Belgravia

Julian Fellowes
Belgravia
Editura Nemira, 2017
Consultant editorial: Imogen Edwards-Jones // Consultant istoric: Lindy Woodhead
traducere din limba engleză de Adriana Voicu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***

Intro

Julian Fellowes s-a născut în 1949 la Cairo, dar a urmat şcoala în Marea Britanie. A devenit cunoscut în toată lumea pentru scenariul filmului Gosford Park - care a câştigat Oscarul pentru scenariu original în 2002 - şi pentru producţia, regia şi scenariul Downton Abbey, serial de epocă extrem de popular şi apreciat de critică. Pasionat de lumea victoriană, cele mai multe proiecte literare, cinematografice sau pentru micul ecran ale autorului au ca subiect această perioadă (cele mai cunoscute sunt Separate Lives în 2002 sau The Young Victoria în 2009). În 2010 a semnat scenariul pentru The Tourist, cu Angelina Jolie şi Johnny Depp. În literatură a debutat în anii '70 sub pseudonimul Rebecca Greville, cu mai multe romane de dragoste. A semnat cu numele lui romanele Snobs (Snobii - Nemira, 2009) în 2004 şi Past Imperfect în 2009.

*

Povestea unui caz scandalos din Londra anilor 1840, scrisă de creatorul celebrului serial Downtown Abbey. Autorul serialului de succes Downtown Abbey, care a adus epoca victoriană din nou la modă, revine cu o poveste despre societatea britanică de secol XIX, plină de elegantă şi pasiuni nebănuite.

Pe 15 iunie 1815, înalta societate britanică participă la balul ducesei de Richmond - care va rămâne cunoscută drept una dintre cele mai tragice petreceri din istorie. Pentru că are loc în seara de dinaintea asediului de la Waterloo, iar mulţi dintre tinerii domni de la bal vor ajunge a doua zi direct pe câmpul de luptă.

Pentru frumoasa Sophia Trenchard, atunci se schimbă totul, dar povestea continuă peste 25 de ani, odată cu mutarea familiei Trenchard în noua zonă rezidenţială Belgravia.

"A citi Belgravia e ca si cum ai vizita o reconstituire modernă a unei case victoriene, unde fiecare cornişă e perfectă, însă e o casă victoriană cu instalaţii de secol XXI şi wi-fi." (The New York Times)

1. La luptă în pas de dans

Trecutul, ni se spune adesea, e o ţară străină, unde totul este diferit. Ar putea fi adevărat - şi chiar este când vine vorba de moravuri sau tradiţii, de rolul femeii, de guvernarea aristocraţiei şi de mii de alte aspecte ale vieţii noastre cotidiene. Dar există şi asemănări. Ambiţia, invidia, furia, lăcomia, generozitatea, altruismul şi, mai presus de toate, dragostea au fost mereu, la fel ca azi, motive puternice ale alegerilor pe care le facem. Aceasta este povestea unor oameni care au trăit acum două veacuri; cu toate acestea, multe dintre năzuinţele şi resentimentele lor şi patimile care le clocoteau în inimi erau aidoma dramelor pe care le trăim în felul nostru, în vremurile noastre...

Nu părea deloc un oraş aflat în pragul războiului; cu atât mai puţin capitala unei ţări care fusese smulsă dintr-un regat şi anexată altuia cu nici trei luni înainte. În iunie 1815, oraşul Bruxelles părea en fête, cu dughene aglomerate şi pestriţe în pieţe şi cu caleşti deschise, vopsite în culori aprinse, care lunecau iute pe drumurile largi, purtându-şi poverile de înalte doamne, însoţite de fiicele lor, către grabnice îndatoriri de societate. Nimeni n-ar fi ghicit că împăratul Napoleon mărşăluia spre oraş şi îşi putea aşeza tabăra la marginea acestuia dintr-un moment în altul.

