Legături periculoase: cum să recunoşti un psihopat şi să scapi din mrejele lui

Claudia Moscovici
Legături periculoase: cum să recunoşti un psihopat şi să scapi din mrejele lui
Editura Vremea, 2017

***
Elogii critice aduse cărţii Claudiei Moscovici,
Legături periculoase: cum să recunoşti un psihopat şi să scapi din mrejele lui

Ca specialist clinician în tulburări de personalitate din spectrul narcisist, sunt de părere că nimeni nu abordează acest subiect mai tranşant şi cu mai multă profunzime a înţelegerii decât Claudia Moscovici în lucrarea ei atât de substanţial lămuritoare.
Percepţia ei are, cu adevărat, acurateţe clinică şi luciditate. În Legături periculoase, Moscovici oferă cititorului şansa unică, dacă el sau ea se încumetă, de a pătrunde şi de a înţelege mintea şi schemele perverse ale personalităţilor de tip psihopat. Cu un periculos deficit de conştiinţă, psihopaţii sunt foarte predispuşi la a comite, fără remuşcare, tot felul de acte reprobabile împotriva celor din jur. În analiza pe care o face dinamicii acestei personalităţi bulversante şi terifiante, şi aplicându-şi observaţiile pe exemple moderne de psihopaţi tipici, din viaţa de zi cu zi, Moscovici a scris o carte ce poate aduce beneficii enorme oricui o citeşte (persoane curioase, fără pregătire de specialitate, sau clinicieni cu experienţă) şi este interesat de modul în care psihopaţii se insinuează în vieţile altora, lăsând urme ale unui dezastru greu de imaginat.
Prin Legături periculoase, Moscovici are o contribuţie extrem de preţioasă, cu adevărat remarcabilă, în literatura dedicată psihopatiei.

(Steve Becker, studii de masterat şi clinician licenţiat
în asistenţa socială, editorialist pentru Lovefraud.com,
expert/consultant în domeniul narcisismului şi al psihopatiei)

Institutul a susţinut de mult timp că ceea ce şochează nu e existenţa patologiei, ci mai degrabă puţinele informaţii disponibile pentru public şi supravieţuitori despre cele mai periculoase relaţii de pe planetă.
Cartea Claudiei Moscovici, Legături periculoase, reprezintă un punct de vedere necesar asupra tiraniei invizibile şi a încleştării de moarte din relaţiile amoroase patologice şi a efectului lor asupra celor care iubesc psihopaţi. Nu ne putem feri de ceea ce nu vedem şi nu ne putem vindeca de ceea ce nu identificăm. Această carte ne ajută să scoatem în evidenţă forţa incredibilă şi mirajul patologiei, efectele devastatoare pentru supravieţuitor şi înţelegerea a ceea ce este şi ce produce această patologie.
Nu doar o simplă referinţă din genul M-am îndrăgostit de un psihopat, Legături periculoase abordează şi datele recente oferite de experţi de marcă despre "cea mai dereglată şi periculoasă persoană vie".

(Sandra L. Brown, studii de masterat, este psihopatolog,
Director General al Institutului pentru Reducerea
Riscului Relaţional şi Instruirea Publică privind Patologia,
şi autor al lucrărilor Femei care iubesc psihopaţi
(ediţia a doua), Cum să identifici un bărbat periculos
şi Consilierea victimelor violenţei.)

Fragment
Cazul lui Drew Peterson

Poate părea ciudat că am ales să deschid discuţia despre psihopaţi în rolul de iubiţi şi, mai general, chiar despre procesul de seducţie de tip patologic, revenind la cazul lui Drew Peterson. Până acum am văzut şi auzit destul de mult despre - şi de la - Drew Peterson pentru a avea bănuieli întemeiate că şi-a ucis două dintre soţii. În ciuda reputaţiei lui de Barbă Albastră modern - sau poate chiar din cauza asta - s-a logodit şi urmează să se căsătorească cu încă o femeie mult mai tânără. Drew Peterson reprezintă un exemplu privind modul în care psihopaţii reuşesc să seducă nenumărate femei interesante, în ciuda reputaţiei lor dubioase. Deşi dovezile sugerează că şi-a maltratat partenerele, Peterson are, de la bun început, în mod evident, o mare uşurinţă în a le atrage. Psihopaţii tind să fie nişte iubiţi foarte seducători şi extrem de periculoşi. Mă voi referi la interviul luat de Hoda Kotb lui Drew Peterson pentru a aborda cazul lui ca punct de plecare în studierea modului în care psihopaţii folosesc şarmul, minciuna, banii, darurile, şantajul emoţional şi, în final, intimidarea şi abuzul, pentru a ademeni femeile în capcanele lor uneori fatale. Voi apela şi la observaţiile lui Robert Hare şi Paul Babiak, dezvoltate în Şerpi în costume pentru a face o schiţă a procesului de seducţie de tip patologic, de la idealizarea iniţială la inevitabila devalorizare şi la (uneori, pur şi simplu) abandonarea femeilor pe care le vizează.

Mulţi dintre noi au urmărit la ştiri povestea dispariţiei lui Stacy Peterson pe 28 octombrie 2007. Stacy era a patra soţie a lui Drew. A treia soţie decedase în condiţii misterioase cu câţiva ani mai înainte. Cu cât anchetatorii cercetau detaliile vieţii personale a lui Drew - mai ales relaţiile lui furtunoase cu femeile - cu atât mai mult bănuiau că Stacy fusese asasinată de soţul ei. De fapt, Drew fusese de curând arestat şi acuzat de uciderea celei de-a treia soţii, Kathy Savio. În ultimii câţiva ani, a fost subiectul reportajelor de ştiri. S-a bucurat de atenţia publicului, chiar dacă era negativă. I-a plăcut, de asemenea, să se joace cu poliţiştii de-a şoarecele şi pisica. În interviul dat lui Kotb, Drew a afirmat că el crede că Stacy, care începuse să se declare nemulţumită de căsnicia lor, fugise cu un alt bărbat. Îşi punea mâna pe piept şi spunea: "Încă o mai iubesc pe Stacy şi îmi e dor de ea".

Şi totuşi, acţiunile lui ulterioare au contrazis această afirmaţie. Aşa-zisa lui perioadă de doliu după dispariţia celei de-a patra soţii a fost cam scurtă. La puţin timp după, s-a încurcat cu o tânără şi, în final, s-a şi logodit cu ea. Deşi familia lui Stacy poliţia şi presa credeau că Drew îşi asasinase soţia, el nega vehement orice faptă reprobabilă. De fapt, Drew se descria pe sine ca fiind o victimă a presei. "Sunt cu adevărat prezentat aici ca un monstru. Nimeni nu e de partea mea. Nimeni nu iese în faţă să spună Nu, e un tip la locul lui. Îi ajută pe oameni. Face asta. Face aia. Aşa că cineva trebuie să spună ceva".

Acel cineva nu era altul decât Peterson însuşi, care se lăuda singur. În timpul interviului cu Kotb, nu doar că s-a declarat nevinovat, dar s-a şi exprimat poetic despre luna de miere cu cea de-a patra soţie. Pretindea că atracţia fusese reciprocă - de fapt, Stacy alergase după el. "Dar eu... ea era frumoasă. Şi era palpitant că exista o femeie tânără, frumoasă, interesată de mine. Şi eu am continuat relaţia... de câte ori voiam să pun punct, ea venea după mine. Îmi lăsa trandafiri micuţi şi bileţele pe maşină şi chestii. Aşa că era palpitant". După spusele lui Drew, s-au întâlnit când el era încă însurat cu cea de-a treia soţie. Relaţia a evoluat "destul de repede. Destul de repede", spunea el. Drew a accentuat în mod grăitor copilăria grea a soţiei lui. El a spus presei că Stacy mai avea patru fraţi, din care doi muriseră de mici. Mama lui Stacy avea, după cum spunea el, "probleme permanente cu legea". El a subliniat că, în calitate de bărbat mai în vârstă, experimentat, cu o carieră frumoasă şi un venit decent, i-a părut tinerei Făt-Frumos pe un cal alb. Stacy a sperat că el o va salva de la o viaţă chinuită şi sărăcie. Drew a mai spus că nu era atras doar de fragilitatea ei de copil, ci şi de felul ei de a fi bună, încrezătoare şi iubitoare. Pam Bosco, prietena lui Stacy, o descrie la fel, ca fiind o "drăguţă. Efervescentă, grijulie, ştii. Foarte, foarte, foarte plăcută. O fată iubitoare de familie. Cineva care-şi dorea o familie şi voia să facă parte dintr-o familie". Prietenul lui Drew, Steve Carcerano, îi face lui Peterson un portret la fel de viu: "Drew e un tip drăguţ. E un tip vesel. Vesel, cu inimă uşoară. Un tip glumeţ". Farmecul lui Drew, simţul umorului şi o fire aparent fericită i-au impresionat nu doar pe colegii lui, ci şi pe Stacy însăşi. La început, i-au inspirat şi încredere. Membrii familiei ei spuneau că poliţistul amabil care o copleşea cu atenţia lui şi îi promitea siguranţă părea visul pe cale să se împlinească. Drew avea un serviciu bun şi o casă la periferie. După standardele lui Stacy, era bogat. La începutul relaţiei lor, nu ezitase să împartă din bogăţia lui cu ea. Kerry Simmons, sora vitregă a lui Stacy, afirma într-un interviu că Drew îi cumpărase o maşină lui Stacy, îi mobilase apartamentul şi îi cumpărase bijuterii şi alte daruri pe care o femeie tânără le-ar aprecia. "Iar ea avea 17 ani - şi toate astea îi făceau o impresie bună. Părea bine. Se simţea bine. Era bine. Era topită după el. Chiar îi plăcea de el", adaugă Simmons. Judecând după aparenţe, Drew părea la fel de încântat ca şi Stacy. Steve Carcerano afirmă: "Când a cunoscut-o pe Stacy, avea parcă o strălucire în priviri. Ştii, e tânără. E frumoasă. Părea foarte fericit cu ea".

Şi totuşi, în ochii multora, această idilă, care durase din mai până în decembrie, era departe de a fi perfectă. Mai întâi, Drew era deja căsătorit, ceea ce, pentru familia lui Stacy, nu era chiar lipsit de importanţă. Nu doar că avea o soţie, dar era şi a treia. Acest aspect nu le-a părut a fi de bun augur. Avea şi patru copii, inclusiv doi fii adolescenţi care locuiau cu el. Familia lui Stacy era de părere că ea era prea tânără ca să se mărite cu Drew Peterson. Şi, totuşi, Stacy era prea îndrăgostită, sau prea atrasă de ceea ce percepea a fi o şansă unică, pentru a ţine cont de atenţionările familiei ei. Ea a rămas cu Drew. În 2003, el a divorţat de cea de-a treia soţie - care, din întâmplare, fusese şi ea amanta lui - pentru a se căsători cu Stacy. Drew a recunoscut în interviul cu Kotb că a fost foarte perseverent cu Stacy.

El spunea: "Am cerut-o de câteva ori. I-am cerut pur şi simplu să se mărite cu mine. Primele două dăţi a spus nu. A treia oară a spus da". Când s-au căsătorit în Bolingbrook Field, în octombrie 2003, Stacy avea doar 19 ani. Deja născuse primul lor copil. Al doilea, o fată, s-a născut la puţin timp după. Cuplul locuia şi cu cei doi fii ai lui Drew, din prima căsătorie. Potrivit familiei şi prietenilor, lui Stacy îi plăcea să fie mamă. Kerry Simmons afirmă că "nu a văzut-o niciodată supărată pe copii. Adică îi iubea foarte mult pe cei mici. Ei erau ca... erau viaţa ei. Şi cred că îşi dorea cu adevărat să le ofere acelor copii viaţa pe care ea simţea că n-o avusese sau oportunităţile de care ea nu se bucurase crescând. Le organiza petreceri aniversare, focuri de tabără cu bezele coapte şi grătare în curtea din spate". Înainte să dispară, Stacy îi spusese prietenei ei că abia aştepta prima colindă de Halloween a fiicei ei. N-a mai apucat însă. Cu trei zile înainte de Halloween, Drew a reclamat la poliţie dispariţia soţiei lui. Familia lui Stacy, prietenii şi grupuri de voluntari s-au organizat în echipe de căutare pentru a da de urma ei. Drew însă a refuzat să participe. El presupunea că tânăra lui soţie fugise cu un alt bărbat. Dar familia lui Stacy nu a dat crezare acestei poveşti. Aflaseră destule despre căsătoria lor şi despre comportamentul lui Drew, chiar din spusele lui Stacy, pentru a bănui că soţul ei o ucisese. Stacy îi făcuse mărturisiri mai ales surorii ei vitrege, Kerry Simmons. În timpul interogatoriului, Simmons afirma că, la început, cuplul "părea să fie bine. Păreau fericiţi, se purtau ca nişte oameni fericiţi, şi se vedea că sunt, ştiţi, păreau în regulă". Dar după o vreme, încet dar sigur, căsnicia lor a început să se deterioreze. Familia şi prietenii au declarat anchetatorilor că soţii se certau frecvent. Mai mult, dacă la începutul relaţiei lor Drew fusese foarte politicos şi curtenitor cu Stacy, după ce s-au căsătorit a început să o critice. Drept urmare, spuneau ei, Stacy ajunsese destul de ezitantă în privinţa înfăţişării ei. Îşi făcuse chiar câteva operaţii estetice. Kerry Simmons susţine, de asemenea, că purtarea abuzivă a lui Drew s-a transformat în violenţă fizică. "A îmbrâncit-o pe scări. A fost un moment când a împins-o în televizor. Cred că o dată chiar a ridicat-o şi a aruncat-o prin cameră. Vreau să spun că ea e micuţă. Are 45 de kg". Atunci familia şi prietenii lui Stacy i-au cerut să-şi părăsească soţul. Ea mărturisea că îi era prea frică de el. Se temea că o va ucide. Având în vedere comportamentul lui Drew, Stacy avea motive serioase să se teamă. Pe parcursul căsătoriei lor de patru ani, el a devenit tot mai dominator, până acolo încât o urmărea. Vecina lor, Sharon Bychowskyi, a afirmat în timpul investigaţiei că Drew "venea acasă în timpul serviciului cu precizie de ceasornic. Intra la cinci, se prezenta la apel, se întorcea acasă. Aici mânca în uniformă, pe urmă se ducea înapoi să-şi facă rondul. Stătea cam o oră. Se întorcea acasă".

