La majoritatea oamenilor, aceasta nu constituie o problemă, dar la unii pasajul poate intra în colaps, astfel încât trec perioade relativ lungi de timp fără respiraţie. Aceasta, fireşte, poate fi foarte periculos, mai ales la oamenii cu boli de inimă. Flexibilitatea gâtului, atât de utilă pentru capacitatea noastră de a vorbi, ne face susceptibili la o formă de apnee în somn care rezultă din obstrucţia căilor respiratorii.

Un alt compromis al acestui proiect este asfixia. Gura noastră duce atât la trahee, prin care respirăm, cât şi la esofag, aşa încât folosim acelaşi pasaj pentru a înghiţi, a respira şi a vorbi. Aceste trei funcţii pot intra în conflict, de pildă, atunci când o bucată de mâncare rămâne în trahee.

Trecutul ca peşti şi mormoloci: sughiţul

Acest neajuns îşi are rădăcinile în istoria noastră comună cu peştii şi mormolocii. Dacă există vreo consolare pentru faptul că sughiţăm, aceea este că împărtăşim suferinţa aceasta cu multe alte mamifere. Pisicile pot fi stimulate să sughiţe trimiţând un impuls electric către o mică porţiune de ţesut din trunchiul lor cerebral. Se crede că zona aceasta din trunchiul cerebral este centrul care controlează reflexul complicat pe care-l numim sughiţ.

Reflexul sughiţului este un spasm stereotip implicând un număr de muşchi din peretele corpului, diafragmă, gât şi laringe. Un spasm în unul sau doi dintre nervii importanţi care controlează respiraţia face ca muşchii aceştia să se contracte. Rezultatul este o inspiraţie foarte bruscă. Pe urmă, după aproximativ 35 de milisecunde, o clapă de ţesut din spatele laringelui (epiglota) închide partea superioară a căilor respiratorii. Inhalarea rapidă urmată de o scurtă închidere a tubului produce "hic-ul".

Problema este că rareori sughiţăm doar o singură dată. Opriţi sughiţurile după primele cinci sau zece şi aveţi o şansă decentă să puneţi capăt întregului acces. Rataţi acea fereastră şi accesul de sughiţ se poate prelungi în medie până la şaizeci. Inhalarea de dioxid de carbon (respirând în binecunoscuta pungă de hârtie) şi întinderea peretelui corpului (printr-o inspiraţie adâncă urmată de apnee) pot pune capăt rapid sughiţurilor la unii dintre noi. Dar nu la toţi. În unele cazuri patologice sughiţurile se pot prelungi extrem de mult. Cel mai lung acces de sughiţ neîntrerupt la o persoană a durat din 1922 până în 1990.

Tendinţa de a sughiţa este o altă influenţă a trecutului nostru. Sunt două aspecte la care trebuie să ne gândim. Primul este ce anume cauzează spasmul nervilor care declanşează sughiţul. Al doilea este ce controlează acel "hic" distinct, succesiunea abruptă inspiraţie-închiderea glotei. Spasmul nervilor este un produs al istoriei noastre ca peşti, în timp ce sughiţul propriu-zis este rezultatul istoriei noastre comune cu animale precum mormolocii.

Mai întâi peştii. Creierul poate controla respiraţia fără niciun efort conştient din partea noastră. Cea mai mare parte a activităţii are loc în trunchiul cerebral, la graniţa dintre creier şi măduva spinării. Trunchiul cerebral trimite impulsuri nervoase către principalii muşchi respiratori. Respiraţia decurge conform unei scheme. Muşchii pieptului, diafragmei şi gâtului se contractă într-o ordine bine definită. În consecinţă, partea aceasta a trunchiului cerebral e cunoscută sub numele de "generatorul central de scheme". Regiunea aceasta poate produce scheme ritmice de activare a nervilor şi, în consecinţă, a muşchilor. O serie de asemenea generatori în creier şi măduva spinării controlează alte comportamente ritmice, precum înghiţitul şi mersul.

Problema este că, la origine, trunchiul cerebral a controlat respiraţia la peşti; el a fost recondiţionat pentru a funcţiona la mamifere. Rechinii şi peştii osoşi au o porţiune a trunchiului cerebral care controlează contracţia ritmică a muşchilor în gât şi în jurul branhiilor. Toţi nervii care controlează aceste zone provin dintr-o porţiune bine definită a trunchiului cerebral. Putem vedea acest aranjament al nervilor chiar şi la unii dintre "cei mai primitivi" peşti din registrul fosil. Ostracodermii, din roci vechi de peste 400 de milioane de ani, păstrează mulaje ale creierului şi nervilor cranieni. La fel ca în peştii actuali, nervii care controlează respiraţia pornesc din trunchiul cerebral.

Aceasta funcţionează foarte bine la peşti, dar pentru mamifere este un aranjament nefericit. La peşti, nervii care controlează respiraţia nu trebuie să meargă foarte departe de trunchiul cerebral. Branhiile şi laringele în general înconjoară zona aceasta a creierului. Noi, mamiferele, avem o altă problemă. Respiraţia noastră este controlată de muşchi din peretele toracelui şi de diafragmă, muşchiul plat care separă toracele de abdomen. Contracţia diafragmei controlează inspiraţia. Nervii care controlează diafragma ies din creier la fel ca la peşti şi părăsesc trunchiul cerebral în apropierea gâtului. Nervii aceştia, nervul vag şi cel frenic, pornesc de la baza craniului şi străbat cavitatea toracică pentru a ajunge la diafragmă şi porţiuni ale pieptului care controlează respiraţia. Acest traseu întortocheat creează probleme; într-un proiect raţional, nervii nu ar fi pornit din dreptul gâtului, ci al diafragmei. Din păcate, tot ce interferează cu unul dintre aceşti nervi poate să le blocheze funcţionarea sau să provoace un spasm.

Dacă traseul ciudat al nervilor noştri este produsul istoriei noastre ca peşti, sughiţul propriu-zis probabil că este produsul istoriei noastre ca amfibieni. Sughiţul este un comportament respirator unic prin care o inhalare bruscă de aer este urmată de coborârea epiglotei. Se pare că sughiţul este controlat de un generator central de scheme din trunchiul cerebral: să stimulăm această regiune cu un impuls electric şi vom stimula sughiţul. E logic ca sughiţatul să fie controlat de un generator central de scheme, deoarece, la fel ca în alte comportamente ritmice, în timpul sughiţului se produce o succesiune de evenimente.

Se dovedeşte că generatorul de scheme răspunzător pentru sughiţ este practic identic cu unul existent în amfibieni. Şi nu în orice amfibieni, ci în mormoloci, care folosesc atât plămâni, cât şi branhii pentru a respira. Mormolocii folosesc acest generator de scheme atunci când respiră prin branhii. În acea împrejurare, ei vor să pompeze apă în gură, gât şi prin branhii, fără ca apa să le intre în plămâni. Pentru a împiedica acest lucru, ei coboară epiglota, clapa care astupă tubul respirator. Iar pentru a coborî epiglota, mormolocii au un generator central de scheme în trunchiul lor cerebral, astfel încât o inspiraţie este urmată imediat de coborârea epiglotei. Ei pot să respire cu branhiile mulţumită unei forme extinse de sughiţ.