Nimic din toate astea nu era însă de mare interes pentru Sophia Trenchard în timp ce-şi făcea loc prin mulţime cu o hotărâre care nu prea era pe potriva celor optsprezece ani ai ei. Ca orice tânără de familie bună, mai cu seamă într-o ţară străină, era însoţită de camerista ei, Jane Croft, care, la douăzeci şi doi de ani, era, deci, cu patru ani mai vârstnică decât stăpâna ei. Cu toate astea, dacă s-ar fi putut spune că una din ele o apăra pe cealaltă de a fi vătămată într-o ciocnire cu un alt trecător, aceea ar fi fost Sophia, care părea gata de orice. Era frumuşică, chiar foarte frumuşică, în stilul acela clasic englez, cu păr blond şi ochi albaştri, dar expresia tăioasă a gurii arăta limpede că fata nu ar fi avut nevoie de permisiunea mămicii ca să se arunce într-o aventură.
- Hai, grăbeşte-te, că altfel o să plece să ia prânzul şi degeaba vom fi bătut drumul până acolo.

Era în acea perioadă a vieţii prin care trebuie să treacă aproape toată lumea, atunci când se duce copilăria şi o falsă maturitate, neînfrânată de experienţă, îţi dă sentimentul că orice este posibil, până când sosirea adevăratei maturităţi dovedeşte în mod concludent că nu este aşa.
- Merg cât de repede pot, domnişoară, a îngăimat Jane şi, ca să-i întărească parcă vorbele, un husar grăbit a îmbrâncit-o înapoi, fără să se oprească măcar să vadă dacă a păţit ceva.
- E ca un câmp de luptă aici.

Jane nu era o frumuseţe, ca tânăra ei stăpână, dar avea o faţă vioaie şi rumenă, cu trăsături puternice, deşi se potriveau mai bine cu uliţele din sat decât cu străzile oraşului.

Era şi ea destul de hotărâtă în felul ei şi tânăra stăpână o plăcea pentru asta.
- Nu mai fi aşa de neajutorată.

Sophia aproape că ajunsese la destinaţie şi părăsise strada principală pentru a da într-o curte care ar fi putut să fie odată un obor de vite, dar care era acum rechiziţionat de armată pentru ceva ce arăta ca un depozit de provizii. Din nişte căruţe mari se descărcau cutii şi saci şi lăzi care erau transportate la magaziile din jur şi în preajmă părea să fie un flux constant de ofiţeri din toate regimentele, care discutau şi uneori se certau pe când se plimbau încolo şi încoace în grupuri. Sosirea unei tinere distinse, împreună cu servitoarea ei, a atras, fireşte, oarece atenţie şi, pentru un moment, conversaţia a scăzut şi aproape că a încetat de-a binelea.
- Vă rugăm să nu vă deranjaţi, a spus Sophia privind calmă în jur. Am venit să-l văd pe tatăl meu, domnul Trenchard.

Un tânăr a făcut câţiva paşi înainte.
- Ştiţi drumul, domnişoară Trenchard?
- Da, mulţumesc.

S-a îndreptat spre una din intrările clădirii principale care arăta ceva mai impozant şi, urmată de Jane, care tremura toată, a urcat scările până la primul etaj. Aici a găsit alţi ofiţeri, care aşteptau, se vede, să fie primiţi înăuntru; dar la această disciplină Sophia nu era pregătită să se supună. A împins în uşă şi a deschis-o.
- Tu stai aici, a spus.

Jane s-a tras înapoi, mulţumindu-se mai degrabă cu interesul stârnit în rândul bărbaţilor.

Camera în care a intrat Sophia era mare, luminoasă şi încăpătoare, cu un birou frumos de mahon lustruit şi alte piese de mobilier în acelaşi stil, dar nu era destinată activităţilor mondene, ci tranzacţiilor comerciale, era un spaţiu de muncă, nu de distracţie. Într-un colţ al acesteia, un bărbat corpolent, de vreo patruzeci şi ceva de ani, îl dăscălea pe un ofiţer îmbrăcat într-o uniformă superbă.
- Cine dracu' a venit să mă întrerupă?

S-a răsucit spre uşă, dar, când a văzut-o pe fiica lui, dispoziţia i s-a schimbat şi un zâmbet duios i-a luminat faţa roşie de furie.
- Ei, ce e? a întrebat.

Dar fata a privit către ofiţer. Tatăl ei a dat din cap în semn că a înţeles.
- Domnule căpitan Cooper, trebuie să mă scuzaţi.
- Foarte bine atunci, Trenchard...
- Trenchard?
- Domnule Trenchard. Dar trebuie să avem făina până diseară. Comandantul m-a pus să promit că nu mă întorc fără ea.
- Şi eu îţi promit să fac tot ce-mi stă în putinţă, domnule căpitan.