Familia lui Stacy a spus anchetatorilor că Drew îşi urmărea soţia cu maşina lui chiar când ea se ducea să se întâlnească cu surorile ei. Era tot mai gelos şi voia să fie sigur că Stacy nu se întâlneşte cu un alt bărbat. Nu pentru că el ar fi fost un sfânt. De fapt, infidelitatea fusese motivul pentru care divorţase de fiecare dată. Şi de fiecare dată s-a căsătorit cu noua lui iubită. În plus, de a lungul tuturor căsătoriilor, avusese numeroase aventuri. Dar de data aceasta se căsătorise cu o femeie mult mai tânără şi atrăgătoare. Rolurile se schimbaseră. El era cel îngrijorat că Stacy l-ar putea înşela, în loc să fie invers. La interogatoriu, Peterson a furnizat o versiune complet diferită de cea prezentată de familia lui Stacy, prieteni şi vecini. El a negat că mariajul lor mergea atât de prost pe cât susţineau ei. A negat, de asemenea, că ar fi recurs la violenţă domestică, fie ea verbală sau fizică. Cât priveşte afirmaţia că, prin critici, îi amplificase lui Stacy sentimentul de nesiguranţă, determinând-o astfel să apeleze de câteva ori la chirurgia plastică, a întors şi aici lucrurile în favoarea lui. El susţinea că, dacă soţia lui şi-a dorit să-şi îmbunătăţească aspectul, era doar pentru că el îi tolera orice capriciu şi îi făcea toate poftele: "Stacy era răzgâiată. Eu o răsfăţam. Este... în mare parte e vina mea. Stacy îşi dorea asta - asta a obţinut. Bijuterii sofisticate. Doar spunea. Şi asta avea". Peterson afirma că ea îşi făcuse atât de multe operaţii estetice doar pentru că el o răsfăţa, oferindu-i tot ceea ce voia. "Stacy îşi dorea ceva şi obţinea. Adică voia o mărire de sâni, îi ofeream o mărire de sâni. Voia remodelare a abdomenului, asta i-am oferit. A vrut aparat dentar, chirurgie cu laser, epilare, orice. Lui Stacy îi plăcea să fie admirată de bărbaţi". Familia lui Stacy, vecinii şi prietenii însă dau o interpretare diferită aşa-zisei generozităţi a lui Drew. Ei cred că darurile lui pentru Stacy aveau doar rolul de a o mitui, de a o convinge să rămână cu el în ciuda abuzurilor. Îl văd pe Drew oscilând între recompensă şi pedeapsă. Violenţa fizică, intimidarea, urmărirea şi ameninţările erau, evident, pedeapsa. Darurile erau recompensa. Sharon Bychowski remarca: "De curând, i-a cumpărat o motocicletă cu intenţia de a-i cere să mai rămână cu el încă trei luni". Aparent, nici pedeapsa, nici recompensa nu mai funcţionau. Familia lui Stacy şi prietenii au spus anchetatorilor că, la momentul dispariţiei, tânăra se hotărâse să-şi părăsească soţul. Stacy le spusese că nu voia să sfârşească precum Kathy Savio, fosta doamnă Peterson. La început, Drew o curtase şi pe Kathy foarte romantic, pe când era şi ea amanta lui. Iniţial, şi căsătoria lor părea întruchiparea perfectă a fericirii. Steve Carcerano declara: "Prima mea impresie despre Drew şi Kathy era că sunt un cuplu fericit la momentul mutării aici. Drew spunea că o cunoscuse pe Kathy la o întâlnire aranjată de cineva în 1992." Mai mult, Kathy era şi ea mult mai tânără decât Drew, spre treizeci de ani, când au început o relaţie. El a cucerit-o, vrăjind-o cu şarmul lui, simţul umorului, complimente, daruri şi promisiunea unui viitor fericit împreună. Chiar şi sora lui Kathy, Sue Doman, a fost impresionată la început de poliţistul jovial. Ea declara într-un interviu: "Era amuzant. Era vorbăreţ - ştii, glumea, se înţelegea bine cu toată lumea. Se străduia să cunoască oameni". Drew nu era doar volubil, ci şi pus pe fapte mari. Se purta extrem de afectuos cu prietena lui, chiar şi în public. Doman îşi aminteşte că i-a spus: Hei, eu o iubesc pe sora ta, să ştii. O îmbrăţişa şi o săruta de faţă cu noi. Era chiar o persoană foarte fericită, care glumea tot timpul". La puţin timp după asta, Peterson a cerut-o în căsătorie. Spre deosebire de Stacy, Kathy a spus "da" de prima dată. Cei doi s-au căsătorit în 1992 şi au avut doi băieţi împreună. Tiparul care avea să iasă la iveală în cea de-a patra căsătorie a lui Drew era deja evident în cea de-a treia. Deşi la început fusese extrem de curtenitor, imediat după căsătorie Drew a început să critice felul în care arăta Kathy. Permanentele remarci umilitoare o făcuseră să fie din ce în ce mai nesigură de aspectul ei fizic. A început să o şi înşele, la fel cum făcuse şi cu primele două soţii. În consecinţă, cei doi se certau.

În mod tipic, Peterson punea altercaţiile doar pe seama temperamentului aprig al soţiei lui. El îi declara lui Kotb: "Relaţia noastră începea să se deterioreze. Era mai - era uşor - uşor mai agitată şi mai pretenţioasă. Izbucnea rapid". Sue Doman însă îşi aminteşte cu totul altceva. Ea declara în interogatoriul ei că Peterson era cel care îşi abuza soţia, nu invers. "Îi adresa cuvinte urâte... vorbe oribile, înjurături. Căţea, curvă, arăţi ca un câine. Trebuia să meargă la Jenny Craig. Trebuia să facă ceva să arate mai bine pentru că arăta oribil". Ea mai spunea, de asemenea, şi că Peterson îşi bătea soţia. Înregistrări din arhiva spitalului confirmau că, după unul dintre conflictele lor, Kathy se dusese la camera de urgenţă. Sue Doman detaliază acest incident: "A prins-o de cap şi de păr, ea avea păr lung, şi a lovit-o de o masă de lemn. Era foarte furios pe ea... Avea o rană la cap. I s-a făcut rău. Avea vânătăi peste tot". Însă nici măcar violenţa fizică nu a convins-o pe Kathy să divorţeze de soţul ei. A convins-o, totuşi, o scrisoare anonimă care o informa despre aventura lui cu Stacy. Deşi Drew a negat relaţia amoroasă, şi chiar şi-a atacat soţia pentru că a dat glas unor astfel de bănuieli, erau dovezi suficiente că el o înşela. În cele din urmă, Kathy a înaintat divorţul. În acelaşi timp însă era în alertă. Se temea că soţul ei o va ucide. Mărturisise familiei şi prietenilor ei temerile pe care le avea. Deşi relaţia lor se deteriora odată cu progresul relaţiei lui cu Stacy, Drew a declanşat o campanie de denigrare a fostei lui soţii. Sue Doman o descrie după cum urmează: "El i-a convins aproape pe toţi că ea era absolut nebună, bolnavă mintal". La puţin timp după divorţul lor din 2004, Drew a găsit-o pe Kathy moartă în baie. Moartea ei a fost oficial declarată ca "înec accidental". Dar, după dispariţia lui Stacy, anchetatorii au redeschis cazul lui Kathy Savio. Anumite aspecte nu se potriveau cu această concluzie.

În primul rând, cada fusese goală. De asemenea, Kathy avea vânătăi şi o tăietură pe corp, care sugerau violenţă fizică. În plus, dispariţia misterioasă a lui Stacy crease deja un tipar îngrijorător.

Cum justifica Drew faptul că, din patru soţii, una era moartă şi alta dispărută fără urmă? "Cred că am ghinion", i-a spus el Hodei Kotb. Nu destul de mare, aparent, pentru că imediat a început să curteze o altă tânără atrăgătoare. Ea a acceptat să se mărite cu el în ciuda faptului că familia ei, ca şi publicul larg, au observat un tipar îngrijorător în felul în care Drew îşi alegea şi trata femeile. Cred că acest tipar respectă fidel etapele procesului de seducţie de tip patologic, pe care îl voi descrie mai detaliat în continuare. Din fericire pentru restul societăţii, nu toţi donjuanii psihopaţi sfârşesc prin a-şi elimina literalmente partenerele aşa cum poate că a făcut-o Drew. Dar toţi sfârşesc prin a le distruge vieţile. În următoarele câteva capitole, voi folosi studiile experţilor în psihologie pentru a explica modul de evoluţie al procesului de seducţie patologică, dar şi modalităţile de identificare timpurie a semnalelor de alarmă.

Cum să medităm

Kathleen McDonald
Cum să medităm - Ghid practic pentru atingerea echilibrului interior
Editura Herald, 2018
Traducere din limba engleză de Ines Simionescu

***
Intro

Kathleen McDonald (Sangye Khadro) s-a născut în California în 1952. A făcut primele cursuri de meditaţie budistă la Dharamsala, India, în 1973, şi a primit ordinaţia de călugăriţă budistă tibetană un an mai târziu. A locuit alături de comunitatea de călugări şi călugăriţe occidentale de la Kopan, mănăstirea învăţătorilor ei, Lama Thubten Yeshe şi Lama Thubten Zopa Rinpoche, din Kathmandu, Nepal, unde a studiat şi a făcut retrageri pentru meditaţie.

În 1978 s-a mutat în Anglia pentru a-şi continua studiile budiste, iar în 1982 a ajutat la înfiinţarea Mănăstirii de călugăriţe budiste FPMT Dorje Pamo, din Franţa. Din 1985 şi până în 1987 a predat în Australia, apoi pentru un an în Nepal, a lucrat unsprezece ani ca profesor rezident la Centrul Budist Amitabha al FPMT din Singapore. Din anul 2000 predă în toată lumea, cu excepţia unei întreruperi de un an începută la mijlocul lui 2005, pentru o retragere meditativă în Spania.

*

Lumea modernă se confruntă cu nenumărate provocări. Învăţăturile tradiţionale (atât cele din vest, cât şi cele orientale) ne prezintă agitaţia minţii ca sursă principală a acestor provocări. Cartea de faţă este un ghid, un remediu practic pentru acest important neajuns.

Scrisă într-un limbaj accesibil, simplu, cu un caracter eminamente practic, Cum să medităm - tradusă în numeroase limbi - este un itinerar printre metodele meditative budiste ale tradiţiei Mahāyāna, pe care îl parcurgem însoţiţi de o practicantă occidentală respectată.

Utilizând acest ghid, vom putea începe practica meditativă în cel mai important moment: ACUM.

Cuvânt înainte

În urmă cu mai bine de douăzeci de ani, când volumul Cum să medităm a fost publicat pentru prima oară, meditaţia nu era bine‑cunoscută sau practicată în Occident şi existau puţine cărţi despre ea. Lucrurile stau altfel acum. Milioane de occidentali practică meditaţia cu regularitate; medicii o recomandă pacienţilor lor ca pe o metodă de a face faţă durerii, bolilor de inimă, cancerului, depresiei şi altor probleme; oamenii de ştiinţă îi studiază efectele asupra creierului şi a sistemului imunitar. Există zeci de cărţi, casete, CD‑uri şi site‑uri web despre meditaţie, iar cursurile de meditaţie sunt disponibile în mai toate oraşele.

Această carte a avut un succes surprinzător, fiind reeditată de şaptesprezece ori şi tradusă în nouă limbi. Şi încă mai întâlnesc persoane care îmi spun cum le‑a ajutat în practica şi înţelegerea budismului şi a meditaţiei. Obiectivul acestei cărţi rămâne acelaşi ca atunci când a fost publicată prima dată: să le ofere tuturor oamenilor din lumea de azi o punte către arta meditaţiei predată de Buddha şi dezvoltată în Asia în ultimii peste 2.500 de ani. În ciuda progreselor tehnologice, instrumentele lui Buddha de deschidere a capacităţilor noastre interioare către o stare de bine autentică şi durabilă îşi menţin puterea şi relevanţa.

Majoritatea meditaţiilor explicate aici provin din tradiţia budistă tibetană Mahayana, mai multe din tradiţia Theravada, specifică Asiei de Sud‑Est, iar câteva sunt propriile mele improvizaţii pe teme budiste. Am încercat să le explic simplu şi clar, într‑un limbaj tehnic minim, deoarece doresc să arăt că budismul este practic şi realist, şi nu o filosofie aridă sau un cult exotic. De‑a lungul cărţii, accentul se pune pe experienţă, utilizând meditaţia pentru a produce schimbări în gândurile, sentimentele şi acţiunile noastre.

Partea întâi, Mintea şi meditaţia, pune temeliile, explicând de ce meditează oamenii şi cum beneficiază de pe urma acestei practici. Partea a doua, Stabilirea unei practici de meditaţie, oferă informaţii esenţiale şi sfaturi pentru practicanţii începători. Restul cărţii prezintă metode efective de meditaţie, împărţite în patru categorii: Meditaţiile asupra minţii, Meditaţiile analitice, Meditaţiile de vizualizare şi Rugăciunile şi alte practici devoţionale. Fiecare tehnică are un preambul care furnizează fundalul meditaţiei, îi arată beneficiile, cum este cel mai bine să fie realizată şi explică aplicaţiile sale practice. La sfârşit, veţi găsi un glosar de termeni şi o listă de titluri pentru alte lecturi recomandate. Pentru prezenta ediţie, am revizuit majoritatea meditaţiilor şi am adăugat câteva noi: despre karma, purificarea karmei negative, compasiune şi tonglen (termenul tibetan pentru "a da şi a primi") şi Buddha al vindecării. Revizuirile nu înseamnă că meditaţiile din ediţia originală sunt incorecte; am simţit pur şi simplu că pot fi îmbunătăţite, pornind de la alţi douăzeci de ani de practică şi de predare a meditaţiei.
(autoarea)

Partea I. Mintea şi meditaţia
1. De ce să medităm?