Paralelele dintre sughiţul nostru şi respiraţia branhială la mormoloci sunt atât de vaste, încât mulţi au sugerat că cele două fenomene sunt unul şi acelaşi lucru. Respiraţia branhială la mormoloci poate fi blocată de dioxidul de carbon, la fel ca şi în cazul sughiţurilor noastre. Putem de asemenea bloca respiraţia branhială prin dilatarea peretelui toracelui, la fel cum putem opri sughiţul inspirând adânc şi ţinându-ne respiraţia. Poate că am reuşi să blocăm respiraţia branhială la mormoloci dacă i-am pune să bea un pahar cu apă în timp ce stau cu capul în jos.

Trecutul ca rechini: herniile

Predispoziţia noastră spre hernii, cel puţin acelea inghinale, rezultă din distorsionarea unui corp de peşte până la transformarea lui într-un mamifer.

Peştii au gonade care li se extind spre piept, apropiindu-se de inimă. Mamiferele nu au aşa ceva şi în aceasta constă problema lor. Este un lucru foarte bun faptul că gonadele noastre nu sunt situate cât mai sus în piept şi aproape de inimă (deşi, poate că depunerea Jurământului de credinţă ar deveni o experienţă cu totul aparte). Dacă gonadele noastre ar fi în piept, nu am fi capabili să ne reproducem.

Despicaţi burta unui rechin de la gură până la coadă. Primul lucru pe care-l veţi vedea este ficatul, un munte de ficat. Ficatul rechinilor este enorm. Unii zoologi cred că mărimea ficatului contribuie la flotabilitatea rechinului. Îndepărtaţi ficatul şi veţi găsi gonadele extinzându-se până aproape de inimă, în zona "pieptului". Aranjamentul acesta e tipic pentru majoritatea peştilor: gonadele se găsesc în partea anterioară a corpului.

În noi, la fel ca în majoritatea mamiferelor, aranjamentul acesta ar fi dezastruos. Masculii produc continuu spermatozoizi pe toată durata vieţii. Spermatozoizii sunt mici celule mofturoase care au nevoie exact de nivelul adecvat de temperatură pentru a se dezvolta corect în cele trei luni cât trăiesc. Dacă este prea cald, spermatozoizii sunt malformaţi; dacă este prea frig, aceştia mor. Masculii mamiferelor au un mic dispozitiv ingenios pentru controlul temperaturii aparatului producător de spermatozoizi: scrotul.

Aşa cum ştim cu toţii, gonadele masculine se găsesc într-un săculeţ. În pielea săculeţului testicular sunt muşchi care se pot extinde şi contracta în funcţie de schimbările de temperatură. Muşchi se găsesc şi în canalele spermatice. În acest fel se explică şi efectul unui duş rece: scrotul se va strânge mai aproape de corp când este frig. Întreaga formaţiune se ridică şi coboară în funcţie de temperatură. Aceasta este o metodă de a optimiza producţia unor spermatozoizi sănătoşi.

Legănarea scrotului serveşte de asemenea ca semnal sexual la multe mamifere. Dacă vom cântări, pe de o parte, avantajele fiziologice de a avea gonade în afara peretelui corpului şi, pe de altă parte, beneficiile ocazionale pe care le oferă aceasta la găsirea unei perechi, avantajele de a avea un scrot înclină în favoarea îndepărtaţilor noştri strămoşi mamifere.

Problema cu acest aranjament este că tuburile care duc sperma la penis au un traseu sinuos. Sperma se deplasează de la testicule în scrot prin canalul spermatic. Canalul iese din scrot, se îndreaptă în sus spre talie, face o buclă deasupra pelvisului, apoi traversează pelvisul şi străbate penisul. De-a lungul acestui traseu complex, sperma primeşte fluide seminale de la un număr de glande conectate la canal.

Motivul acestei rute absurde se găseşte în istoria dezvoltării şi a evoluţiei corpului omenesc. Gonadele umane îşi încep dezvoltarea aproape în acelaşi loc ca cele ale rechinilor: sus, aproape de ficat. Pe măsură ce cresc şi se dezvoltă, gonadele coboară. La sexul feminin, ovarele coboară din secţiunea mediană până în apropierea uterului şi a trompelor uterine. În acest mod, ovulul nu trebuie să străbată o distanţă mare pentru a fi fecundat. La sexul masculin, coborârea merge şi mai departe.

Coborârea gonadelor, în special la sexul masculin, creează un punct slab în peretele corpului. Pentru a vizualiza ce se întâmplă când testiculele şi canalul spermatic coboară pentru a forma un scrot, imaginaţi-vă că împingeţi cu pumnul o foaie de cauciuc. În exemplul acesta, pumnul vostru devine echivalentul testiculelor, iar braţul, al canalului spermatic. Problema este că aţi creat un mic spaţiu în locul unde se află braţul. Acolo unde cândva foaia de cauciuc era un simplu perete, aţi format acum un alt spaţiu, între braţ şi foaia de cauciuc, unde pot să alunece lucrurile. Este ceea ce se întâmplă în esenţă în multe tipuri de hernii inghinale la bărbaţi. Unele dintre acestea sunt congenitale - când o parte din intestin coboară împreună cu testiculele. Mai există şi hernii inghinale dobândite - când ne contractăm muşchii abdominali, intestinele presează peretele corpului. O slăbiciune în peretele corpului înseamnă că intestinele pot să scape din cavitatea corpului şi să fie comprimate alături de canalul spermatic.

Femeile sunt mult mai rezistente decât bărbaţii, mai ales în partea aceasta a corpului. Peretele abdominal la sexul feminin este mult mai puternic decât la bărbaţi, fiindcă femeile nu au un tub enorm care să le traverseze peretele abdominal. Acesta constituie un avantaj dacă vă gândiţi la presiunile enorme la care sunt supuşi pereţii corpului femeii în timpul sarcinii şi la naştere. Un tub prin peretele corpului ar fi fost exact ce mai lipsea. Tendinţa bărbaţilor de a face hernii este un compromis între trecutul nostru ca peşti şi prezentul nostru ca mamifere.

Trecutul microbian: bolile mitocondriale

Mitocondriile există în fiecare celulă din corpul nostru, îndeplinind un număr remarcabil de funcţii. Sarcina lor cea mai evidentă este să transforme oxigenul şi zaharurile într-o formă de energie pe care o putem folosi în interiorul celulelor. Alte funcţii includ: metabolizarea toxinelor în ficat şi regularizarea diverselor funcţii ale celulelor. Observăm mitocondriile numai atunci când lucrurile nu merg bine. Din păcate, lista bolilor cauzate de funcţionarea defectuoasă a mitocondriilor este extraordinar de lungă şi de complexă. Dacă există o problemă în reacţiile chimice în care se consumă oxigen, producerea de energie poate fi afectată. Disfuncţia poate fi limitată la ţesuturi individuale, de pildă ochii, sau poate afecta toate sistemele din corp. În funcţie de localizarea şi gravitatea disfuncţiei, se poate întâmpla orice, de la infirmitate la moarte.