Ofiţerul era evident iritat, dar a fost nevoit să accepte, dat fiind că ceva mai bun nu putea căpăta. Salutând cu o înclinare a capului, acesta s-a retras, iar tatăl a rămas singur cu fiica lui.
- Ai făcut rost?

I se putea simţi emoţia. Era ceva fermecător în entuziasmul lui: acest maestru al afacerilor, rotofei şi cu început de chelie, cuprins brusc de emoţie, ca un copil în Ajunul Crăciunului.

Foarte încet, prelungind la maximum acest moment, Sophia a deschis sacul de mână şi a scos cu grijă nişte pătrate din carton alb.
- Am căpătat trei, a spus ea, savurându-şi triumful. Una pentru tine, una pentru mama şi una pentru mine.

Aproape că i le-a smuls din mână. Nu ar fi fost mai nerăbdător nici dacă ar fi stat fără hrană şi apă timp de o lună. Caracterele cursive ale tipăriturii erau simple şi elegante.

"Pentru Domnişoara Sophia Trenchard
Ducesa de Richmond
La reşedinţa acesteia
Rue de Blanchisserie 23
Joi, 15 iunie 1815
Trăsurile la ora 3 Dansul la ora 10"

A rămas cu privirea pe invitaţie.
- Presupun că domnul Bellasis va lua masa acolo.
- Ducesa este mătuşa lui.
- Desigur.
- Nu va fi o masă. Nu în sensul propriu. Doar familia şi câteva persoane care locuiesc cu ei.
- Mereu se spune că nu se va da nicio masă, dar de obicei se întâmplă.
- Nu te aşteptai să fii invitat, nu?
- Nu. Nu. Sunt mulţumit.
- Edmund spune că o să fie un supeu cândva după miezul nopţii.
- Să nu-i spui Edmund decât când vorbeşti cu mine.

Buna dispoziţie îi revenise, însă, iar dezamăgirea de moment îi dispăruse, alungată deja de gândul la ce îi aştepta.
- Trebuie să te întorci la mama ta. Va avea nevoie de fiecare minut să se pregătească.

Sophia era prea tânără şi prea plină de încredere nejustificată ca să fie întru totul conştientă de enormitatea lucrului pe care îl realizase. În plus, era mai practică în aceste privinţe decât distratul ei tată.
- E prea târziu ca să-şi mai comande ceva.
- Dar nu prea târziu ca să facă totul conform etichetei.
- N-o să vrea să meargă.
- Ba o să vrea, pentru că trebuie.

Sophia a pornit spre uşă, dar apoi a fulgerat-o un alt gând.
- Şi când o să-i dăm vestea? a întrebat privind ţintă la tatăl ei. Luat pe nepregătite de întrebare, el a început să se joace cu ornamentele de aur ale lanţului de la ceas. Era un moment ciudat. Lucrurile erau la fel cum fuseseră cu o clipă mai înainte şi totuşi tonul şi conţinutul se schimbaseră cumva. Ar fi fost limpede pentru orice observator din afară că subiectul discutat devenise deodată mai serios decât alegerea ţinutei pentru balul ducesei.

Trenchard a răspuns foarte categoric:
- Nu acum. Totul trebuie rânduit corespunzător. Ar trebui să ne coordonăm mişcările cu ale lui. Acum du-te! Şi trimite-l din nou încoace pe idiotul ăla patentat.

Fiica sa i-a dat ascultare şi s-a strecurat afară din cameră, dar chiar şi după plecarea ei James Trenchard a rămas ciudat de preocupat. De jos, din stradă se auzeau strigăte. S-a dus la fereastră şi a văzut un ofiţer certându-se cu un negustor.

Atunci s-a deschis uşa şi căpitanul Cooper a revenit în încăpere. Trenchard a făcut un semn de încuviinţare. Era timpul să se întoarcă la treburi, ca de obicei.

Sophia avusese dreptate. Mama ei nu voia să meargă la bal.
- Am fost invitaţi numai fiindcă a refuzat cineva.
- Ce importanţă are?
- E de-a dreptul stupid, a continuat doamna Trenchard, clătinând din cap. N-o să cunoaştem pe nimeni din cei de acolo.
- O să cunoască papà.