Toată lumea vrea să aibă parte de fericire, totuşi se pare că puţini dintre noi o găsesc. Aflaţi în căutarea satisfacţiei, trecem de la o relaţie la alta, de la o slujbă la alta, de la o ţară la alta. Studiem arta şi medicina, ne antrenăm pentru a deveni jucători de tenis sau dactilografe; avem copii, participăm la curse de maşini, scriem cărţi şi cultivăm flori. Ne cheltuim banii pe sisteme de divertisment la domiciliu (home entertainment), telefoane mobile, iPod‑uri, calculatoare portabile, mobilă confortabilă şi vacanţe pe plajă. Sau încercăm să ne întoarcem la natură, să mâncăm alimente bio, să practicăm yoga şi să medităm. Aproape tot ceea ce facem este o încercare de a găsi fericirea reală şi de a evita suferinţa. Nu este nimic rău în a dori fericirea; nu este nimic rău cu niciuna dintre aceste încercări de a o găsi. Problema este că înţelegem relaţiile, posesiunile şi aventurile ca pe nişte lucruri care ar avea o capacitate intrinsecă de a ne satisface, ca fiind cauza fericirii. Dar ele nu pot fi aşa ceva - pur şi simplu pentru că nu durează în timp. Toate se schimbă permanent prin natura lor şi, în cele din urmă, dispar: corpurile noastre, prietenii noştri, toate bunurile noastre, mediul înconjurător. Dependenţa noastră de lucrurile efemere şi cramponarea de fericirea efemeră pe care ne‑o oferă ne produc numai dezamăgire şi mâhnire, nu satisfacţie şi mulţumire.

Simţim fericirea pe care ne‑o dau lucrurile exterioare, dar aceasta nu ne satisface cu adevărat şi nici nu ne eliberează de problemele noastre. Este o fericire de proastă calitate, o fericire pe care nu ne putem baza şi de scurtă durată. Aceasta nu înseamnă că ar trebui să renunţăm la prietenii şi la posesiunile noastre pentru a fi fericiţi. Mai degrabă ar trebui să renunţăm la concepţiile greşite despre ei şi la aşteptările noastre nerealiste cu privire la ceea ce pot face pentru noi. Nu numai că le concepem ca permanente şi apte să ne satisfacă; la rădăcina problemelor noastre se află viziunea noastră fundamental greşită despre realitate. Credem instinctiv că oamenii şi lucrurile există în şi prin ele însele, de la sine; că au o natură inerentă, o realitate obiectivă inerentă. Ceea ce înseamnă că vedem lucrurile ca având anumite calităţi ce persistă în mod natural în ele; credem că sunt, prin natura lor, bune sau rele, atractive sau neatractive. Aceste calităţi par să fie acolo, în obiectele înseşi, complet independente de punctul nostru de vedere şi de orice altceva. Credem, de exemplu, că ciocolata este prin natura sa delicioasă sau că succesul, prin natura sa, oferă satisfacţie. Dar, dacă ar fi aşa, cu siguranţă nu ar da greş niciodată în a ne oferi plăcere sau a ne satisface şi toată lumea le‑ar experimenta la fel. Această idee greşită a noastră este adânc înrădăcinată şi un rezultat al obiceiului; ne influenţează toate relaţiile şi interacţiunile cu lumea. Probabil că rareori ne întrebăm dacă modul în care vedem lucrurile este şi modul în care există de fapt, dar odată ce o facem va fi evident că imaginea pe care o avem despre realitate este exagerată şi unilaterală; că trăsăturile bune şi rele pe care le vedem în lucruri sunt, de fapt, create şi proiectate de propria noastră minte. Conform religiei budiste, există fericire de durată şi stabilă şi toată lumea are potenţialul de a o trăi. Cauzele fericirii se află în propria noastră minte, iar metodele prin care ajungem la ea pot fi exersate de oricine, oriunde, indiferent de stilul de viaţă - chiar dacă locuim în oraş, avem o slujbă de opt ore, ne ocupăm de familie sau ne jucăm în weekenduri.

Prin practicarea acestor metode - meditaţia -, putem învăţa să fim fericiţi oricând, în orice situaţie, chiar dificilă şi dureroasă. Intr‑un final, ne putem elibera de probleme precum nemulţumirea, furia şi anxietatea şi, până la urmă, conştientizând modul real în care există lucrurile, vom elimina complet chiar sursa tuturor stărilor mentale deranjante, astfel încât să nu mai apară niciodată.

Ce este mintea?

Mintea, sau conştiinţa, este inima teoriei şi practicii budiste, iar cei care meditează au investigat‑o şi au folosit‑o, în ultimii 2.500 de ani, ca pe un mijloc de a transcende o existenţă nemulţumitoare şi de a dobândi o stare de pace perfectă. Se spune că orice fericire, obişnuită sau sublimă, este obţinută prin înţelegerea şi transformarea propriilor noastre minţi. Mintea este un tip de energie non‑fizică, iar funcţia sa este de a şti, de a experimenta. Este conştientizarea înseşi. Este limpede prin natura sa şi reflectă tot ce experimentează, aşa cum un lac nemişcat reflectă munţii şi pădurile din jur. Mintea se schimbă de la un moment la altul. Este un continuum fără început, ca un izvor ce curge permanent; momentul anterior al minţii determină prezentul moment al minţii, care determină următorul moment al minţii şi tot aşa. Este numele general dat totalităţii experienţelor noastre conştiente şi inconştiente: fiecare dintre noi este centrul unei lumi de gânduri, percepţii, sentimente, amintiri şi vise - toate acestea sunt mintea.

Mintea nu este un lucru fizic care are gânduri şi sentimente; ea este chiar acele experienţe. Fiind non‑fizică, este diferită de corp, deşi mintea şi corpul sunt interconectate şi interdependente. Mintea - conştiinţa - este purtată prin corpul nostru de energii fizice subtile, care ne controlează şi mişcarea, şi funcţiile vitale. Această relaţie explică de ce, de exemplu, boala şi disconfortul fizic ne pot afecta starea mentală şi de ce, la rândul lor, atitudinile mentale pot şi să cauzeze, dar şi să vindece problemele fizice.

Mintea poate fi comparată cu un ocean, iar evenimentele mentale trecătoare precum fericirea, iritarea, fanteziile şi plictiseala cu valurile care se ridică şi coboară pe suprafaţa lui. Aşa cum valurile se disipează dezvăluind nemişcarea adâncurilor oceanului, tot astfel este posibil să ne calmăm agitaţia minţii, dezvăluindu‑i pura limpezime naturală. Abilitatea de a realiza acest fapt se află în interiorul minţii înseşi, iar cheia pentru a accesa mintea este meditaţia.

2. Ce este meditaţia?

Supunerea minţii şi aducerea ei la înţelegerea corectă a realităţii nu este o sarcină uşoară. Aceasta necesită un proces lent şi treptat de ascultare şi de citire a explicaţiilor minţii şi a naturii lucrurilor; de gândire şi de analizare atentă a acestor informaţii; şi, în final, de transformare a minţii prin meditaţie.

Mintea poate fi împărţită în conştiinţa simţurilor - văz, auz, miros, gust şi pipăit - şi conştiinţa mentală. Conştiinţa mentală variază de la experienţele noastre cele mai brute de furie sau dorinţă, de exemplu, până la nivelul subtil al nemişcării şi clarităţii desăvârşite. Include procesele noastre intelectuale, sentimentele şi emoţiile noastre, amintirile şi visurile noastre.

Meditaţia este o activitate a conştiinţei mentale. Implică o parte anume a minţii care observă, analizează şi gestionează celelalte părţi ale minţii. Meditaţia poate lua multe forme: concentrarea unidirecţională asupra unui obiect (intern), încercarea de a înţelege unele probleme personale, generarea unei iubiri vesele pentru întreaga umanitate, rugăciunea în faţa unui obiect de devoţiune sau comunicarea cu propria înţelepciune interioară. Scopul ei suprem este să trezească un nivel foarte subtil al conştiinţei şi să‑l folosească în descoperirea realităţii, direct şi intuitiv. Această conştientizare directă, intuitivă despre cum sunt lucrurile, combinată cu dragostea şi compasiunea pentru toate fiinţele, este cunoscută drept iluminare şi reprezintă rezultatul final al practicii budiste Mahayana. Scopul atingerii ei - şi forţa călăuzitoare a întregii practici - este acela de a‑i ajuta şi pe alţii să o atingă.

Termenul tibetan pentru meditaţie, gom, înseamnă literal "a deveni familiar". Ceea ce apare în minţile noastre sunt lucrurile cu care suntem cel mai familiarizaţi. Dacă atunci când cineva ne tratează fără bunăvoinţă sau fără respect ne simţim imediat răniţi sau furioşi, este pentru că acestea sunt reacţiile cu care suntem cel mai familiarizaţi sau obişnuiţi. Meditaţia budistă presupune să ne familiarizăm mintea cu stările pozitive precum dragostea, compasiunea, răbdarea, serenitatea şi înţelepciunea, astfel încât acestea să devină mai naturale şi spontane. Astfel, când vom întâlni o persoană lipsită de bunăvoinţă sau ostilă, e mai probabil că vom rămâne calmi şi răbdători şi chiar vom simţi compasiune pentru ea.

Există multe tehnici de meditaţie; fiecare tehnică are funcţii şi beneficii specifice şi fiecare este o parte a structurii prin care ne vom aduce mintea la o viziune mai realistă asupra lumii. Cel mai bine ar fi să începem prin a spune ce nu este meditaţia, deoarece există multe neînţelegeri în acest sens. În primul rând, meditaţia nu este o activitate a corpului: nu este doar o chestiune de a sta într‑o anumită postură sau de a respira intr‑un anumit fel şi nici nu se realizează cu scopul de a trăi senzaţii corporale plăcute. Este mai degrabă o activitate a minţii, realizată cu scopul de a transforma mintea, pentru a o face mai pozitivă. Deşi cele mai bune rezultate se obţin, de obicei, când medităm aşezaţi într‑un loc liniştit, putem medita şi într‑un mediu zgomotos, când muncim, când mergem pe jos sau cu autobuzul şi când gătim cina. Un călugăr tibetan a realizat ce înseamnă vacuitatea în timp ce tăia lemne, iar altul a ajuns la concentrarea într‑un singur punct a minţii1 în timp ce făcea curăţenie în camera maestrului său.

În primul rând, învăţăm să dezvoltăm starea mentală meditativă prin practica formală, aşezaţi, dar odată ce ne descurcăm bine, putem adopta un stil mai liber şi mai creativ şi putem genera această stare mentală oricând, în orice situaţie. Deja, meditaţia a devenit un mod de viaţă. Meditaţia nu este ceva străin sau nepotrivit pentru mintea occidentală. Există diferite metode practicate în diferite culturi, dar toate împărtăşesc principiul comun al minţii care pur şi simplu devine familiară cu stările pozitive, benefice. Iar mintea oricărei persoane, orientală sau occidentală, are aceleaşi elemente şi experienţe de bază, aceleaşi probleme de bază - şi acelaşi potenţial.

Meditaţia nu înseamnă detaşare sau fugă. De fapt, ea înseamnă să fim total sinceri cu noi înşine: să ne uităm bine la ceea ce suntem şi, pornind de aici, să devenim mai pozitivi şi mai utili nouă înşine şi altora. Mintea are atât aspecte pozitive, cât şi negative. Printre aspectele negative - tulburările noastre mentale sau, destul de literal, iluziile - se numără gelozia, furia, dorinţa, mândria etc. Acestea apar din înţelegerea greşită a realităţii şi din cramponarea obişnuită de modul în care vedem lucrurile. Prin meditaţie ne putem recunoaşte greşelile şi ne putem ajusta mintea pentru a gândi şi reacţiona mai realist, mai onest.

Scopul final, iluminarea, este unul pe termen lung. Dar meditaţiile realizate cu acest scop în minte pot şi chiar au beneficii enorme pe termen scurt. Pe măsură ce imaginea noastră încremenită a realităţii se înmoaie, dezvoltăm o imagine de sine mai pozitivă şi mai realistă, devenind astfel mai relaxaţi şi mai puţin anxioşi. Învăţăm să avem mai puţine aşteptări nerealiste faţă de oamenii şi lucrurile din jurul nostru şi, ca atare, să le întâmpinăm cu mai puţină dezamăgire; relaţiile se îmbunătăţesc şi viaţa devine mai stabilă şi mai satisfăcătoare.

Dar nu uitaţi, obiceiurile de o viaţă pier greu. Chiar şi să ne recunoaştem furia şi gelozia este dificil, darămite să facem efortul de a ne înfrâna vechiul flux familiar de sentimente sau de a analiza cauzele şi rezultatele sale. Transformarea minţii este un proces lent şi treptat. Este o chestiune ce ţine de descotorosirea, încetul cu încetul, de obişnuinţele instinctive, dăunătoare şi de "familiarizarea" cu obiceiurile care aduc în mod necesar rezultate pozitive - pentru noi şi pentru ceilalţi. Există multe tehnici de meditaţie, dar, conform tradiţiei tibetane, toate pot fi clasificate în două categorii: meditaţia stabilităţii şi meditaţia analitică.

Meditaţia stabilităţii

În general, acest tip de meditaţie este utilizat pentru a dezvolta concentrarea şi, în cele din urmă, pentru a ajunge la o stabilitate durabilă a minţii (în sanscrită: shamata), un tip special de concentrare care îi permite persoanei să rămână focalizată pe obiectul dorit, atât timp cât doreşte, în timp ce trăieşte o stare de fericire supremă, claritate şi pace. Concentrarea şi calmul durabil sunt necesare pentru orice intuiţie reală şi durabilă şi pentru orice transformare a minţii. În meditaţia stabilităţii, învăţăm să ne concentrăm pe [un singur] lucru - respiraţia, esenţa propriei minţi, un concept, o imagine vizualizată - fără întrerupere.

Concentrarea fără întrerupere este exact opusul stării noastre mentale obişnuite. Dacă te întorci spre interior pentru câteva momente, vei observa că mintea sare de la un lucru la altul: un gând referitor la ce vei face mai târziu, un sunet de afară, un prieten, ceva care s‑a petrecut mai devreme, o senzaţie fizică, o ceaşcă de cafea. Nu este nevoie să spunem niciodată minţii "Gândeşte!" sau "Simte!". Ea este tot timpul ocupată cu ceva, rulând cu viteză, consumându‑şi mereu propria energie.