Multe dintre procesele vitale la om reflectă istoria mitocondriilor noastre. Reacţia în lanţ de evenimente chimice în urma cărora zaharurile şi oxigenul sunt transformate în energie utilizabilă şi dioxid de carbon a apărut în urmă cu miliarde de ani; versiuni ale acestei reacţii încă se mai pot vedea în diverse microorganisme. Mitocondriile poartă în ele trecutul acesta bacterian: cu o întreagă structură genetică şi microstructură celulară similare cu ale bacteriilor, este un fapt general acceptat că au apărut iniţial din microorganisme independente în urmă cu peste un miliard de ani. În fapt, întregul aparat generator de energie al mitocondriilor a apărut în unul din aceste tipuri de bacterii străvechi.

Trecutul organismelor bacteriene poate fi folosit în avantajul nostru pentru a studia bolile mitocondriilor - de fapt, printre cele mai bune modele experimentale pentru studiul acestor boli sunt bacteriile. Este o metodă eficientă, deoarece cu bacteriile putem face tot felul de experimente care nu sunt posibile cu celulele umane. Unul dintre studiile cu cele mai mari provocări a fost efectuat de o echipă de oameni de ştiinţă din Italia şi Germania. Boala pe care au studiat-o ucide invariabil copiii care se nasc cu ea. Numită cardioencefalomiopatie, este rezultatul unei modificări genetice care întrerupe funcţia metabolică normală a mitocondriilor. Studiind un pacient care avea boala, echipa europeană a identificat un loc în ADN care prezenta o modificare suspectă. Având cunoştinţe despre istoria evoluţiei vieţii, ei şi-au îndreptat apoi atenţia către microorganismul numit Paracoccus denitrificans, calificat adesea drept o mitocondrie independentă fiindcă genele sale şi tiparele reacţiilor chimice sunt atât de similare cu ale mitocondriilor. Gradul de similaritate a fost evidenţiat de echipa europeană. Cercetătorii au produs în genele bacteriei aceeaşi schimbare pe care au observat-o la pacientul lor uman. Ceea ce au descoperit este foarte verosimil, odată ce ne cunoaştem istoria. Aceştia au reuşit să simuleze la o bacterie părţi ale unei boli mitocondriale umane, cu practic aceeaşi schimbare a metabolismului. Astfel, au folosit în avantajul nostru o parte a istoriei noastre de mai multe miliarde de ani.

Exemplul cu microorganismele nu este unic. Judecând după Premiile Nobel pentru medicină şi fiziologie acordate în ultimii treisprezece ani, aş fi putut numi cartea aceasta Musca din noi, Viermele din noi sau Drojdia din noi. Cercetări de pionierat asupra muştelor au obţinut în 1995 Premiul Nobel pentru medicină pentru descoperirea unui set de gene care construiesc corpul omenesc şi corpul altor animale. Nobelul pentru medicină în 2002 şi 2006 a fost acordat pentru progrese semnificative în genetica umană şi în domeniul sănătăţii rezultate din studierea unui viermişor cu aspect insignifiant (C. elegans). Similar, în 2001, analize dibace ale drojdiilor (inclusiv cea folosită în brutărie) şi aricilor de mare au obţinut Nobelul pentru medicină, aruncând o lumină mai bună asupra unor aspecte fundamentale de biologie celulară. Acestea nu sunt descoperiri ezoterice făcute pe vieţuitoare obscure şi neimportante. Cunoştinţele dobândite din studiul drojdiei, al muştelor, viermilor şi, da, al peştilor, ne explică modul de funcţionare al corpului omenesc, cauzele multora dintre bolile de care suferim, dar şi cum putem dezvolta mijloacele care să ne ajute să trăim o viaţă mai lungă şi mai sănătoasă.

Epilog

Ca părinte a doi copii, am petrecut în ultima vreme mult timp în grădini zoologice, muzee şi acvarii. Este o experienţă stranie pentru mine să vin ca vizitator în locurile acestea în care am fost implicat timp de decenii, lucrând la colecţiile muzeelor şi ocazional ajutând la pregătirea unor expoziţii. În timpul excursiilor de familie, am ajuns să realizez cât de insensibil am devenit prin vocaţia mea la frumuseţea şi complexitatea sublimă a lumii şi a corpului omenesc. Predau şi scriu despre milioane de ani de istorie şi despre lumi vechi şi bizare, iar de obicei viziunea mea este detaşată şi analitică. Acum experimentez ştiinţa împreună cu copiii mei, chiar în acele locuri în care m-am îndrăgostit prima oară de ea.

De curând, am trăit un moment special împreună cu fiul meu la Muzeul Ştiinţei şi Industriei din Chicago. Am mers frecvent acolo în ultimii trei ani, datorită pasiunii sale pentru trenuri, dar şi fiindcă în mijloc este o machetă imensă de cale ferată. Am petrecut nenumărate ore la acea expoziţie, urmărind modele de locomotivă în scurta lor călătorie de la Chicago la Seattle. După un număr de vizite săptămânale la acest sanctuar al "obsedaţilor" de trenuri, am mers cu Nathaniel în părţi ale muzeului pe care nu le vizitasem nici în aventurile noastre feroviare, nici în ocazionalele incursiuni printre tractoarele şi avioanele în mărime naturală. În partea din spate a muzeului, în Centrul Spaţial Henry Crown, coborau din tavan modele ale planetelor, iar în vitrine erau expuse costume spaţiale şi alte suveniruri ale programului spaţial din anii 1960 şi 1970. Avusesem impresia că în spatele muzeului voi vedea obiecte banale, care nu-şi găsiseră locul în expoziţiile importante din faţă. Unul dintre exponate era o capsulă spaţială uzată care se putea vizita la exterior, dar puteai şi să arunci o privire înăuntru. Nu atrăgea atenţia; părea mult prea mică şi rudimentară pentru a fi ceva realmente important. Placheta era ciudat de formală şi a trebuit s-o citesc de mai multe ori înainte să-mi dau seama: acesta era Modulul de Comandă original al lui Apollo 8, vehiculul care-i purtase pe James Lovell, Frank Borman şi William Anders în prima călătorie a oamenilor până la Lună şi înapoi. Aceasta a fost nava spaţială al cărei parcurs îl urmărisem în vacanţa de Crăciun din clasa a treia şi iată-mă, treizeci şi opt de ani mai târziu, împreună cu fiul meu, privind obiectul real. Fireşte că era uzată. Vedeam cicatricele călătoriei şi ale ulterioarei sale întoarceri pe Pământ. Nathaniel nu era deloc interesat, aşa încât am încercat să-i explic ce a fost acel obiect. Dar nu puteam vorbi; vocea mi-era sugrumată de atâta emoţie, încât cu greu puteam rosti un singur cuvânt. După câteva minute mi-am revenit şi i-am spus povestea călătoriei Omului pe Lună.

Totuşi, povestea pe care nu i-o pot spune până când nu va creşte mai mare este motivul pentru care mi-a pierit glasul de emoţie. Povestea adevărată este că Apollo 8 este un simbol pentru puterea ştiinţei de a explica universul şi a-l face cognoscibil. Rămâne discutabil în ce măsură programul spaţial a avut o motivaţie ştiinţifică sau politică, dar faptul central rămâne la fel de clar în prezent cum a fost în anul 1968: Apollo 8 a fost produsul optimismului esenţial care alimentează ştiinţa autentică. El exemplifică felul în care necunoscutul nu trebuie să fie o sursă de suspiciune, frică sau refugiere în superstiţie, ci o motivaţie pentru a continua să punem întrebări şi să căutăm răspunsuri.