Erau momente când copiii o enervau pe Anne Trenchard. Ştiau prea puţine despre viaţă, cu tot aerul lor de superioritate. Fuseseră răsfăţaţi de mici, tatăl lor le făcuse toate nazurile, aşa încât amândoi credeau că traiul lor bun e ceva firesc şi nici că le păsa. Habar n-aveau ce drum străbătuseră părinţii ca să ajungă la situaţia de acum, pe când mama lor îşi amintea de fiecare pas presărat cu obstacole.
- O să-i ştie pe câţiva ofiţeri care vin la el la slujbă să-i dea ordine. Iar ei vor fi uimiţi să descopere că se află în aceeaşi sală de bal cu omul care le livrează soldaţilor lor pâine şi bere.
- Sper că n-ai să vorbeşti tot aşa şi în faţa lordului Bellasis. Doamna Trenchard s-a mai înmuiat la chip.
- Draga mea, a zis ea luând mâna fetei într-a ei, fereşte-te de castelele de nisip.

Sophia şi-a tras iute mâna.
- Bineînţeles că tu nu-l crezi capabil de intenţii onorabile.
- Dimpotrivă, sunt sigură că domnul Bellasis este un om de onoare. Şi este, cu siguranţă, o persoană foarte plăcută.
- Păi şi atunci?
- Este primul născut al unui conte, copila mea, cu toate responsabilităţile pe care le atrage după sine un astfel de rang. El nu-şi poate alege soţia doar după placul inimii. Nu sunt supărată. Amândoi sunteţi tineri şi frumoşi şi v-aţi bucurat de un mic flirt, care nu a dăunat niciunuia. Până acum...

Felul cum accentuase ultimele două cuvinte arăta clar încotro se îndrepta.
- Dar trebuie să se termine înainte să apară discuţii dăunătoare, Sophia. Dacă nu, tu vei avea de suferit, nu el.
- Şi asta nu-ţi spune nimic? Faptul că ne-a făcut rost de invitaţii la balul mătuşii lui?
- Îmi spune că tu eşti o fată fermecătoare şi vrea să-ţi facă pe plac. N-ar fi reuşit aşa ceva la Londra, dar la Bruxelles totul are o altă culoare din pricina războiului, aşa că nu se aplică regulile obişnuite.

Această ultimă observaţie a enervat-o peste măsură pe Sophia.
- Vrei să spui că, după regulile obişnuite, noi nu suntem o companie acceptabilă pentru prietenii ducesei?

Doamna Trenchard era, în felul ei, la fel de dârză ca şi fiica sa.
- Exact asta vreau să spun şi ştii şi tu că este adevărat.
- Papà te-ar contrazice.
- Tatăl tău a parcurs cu succes un drum lung, mai lung decât şi-ar putea măcar închipui cei mai mulţi, aşa că nu vede barierele fireşti care îl vor împiedica să meargă şi mai departe. Mulţumeşte-te cu ceea ce suntem. Tatăl tău a urcat mult în societate. Ai de ce să te mândreşti.

Uşa s-a deschis şi camerista doamnei Trenchard a intrat purtând pe braţe o rochie de seară.
- Am venit prea devreme, doamnă?
- Nu, nu, Ellis. Intră. Am terminat, nu-i aşa?
- Cum spui tu, Mama.

Sophia a ieşit din cameră, dar, după cum îşi ţinea bărbia, nu s-ar fi zis că se află în rândul învinşilor.

Era evident, din tăcerea înţepată în care îşi vedea de treburi, că Ellis ardea de curiozitate să afle de ce se certaseră, dar Anne a lăsat-o să se mai perpelească preţ de câteva minute înainte să vorbească, aşteptând ca Ellis să-i descheie rochia de după-amiază, ca s-o poată da jos de pe umeri.
- Am fost invitaţi la balul ducesei de Richmond din data de 15.
- Nu se poate!

De obicei, Mary Ellis se pricepea mai mult decât bine să-şi ascundă sentimentele, dar această veste uimitoare o luase prin surprindere. Şi-a revenit însă repede.
- Prin urmare ar trebui să luăm o hotărâre în privinţa rochiei, doamnă. O să am nevoie de timp s-o pregătesc, dacă aşa stau lucrurile.
- Ce zici de cea de mătase albastru închis? Nu am prea ieşit cu ea în acest sezon. Poate reuşeşti să găseşti nişte dantelă neagră pentru gât şi mâneci ca s-o mai înviorăm.