Cu o astfel de minte împrăştiată şi de necontrolat, există puţine şanse de succes în orice am face, indiferent că este vorba de a‑ţi aminti un număr de telefon, de a pregăti masa sau de a conduce o afacere. Şi cu siguranţă, fără concentrare, meditaţia reuşită este imposibilă.

Meditaţia stabilităţii nu este uşoară, dar este esenţială pentru aducerea minţii sub control. Deşi dezvoltarea concentrării unidirecţionale propriu‑zise şi a calmului durabil constituie practica celor care meditează permanent, nu trebuie să ne retragem în munţi pentru a experimenta beneficiile acestui tip de meditaţie: chiar şi în viaţa zilnică de la oraş ne putem dezvolta o concentrare bună, realizând regulat zece sau cincisprezece minute pe zi de meditaţie a stabilităţii (de exemplu, meditaţia asupra respiraţiei, p. 53). Poate aduce o senzaţie imediată de spaţialitate şi ne permite să vedem mecanismele minţii noastre mai clar, atât în timpul meditaţiei, cât şi în tot restul zilei.

Meditaţia analitică

Acest tip de meditaţie are ca scop dezvoltarea intuiţiei, sau a înţelegerii corecte a modului în care lucrurile sunt în realitate, şi, finalmente, de a dobândi o capacitate de discriminare specială (în sanscrită: vipashyana), care vede natura supremă a lucrurilor. Meditaţia analitică pune în joc gândirea creativă, intelectuală şi este crucială pentru dezvoltarea noastră: primul pas către obţinerea oricărei intuiţii adevărate este înţelegerea conceptuală a ceea ce sunt lucrurile. Această claritate conceptuală se transformă într‑o convingere fermă care, atunci când este combinată cu meditaţia stabilităţii, aduce o cunoaştere directă şi intuitivă.

Totuşi, chiar înainte de a putea "şti cum sunt lucrurile de fapt", trebuie mai întâi să identificăm concepţiile noastre greşite. Utilizând gândirea clară, pătrunzătoare, analitică, dezvăluim complexităţile tiparelor noastre atitudinale şi comportamentale. Treptat, putem elimina acele gânduri, sentimente şi idei care ne aduc nefericire nouă şi celorlalţi, iar în locul lor să cultivăm gânduri, sentimente şi idei care ne aduc fericire şi pace. În acest fel, ne familiarizăm cu realitatea cauzei şi a efectului, de exemplu - că experienţele noastre prezente sunt rezultatul acţiunilor noastre trecute şi cauza experienţelor noastre viitoare -, sau cu faptul că toate lucrurile sunt lipsite de o natură inerentă. Putem medita punct cu punct asupra beneficiilor răbdării şi a dezavantajelor furiei; asupra valorii dezvoltării compasiunii; asupra bunătăţii altora.

Într‑un fel, o şedinţă de meditaţie analitică este o şedinţă de studiu intensiv. Totuşi nivelul gândirii conceptuale pe care îl putem atinge în timpul acestor meditaţii este mai subtil şi ca atare mai puternic decât gândurile noastre din viaţa de zi cu zi. Deoarece simţurile noastre nu sunt bombardate de freneticul aport informaţional obişnuit, suntem capabili să ne concentrăm mai intens şi să dezvoltăm o sensibilitate ajustată la dinamica minţii noastre.

Meditaţia analitică poate fi folosită şi ca o formă de terapie cu sine. Lama Yeshe spunea că "fiecare dintre noi ar trebui să‑şi cunoască mintea; ar trebui să deveniţi propriii psihologi". Când avem o problemă sau ne simţim tulburaţi emoţional, ne putem aşeza şi calma mintea prin câteva minute de meditaţie asupra respiraţiei. Apoi, detaşându‑ne de gânduri şi emoţii, putem încerca să înţelegem ce se petrece. "Ce fel de gânduri îmi trec prin minte? Ce emoţii apar?" În spaţiul calm şi clar al meditaţiei, ne va fi mai uşor să recunoaştem care este eroarea gândirii noastre şi să o rectificăm, oferindu‑i idei mai realiste şi mai benefice învăţate din studiul şi practica noastră spirituală.

Unii oameni cred că meditaţia este în mod necesar o meditaţie a stabilităţii sau unidirecţională şi că, atunci când medităm, mintea noastră ar trebui eliberată de toate gândurile şi conceptele. Nu este aşa: meditaţia unidirecţională nu este singurul tip de meditaţie care există, iar gândurile şi conceptele, dacă sunt folosite cu pricepere, joacă un rol crucial în transformarea pozitivă a minţii noastre. La rădăcina problemelor şi confuziei noastre se află concepţii greşite despre realitate, iar singura cale de a ne elibera de ele este de a le identifica şi transforma mai întâi prin intermediul meditaţiei analitice. Rămânând concentraţi unidirecţional asupra acestor noi intuiţii, îi permitem minţii să se familiarizeze pe deplin şi profund cu ele. În acest fel, are loc transformarea reală, de durată a minţii.

Meditaţiile stabilităţii şi cea analitică sunt, aşadar, complementare şi pot fi utilizate împreună într-o singură şedinţă. Când medităm asupra vacuităţii, de exemplu, analizăm obiectul (vacuitatea), utilizând informaţiile pe care le‑am auzit sau citit, precum şi propriile noastre gânduri, sentimente şi amintiri.

La un moment dat, apare o experienţă intuitivă sau o convingere despre obiect. În acel moment, ar trebui să încetăm a mai gândi şi să ne focalizăm atenţia asupra sentimentului, cât mai mult posibil. Ar trebui să ne scufundăm mintea în acea experienţă. Când sentimentul se estompează, putem fie să ne continuăm analiza, fie să încheiem şedinţa.

Această metodă de combinare a celor două tipuri de meditaţie determină mintea să devină efectiv una cu obiectul meditaţiei. Cu cât este mai mare concentrarea noastră, cu atât va fi mai profundă pătrunderea intuitivă [în respectivul obiect]. Trebuie să repetăm acest proces iar şi iar, având ca obiect tot ce vrem să înţelegem, astfel încât să ne transformăm intuiţia în experienţă propriu‑zisă.

De asemenea, [diferitele metode de] meditaţie a stabilităţii, precum meditaţia asupra respiraţiei, vor decurge mai bine dacă se utilizează anumite mijloace abile. Când ne aşezăm pentru meditaţie, ar trebui să începem prin examinarea stării noastre mentale şi clarificarea motivului pentru care o practicăm, ceea ce implică gândirea analitică. În timpul meditaţiei în sine, am putea constata că este deosebit de dificil să ne concentrăm; în astfel de momente este bine să analizăm câtva timp problema, apoi să re‑orientăm mintea asupra respiraţiei. Iar uneori este util să ne verificăm mintea în timpul meditaţiei ca să fim siguri că nu s‑a lăsat prinsă în reverii, ci face ceea ce trebuie să facă.

Meditaţiile din această carte sunt împărţite în patru secţiuni. Prima dintre ele, Meditaţia asupra minţii, include trei tehnici care ajută la dezvoltarea conştientizării minţii înseşi. Meditaţia asupra respiraţiei (numită adesea meditaţia mindfulness sau prezenţă conştientă) este, în principal, o practică a stabilităţii care utilizează respiraţia ca obiect al concentrării. Începătorii sunt sfătuiţi să pornească mai întâi cu această practică, deoarece calmează mintea, permiţându‑ne să vedem mai limpede cum funcţionează.

Celelalte meditaţii din această secţiune folosesc la dezvoltarea unei conştienizări a naturii clare a minţii, a lipsei începutului şi continuităţii minţii. Toate tehnicile implică atât stabilitatea, cât şi analiza.

Următoarea secţiune, Meditaţiile analitice, oferă unsprezece tehnici de examinare şi analizare a presupunerilor noastre cu privire la modul cum există lucrurile, la viaţă, la moarte, la suferinţă şi la compasiune; şi, în final, sfaturi despre cum să facem faţă energiei negative în viaţa de fiecare zi. Dacă abia acum învăţaţi să vă încetiniţi mintea prin, să spunem, meditaţia asupra respiraţiei, s‑ar putea să nu vă simţiţi pregătiţi să abordaţi niciunul dintre aceste subiecte în meditaţia forma lă; totuşi simpla lectură a acestei secţiuni vă oferă suficientă hrană pentru gândire.

Următoarea este secţiunea despre Meditaţiile de vizualizare: cinci tehnici prezintă vizualizarea aşa cum este ea utilizată în practica tantrică Vajrayana; toate combină stabilitatea şi analiza. Ultima secţiune a corpusului principal al cărţii, Rugăciunile şi alte practici devoţionale, include alte câteva meditaţii, precum şi rugăciuni şi alte practici. Este important să o luaţi încet şi să adoptaţi metode noi numai când sunteţi pregătiţi. Nu are niciun rost să încercaţi să faceţi meditaţii care par ciudate sau complicate sau al căror scop nu vă este clar. Este preferabil să rămâneţi la o metodă sau două ale căror beneficii le puteţi simţi.

Totuşi fiecare secţiune a acestei cărţi este o parte integrantă a dezvoltării spirituale echilibrate şi un pas pe o cale vastă şi profundă. De exemplu, majoritatea meditaţiilor analitice vin din tradiţia căii gradate (în tibetană: lamrim), o serie bine organizată de subiecte ce trebuie învăţate, contemplate şi integrate prin experienţă directă, un proces care ne aduce din starea noastră prezentă de neiluminare la împlinirea potenţialului nostru de perfecţiune: iluminarea. (Pentru mai multe informaţii despre calea treptată, vezi lista de lecturi recomandate de la sfârşitul cărţii.)

Prin studiu şi practică atentă şi răbdătoare, veţi învăţa să apreciaţi relaţia pe care aceste practici o au unele cu altele şi cu întregul parcurs.

Asasin American

Vince Flynn
Asasin American
Editura Preda Publishing, 2018
Traducere din limba engleză de Cristina Preda

***
Intro

Vince Flynn (1966-2013) s-a născut în Saint Paul, Minnesota. Absolvent al Academiei Saint Thomas (1984) şi Universităţii St. Thomas (1989), Flynn decide, în 1991, să renunţe la o promiţătoare carieră în marketing pentru a deveni pilot în Forţele Aeriene ale SUA. Este autorul a treisprezece thrillere politice, dintre care douăsprezece îl au ca personaj central pe Mitch Rapp. Invitat frecvent al posturilor de ştiri, Flynn a câştigat recunoaşterea publicului şi a presei datorită expertizei sale în zona serviciilor secrete şi a previziunilor referitoare la ameninţarea crescândă a terorismului Islamic.

*

Două decenii de politică bazată pe interese de partid au lăsat naţiunea americană într-o poziţie extrem de vulnerabilă. Thomas Stansfield, Director de Operaţiuni al CIA şi veteran al Războiului Rece, este conştient că trebuie să-şi pregătească agenţia pentru următoarea mare provocare: războiul împotriva terorismului islamic. Planul său? Înfiinţarea unei echipe de operaţiuni clandestine, un grup de agenţi care să-şi desfăşoare activitatea în afara structurilor de comandă - oameni care nu există.

Student şi sportiv de elită, Mitch Rapp avea tot ce şi-ar fi putut dori. Până într-o seară friguroasă de decembrie, când lumea lui s-a prăbuşit odată cu avionul Pan Am 103. În urma atacului terorist, două sute şaptezeci de suflete şi-au pierdut viaţa, printre care şi Maureen, logodnica sa. Victimele au lăsat în urmă prieteni şi rude, oameni care îşi vor căuta alinarea în justiţie. Nu şi Rapp. El nu caută alinare, ci răzbunare.

Admiratorii lui Vince Flynn vor fi captivaţi de acest roman electrizant, care a figurat pe locul întâi în clasamentul New York Times al celor mai bine vândute titluri. În spatele privirii de oţel a unuia dintre cei mai mari eroi ai naţiunii americane, cititorii vor descoperi un tânăr pregătit şi antrenat să devină Asasin American.

"Nu o poţi lăsa din mână", (Larry King, USA Today)

"Spectaculoasă şi foarte actuală... Nimic nu se compară cu a-l privi pe Mitch Rapp învingându-i, în ficţiune, pe inamicii pe care nimeni nu pare capabil să-i răpună în viaţa reală. Odată cu atacurile de la 11 septembrie, o nouă eră literară a luat naştere şi acesta este cel mai bun produs al său de până acum", (The Providence Journal)

Capitolul 1

Sudul Statului Virginia (cu un an în urmă)

Mitch Rapp îşi scoase legătura de la ochi şi ridică scaunul la loc. Maşina, un Ford Taurus cafeniu, hurducăia pe drumul de ţară plin de gropi, lăsând în urmă două dâre de praf care se răsuceau în aerul fierbinte de august. Legatul la ochi fusese o precauţie pentru cazul în care Rapp ar fi eşuat, ceea ce el nu avea nicio intenţie să facă. Mitch aruncă o privire pe fereastră, la zidul gros de brazi care străjuia drumul. Chiar şi cu soarele strălucind deasupra, abia dacă se vedea ceva prin labirintul de copaci şi tufişuri care acopereau fiecare petec de pământ.

Încă din copilărie îi plăcuse pădurea, întotdeauna îi inspirase încredere şi pace, dar cea de aici avea un aer sinistru. O premoniţie groaznică îi acapară gândurile şi-i trimise mintea pe un drum pe care nu voia să meargă. Cel puţin nu în după-amiaza asta. Cu toate acestea, Rapp se încruntă întrebându-se câţi oameni muriseră oare în această pădure; şi nu, nu se gândea la cei care luptaseră în Războiul Civil cu atâţia ani în urmă. Nu, se gândi el, încercând să fie complet sincer cu el însuşi. Moartea era un cuvânt mult prea vast, lăsa posibilitatea unui accident, a unui ghinion care căzuse pe capul vreunui biet inocent. Iar asta nu era decât o modalitate convenabilă de a ocoli seriozitatea şi gravitatea situaţiei în care urma să se bage. Execuţie era un cuvânt mult mai potrivit.