Aşa cum programul spaţial ne-a schimbat viziunea despre Lună, paleontologia şi genetica ne schimbă viziunea despre noi înşine. Pe măsură ce ajungem să ştim mai mult, ceea ce părea cândva distant şi intangibil devine accesibil înţelegerii şi la îndemâna noastră. Trăim într-o epocă a descoperirilor, când ştiinţa dezvăluie funcţiile interne ale unor făpturi atât de diferite precum meduzele, viermii şi şoarecii. Începem să întrezărim soluţia unuia din cele mai mari mistere ale ştiinţei - deosebirile genetice care disting oamenii de alte fiinţe vii. Asociaţi aceste cunoştinţe noi şi redutabile cu faptul că unele dintre cele mai importante descoperiri în paleontologie - noi fosile şi noi instrumente cu ajutorul cărora să le analizăm - s-au produs în ultimii douăzeci de ani, şi adevărurile istoriei noastre ne vor apărea cu tot mai mare precizie. Privind în urmă la miliardele de ani de schimbări, tot ceea ce pare nou sau unic în istoria evoluţiei vieţii este în realitate material vechi care a fost reciclat, recombinat, reorientat sau modificat într-altfel pentru utilizări noi. Aceasta este povestea fiecărei părţi din noi, de la organele noastre de simţ şi până la capul nostru, de fapt, întregul plan al corpului.

Ce înseamnă miliardele de ani de istorie pentru vieţile noastre actuale? Din înţelegerea modului în care corpul nostru şi mintea noastră au evoluat din părţi comune cu alte fiinţe vii, vor veni răspunsuri la întrebări fundamentale cu care ne confruntăm - despre funcţionarea organelor noastre interne şi locul nostru în natură. Cu greu mi-aş putea imagina un demers mai frumos sau mai profund din punct de vedere intelectual decât acela de a identifica originile noastre ca oameni, dar şi remediile la multe dintre bolile de care suferim, adânc cuibărite în unele dintre făpturile cele mai umile care au trăit vreodată pe planeta noastră.

Introducere la Planul de recuperare a sistemului imunitar

 

Dr. Susan S. Blum şi Michele Bender
Planul de recuperare a sistemului imunitar.
Un program în 4 paşi recomandat pentru tratarea bolilor autoimune
Editura Herald, 2020
traducere din engleză de Ioana Mihalache

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere
Începutul. Un nou parteneriat

America se confruntă cu o nouă epidemie. Nu ajunge pe prima pagină a ziarelor şi nici nu este anunţată în jurnalul ştirilor de seară, dar există şi este o boală debilitantă şi potenţial fatală. Este vorba despre epidemia afecţiunilor autoimune. Afecţiunile autoimune se numără printre cele mai răspândite forme de boli cronice din Statele Unite şi afectează, în prezent, aproximativ 23,5 milioane de americani. Pacienţii care suferă de astfel de afecţiuni din spectrul bolilor cronice sunt mai numeroşi decât cei care suferă de cancer sau de boli cardiace, dar majoritatea dintre noi nici măcar nu ştim ce anume sunt aceste afecţiuni autoimune. Lipsa de conştientizare ne este, literalmente, fatală. Aceste afecţiuni autoimune provoacă dureri severe, duc la instalarea diverselor dizabilităţi şi se pot solda chiar şi cu moartea. Încă şi mai rău este faptul că multe dintre persoanele care prezintă afecţiuni autoimune suferă din cauza unor astfel de simptome pentru că medicii care adoptă practicile convenţionale fie nu-şi dau seama ce anume este în neregulă, fie nu pot ajunge la rădăcina problemei.

Soluţia este medicina funcţională, o specializare dezvoltată în ultimii zece ani, care urmăreşte inversarea evoluţiei acestor afecţiuni cronice. Există speranţă. Ea este acum în mâinile dumneavoastră.

De ce să apară o carte despre bolile autoimune?

Există peste o sută de afecţiuni autoimune diferite şi toate sunt boli cronice severe, cauzate de o problemă de fond localizată la nivelul sistemului imunitar. Cartea de faţă este un semnal de alarmă: aceste afecţiuni sunt reversibile şi vindecabile dacă sunt depistate devreme, înainte să progreseze şi să provoace dureri severe, apariţia dizabilităţilor sau chiar moartea. Primele simptome pot fi o stare vagă de oboseală, dureri articulare sau de muşchi, precum şi sentimentul persistent că ceva nu este în regulă. Prin intermediul unor simple analize de sânge se poate stabili un diagnostic în acest stadiu incipient al bolii, iar ulterior, urmând paşii descrişi în cartea de faţă, sistemul imunitar poate fi reechilibrat înainte să apară daune ireversibile la nivelul creierului, al articulaţiilor, al glandei tiroide, al vaselor de sânge sau al altor organe vitale. Dacă suferiţi deja de ceva timp de o afecţiune autoimună şi ţesuturile v-au fost afectate într-o oarecare măsură, cartea de faţă vă va ajuta să vă simţiţi mai bine în general, vă va arăta cum puteţi inversa efectele bolii şi cum să preveniţi o degradare mai severă a ţesuturilor specifice afectate. Medic fiind, sunt de multă vreme conştientă de existenţa afecţiunilor autoimune precum boala Graves, artrita reumatoidă (AR), boala Crohn, colita ulcerativă, lupusul, scleroza multiplă (SM), tiroida Hashimoto, psoriazisul, alopecia areata, vitiligo, sindromul Sjögren sau sclerodermia, printre altele. Dar atunci când am fost diagnosticată personal cu una dintre aceste afecţiuni, atât viaţa mea personală, cât şi cea profesională s-au schimbat pentru totdeauna.

Povestea mea

Mai înainte de a continua, permiteţi-mi să mă prezint aşa cum aş face-o dacă aţi fi unul dintre pacienţii mei. Mă numesc Susan Blum, sunt doctor cu multiple specializări în domeniul medicinei de prevenţie, precum şi profesor asistent în cadrul Departamentului de Medicină de Prevenţie din cadrul Mount Sinai School of Medicine din New York. Sunt, de asemenea, fondatorul Blum Center for Health din Rye Brook, New York.

Când eram studentă, am pornit pe drumul medicinei tradiţionale. Apoi, în timpul rezidenţiatului pe care îl susţineam în domeniul medicinei interne, am realizat curând că nu doresc să mă concentrez doar asupra bolilor sau afecţiunilor; îmi doream mai degrabă să studiez modalităţile de prevenire a acestor afecţiuni. În acea perioadă însă, medicina de prevenţie consta, în cea mai mare parte, numai din teste de screening şi programe publice de sănătate. Nu făcea parte din practica zilnică a unui doctor. Medicilor nu li se ofereau, în timpul anilor de pregătire, instrumentele necesare pentru a-i putea ajuta pe pacienţi să îşi schimbe comportamentele, să îi îndrume, de pildă, să mănânce sănătos sau să îşi reducă nivelul de stres. Ştiam că vreau să am un alt parcurs ca medic, aşa că am căutat să mă instruiesc în cadrul unor instituţii considerate "neconvenţionale" la momentul respectiv. Eram interesată în special de legătura dintre stres, nutriţie şi boală.