Anne Trenchard era o femeie practică, dar nu complet lipsită de vanitate. Îşi păstrase silueta şi, cu profilul ei graţios şi părul castaniu-roşcat, putea fi, cu siguranţă, considerată o femeie bine. Însă faptul că era conştientă de asta nu-i sucea minţile.

Ellis a îngenuncheat ca să ţină deschis corsetul unei rochii de seară dintr-o tafta de culoarea paiului, pentru ca stăpâna ei să poată intra în ea.
- Şi ca bijuterii, doamnă?
- Chiar nu m-am gândit. Am să port ce am, presupun.

S-a întors ca să-i permită slujnicei să înceapă să-i prindă rochia la spate cu ace aurite. Fusese fermă cu Sophia, dar nu-i părea rău. Sophia trăia într-un vis, ca şi tatăl ei, iar visele te puteau băga în bucluc dacă nu aveai grijă. Anne a zâmbit, aproape fără să vrea. Spusese că James a parcurs un drum lung, dar uneori se îndoia că Sophia avea idee măcar cât de lung fusese drumul.
- Să înţeleg că domnul Bellasis a aranjat cu invitaţiile pentru bal? Ellis şi-a ridicat privirea, cum stătea la picioarele Annei Trenchard, ca s-o ajute pe stăpână să-şi schimbe pantofii.

A observat imediat că întrebarea o deranjase pe doamna Trenchard. De ce ar trebui ca o servitoare să se mire cu voce tare că au fost incluşi pe o astfel de listă olimpiană a oaspeţilor? Sau, la urma urmei, să se întrebe de ce sunt invitaţi acolo unde sunt invitaţi? A preferat să nu răspundă şi a ignorat întrebarea. Aceasta a făcut-o însă să reflecteze la cât de ciudată era viaţa lor în Bruxelles şi cum se schimbaseră lucrurile de când marele duce de Wellington îl remarcase pe James. Era adevărat că, oricât de adâncă ar fi fost criza, oricât de feroce ar fi fost lupta şi oricât de pustiite satele, James putea întotdeauna să procure provizii de undeva. Ducele îl numea "Magicianul" şi chiar asta şi era, sau părea să fie. Dar succesul nu făcuse decât să-i aţâţe ambiţia trufaşă de a cuceri culmile de necucerit ale societăţii, iar ascensiunea lui socială devenea tot mai înverşunată. James Trenchard, fiu de precupeţ, cu care tatăl Annei îi interzisese să se mărite, găsea că este cel mai firesc lucru din lume să fie oaspeţii unei ducese. Anne i-ar fi catalogat ambiţiile drept ridicole, doar că acestea aveau straniul obicei de a se împlini.

Anne primise o educaţie mult mai bună decât soţul ei - era şi cazul, ca fiică de profesor - şi, când s-au întâlnit, ea era o partidă aflată ameţitor de sus faţă de el, dar ştia bine că acum el o întrecuse cu mult. Începuse efectiv să se întrebe cât mai spera să poată ţine pasul cu ascensiunea lui incredibilă; sau, poate, când copiii vor fi mari, ar trebui să se retragă într-o căsuţă simplă de ţară şi să-l lase să-şi croiască singur drum spre vârful muntelui?

Ellis şi-a dat, fireşte, seama din tăcerea stăpânei că vorbise când nu trebuia. S-a gândit să spună ceva măgulitor ca să-i reintre în graţii, dar apoi s-a hotărât să tacă şi să lase furtuna să se domolească de la sine.

Uşa s-a deschis şi James şi-a iţit capul de după ea, privind înăuntru.
- Deci ţi-a spus. Lordul Bellasis a reuşit. Anne a aruncat o privire scurtă către slujnică.
- Mulţumesc, Ellis. Fii bună şi revino puţin mai târziu! Ellis s-a retras. James nu şi-a putut reţine un zâmbet.
- Pe mine mă cerţi că năzuiesc mai sus de condiţia mea, dar felul în care o expediezi tu pe cameristă mă duce cu gândul la ducesa însăşi.

Anne s-a zbârlit.
- Sper că nu.
- De ce? Ce ai împotriva ei?
- Nu am nimic împotriva ei, pentru simplul motiv că n-o cunosc, aşa cum n-o cunoşti nici tu.