Bărbaţii la care se gândea fuseseră probabil trimişi în această sălbăticie, împuşcaţi în ceafă şi aruncaţi în vreo groapă proaspăt săpată şi nemarcată pentru a dispărea fără urmă. Era lumea în care urma să intre şi el, iar Mitch era totalmente împăcat cu această decizie. Cu toate acestea, o umbră de îndoială reuşi să-şi facă loc printre draperiile trase ale minţii sale şi îi cauză o secundă de ezitare.

Rapp se luptă cu ea pentru o clipă, după care o îndesă înapoi, în cele mai profunde sertare ale creierului. Nu era momentul să se gândească la asta. Studiase deja problema în cruciş şi-n curmeziş, o întorsese pe toate feţele şi o analizase din fiecare unghi posibil, încă de când femeia aceea misterioasă intrase în viaţa lui. Într-un fel ciudat, ştiuse exact încotro se îndreaptă încă din clipa în care îl privise cu ochii aceia inteligenţi, care păreau să penetreze totul. Adevărul era că aştepta să apară cineva, deşi ei nu-i spusese asta. Nici că, pentru el, răzbunarea era singura modalitate de a lupta cu durerea pricinuită de pierderea ei, dragostea vieţii lui. Sau că în fiecare seară, înainte de a adormi, se gândea la reţeaua de oameni fără chip care complotaseră să arunce în aer avionul Pan Am 103, sau că se imaginase deja în acest loc sau într-unul similar celui în care se găsea acum.

Era logic. Inamicii trebuiau ucişi, iar Rapp era mai mult decât dispus să fie persoana care să se ocupe de asta. Ştia ce urma să se întâmple. Urma să fie antrenat, pregătit, transformat într-o armă perfectă, după care urma să fie trimis să-i vâneze. Pe fiecare, unul câte unul. Pe toţi cei care conspiraseră să ucidă acei civili nevinovaţi într-o zi friguroasă de decembrie. Maşina începu să încetinească şi Rapp văzu o poartă ruginită pentru vite, închisă cu un lacăt masiv. Nedumerit, Rapp se încruntă. Femeia de la volan îi aruncă o privire şi spuse:
- Te aşteptai la ceva mai multă tehnologie?

Rapp încuviinţă tăcut. Irene Kennedy opri maşina şi spuse:
- Aparenţele pot fi înşelătoare.

Deschise uşa, coborî din maşină şi se îndreptă spre poartă, ascultând cu atenţie. O clipă mai târziu auzi pocnetul uşii pasagerului şi zâmbi. Fără niciun strop de antrenament, puştiul făcuse alegerea corectă. Încă de la prima întâlnire, fusese evident că e diferit. Îi analizase fiecare aspect al vieţii şi îl studiase de la distanţă timp de câteva luni.

Kennedy era extrem de pricepută la ceea ce făcea. Era ordonată, organizată şi răbdătoare. Şi avea o memorie fotografică. Kennedy crescuse în această lume. Tatăl ei lucrase la Departamentul de Stat , iar ea primise cea mai mare parte a educaţiei în ţări în care America nu era întotdeauna binevenită. Vigilenţa fusese o parte integrantă a vieţii ei încă de la 5 ani. În timp ce alţi părinţi îşi educau copiii să nu alerge pe stradă în faţa maşinii, părinţii ei îi spuneau să se uite întotdeauna sub maşină, după bombe. Fusese educată să fie întotdeauna conştientă de ce se află în jur, de oameni şi dinamica străzii.

Când, în cele din urmă, Kennedy hotărâse să se prezinte, Rapp o studiase un lung moment după care o întrebase de ce îl urmăreşte. Nu avea decât 22 de ani şi niciun antrenament tactic. În ceea ce o privea pe Kennedy, dacă avea un punct slab acesta era spontaneitatea. Ei îi plăceau lucrurile planificate în avans, prefera să lucreze metodic, sistematic şi pornise de la prezumţia că un novice nu va avea nici cea mai vagă idee că fusese ţinta unui filaj extins. Recrutase zeci de agenţi, dar era pentru prima dată când se trezea pusă la colţ cu o asemenea întrebare. Prinsă cu garda jos, Kennedy se bâlbâise căutând un răspuns plauzibil. Ciudat, dar recrutul ar fi trebuit să se fâstâcească, nu ea; el ar fi trebuit să se blocheze încercând să înţeleagă ce se întâmplă. Reacţia lui Rapp nu făcea parte din scenariu.

Mai târziu, în camera sa de motel din Syracuse, Kennedy îşi rememorase fiecare pas din ultimele opt luni ca să înţeleagă unde greşise. După trei ore şi şaptesprezece pagini de notiţe, tot nu reuşise să-şi dea seama. Frustrată, dar pe jumătate plăcut surprinsă, Kennedy ajunsese la concluzia că Rapp era pur şi simplu unul dintre acei oameni cu un simţ foarte acut al mediului înconjurător, al situaţiei, al circumstanţelor. Aşa că îi scoase dosarul de la fundul teancului, îl puse deasupra celorlalte şi luă o hotărâre îndrăzneaţă.

În loc să folosească canalele uzuale, Kennedy contactă o companie condusă de foşti agenţi CIA. Prieteni vechi de-ai tatălui ei, specializaţi în operaţiuni ultra-secrete, care de regulă se desfăşoară fără acoperire oficială. Îi rugă să-i arunce o privire lui Rapp şi să-i furnizeze o evaluare obiectivă, pentru cazul în care ea ratase ceva. Două săptămâni mai târziu, foştii agenţi se întorseseră cu un rezumat care-i dăduse fiori. Kennedy luă raportul şi-l prezentă direct şefului ei, Thomas Stansfield. După câteva pagini, acesta începu să înţeleagă unde bătea tânăra sa protejată. Când termină de citit, Stansfield închise încet dosarul gros de două degete şi o întrebă ce are de gând. Într-o manieră concisă şi la obiect, Kennedy îşi livră pledoaria. Stansfield sublinie potenţialele probleme şi pericole asociate cu omiterea etapei iniţiale de antrenament, dar Kennedy contracară strălucit.

Regulile jocului se schimbaseră. O spusese el însuşi de nenumărate ori. Nu-şi mai puteau permite să rămână în defensivă. În această lume din ce în ce mai interconectată aveau nevoie de o armă chirurgicală de mare precizie, poate mai mult decât de orice bombă sau rachetă de croazieră. Având el însuşi mulţi ani la activ ca ofiţer operativ, Stansfield ştia foarte bine că o asemenea persoană ar trebui să fie complet autonomă, ceea ce făcea ca profilul unui asemenea agent să fie unic. Şi, mai presus de toate, această persoană trebuia să nu fi lucrat niciodată în sistem, astfel încât să nu existe nicio înregistrare oficială a numelui său.

Kennedy veni cu încă opt argumente suplimentare în favoarea tânărului pe care-l vedea ca fiind candidatul perfect. Logica ei era imbatabilă, dar dincolo de asta, ambii ştiau foarte bine că era momentul să înceapă de undeva. Ar fi trebuit să înceapă încă de acum cinci ani, aşa că, oftând, Stansfield îşi dădu acordul pentru demararea operaţiunii. Îi spuse lui Kennedy să omită faza iniţială a antrenamentului şi să-l dea pe mâna singurului om despre care ştia că are capacitatea de a transforma un recrut în ceea ce-şi doreau. Dacă Rapp supravieţuia primelor şase luni de şcolarizare pe mâna lui Stan Hurley, poate că s-ar fi putut dovedi arma de care aveau nevoie. Înainte să plece, Stansfield îi spuse lui Kennedy să elimine orice conexiune. Orice dosar, fotografie de filaj sau înregistrare care i-ar putea lega, într-un fel sau altul, de Rapp, trebuia distrusă. Kennedy intră cu maşina pe poartă şi îi spuse lui Rapp să o închidă cu lacătul în urma lor. Acesta făcu ceea ce i se ceruse, după care urcă la loc în maşină. După o sută de metri, Kennedy încetini şi trase volanul spre stânga pentru a ocoli o groapă.
- De ce nu e securizată zona? întrebă Rapp.
- Toate sistemele astea moderne, toată tehnologia la vedere... de multe ori acestea atrag o atenţie nedorită. Şi generează tot felul de alarme false care, la rândul lor, necesită o armată de oameni pentru a le verifica. Locul ăsta nu e genul acela de instituţie.
- Nici măcar câini? întrebă Rapp.

Kennedy îi aruncă o privire. Îi plăcea felul în care gândea. Ca la o comandă, doi câini de vânătoare îşi făcură apariţia galopând de după colţ, repezindu-se spre maşină. Kennedy frână şi aşteptă ca aceştia să se potolească. O clipă mai târziu, după ce îşi dezveliră ameninţător colţii, cei doi făcură stânga-mprejur, retrăgându-se înapoi de unde veniseră. Kennedy luă piciorul de pe frână şi continuă pe alee.
- Tipul ăsta, spuse Kennedy. Cel care te va antrena...
- Omuleţul nebun care va încerca să mă omoare? zâmbi Rapp.
- Nu am spus că va încerca să te omoare... Am spus că va încerca să te facă să crezi că te omoară.
- M-am liniştit, spuse Rapp sarcastic. De ce îl tot aduci în discuţie?
- Pentru că vreau să fii pregătit.

Rapp se gândi o clipă şi spuse:
- Sunt pregătit, sau cel puţin cât de pregătit pot fi pentru ceva de genul ăsta.
- Componenta fizică e una, continuă Kennedy. Ştim că eşti în formă şi asta e important, dar vreau să ştii că vei fi testat în moduri pe care nu ţi le-ai imaginat vreodată. E un joc. Unul special conceput pentru a te face să renunţi. Să abandonezi. Cea mai importantă calitate se va dovedi disciplina mentală, nu forţa fizică.

Rapp nu era de acord dar îşi păstră gura închisă şi chipul impasibil. Pentru a fi cel mai bun avea nevoie de ambele. Cunoştea jocul. Trecuse prin suficiente antrenamente dure de fotbal american şi lacrosse, în zăpuşeala umedă din Virginia. Iar atunci nu se baza decât pe simpla dorinţă de a câştiga. Acum, motivaţia de a reuşi era mult mai profundă. Şi mult mai personală.
- Şi nu uita... nimic din ce se va întâmpla aici nu e personal, continuă Kennedy.

Rapp zâmbi în sinea sa. Aici greşeşti, gândi el. Totul e personal. Dar când răspunse, o făcu supus şi cuminte:
- Ştiu, spuse el pe un ton neutru. Ce poţi să-mi spui despre ceilalţi tipi?

Dacă era ceva ce-i dădea emoţii, asta era. Ceilalţi recruţi erau deja aici de două zile. Lui Rapp nu-i plăcea să întârzie. Probabil că ceilalţi începuseră deja să se apropie şi nu vor vedea cu ochi buni sosirea sa târzie de vedetă. Nu înţelegea de ce fusese adus cu întârziere, dar Kennedy nu era genul de om care să ofere explicaţii.
- Sunt şase.

Kennedy derulă fotografiile celorlalţi cu ochii minţii. Le citise dosarele. Toţi aveau experienţă militară şi, cel puţin pe hârtie, multe dintre calităţile lui Rapp. Toţi aveau trăsături închise la culoare, erau sportivi, capabili de violenţă, neînfricaţi şi trecuseră printr-o serie de teste psihologice complexe. Şi toţi aveau aptitudini peste medie în privinţa studiului limbilor străine. În ceea ce privea capacitatea de a deosebi binele şi răul, toţi se situau undeva pe graniţă, aproape sănătoşi mintal. Pe linia fină ce separă întotdeauna forţele de ordine de criminalii în serie. După o curbă, peisajul se deschise în faţa lor. O pajişte proaspăt tunsă, de mărimea unui teren de fotbal, se întindea de o parte şi de alta a aleii, până la uşa unui hambar alb, aflat lângă o casă cu două etaje şi o verandă care o înconjura pe toate laturile. Nu era deloc cum îşi închipuise Rapp.

Imaginea părea desprinsă dintr-o carte poştală despre viaţa la ţară, până şi balansoarele erau în poză, legănându-se liniştite pe veranda vopsită în alb. Din casă apăru un bărbat. Într-o mână avea o cană de cafea şi în cealaltă o ţigară. Rapp îl privi cu atenţie. Tipul îşi întoarse nonşalant capul spre stânga, apoi spre dreapta. Cei mai mulţi oameni ar fi ratat mişcarea aparent întâmplătoare, dar simţurile lui Rapp fuseseră deja trezite la realitatea crudă că lumea se împarte în două: cei care fac parte din turmă şi cei cărora le place să vâneze. Omul îşi verifica flancurile. Se opri în vârful scărilor şi se uită în jos spre ei, prin lentilele negre ale ochelarilor de soare aviator. Rapp zâmbi uşor: deci acesta era omul care va încerca să-l distrugă. Era o provocare pe care o aştepta cu interes de ceva vreme.

Capitolul 2

Rapp se uită prin parbrizul murdar, plin de insecte moarte, la tipul în privinţa căruia fusese avertizat. Chiar şi de la distanţă putea să vadă expresia de nemulţumire de pe faţa lui. Avea părul castaniu, de lungime medie şi o mustaţă stufoasă. Purta un şort cam strâmt, de un kaki decolorat şi un tricou alb cu anchior. Maşina se opri şi Rapp observă că tipul avea în picioare bocanci militari negri şi uzaţi şi o pereche de şosete albe ridicate până la genunchi. Pielea îi era bronzată şi uscată ca iasca, întinsă şi înfăşurată strâns în jurul muşchilor şi tendoanelor proeminente. Rapp ar fi vrut să-i vadă ochii, dar aceştia erau bine camuflaţi în spatele ochelarilor de soare. Se gândi la planul său şi îşi spuse că în curând se va alege: ori albă, ori neagră.
- Câţi ani are? întrebă el.
- Nu ştiu sigur, răspunse Kennedy în timp ce parca maşina. Oricum e mai bătrân decât pare, dar nu aş aduce vorba despre asta. Nu-i place să vorbească despre vârsta lui. Aşteaptă aici o clipă, continuă ea desfăcându-şi centura de siguranţă.