M-am abătut de la cărarea bătătorită a medicinei tradiţionale către o abordare mai holistică, înspre un domeniu abia apărut, numit medicină funcţională. Am urmat mai întâi un program în cadrul Center for Mind-Body Medicine din Washington, D.C., unde am învăţat care sunt instrumentele adecvate pentru managementul stresului, precum şi metodele de inversare a efectelor stresului asupra organismului. Ulterior, la Institutul de Medicină Funcţională, am învăţat în ce mod influenţează hrana aceste procese - ea poate fie să susţină starea de sănătate, fie să conducă la boală. Când am început să aplic în tratarea propriilor pacienţi ceea ce învăţasem despre managementul stresului şi despre nutriţie, am putut observa în mod direct felul cum aceste metode îi ajută pe oameni să prevină şi chiar să inverseze evoluţia afecţiunilor autoimune. Aceste două idei - prevenirea şi inversarea evoluţiei afecţiunilor cronice - au devenit pasiunea mea şi constituie esenţa practicii mele medicale din prezent. Există însă o categorie de afecţiuni în care se dovedeşte că aceste tehnici pot cu adevărat să salveze vieţi: categoria bolilor autoimune.

Ştiu acest lucru nu doar pentru că am văzut beneficiile în cazul pacienţilor mei care suferă de afecţiuni autoimune, ci şi pentru că am putut observa impactul acestor tehnici chiar în cazul meu, atunci când eu însămi am fost diagnosticată cu o boală autoimună.

Mi-am descoperit afecţiunea acum mai bine de un deceniu, când o prietenă m-a întrebat de ce am mâinile atât de galbene. Eu nu băgasem de seamă, dar prietena mea avea dreptate, aşa că mi-am făcut imediat analize de sânge pentru a afla ce se întâmplă.

"Suferiţi de hipotiroidism", mi-a spus doctorul, după ce au ieşit rezultatele analizelor. Eu să am probleme cu tiroida? Nu-mi venea să cred. Hipotiroidismul este o afecţiune în care glanda tiroidă nu produce suficient hormon tiroidian. Acest hormon este necesar organismului pentru a transforma betacarotenului - un nutrient care se găseşte în fructele şi legumele galbene şi portocalii - în vitamina A. Din cauză că această transformare chimică nu avea loc, în cazul meu, tot betacarotenul din regimul meu alimentar sănătos nu era procesat cum trebuie. În schimb, aceşti nutrienţi se stocau în organism, iar unul dintre simptome era culoarea galbenă a mâinilor. Privind retrospectiv, am realizat că acesta nu era singurul simptom. O altă manifestare era faptul că trebuia să mă străduiesc din greu să nu iau în greutate, iar un al treilea indiciu era faptul că mă simţeam adesea foarte obosită. La momentul respectiv însă nu mi-am dat seama că toate aceste detalii semnalau existenţa unei probleme. Fuseseră parte din viaţa mea de atâta timp, încât le consideram "normale".

Investigaţiile ulterioare au scos la iveală încă şi mai multe veşti proaste. Sufeream de o afecţiune autoimună numită tiroidită Hashimoto. Cu alte cuvinte, sistemul meu imunitar, care funcţionează, în mod normal, ca un sistem de protecţie în lupta zilnică a organismului împotriva infecţiilor şi a altor factori invadatori, nu mă mai proteja şi nu mă mai apăra. Dimpotrivă, celulele mele imune acţionau împotriva glandei tiroide, atacând-o şi afectându-i funcţia până în punctul în care aceasta se străduia fără succes să producă suficient hormon tiroidian. Eram şocată. Devenisem vegetariană de ani buni, făceam sport cu regularitate, practicam yoga şi meditaţia şi cultivasem, în plan spiritual, o credinţă puternică. Mă confruntasem, în psihoterapie, cu demonii interiori şi eram, în sfârşit, mulţumită cu viaţa mea. Întrucât făceam deja tot ceea ce socoteam că este corect şi necesar, să mă pomenesc diagnosticată cu o afecţiune autoimună era ceva şocant şi înspăimântător. Mai mult, eram şi medic, aşa că pur şi simplu nu puteam să cred că în organismul meu se petrecea ceva despre care eu să nu fi ştiut.

Medicul meu a minimalizat însă importanţa acestei veşti supărătoare. "Nu e mare lucru", a spus el. "O să începi tratamentul cu hormoni tiroidieni de substituţie şi o să fie bine." Nu e mare lucru? Poate că nu era pentru el, dar intuiţia îmi spunea că anumite lucruri nu erau în regulă. Organismul meu nu era în echilibru, iar eu voiam să ştiu de ce. De ce sufeream tocmai eu de această afecţiune? Şi de ce tocmai acum? Pentru a-mi înţelege boala, am decis să o folosesc ca pe o oportunitate de a explora tot ceea ce atât medicina tradiţională, cât şi cea netradiţională aveau de oferit. Nu doream să iau o pastilă care doar să mascheze problema şi să acţioneze doar asupra simptomelor. Voiam să ştiu, în primul rând, de ce apăruseră aceste simptome.

Cum m-a ajutat medicina funcţională

Călătoria în care am pornit după ce am fost diagnosticată cu tiroidită Hashimoto m-a condus pe o traiectorie mai profundă în domeniul unic şi, la momentul respectiv, relativ nou al medicinei funcţionale - o abordare care se adresează persoanei ca întreg, nu doar simptomelor manifestate din cauza afecţiunii. După ce am primit diagnosticul, am început să aplic principiile învăţate la Institutul de Medicină Funcţională, pentru a mă trata. Ca urmare, am descoperit că, din cauza unei predispoziţii genetice, sunt expusă unui risc înalt de a dezvolta afecţiuni autoimune. Am mai aflat şi că organismul meu nu reuşeşte să elimine mercurul din sistem. (Mercurul este o toxină care distruge ţesuturile din organismul uman şi reprezintă o potenţială cauză a bolilor autoimune). Am început un regim alimentar fără gluten şi am redus expunerea la mercur, nemaiconsumând peşte cu o concentraţie ridicată de mercur (cum ar fi tonul, peştele-spadă, ţipar şi bibanul vărgat) şi, în decurs de doi ani, mi-am înlăturat multe dintre plombele dentare cu amalgam. Am început să beau shake-uri de proteine care reduc inflamaţiile şi facilitează funcţia hepatică - din moment ce ficatul este principalul organ responsabil cu detoxifierea organismului, amestecurile de proteine îl ajută să elimine mercurul şi alte toxine din corp. La doi ani după ce am aflat că am tiroidită Hashimoto şi am început demersurile de tratare a bolii mele autoimune prin intermediul medicinei funcţionale, nivelul meu de anticorpi revenise la normal, iar afecţiunea mea se vindecase. Luam o doză mică de hormon tiroidian (numit Levotiroxină), aveam multă energie şi îmi era uşor să-mi menţin greutatea corporală. Eram încântată şi bucuroasă să împărtăşesc cu pacienţii mei ceea ce descoperisem.