Anne ţinea morţiş să inoculeze o notă de realism în această extravaganţă absurdă şi periculoasă.
- Tocmai de aceea nu ar trebui să ne permitem să fim băgaţi pe gâtul bietei femei, ocupând în sala ei de bal, şi aşa aglomerată, locul care s-ar fi cuvenit mai mult cuiva din propriul ei anturaj.

Dar James era prea entuziasmat ca să poată fi adus cu picioarele pe pământ.
- Nu vorbeşti serios, nu?
- Ba da, dar ştiu că n-o să mă asculţi.

Avea dreptate. Nu putea spera să-i tempereze bucuria.
- Ce şansă este asta, Annie! Ştii că Ducele va fi acolo? Doi duci, de fapt. Comandantul meu şi soţul gazdei noastre.
- Îmi închipui.
- Şi vor fi şi vlăstare regale.

S-a oprit, pe punctul să explodeze de atâta entuziasm.
- James Trenchard, care a pornit de la o tarabă din Covent Garden, trebuie să se pregătească să danseze cu o prinţesă.
- N-o s-o inviţi pe niciuna la dans. N-ai face decât să ne pui pe amândoi într-o situaţie jenantă.
- Vom vedea.
- Vorbesc serios. Este destul de rău că o încurajezi pe Sophia. James s-a încruntat.
- Tu nu crezi, dar băiatul este sincer. Sunt sigur de asta. Anne a clătinat nerăbdătoare din cap.
- Ba nu eşti deloc. Poate că lordul Bellasis chiar crede că e sincer, dar Sophia nu este de el. Ştii că nu poate să facă ce vrea el, iar de aici nu poate ieşi nimic onorabil.

Din stradă s-a auzit zarvă şi ea s-a dus să vadă ce este. Ferestrele dormitorului ei dădeau spre o arteră largă şi animată. Pe jos treceau în marş nişte soldaţi în uniforme purpurii, cu fireturi de aur ce reflectau razele soarelui. Cât de ciudat, şi-a zis ea, să discutăm despre un bal, când peste tot în jur sunt mărturii ale unei bătălii iminente.
- Nu cred că e aşa. James nu renunţa uşor la ideile lui.

Anne s-a întors cu faţa spre cameră. Soţul ei îşi luase o figură de parcă era un copil de patru ani luat la rost.
- Ei bine, eu cred. Şi dacă va avea de suferit fata de pe urma acestei aiureli, pe tine am să te fac răspunzător.
- Prea bine.
- Cât despre faptul de a-l şantaja pe bietul tânăr ca să cerşească invitaţii de la mătuşa lui, este nespus de umilitor.

James se săturase.
- N-o să strici tot aranjamentul. N-am să-ţi îngădui s-o faci.
- Nici nu trebuie să-l stric eu. Are să se strice de la sine.

Şi asta a pus punct discuţiei. James a ieşit din încăpere ca o furtună, ca să se schimbe pentru cină, şi ea a sunat din clopoţel s-o cheme înapoi pe Ellis.

Anne era nemulţumită de ea însăşi. Nu-i plăcea să se certe, şi totuşi era ceva în tot acest episod care o făcea să se simtă subminată. Îi plăcea viaţa ei. Erau bogaţi acum, oameni de succes, preţuiţi în comunitatea negustorilor din Londra şi, cu toate astea, James se încăpăţâna să strice treburile dorind mereu mai mult. Trebuia să fie împinsă într-o serie nesfârşită de încăperi unde lumea nu-i plăcea şi nimeni nu-i aprecia. Avea să fie silită să facă conversaţie cu bărbaţi şi femei care în secret - sau nu tocmai în secret - îi dispreţuiau. Şi toate acestea când ar putea trăi într-o atmosferă de confort şi respect, dacă ar vrea James. Dar, chiar în timp ce gândea toate acestea, ştia că nu-l poate opri pe soţul ei. Nimeni nu putea. Asta era firea lui.

Despre balul ducesei de Richmond s-a scris atât de mult de-a lungul anilor, încât a căpătat splendoarea şi măreţia unei ceremonii de încoronare a unei regine medievale. A figurat în toate genurile de literatură şi fiecare reprezentare vizuală a serii a fost mai măreaţă decât cea dinaintea ei. Tabloul din 1868 a lui Henry O'Neill prezintă balul ca desfăşurându-se într-un palat vast şi animat, străjuit de imense coloane de marmură, plin parcă de sute de invitaţi plângând de durere şi spaimă şi arătând mai strălucitori decât un corp de dans de pe Drury Lane. Dar ca în cazul atâtor altor momente reprezentative ale istoriei, realitatea a fost cu totul alta.