Kennedy ieşi din maşină şi păşi uşor pe aleea acoperită cu pietriş. Purta pantaloni negri eleganţi şi o bluză albă. Din cauza căldurii şi a faptului că se aflau la vreo două sute de kilometri de biroul ei din sediul central al CIA, îşi lăsase sacoul pe bancheta din spate. La şoldul drept avea un pistol Beretta de 9 mm, mai mult pentru a evita o mustrare din partea bărbatului spre care se îndrepta decât din vreo teamă reală că ar avea nevoie de el. Se uită în sus spre tipul de pe verandă şi îşi dădu o şuviţă de păr roşcat după ureche.
- Unchiule Stan, nu pari prea încântat să mă vezi, spuse ea, oprindu-se la baza scărilor.

Stan Hurley îi aruncă o privire şi simţi un ghiont de vinovăţie. Frumuşica asta mică avea puterea de a se juca cu emoţiile lui aşa cum puţini o puteau face. O cunoştea pe Irene dinainte ca ea însăşi să se cunoască. O văzuse crescând, îi cumpărase cadouri de Crăciun din tot felul de locuri exotice şi petrecuse mai multe sărbători cu familia Kennedy decât petrecuse singur. După care, cu aproape zece ani în urmă, toată bucuria din viaţa lor se dusese pe apa sâmbetei atunci când o camionetă încărcată cu peste 90 kg de explozibil parcase în curtea ambasadei americane din Beirut.

Şaizeci şi trei de oameni dispăruseră atunci, inclusiv tatăl lui Kennedy. Hurley nu era acolo, era în oraş la o întâlnire cu una dintre sursele sale, trecând razant pe lângă moarte. În acea zi nefastă de aprilie, CIA pierduse opt oameni valoroşi. Şi de atunci se tot străduiau să pună la cale o ripostă adevărată. Hurley era conştient că nu-şi poate stăpâni temperamentul, aşa că, ori de câte ori era furios şi trebuia să vorbească cu cineva drag, tactica sa era să fie laconic:
- Bună, Irene, spuse el simplu.

Kennedy se aştepta la asta şi, adevărul fie spus, se temea de acest moment de luni de zile. În mod normal, Hurley ar fi întâmpinat-o cu o îmbrăţişare caldă şi ar fi întrebat-o ce-i face mama. Nu şi în după-amiaza asta. Irene trecuse peste capul lui şi lui Hurley nu-i plăceau oamenii care făceau asta, nu într-o chestiune atât de importantă. Atmosfera era glacială, dar Irene nu se lăsă intimidată:
- Cum te mai simţi?

Hurley ignoră întrebarea şi trecu la subiect:
- Cine e în maşină?
- Un nou recrut. Thomas mi-a spus că te-a informat, spuse Kennedy, referindu-se la şeful lor comun.
- Da, mi-a spus ce ai de gând să faci, mormăi el pe un ton dezaprobator.
- Nu eşti de acord cu decizia mea, spuse ea, încrucişându-şi braţele într-o poziţie defensivă.
- Fireşte că nu sunt de acord.
- De ce?
- Eu nu conduc o tabără de cercetaşi aici, Irene.
- Nici n-am spus asta, Stan, spuse Kennedy pe un ton muşcător.
- Atunci de ce naiba îmi pierzi timpul aruncându-mi în braţe un rahat cu ochi vomitat de cine ştie ce facultate, care nu ştie să deosebească o puşcă de un pistol?

Deşi în mod normal era impasibilă, Kennedy lăsă să se întrevadă o urmă de iritare. Era perfect conştientă de puterea pe care o avea asupra lui Hurley şi ştia foarte bine că o privire aspră din partea ei putea avea un efect mult mai puternic decât un atac direct. Hurley se uită în jos spre ea şi îi observă nemulţumirea. Nu era deloc încântat. Ca şi cu fetele lui. Dacă unul dintre băieţi i-ar fi aruncat o asemenea privire, Stan l-a fi trântit la pământ fără prea multă vorbă, dar fetele reuşeau cumva să treacă peste toate zidurile sale de apărare. Să intre în capul lui şi să creeze haos şi îndoială. Dar în chestiunea de faţă ştia că are dreptate, aşa că nu renunţă:
- Nu o lua personal, Irene. Fac asta de mulţi ani şi îmi cunosc meseria foarte bine. Nu-mi place să treci peste capul meu şi să- mi arunci în braţe o prospătură care habar n-are de nimic.

Kennedy rămase tăcută, cu aceeaşi privire de sfinx, refuzând să-i dea vreo mână de ajutor.
- Cred că ar trebui să ne scuteşti pe toţi de-o durere de cap şi să-l duci înapoi de unde l-ai luat, spuse Hurley trăgând din ţigară.

Kennedy fu surprinsă de resentimentul care se ridică din adâncul ei. Lucra la proiectul ăsta de peste un an. Analiza şi instinctele sale îi spuneau că Rapp este exact omul de care aveau nevoie, dar cu toate acestea, acum se trezea trimisă la plimbare ca un neofit care nu înţelege deloc cu ce se confruntă şi ce încearcă oamenii aceştia să realizeze. Irene urcă încet scările şi se postă în faţa lui Hurley. Veteranul dădu un pas înapoi, evident inconfortabil cu încercarea cuiva asupra căruia nu ar fi ridicat niciodată mâna de a-i invada spaţiul personal.
- Irene, am o grămadă de lucruri de făcut în după-amiaza asta. Cu cât pleci mai repede, cu atât mai bine. Pentru toată lumea.

Kennedy îşi îndreptă spatele şi îl privi drept în ochi:
- Unchiule Stan, ţi-am arătat eu vreodată lipsă de respect?
- Nu e vorba de asta...
- Ba exact despre asta e vorba. Ce ţi-am făcut de mă crezi atât de incapabilă? şuieră ea apropiindu-se şi mai mult.

Hurley începu să se îndepărteze cu paşi mici, chipul schimonosindu-i-se într-o mască de încruntare şi nedumerire.
- Ştii foarte bine că te apreciez enorm.
- Atunci de ce mă tratezi ca pe o adolescentă?
- Nu cred că eşti incompetentă...
- Nu, dar crezi că ar trebui să mă rezum la partea de analiză şi să las recrutarea şi antrenamentul pe mâna ta.
- Îhm, mda... Cred că aşa ar fi corect, îşi drese el vocea.

Kennedy îşi puse mâinile în şold şi îşi ridică bărbia într-un gest sfidător:
- Fă-mi un hatâr şi scoate-ţi ochelarii.

Rugămintea îl luă prin surprindere pe Hurley.
- De ce?
- Pentru că ştiu care e punctul tău slab şi vreau să-ţi văd ochii ăia de afemeiat când îţi voi spune ceea ce trebuia să-ţi spună cineva de mult timp.

Hurley zâmbi şi încercă să facă o glumă, dar Kennedy îl presă să-şi scoată ochelarii şi, în cele din urmă, acesta se conformă.
- Te respect, începu Kennedy, de fapt cred că eşti omul în care am cea mai mare încredere. Mi-aş pune viaţa în mâinile tale fără ezitare. Eşti, fără îndoială, cea mai potrivită persoană să scoţi ceva din băieţii ăştia... Dar ai un defect.
- Care?
- Nu ai viziune.
- Serios?!...
- Da. Nu cred că înţelegi ce fel de persoană căutăm noi.

Hurley pufni ca şi cum ideea ar fi fost ridicolă.
- Da, da. Am dreptate, dar tu eşti mult prea încăpăţânat să o recunoşti.
- Deci crezi că Grupul de Operaţiuni Speciale pur şi simplu a apărut la uşa agenţiei într-o bună zi? Cine crezi că i-a antrenat pe toţi tipii ăia? Cine crezi că i-a selecţionat? Cine crezi că i-a transformat în maşinăriile de ucis care au devenit azi?
- Tu ai făcut-o, dar ştii foarte bine că nu despre asta vorbesc. Eu mă refer la cel de-al treilea obiectiv. Hurley se încruntă. Afurisita asta mică ştia exact unde să lovească şi bărbatul se întrebă o secundă dacă nu cumva Stansfield, cu mintea lui întortocheată, pusese la cale toată răfuiala asta.
- Crezi că tot rahatul ăsta e simplu? Vrei să preiei tu operaţiunea asta?

Kennedy negă din cap şi zâmbi uimită:
- Pentru un dur ca tine eşti destul de sensibil. Vorbeşti de parcă ai fi unul dintre papagalii ăia de birou de la Langley care-şi conduce departamentul ca un dictator din lumea a treia.

Hurley rămase fără cuvinte, de parcă l-ar fi lovit cu ciocanul în moalele capului.

Şarpele din Essex

Sarah Perry
Şarpele din Essex
Editura Nemira, 2018
traducere de Ioana Văcărescu


*****

Intro

Sarah Perry s-a născut în Essex, în 1979. A avut rezidenţe literare la Gladstone's Library şi UNESCO World City of Literature Writer în Praga. Prima ei carte, After Me Comes the Flood, a fost nominalizată la Guardian First Book Award şi Folio Prize şi a câştigat East Anglian Book of the Year în 2014. Cel mai recent român, Şarpele din Essex, a ajuns bestseller şi a câştigat numeroase premii. A fost cartea anului 2016 la Waterstones, cartea anului 2017 la British Book Awards, nominalizat la Premiul Costa 2016 şi la Baileys Women's Prize for Fiction în 2017. Cărţile ei au fost traduse în 15 limbi şi colaborează frecvent cu BBC, RTE1 sau scrie cronică literară pentru The Guardian sau Financial Times. Locuieşte la Norwich.

*

După moartea soţului ei, Cora Seaborne începe o viaţă nouă în Colchester, un sătuc englez, în care se zvoneşte că miticul Şarpe din Essex, care odinioară stătea în ţinutul mlăştinos, s-ar fi întors în parohia Aldwinter. Amatoare de ştiinţe ale naturii, Cora este convinsă că ceea ce localnicii iau drept o creatură magică poate fi un exemplar dintr-o specie nedescoperită. William Ransome, vicarul parohiei locale, pe de altă parte, consideră că zvonurile sunt doar rodul lipsei de credinţă adevărată. O legătură strânsă se creează între Cora şi Will în ciuda diferenţelor dintre ei, pe măsură ce amândoi încearcă să desluşească misterul Şarpelui din Essex.

Poveste spusă cu multă graţie şi inteligenţă, Şarpele din Essex este înainte de toate o carte despre dragoste şi multele forme pe care ea le poate lua.

"Dacă Charles Dickens şi Bram Stoker ar fi scris împreună un mare român victorian, oare el ar fi fost mai bun decât Şarpele din Essex?" (The Guardian)

****

Ajunul Anului Nou
 

Un bărbat tânăr merge pe malul râului Blackwater, sub lumina rece a lunii pline. Şi-a petrecut ultimele ore ale anului bând pahar după pahar, până când ochii au început să-l usture şi stomacul i s-a revoltat, iar el a hotărât că nu mai suportă agitaţia şi luminile puternice.
- Am să cobor un pic lângă apă, a spus sărutând obrazul persoanei aflate lângă el. Mă întorc înainte să bată clopotele de miezul nopţii.

Acum priveşte spre est, în direcţia în care se schimbă mareea, spre estuarul monoton şi întunecat, spre pescăruşii alburii ce strălucesc deasupra valurilor.

E frig şi bărbatul ar trebui să fie pătruns de ger până la os, însă e plin-ochi de bere şi are pe el o haină groasă. Gulerul îl zgârie un pic la ceafă - se simte ameţit şi încorsetat, are gura teribil de uscată. "Ia să fac o baie", îşi spune el, "sigur o să mă mai dezmorţească". Şi, coborând de pe cărare, stă singur pe ţărm, unde, adânc îngropate în noroiul întunecat, toate micile pâraie aşteaptă mareea.
- "Aş bea o cupă de bunăvoinţă", fredonează el cu vocea-i dulce de tenor, iar apoi izbucneşte în râs şi cineva îi răspunde tot cu un hohot.

Îşi desface nasturii de la haină şi o ţine deschisă, însă nu e suficient: vrea să simtă bătaia aspră a vântului răcorindu-i pielea fierbinte. Se apropie de apă şi scoate limba, ca pentru a gusta aerul sălciu. "Da... Ia să fac o baie", îşi spune iarăşi, aruncând haina pe pământul mlăştinos.

În definitiv, n-ar fi prima oară, o mai făcuse şi când era copil, şi nu singur: curajoasa nebunie a unei băi în miez de noapte, atunci când vechiul an scoate ultimul suspin în braţele anului nou. Apa e joasă, vântul s-a mai potolit, iar Blackwater-ul nu-l înspăimântă: dacă i-ar da cineva un pahar, el s-ar pune pe treabă şi ar fi în stare să-l bea până la fund, sărat cum e, cu scoici şi stridii cu tot.

Însă ceva se schimbă la maree sau poate că se schimbă vântul: suprafaţa estuarului tresaltă, pare că pulsează şi zvâcneşte (bărbatul face un pas în faţă), apoi rămâne netedă şi nemişcată; câteva clipe mai târziu, apare iarăşi o zvâcnire, ca şi cum apa ar fi tresărit sub o atingere. Se apropie şi mai mult, încă nu-i e frică; pescăruşii se ridică unul câte unul, iar cel din urmă scoate un ţipăt de groază.

Iarna îl loveşte dur în ceafă. Simte cum frigul îi pătrunde prin cămaşă, până la os. Veselia venită odată cu băutura a dispărut, iar el rămâne nesigur în întuneric. Îşi caută paltonul, dar luna se ascunde în nori şi el este orb. Respiră greu, aerul pare înţesat cu mici ace de gămălie. Aluviunile de la picioarele lui tresaltă, dintr-odată, îmbibate cu apă, ca şi cum ceva din larg ar fi împins apa spre mal. "Nu-i nimic acolo, nu-i nimic", îşi spune el, încercând să-şi insufle curaj, dar se întâmplă din nou: un straniu moment de nemişcare, în care are impresia că se uită la o fotografie, urmat de o mişcare nestăpânită, inegală, ce nu poate fi provocată doar de influenţa lunii asupra mareei. I se pare că vede - de fapt, e sigur că vede - mişcarea lentă a unei siluete uriaşe, o siluetă gârbovită, acoperită cu solzi aspri care se suprapun; apoi dispare.