Acesta a fost primul pas. Întrucât tiroida mea era deja afectată când am fost iniţial diagnosticată, următorul meu scop a fost să o vindec. Procesul de vindecare a glandei tiroide se poate întinde pe intervale diferite de timp pentru fiecare persoană, în funcţie de durata perioadei în care tiroida a fost atacată de boala autoimună. Deoarece tiroida mea fusese profund afectată de boala Hashimoto, aveam în continuare nevoie de tratament cu hormoni tiroidieni de substituţie. Acestea fiind spuse, adaug faptul că astăzi iau jumătate din doza pe care o luam cu zece ani în urmă, mă simt mai sănătoasă şi mai energică decât oricând înainte. Călătoria mea de la boală la sănătate m-a învăţat cum să aflu de ce anume are nevoie corpul meu, cum să îmi pun întrebări în acest sens şi cum să învăţ să-mi ascult organismul. Inversarea evoluţiei unei boli cronice cere timp şi efort, dar este un proces care se poate realiza. Povestea mea stă mărturie în acest sens. Am realizat acest demers pentru mine însămi şi am luat, în plan profesional, decizia să îi ajut şi pe alţii care suferă de afecţiuni autoimune.

Acum mai mulţi ani, am ţinut un discurs în faţa unui public alcătuit din profesionişti în domeniul sănătăţii, în cadrul unui program de training desfăşurat de Center for Mind-Body Medicine. În discursul meu vorbeam despre importanţa utilizării hranei ca medicament şi despre cum lucruri simple precum respiraţia sau relaxarea ne pot ajuta în vindecarea bolilor. Am fost şocată să descopăr că astfel de concepte esenţiale, care pot schimba vieţi, erau noi pentru cei mai mulţi dintre cei două sute de participanţi din public, aceştia fiind profesionişti din domeniul sănătăţii! Nu mi-a venit să cred. Cum puteau aceşti medici să îi înveţe pe pacienţii lor să practice astfel de lucruri benefice dacă ei înşişi nu le înţelegeau şi nu le aplicau? Atunci am realizat că a venit vremea să îmi răspândesc ideile la scară mai largă, adresându-mă nu doar pacienţilor mei şi specialiştilor care au asistat la acea prelegere şi la alte conferinţe pe care le-am susţinut.

Cum vă poate ajuta medicina funcţională

În 2010, după mai mulţi ani de făcut planuri (şi încă şi mai mulţi pe care îi petrecusem visând la o asemenea oportunitate), am deschis Blum Center for Health din Rye Brook, New York, unde punem accentul pe o abordare holistică, integrativă, ce cuprinde medicina funcţională, medicina minţii şi a corpului şi medicina de prevenţie. Centrul include o şcoală de gătit unde pacienţii şi clienţii învaţă ce feluri de mâncare să gătească pentru a dobândi şi a-şi menţine starea de sănătate, precum şi un centru pentru minte, corp şi spirit unde sunt predate o multitudine de tehnici de relaxare menite nu doar să prevină afecţiunile cronice, dar şi să le inverseze evoluţia. Toate acestea, combinate cu tratamentele din spectrul medicinei funcţionale pe care le prescriu în calitate de medic, au generat rezultate extraordinare care au schimbat vieţile pacienţilor mei.

Nu sunt singura persoană căreia doctorii i-au spus să ia câteva pastile şi să-şi vadă de drum. Şi cu siguranţă nu sunt singura care s-a gândit că ar fi nevoie de o abordare mai eficientă. Astăzi, în cabinetul meu de medicină funcţională de la Blum Center for Health, pacienţii îmi împărtăşesc adesea ce le-au spus medicii tradiţionali după diagnosticarea cu o afecţiune autoimună: "Obişnuieşte-te cu analgezicele. Vei avea nevoie de ele pentru tot restul vieţii", "Nu ştim de ce oamenii dezvoltă astfel de afecţiuni" sau "Sistemul dumneavoastră imunitar nu poate fi tratat". Acestea sunt doar câteva exemple, dar tema recurentă este lipsa de speranţă. Ideea principală este că pacientul trebuie să îşi accepte diagnosticul şi lupta inevitabilă, pe tot parcursul vieţii, cu analgezicele, cu medicamentele care suprimă sistemul imunitar şi cu efectele secundare ale ambelor tipuri de tratamente (efecte care, în anumite cazuri, se pot solda cu urmări devastatoare pe termen lung). Eu am refuzat, efectiv, să accept faptul că nu puteam să fac nimic pentru mine însămi şi nici pentru celelalte 23,5 milioane de americani care se luptă, în prezent, cu afecţiuni autoimune. Dar având în vedere prevalenţa bolilor autoimune şi numărul de pacienţi aflat în continuă creştere, sunt conştientă că sunt foarte, foarte multe persoane care trăiesc cu astfel de afecţiuni şi care nu vor ajunge niciodată în cabinetul meu. Am scris această carte pentru a pune acest plan - această abordare eficientă şi sănătoasă - la dispoziţia unui public cât mai larg.

O groază de medici tradiţionali au o atitudine de tipul "predă-te în faţa bolii!", atitudine care, pe tine ca pacient, te face să te simţi profund neputincios. Această atitudine înrăutăţeşte, de asemenea, şi boala, deoarece subminează procesul natural de vindecare a organismului. Legătura dintre minte şi corp este reală şi puternică. Există multe studii care arată că, cu cât o persoană simte că deţine mai profund controlul asupra unei situaţii, cu atât mai mare este rata de vindecare. Oamenii se descurcă mai bine, se simt mai bine şi trăiesc mai bine cu anumite afecţiuni dacă simt că există ceva ce ei pot face pentru ei înşişi. Şi chiar există! Acesta este unul dintre principiile esenţiale ale medicinei funcţionale şi, în calitate de expert în domeniu, sunt aici pentru a vă arăta cât de mult control deţineţi dumneavoastră asupra propriei stări de sănătate şi de bine.

Ce este, aşadar, un expert în domeniul medicinei funcţionale? Permiteţi-mi, mai întâi, să vă spun ce nu este. Majoritatea medicilor tradiţionali observă simptomele dumneavoastră şi se gândesc în ce diagnostic le-ar putea încadra. Acest demers impune, de obicei, şi tratamentul pe care îl veţi primi. Aşadar, dacă dumneavoastră şi un prieten aveţi aceleaşi simptome, veţi primi, cel mai adesea, acelaşi diagnostic şi apoi acelaşi tratament. Un astfel de demers funcţionează în cazul traumatismelor şi al altor probleme de sănătate precum apendicita sau un picior rupt, unde anumite procedee chirurgicale pot remedia o problemă sau un simptom imediat. Din nefericire, o asemenea abordare nu funcţionează dacă încercăm să tratăm şi să prevenim afecţiuni complexe de natură cronică precum bolile autoimune.