În întunericul ce-l înconjoară, i se face teamă. E ceva acolo, o simte, e ceva ce aşteaptă - implacabil, monstruos, născut în apă. Stă cu ochii pe el. A dormit până acum în penumbră şi s-a trezit, în sfârşit. Îşi imaginează fiinţa aceea luând valurile în piept, adulmecând cu lăcomie aerul. E cuprins de groază - inima îi stă în loc -, simte că într-o clipă a fost pus sub acuzare, condamnat şi i-a fost pronunţată sentinţa: ah, ce păcătos fusese! Ce sâmbure negru se afla în miezul fiinţei lui! Se simte pustiit, golit de orice urmă de bunătate - nu poate aduce niciun argument în apărarea sa. Se uită iar pe întinderea Blackwater-ului şi vede iar ceva ce tulbură suprafaţa şi apoi dispare - da, s-a aflat acolo în tot timpul acesta, aşteptând, iar acum, în sfârşit, i-a dat de urmă. Simte o linişte stranie: până la urmă, trebuie să se facă dreptate, iar el pledează cu bucurie "vinovat". Se bucură doar de remuşcări, nu de răscumpărarea păcatelor, şi asta şi merită.

Însă vântul a început să bată sus, în văzduh, trăgând norii ce acopereau luna, iar aceasta îşi arată chipul. Lumina e slabă, nu încape îndoială, dar îl reconfortează - şi iată-i şi haina, la niciun yard^[I] distanţă, murdară de noroi pe mâneci. Pescăruşii se întorc pe suprafaţa apei, iar tânărul se simte de-a dreptul absurd. De pe cărarea de deasupra răsună hohote de râs: o fată şi iubitul ei, îmbrăcaţi festiv. Bărbatul flutură mâna spre ei şi strigă:
- Sunt aici! Sunt aici!
"Şi chiar sunt aici", îşi spune el. Aici, în mlaştina de pe malul râului, pe care o cunoaşte mai bine decât îşi ştie propria casă, cu mareea ce se schimbă încet şi neavând de ce să se teamă. "Ceva monstruos!" se gândeşte el, râzând de el însuşi, luându-se peste picior: ca şi cum ar fi existat în apele acelea altceva decât hering şi de macrou!

Nu era nimic de temut în Blackwater, dar nici nu avea de ce să se căiască: avusese doar un moment de confuzie în întunericul de nepătruns şi băuse prea mult. Apa îi iese în întâmpinare, fiindu-i din nou vechiul companion; ca pentru a-şi dovedi că nu e nici un pericol, bărbatul se apropie, îşi udă bocancii, întinde braţele:
- Iată-mă! strigă el şi toţi pescăruşii îi răspund.
"Doar o baie scurtă", îşi spune, "de dragul vremurilor de altădată^[II]", şi râzând îşi scoate cămaşa.

Limba pendulei marchează trecerea de la un an la altul, iar deasupra adâncurilor domneşte întunericul.

Veşti stranii din Essex
Ianuarie
1

Era ora unu, într-o zi mohorâtă, iar la Observatorul din Greenwich căzuse bila ce marchează trecerea timpului. Pe primul meridian se aşternuse un strat de polei, iar pe funiile de ancorare ale barjelor late de pe Tamisa cea aglomerată era gheaţă. Căpitanii notau ora şi nivelul mareei, ca apoi să-şi aşeze velele cărămizii pe direcţia vântului dinspre nord-est. Un transport de fier se îndrepta spre topitoria de la Whitechapel, unde clopotele băteau de parcă s-ar fi sfârşit timpul. Tot timpul era moneda cu care plăteau cei izolaţi în spatele zidurilor închisorii Newgate; timpul era irosit de filosofi în cafenele şi pe Strand; era pierdut de cei care îşi doreau ca trecutul să devină prezent şi era urât de cei care îşi doreau ca prezentul să devină trecut cât mai repede. Clopotele de la St. Clement's băteau a portocale şi lămâi^[III], iar clopotul discordiei^[IV] de la Westminster bătea mut.

La Royal Exchange timpul însemna bani, bărbaţii îşi petreceau acolo după-amiaza, temperându-şi speranţele de a face marea cu sarea, iar în birourile Holborn Bars rotiţele zimţate, cu dinţii lungi, ale unui ceas-etalon au provocat o suprasarcină electrică ce au făcut să pornească zecile de ceasuri-satelit, ce au început să sune. Toţi funcţionarii şi-au ridicat privirile din catastifele lor, au oftat şi apoi s-au întors la muncă. La Charing Cross Road, timpul îşi dădea la schimb caleaşca pe autobuze şi taxiuri ce înaintau ca o flotă grăbită, iar în saloanele de spital de la Barts şi de la Royal Borough durerea transforma minutele în ore. În capela Wesley se cânta Nisipul timpului se scurge, oamenii chiar sperând să se scurgă mai repede, iar ceva mai departe, gheaţa se topea pe mormintele din Bunhill Fields.

În Lincoln's Inn şi Middle Temple avocaţii îşi priveau calendarele şi vedeau cum expiră termenele de depunere; în încăperile din Camden şi din Woolwich timpul era crud cu iubiţii care se întrebau cum se făcuse atât de târziu aşa de repede, iar la momentul respectiv avea să fie blând cu suferinţele lor. Pe toată întinderea oraşului, în casele elegante şi în blocurile de locuinţe sociale, în înalta societate şi în cercurile îndoielnice ale ei, ca şi în clasa de mijloc, timpul trecea şi era irosit, era lungit până la epuizare şi pierdut cu dorinţe. Iar în tot răstimpul acesta, din cer cădea o ploaie rece ca gheaţa.

La Euston Square şi la Paddington, staţiile de metrou îşi primeau pasagerii, care năvăleau înăuntru asemenea unei materii prime ce cobora spre a fi măcinată, procesată şi turnată în şabloane. Într-un vagon de metrou ce mergea spre vest, sub lumina intermitentă se vedea un The Times care nu aducea nicio veste bună, iar pe culoar s-au vărsat fructe stricate dintr-o pungă. Din paltoane ieşea un iz de ploaie şi, printre pasageri, ascuns în spatele gulerului ridicat, doctorul Luke Garrett recita părţile inimii umane.
- Ventriculul stâng, ventriculul drept, vena cavă superioară, spunea el, numărându-le pe degete şi sperând că litania aceea avea să potolească bătăile neliniştite ale propriei inimi.

Bărbatul de lângă el l-a privit năuc şi, ridicând din umeri, s-a întors cu spatele.
- Atriul stâng, atriul drept, a continuat Garrett în şoaptă.

Era obişnuit să fie privit cu atenţie şi cu mirare de către străini, dar nu vedea de ce s-ar fi dat peste cap să le intre în graţii. I se spunea Drăcuşorul, pentru că rareori ajungea mai sus de umerii celorlalţi bărbaţi şi avea un mers săltat, care dădea senzaţia că ar fi putut să sară oricând, brusc, pe un pervaz. Se vedea clar, chiar şi prin haina groasă de iarnă, un soi de agitaţie nestăpânită ce-i făcea mâinile şi picioarele să tresalte, iar sprâncenele îi erau încruntate, ca şi cum de-abia ar fi putut stăpâni întinderea şi ferocitatea propriului intelect. Avea un breton lung, negru, ce semăna cu marginea aripii unui corb; sub acesta, ochii îi erau întunecaţi. Avea 32 de ani şi era un chirurg mânat de o minte înfometată şi revoltată.

Luminile s-au întrerupt şi apoi s-au reaprins, iar Garrett se apropia de destinaţie. Avea mai puţin de o oră la dispoziţie ca să ajungă la înmormântarea unui pacient. Nu exista în lumea întreagă un om care să fi purtat haine de doliu cu inima mai uşoară. Michael Seaborne murise în urmă cu şase zile, răpus de un cancer la esofag, şi suportase durerile epuizante ale bolii şi atenţia doctorului cu aceeaşi doză de dezinteres. Acum, gândurile lui Garrett nu se îndreptau spre mort, ci mai curând spre văduva lui, care (s-a gândit doctorul zâmbind) în clipa aceea îşi peria, poate, părul dezordonat sau descoperea că rochia neagră cea bună avea un nasture lipsă.

Suferinţa prin care trecea Cora Seaborne era una dintre cele mai ciudate dureri cărora le fusese martor vreodată - pe de altă parte, îşi dăduse seama încă de la prima vizită în Foulis Street că era ceva în neregulă. Atmosfera care domnea în încăperile acelea cu tavanul înalt era una de angoasă de mult instalată, ce nu părea să aibă nimic de-a face cu boala. La vremea aceea, pacientul se simţea încă destul de bine, cu toate că începuse să poarte o cravată ce-i servea şi drept bandaj. Acea cravată era întotdeauna din mătase, întotdeauna deschisă la culoare şi adesea un pic pătată. Fiind vorba despre un bărbat atât de îngrijit şi de cusurgiu, era imposibil să-ţi imaginezi că nu observa, iar Luke îl bănuia că voia să-şi facă musafirii să se simtă prost. Seaborne reuşea să pară înalt pentru că era teribil de slab şi vorbea atât de încet, încât trebuia să te apropii mult de el ca să-l auzi. Avea o voce uşor şuierată. Era politicos, iar pielea de sub unghii îi era albastră. Suportase cu mult calm prima consultaţie şi refuzase să fie supus vreunei operaţii.
- Am de gând să plec de pe lumea aceasta aşa cum am venit, îi spusese el, bătând uşor cu mâna pe cravata din mătase. Fără cicatrici.
- Dar nu e nevoie să înduraţi atâta durere! îi spusese Luke, oferindu-i o consolare nesolicitată.
- Să îndur! exclamase Seaborne, în mod evident amuzat de idee. Sunt sigur că va fi o experienţă din care voi avea de învăţat.

Apoi adăugase, ca şi cum un gând l-ar fi urmat în mod logic pe celălalt:
- Spuneţi-mi, aţi cunoscut-o pe soţia mea?

Garrett îşi amintea adeseori prima întâlnire cu Cora Seaborne, deşi adevărul era că amintirea aceea nu era de încredere, fiind transformată de toate întâmplările ce avuseseră loc între timp. Apăruse chiar în momentul acela, ca şi cum prezenţa i-ar fi fost invocată, şi se oprise în prag, privindu-şi de acolo musafirul. Apoi traversase încăperea, se aplecase să-şi sărute soţul pe frunte şi, stând în spatele fotoliului acestuia, întinsese mâna spre doctor.
- Am înţeles de la Charles Ambrose că nu există doctor mai bun. Mi-a dat să citesc articolul dumneavoastră despre viaţa lui Ignaz Semmelweis - dacă mânuiţi bisturiul cu la fel de mult pricepere cum scrieţi, vom trăi cu toţii la nesfârşit.

Complimentul ei uşor ironic se dovedise irezistibil, iar Garrett nu se putuse abţine să nu râdă, făcând şi o plecăciune. Femeia avea o voce adâncă, dar nu chiar molcomă, iar doctorul a crezut la început că avea accentul nomad al oamenilor care nu au locuit niciodată prea mult timp într-o singură ţară, însă nu era vorba despre asta. Avea doar un mic defect de vorbire, pe care îl ascundea zăbovind mai mult asupra unor anumite consoane. Era îmbrăcată în cenuşiu, haine cu o croială simplă, dar materialul fustei strălucea ca un gât de porumbel. Era înaltă, însă fără a fi şi slabă; ochii îi erau şi ei cenuşii.

În lunile care urmaseră, Garrett începuse să înţeleagă câte puţin neliniştea ce plutea în aerul din Foulis Street, alături de mirosul lemnului de santal şi cel de iod. Michael Seaborne, chiar şi chinuit de cele mai înfiorătoare dureri, exercita o influenţă malignă ce nu avea însă nimic de-a face cu obişnuita putere pe care invalizii o au asupra celor din jur. Soţia lui era atât de pregătită cu comprese răcoroase şi cu vin bun, atât de dispusă să înveţe cum alunecă un ac în venă, încât părea că învăţase pe dinafară, până la ultima virgulă, un manual despre îndatoririle soţiilor credincioase faţă de bărbaţii lor. Însă Garrett nu văzuse niciodată între Cora şi soţul ei ceva ce să fi semănat măcar cu un gest afectuos. Câteodată o bănuia chiar c-ar fi dorit ca plăpânda flacără a vieţii soţului ei să se stingă mai repede - se temea uneori c-o să-l tragă la o parte în timp ce el pregătea o seringă şi să-i spună "Daţi-i mai mult - daţi-i un pic mai mult". Dacă se apleca să sărute fruntea sfântului istovit, pe pernă, o făcea cu mare grijă, ca şi cum s-ar fi temut ca el să nu se ridice şi s-o ciupească de nas, cu un gest dispreţuitor. Angajau asistente care să-i dreneze şi să-i panseze rănile, care să aibă grijă ca aşternuturile să fie mereu curate, însă rareori rămâneau o săptămână întreagă. Ultima dintre ele (o fetişcană tare credincioasă, din Belgia), trecând pe lângă Luke pe coridor, şoptise "Il est comme un diable!"^[V] şi îi arătase încheietura, cu toate că nu se vedea nimic pe ea. Doar câinele, care nu avea nume - loial, păduchios, întotdeauna aproape de patul bolnavului -, nu se temea de stăpân sau, cel puţin, se obişnuise cu el.

În timp, Luke Garrett ajunsese să-i cunoască pe Francis, fiul taciturn, cu părul negru, al familiei Seaborne, şi pe Martha, dădaca băiatului, care avea obiceiul s-o ţină pe Cora pe după mijloc, un gest posesiv care doctorului îi displăcea. O evaluare superficială a stării pacientului era rapid bifată (în fond, ce se mai putea face?), iar Luke era chemat în altă încăpere, să studieze un dinte fosilizat pe care îl primise Cora prin poştă sau pentru a fi interogat pe larg în legătură cu ambiţiile sale de a avansa tehnica folosită în chirurgia cardiacă. A încercat s-o hipnotizeze, explicându-i că pe vremuri hipnoza fusese folosită în timpul războiului pentru a uşura amputarea braţelor. Jucau şah, iar meciurile se încheiau de obicei când Cora constata, mâhnită, că oponentul ei o ataca pe toate fronturile. Luke şi-a pus singur diagnosticul: era îndrăgostit şi nu avea de gând să caute leacul.

Era în permanenţă conştient de faptul că în Cora exista un soi de energie adunată în timp, ce aştepta să fie eliberată. Avea impresia că atunci când Michael Seaborne îşi va găsi sfârşitul, cizmele Corei aveau să scoată scântei pe asfalt. Iar sfârşitul bărbatului venise şi Luke fusese de faţă când îşi dăduse ultima suflare, chinuită, zgomotoasă, ca şi cum, în acea ultimă clipă, pacientul lăsase la o parte ars moriendi^[VI], dorindu-şi doar să mai trăiască un moment. Însă Cora rămăsese neschimbată, nu fusese nici sfâşiată de durere şi nici uşurată: avusese vocea sugrumată la un moment dat, când îi spusese că şi câinele murise, însă doctorul nu-şi putuse da seama dacă îi venea să plângă sau să râdă. Odată ce semnase certificatul de deces şi rămăşiţele lui Michael Seaborne se odihneau în altă parte, nu mai exista niciun motiv întemeiat ca Garrett să vină în Foulis Street. Însă în fiecare dimineaţă se trezea cu acest unic scop în gând, iar când ajungea la porţile de oţel îşi dădea seama că era aşteptat.

Metroul a ajuns la Digul Tamisei şi doctorul a pornit de-a lungul platformei, purtat de mulţime. S-a simţit în clipa aceea copleşit de un soi de suferinţă, însă nu era nici pentru Michael Seaborne, nici pentru văduva lui: ce-l tulbura cel mai tare era gândul că aceasta putea fi ultima sa întâlnire cu Cora, că avea s-o vadă pentru ultima oară, privind-o peste umăr, cu clopotele cimitirului pe fundal.
- Chiar şi aşa, a rostit el cu voce tare. Trebuie să fiu acolo, fie şi numai ca să mă asigur că e bine închis coşciugul.

Dincolo de turnichetele metroului, gheaţa se topea pe trotuar, iar soarele alburiu pornea spre apus.

*

Îmbrăcată aşa cum o cerea ocazia, Cora Seaborne stătea în faţa oglinzii. Perlele, ca nişte picături, atârnau la capătul firicelelor de aur din urechi. O usturau lobii urechilor, fiindcă fusese nevoită să-şi refacă găurile.
- Cât despre lacrimi, ar trebui ca astea să fie de-ajuns.

Avea faţa pudrată ca să pară palidă. Nu-i stătea deloc bine cu pălăria neagră, dar avea şi voal, şi un pămătuf din pene negre, aşa încât părea să exprime o cantitate respectabilă de durere. Nasturii de la mâneci, îmbrăcaţi în stofă, nu se închideau bine, iar între tivul mânecilor şi marginea mănuşilor se zărea o fâşiuţă de piele albă. Gulerul rochiei cobora un pic mai jos decât i-ar fi plăcut ei, lăsându-i la vedere clavicula, pe care se întindea o cicatrice de lungimea degetului mare. Se potrivea perfect cu frunzele sidefii ale sfeşnicelor din argint ce se aflau de o parte şi de alta a oglinzii; soţul ei îi înfipsese unul dintre ele în carne, ca şi cum şi-ar fi înfipt pecetea într-un vas cu ceară caldă. Cora se gândise să o acopere cu machiaj, însă, în cele din urmă, se ataşase de cicatricea aceea şi ştia că în anumite cercuri era chiar invidiată, oamenii credeau că avusese acolo un tatuaj.

S-a întors cu faţa spre încăpere, privind în jur. Orice musafir s-ar fi oprit nedumerit în uşă, văzând pe o parte patul înalt şi moale, draperiile din damasc ale unei femei înstărite, iar pe partea cealaltă instrumentele unui cercetător. Colţul cel mai îndepărtat al încăperii era tapetat cu afişe botanice şi cu hărţi rupte din atlase, cu foi de hârtie pe care erau citate, scrise cu scrisul ei mare, numai majuscule (NU VISA NICIODATĂ CU MÂNA PE CÂRMĂ! NU TE ÎNTOARCE NICIODATĂ CU SPATELE SPRE BUSOLĂ!), pe poliţa de deasupra căminului vreo zece amoniţi erau aranjaţi în funcţie de dimensiune. Deasupra lor, într-o ramă aurită, Mary Anning şi câinele ei priveau un fragment din piatra de la Lyme Regis. Erau toate ale ei acum - covorul, scaunele, paharul din cristal care încă mirosea a vin? Aşa credea. Iar la gândul acela simţea un soi de despovărare miraculoasă, ca şi cum ar fi fost eliberată de sub legile lui Newton şi ar fi putut porni, plutind, spre tavan. Senzaţia era sufocată de cerinţele stricte ale decenţei, însă Cora îi putea spune pe nume: nu era neapărat fericire, nici măcar mulţumire, ci uşurare. Era şi suferinţă la mijloc, nu încăpea îndoială, şi ea era recunoscătoare pentru asta, căci oricât de mult l-ar fi dispreţuit spre final, el contribuise, cel puţin în parte, la formarea ei - şi la ce bun să se dispreţuiască singură?
- Oh, el m-a creat, da, a rostit ea cu voce tare, în timp ce amintirile au început să i se perinde prin faţa ochilor, asemenea fumului unei lumânări stinse.

Avea şaptesprezece ani şi locuia cu tatăl ei într-o casă un pic mai sus de centru. Mama ei murise de mult, însă nu înainte de a se asigura că fiica ei nu era condamnată să se limiteze la broderii de mână şi la limba franceză. Tatăl ei - neştiind ce să facă exact cu modesta-i avere, apreciat doar în mod ironic de chiriaşii săi - ieşise într-o zi cu treabă, iar la întoarcere sosise însoţit de Michael Seaborne. I-o prezentase cu mare mândrie pe fiica lui - Cora era desculţă şi tocmai făcea o lecţie de latină -, iar musafirul îi luase mâna, admirându-i-o şi dojenind-o că avea o unghie ruptă. Se întorsese o dată şi încă o dată, până ce ajunsese să fie aşteptat în casa lor. Îi adusese în dar cărţi subţirele şi tot felul de obiecte mici şi grele, cu totul inutile. O tachina adesea, punându-şi degetul în palma ei şi mângâind-o până ce pielea începea s-o doară, până ce toată fiinţa ei se concentra asupra acelui punct pe care îl atingea el. Când el era lângă ea, bazinele din Hampstead, graurii ce zburau la apus, urmele lăsate de copitele oilor în noroiul moale - toate păreau insipide, neimportante. Începuse să-i fie ruşine de ele - de hainele ei largi şi neîngrijite, de părul neîmpletit.

Într-o bună zi, el îi spusese: "În Japonia, o vază spartă este lipită cu picături de aur topit. Cât de miraculos ar fi: să te distrug şi apoi să te lipesc la loc cu aur!" Însă ea avea atunci şaptesprezece ani şi tinereţea îi era ca o armură, nici nu simţise tăişul pătrunzând. Izbucnise în râs, la fel şi el. În ziua în care a împlinit nouăsprezece ani, a dat la schimb cântecul păsărilor pe evantaie din pene, greierii din iarba înaltă pe o haină împodobită cu aripi de cărăbuş. Era încorsetată cu oase de balenă, străpunsă cu fildeş, trasă de păr de carapacea unei broaşte ţestoase. Vorba îi devenise mai languroasă, pentru a-i ascunde micile poticniri. Nu mai mergea nicăieri pe jos. El îi dăruise un inel de aur care îi era mic... Un an mai târziu îi dăruise altul - unul şi mai mic.

Văduva s-a trezit din reverie când a auzit paşi deasupra: paşi înceţi, măsuraţi cu precizia ticăitului unui ceas.
- Francis, a rostit ea.

A rămas în aşteptare, tăcută.

*

Cu un an înainte ca tatăl lui să moară şi la vreo şase luni după ce boala îşi făcuse simţită prezenţa pentru prima dată, la micul-dejun (simţise în gât o gâlmă ce nu-l lăsa să înghită), Francis Seaborne a fost mutat într-o încăpere aflată la al patrulea etaj al casei, în capătul cel mai îndepărtat al culoarului.

Tatăl lui nu ar fi fost deloc interesat de asemenea schimbări de ordin casnic, nici dacă n-ar fi fost ocupat la vremea aceea: ajuta Parlamentul cu o lege privitoare la locuinţele sociale. Decizia fusese luată în totalitate de mama lui şi de Martha, care fusese angajată ca dădacă atunci când el era bebeluş şi care, după cum spunea chiar ea, nu mai reuşise să plece. Erau de părere că ar fi mai bine ca Francis să fie ţinut la o oarecare distanţă, întrucât era foarte agitat noaptea şi apărea deseori la uşa lor, de câteva ori chiar la fereastră. Nu cerea niciodată nimic, nici măcar un pahar cu apă sau o îmbrăţişare, cum ar fi făcut alt copil. Pur şi simplu stătea în pragul uşii, ţinând în mână unul dintre numeroasele lui talismane, până când una dintre ele, cuprinsă de nelinişte, avea să ridice capul de pe pernă şi să-l vadă.

Imediat după ce a fost mutat în ceea ce Cora numea Camera de Sus, băiatul şi-a pierdut orice urmă de interes pentru aceste deplasări nocturne, mulţumindu-se doar să strângă (nimeni n-ar fi folosit vreodată cuvintele "să fure") orice îi atrăgea privirea. Aceste obiecte erau etalate în baza unor şabloane complicate şi surprinzătoare, care se schimbau la fiecare vizită a Corei; aveau o frumuseţe şi un farmec straniu, pe care Cora chiar le-ar fi admirat dacă ar fi fost opera fiului altcuiva.

Întrucât era vineri şi ziua înmormântării tatălui său, băiatul se îmbrăcase singur. La unsprezece ani, ştia foarte bine cum să-şi pună o cămaşă, precum şi cum se ortografiau elementele ce o compuneau ("Este NECESAR ca o cămaşă să aibă un Guler, dar două Mâneci"). Moartea tatălui său îl lovise ca o calamitate, însă nu era mai gravă decât faptul că-şi pierduse cu o zi înainte una dintre comorile sale (o pană de porumbel cât se poate de obişnuită, însă care putea fi îndoită până ce forma un cerc complet, fără a se rupe). Când a primit vestea cea rea - observând că mama lui nu plângea, ci era nemişcată şi, cumva, înflăcărată, ca şi cum tocmai ar fi lovit-o un fulger - primul lui gând a fost: "Nu înţeleg de ce mi se întâmplă mie lucrurile astea". Însă pana dispăruse; tatăl lui murise; iar acum părea că avea să fie nevoit să meargă la înmormântare. Ideea asta nu-i displăcea, de fapt. A răspuns, conştient că se arăta destul de binevoitor, având în vedere situaţia:
- O schimbare e la fel de bună ca un răgaz de odihnă.

În zilele imediat următoare morţii lui Michael Seaborne, câinele fusese cel care suferise cel mai mult. Scâncise neîncetat la uşa camerei bolnavului şi nimeni nu reuşise să-l consoleze. Poate că o mângâiere ar fi avut mai mult succes, dar întrucât nimeni nu s-a aventurat să-şi afunde mâna în blana lui slinoasă, pregătirea trupului neînsufleţit ("Pune-i câte o monedă pe ochi, pentru luntraş", spusese Martha. "Nu cred că Sfântul Petru se va obosi cu asta...") fusese însoţită de aceleaşi schelălăieli ascuţite. Câinele murise, şi-a amintit Francis, mângâind satisfăcut un micuţ smoc de blană pe care îl adunase de pe mâneca tatălui său. Astfel, singurul suflet care îl plânsese pe mort trebuia să fie şi el acum plâns.

Nu era sigur ce presupunea ritualul de îngropăciune a morţilor, dar a considerat potrivit să meargă la cimitir cât mai pregătit cu putinţă. Haina lui avea mai multe buzunare şi fiecare dintre acestea conţinea un obiect nu neapărat sacru, dar potrivit pentru acea ocazie, după părerea băiatului. O lupă crăpată, prin care toate lucrurile din jur păreau sparte; acel smoc de blană (în care spera că se mai afla încă un purice sau o căpuşă, care să conţină, la rândul lor, o picătură de sânge); o pană de corb, cea mai bună pană din colecţia lui, pentru că avea vârful albăstrui; o bucăţică de material, pe care o rupsese din tivul fustei Marthei, după ce observase acolo o pată în forma Insulei Wight; şi o piatră cu o gaură perfect rotundă în mijloc. După ce şi-a umplut buzunarele, le-a bătut uşor şi le-a numărat, a coborât la mama lui, iar la fiecare dintre cele 36 de trepte pe care le avea de coborât, a rostit incantaţia: "Azi - aici - mâine - mort; azi - aici - mort".
- Frankie...

Cât de mic i se părea! Figura lui, care în mod straniu nu semăna cu chipul niciunuia dintre părinţi, poate cu excepţia ochilor negri ai tatălui său, era impasibilă. Se pieptănase, iar părul îi stătea ca nişte mici creste teşite pe cap: faptul că se străduise să se aranjeze o impresiona. A întins mâna spre el, însă apoi a lăsat-o să-i cadă în poală. Băiatul stătea în picioare, bătând uşor pe fiecare buzunar, pe rând. A întrebat-o:
- Unde e acum?
- O să ne aştepte la biserică.

Oare ar fi trebuit să-l ia în braţe? Adevărul e că nu prea părea să aibă nevoie de consolare.

---

[I] Yard, unitate de măsură pentru distanţă folosită în Marea Britanie şi în Statele Unite ale Americii, echivalentă cu 90 de centimetri.

[II] În engleză "Auld lang syne", expresie care constituie şi titlul unui faimos poem al autorului scoţian Robert Burns, transformat ulterior într-un cântec devenit tradiţional pentru sărbătorile de iarnă în ţările anglofone.

[III] Referire la versurile unui vechi cântecel şi joc pentru copii, în Marea Britanie: "Portocale şi lămâi,/ Bat clopotele de la St. Clement's".

[IV] Clopote aflate în vecinătatea Palatului Westminster, consacrate sub numele division bells; bat atunci când membrii Camerei Comunelor sau ai Camerei Lorzilor se află în dezacord, având la dispoziţie opt minute, din momentul în care răsună clopotele, pentru a hotărî cum vor vota în chestiunea respectivă.

[V] "Este ca un diavol!" - în lb. fr. în orig.

[VI] Arta de a muri - în lb. latină în orig.