Expertul în medicina funcţională este un detectiv medical care adună toate indiciile despre trecutul pacientului (unde a crescut, cum era mediul familial, prin ce evenimente traumatice a trecut, ce istoric medical are etc.) şi din prezent (potenţiale toxine din mediul înconjurător, viaţa socială, nivelul de stres, relaţiile, regimul alimentar, regimul de exerciţii fizice, rutina de somn, alte simptome etc.). Înarmat cu aceste informaţii, expertul în medicina funcţională încearcă să descopere în ce fel şi de ce organismul pacientului funcţionează necorespunzător. Această muncă de detectiv este ceea ce eu le pun la dispoziţie tuturor pacienţilor mei de la Blum Center for Health, împreună cu demersul pe care l-am folosit pentru a mă vindeca pe mine însămi de grava afecţiune autoimună de care sufeream. Este, de asemenea, exact ceea ce vă ofer şi dumneavoastră prin elementele interactive pe care le prezint în această carte.

Dr. Sidney Baker, un renumit specialist din domeniul medicinei preventive, adesea numit părintele medicinei funcţionale, a afirmat cândva următoarele: "Dacă stai pe un cui, soluţia nu este să tratezi durerea, ci să găseşti cuiul şi să-l îndepărtezi." Cartea Planul de recuperare a sistemului imunitar vă va ajuta să găsiţi "cuiele" care sunt responsabile pentru proasta funcţionare a sistemului dumneavoastră imunitar şi să le îndepărtaţi rând pe rând. Vă va ghida prin cei patru paşi esenţiali prin care se elimină din organism factorii dăunători sistemului imunitar, iar apoi vă va arăta ce trebuie să faceţi pentru a vă asigura că organismul are exact ceea ce îi trebuie pentru a funcţiona corect.

Planul de recuperare a sistemului imunitar

Am scris Planul de recuperare a sistemului imunitar pentru a împărtăşi un mesaj important despre speranţă şi vindecare. În mod şocant, nu mai există nicio altă carte pe piaţă care să le explice oamenilor obişnuiţi cum funcţionează sistemul imunitar şi care să le arate cum îl pot repara. Exact aceste două aspecte constituie subiectul pe care îl voi detalia în paginile care urmează. Voi explica, în volumul de faţă, cum am ajutat sute de persoane care sufereau de afecţiuni autoimune precum lupus, artrită reumatoidă, sindromul Sjögren, boala Hashimoto şi boala Graves, printre altele, şi cum au reuşit toţi aceşti oameni să stopeze manifestările simptomelor, să inverseze acţiunea anticorpilor şi să îi reducă.

Anticorpii sunt molecule fabricate în mod normal de către celulele noastre imune, menite să atace şi să distrugă invadatorii străini; în cazul afecţiunilor autoimune, anticorpii sunt direcţionaţi greşit - ei atacă şi distrug propriile noastre ţesuturi. Multe dintre aceste boli sunt cronice, debilitante şi potenţial fatale. Mai precis, afecţiunile autoimune reprezintă una dintre primele zece cauze ale mortalităţii în rândul fetelor şi femeilor cu vârsta de până în şaizeci şi patru de ani.

Planul de recuperare a sistemului imunitar vă va ajuta să identificaţi ce anume simţiţi, de ce experiaţi anumite simptome şi cum puteţi trata cauzele fundamentale ale acestor simptome astfel încât să puteţi opri evoluţia bolii autoimune şi a inversa acţiunea anticorpilor. Cum poate o singură carte să se adreseze oricărei afecţiuni autoimune de care aţi putea suferi? Majoritatea afecţiunilor de această natură au la bază dezechilibre similare. Prin intermediul conţinuturilor interactive din Planul de recuperare a sistemului imunitar - liste cu puncte de bifat, chestionare şi autoevaluări - veţi putea lucra cu această carte la fel cum pacienţii mei lucrează cu mine în cabinet. Fireşte, nu vă veţi putea face singuri analizele de sânge sau de scaun (din moment ce astfel de analize necesită intervenţia unui profesionist din domeniul sănătăţii); însă, urmând cei patru paşi prezentaţi în carte, veţi învăţa cum să trataţi orice afecţiune autoimună de care aţi putea suferi. Cei patru paşi de vindecare şi prevenire a bolilor autoimune sunt următorii:

Pasul 1: Folosirea hranei ca medicament
Pasul 2: Înţelegerea legăturii dintre boală şi stres
Pasul 3: Vindecarea intestinelor
Pasul 4: Ajutarea ficatului

Vă recomand să urmaţi cei patru paşi în această ordine ca să beneficiaţi la maximum de pe urma programului prezentat în carte. Desigur că fiecare dintre pas poate fi aplicat şi ca atare, aşa că vă puteţi adresa fiecărei zone pe rând, dacă preferaţi astfel. Planul de recuperare a sistemului imunitar este împărţit în patru secţiuni, iar fiecare secţiune corespunde unuia dintre cei patru paşi. Fiecare parte este împărţită, la rândul său, în trei capitole:

Primul capitol din fiecare parte oferă o explicaţie clară despre cum este afectat sistemul imunitar de aspectul discutat în secţiunea respectivă - de pildă, cum răspunde sistemul imunitar la stres sau cum este influenţat sistemul imunitar de sănătatea sistemului digestiv.
Cel de-al doilea capitol este un caiet de activităţi de autoevaluare. În baza rezultatelor obţinute în urma acestor autoevaluări, vă voi ajuta să vă personalizaţi propriul plan de tratament. Acest capitol vă va pune la dispoziţie toate informaţiile necesare pentru a putea implementa planul, inclusiv instrucţiuni specifice despre cum să integraţi aceste instrumente în viaţa dumneavoastră de zi cu zi şi despre cum să vă schimbaţi pe termen lung stilul de viaţă.
Cel de-al treilea capitol vă pune la dispoziţie reţete care vă arată cum să folosiţi hrana ca parte din planul dumneavoastră personalizat de tratament. Fiecare reţetă include alimente care se adresează în mod specific fiecăruia dintre cei patru paşi.

Pe măsură ce trecem prin prezentarea celor patru paşi, vă voi explica importanţa fiecăruia dintre ei şi vă voi arăta cum puteţi începe rapid să vă simţiţi mai bine. Urmând fiecare dintre cei patru paşi, fie ca atare, fie împreună, veţi începe imediat să vă îmbunătăţiţi starea sistemului imunitar. Aceşti paşi constituie fundamentul demersului pe care îl aplic în planul de tratament creat pentru fiecare dintre pacienţii mei şi constituie cel mai simplu şi mai eficient "medicament".

Planul de recuperare a sistemului imunitar va răspunde la următoarele întrebări, precum şi la multe altele:

Cum vă îmbolnăvesc cei cinci "A" (antiacizii, antibioticele, Advilul, alcoolul şi alimentele de origine animală).
De ce principalele alimente din dieta americană standard sunt, în mod frecvent, confundate şi interpretate de organismul dumneavoastră ca fiind invadatori, provocând astfel un atac asupra organismului din partea sistemului imunitar.
Cum modifică expunerea la mercur şi la alte toxine compoziţia ţesuturilor dumneavoastră, declanşând atacul sistemului imunitar împotriva organismului.
Cum declanşează virusurile obişnuite - precum virusul Epstein-Barr, care cauzează mononucleoza - o reacţie imună permanentă din cauza căreia puteţi manifesta simptome cronice precum inflamaţia, rigiditatea, senzaţia că întreg corpul este umflat şi obosit.
În ce fel tratamentele convenţionale, care obstrucţionează reacţia imună a organismului, se soldează cu efecte secundare grave precum insomnia, creşterea în greutate, durerile musculare, tensiunea arterială crescută şi depresia.
Cum poate fi folosită abordarea medicinei funcţionale împreună cu tratamentele tradiţionale pentru a maximiza beneficiile şi a minimiza pe cât de mult posibil riscurile.
Orice virus pe care l-aţi avut vreodată - inclusiv cele care cauzează răceala, vărsatul de vânt, zona zoster, hepatita, Epstein-Barr şi multe altele - lasă particule reziduale în organism din care se poate dezvolta o boală autoimună. Aflaţi în ce fel vă puteţi asigura că aceste afecţiuni nu apar în organismul dumneavoastră.
70% din sistemul imunitar este situat în intestine. Aflaţi în ce fel echilibrarea bacteriilor benefice şi a celor dăunătoare din tractul digestiv poate duce la funcţionarea optimă a imunităţii.
În ce fel prezenţa unei cantităţi optime de bacterii în intestine reduce incidenţa alergiilor şi a afecţiunilor autoimune.
 

Un sprijin pentru noi toţi

Aş dori să subliniez faptul că, deşi cartea de faţă se adresează în principal afecţiunilor/bolilor autoimune, Planul de recuperare a sistemului imunitar îi va fi de folos oricui doreşte să aibă un sistem imunitar mai sănătos şi mai echilibrat. Paşii prezentaţi aici i-au ajutat şi pe pacienţii mei care suferă de astm şi de alergii, precum şi pe cei care se îmbolnăvesc foarte uşor de gripă sau răceală.

În prezent, persoanele care suferă de afecţiuni autoimune sunt mai numeroase ca niciodată, această epidemie fiind, în parte, consecinţa unui mediu care ne bombardează cu alimente toxice, stres, chimicale şi metale grele. Şi deşi nu putem trăi într-o bulă, ne putem proteja sănătatea devenind mai conştienţi şi schimbând ce permitem să intre în casele noastre, în familiile noastre şi în organismul nostru. Fiecare dintre noi are atât libertatea de a alege, cât şi responsabilitatea de a avea grijă de sine însuşi.

Lucrul cel mai important de ştiut este că deţinem, cu adevărat, controlul asupra a ceea ce ni se întâmplă. Da, a fi diagnosticat cu o boală autoimună este ceva ce trebuie luat în serios. Acest diagnostic nu reprezintă însă o sentinţă pe viaţă şi nu ar trebui tratat ca atare. Nu sunteţi obligaţi să trăiţi cu durerea şi să luaţi tratamente debilitante pentru tot restul vieţii. Vă puteţi vindeca propriul sistem imunitar. Ştiu toate acestea nu doar pentru că le-am experimentat alături de mulţi dintre pacienţii mei, ci şi pentru că le-am trăit eu însămi.

Planul de recuperare a sistemului imunitar vă pune la dispoziţie instrumentele pentru tratarea şi chiar pentru oprirea evoluţiei afecţiunilor autoimune de care suferiţi şi inversarea acţiunii anticorpilor, precum şi instrumentele necesare, în primul rând, pentru a preveni aceste afecţiuni. Scopul meu este ca dumneavoastră, citind această carte, să înţelegeţi că afecţiunile autoimune sunt tratabile şi că există cu adevărat soluţii permanente, dincolo de perspectiva unui tratament medicamentos pe viaţă. Există speranţă şi există atât de multe lucruri pe care dumneavoastră - da, dumneavoastră - le puteţi face pentru a vă facilita propria vindecare. Şi nu sunteţi singur. Eu sunt aici pentru a vă îndruma de-a lungul acestei călătorii. Să pornim, aşadar!

***
În conformitate cu datele venite din partea Institutelor Naţionale de Sănătate (INS), "Cercetările din ultimul deceniu arată că domeniul afecţiunilor autoimune este unul dintre cele mai promiţătoare în ce priveşte noile descoperiri."
***

Înainte de a începe

Sunt conştientă că volumul de faţă conţine informaţii tehnice pe care le puteţi resimţi ca fiind copleşitoare uneori, precum şi planuri de tratament care vă cer să efectuaţi multe schimbări în regimul alimentar şi în viaţa dumneavoastră. Dar, pe măsură ce citiţi, respiraţi adânc şi încercaţi să priviţi dincolo de copaci. Eu îmi doresc să vedeţi pădurea. Îmi doresc să ştiţi că există opţiuni. Opţiuni care nu implică medicamentaţie - opţiuni care vă pot ajuta cu adevărat să vă vindecaţi sistemul imunitar. Deşi trebuie să vă concentraţi şi asupra copacilor, adică asupra detaliilor cuprinse în fiecare dintre cei patru paşi descrişi în carte, păstraţi-vă privirile aţintite asupra imaginii de ansamblu legate de ceea ce ne dorim să obţinem: vindecarea organismului la cel mai profund nivel.

Prin această carte, îmi doresc să ating trei scopuri. În primul rând, îmi doresc să înţelegeţi că există un număr enorm de dovezi ştiinţifice în literatura de specialitate care sprijină această abordare a vindecării şi echilibrării sistemului imunitar. E posibil să întâlniţi medici care nu sunt familiarizaţi cu medicina funcţională şi cu o parte din studiile pe care le prezint în volumul de faţă. Dar doar pentru că medicul dumneavoastră nu cunoaşte aceste informaţii, nu înseamnă că ele sunt greşite. Scopul meu este ca, prin această carte, să vă investesc cu puterea de a vă asuma controlul asupra propriei stări de sănătate. Vreau, de asemenea, să aveţi încredere să împărtăşiţi aceste informaţii şi cu alţii.

Al doilea scop este să vă pun la dispoziţie un tratament similar cu cel pe care l-aţi primi în cabinetul meu. Există milioane de oameni ca dumneavoastră, iar eu sunt doar una singură. De aceea am creat un caiet de activităţi. Este împărţit pe secţiuni, astfel încât să îl puteţi lăsa din mână oricând şi să reluaţi activităţile mai târziu, lucrând aşadar în ritmul dumneavoastră. Este prea mult de făcut dintr-o dată şi nu trebuie să faceţi totul într-o singură săptămână, nici măcar într-o singură lună. Nu trebuie să vă lăsaţi copleşit. Puteţi reuşi. Şi reţineţi: ajutorul vă este întotdeauna la îndemână. Puteţi primi ajutor intrând pe site-ul nostru sau puteţi găsi un doctor care practică medicina funcţională şi care vă poate ajuta să înţelegeţi mai bine unele aspecte dacă vă simţiţi depăşit. (Pentru mai multe resurse, consultaţi anexa.)

Cel de-al treilea scop al cărţii de faţă este acela de a vă transmite un mesaj dătător de speranţă. Îmi tresare inima de bucurie la gândul că vă pot oferi oportunitatea de a şti faptul că nu trebuie să renunţaţi, nu trebuie să acceptaţi o viaţă de suferinţă cronică şi de tratamente medicamentoase. Vă doresc sincer, fiecăruia dintre dumneavoastră, să aveţi parte de o călătorie vindecătoare pe măsură ce implementaţi în propria viaţă schimbările despre care eu ştiu că vă vor ajuta să vă simţiţi mai bine.