Venirea familiei Richmond la Bruxelles era, pe de o parte, un exerciţiu de austeritate, pentru a reduce cheltuielile petrecând câţiva ani în străinătate şi, pe de alta, o demonstraţie de solidaritate cu marele lor prieten, ducele de Wellington, care îşi stabilise cartierul general acolo. Fost soldat el însuşi, Richmond urma să primească sarcina de a organiza apărarea oraşului în cazul în care se întâmpla ce era mai rău şi duşmanul îi invada. Şi a acceptat. Ştia că munca urma să fie în mare măsură administrativă, dar eraslujbă care trebuia îndeplinită şi avea să-i dea satisfacţia de a simţi că ia parte la efortul de război şi nu este doar un spectator pasiv. După cum ştia foarte bine, erau destui din aceştia în oraş.

În Bruxelles, palatele erau reduse ca număr şi cele mai multe erau deja ocupate, aşa că, în cele din urmă, s-au instalat într-o casă locuită anterior de un constructor de trăsuri la modă. Se afla pe Rue de la Blanchisserie, care însemna "strada spălătoriei", ceea ce l-a făcut pe Wellington să boteze noua reşedinţă a familiei Richmond "Spălătoria", o glumă care ducesei îi plăcea mult mai puţin decât soţului ei. Ceea ce am putea numi showroom-ul constructorului de trăsuri era o construcţie mare, ca un hambar, aflată în partea stângă de la intrare, şi la care se ajungea printr-un mic birou, unde pe vremuri clienţii discutau despre tapiţerie şi alte accesorii opţionale, dar pe care memoriile celei de-a treia fiice a familiei Richmond, Lady Georgiana Lennox, l-au metamorfozat într-o "anticameră". Pereţii spaţiului în care fuseseră expuse trăsurile erau tapetaţi cu trandafiri căţărători, iar sala a fost considerată suficient de încăpătoare pentru un bal.

Ducesa de Richmond îşi luase toată familia cu ea pe continent, iar fetele, mai ales, jinduiau după puţină distracţie, aşa că a fost plănuită o petrecere. Apoi, în prima parte a lunii iunie, Napoleon, care fugise din exilul de pe Elba la începutul acelui an, părăsise Parisul şi venise să dea piept cu forţele aliate. Ducesa îl întrebase pe Wellington dacă era în regulă să continue cu planurile pentru petrecere, iar el a asigurat-o că da. De fapt, ducele dorea în mod expres ca balul să aibă loc, ca o demonstraţie de sânge rece englez, pentru a arăta explicit că nici măcar doamnele nu erau prea tulburate de gândul că împăratul francez mărşăluia într-acolo şi refuzau să-şi amâne distracţiile. Bineînţeles, asta teoretic suna foarte bine...
- Sper că nu facem o greşeală, a spus ducesa pentru a douăzecea oară într-o oră, în timp ce arunca o privire cercetătoare în oglindă. Era destul de mulţumită de ce vedea: o femeie arătoasă, aflată în pragul vârstei mijlocii, îmbrăcată în mătase crem pal şi încă în stare să întoarcă priviri. Diamantele pe care le purta erau superbe, chiar dacă existau unele discuţii în rândul prietenelor ei dacă nu cumva originalele fuseseră înlocuite cu imitaţii de sticlă, ca parte a efortului de reducere a cheltuielilor.
- E prea târziu pentru genul ăsta de discuţie.

Ducele de Richmond era mai degrabă amuzat de situaţia în care se găsea. Văzuseră Bruxelles-ul ca pe o evadare din lume, dar, spre surprinderea lor, lumea lor venise cu ei. Şi acum soţia lui dădea o petrecere cu o listă de invitaţi care aproape că nici la Londra nu-şi găsea rival, şi asta chiar în momentul când oraşul se pregătea să înfrunte bubuitul tunurilor franceze.
- Cina a fost foarte bună. Nici n-o să mai pot să mănânc când va fi servit supeul.
- O să poţi.
- Aud o trăsură. Ar trebui să coborâm.

Era un om agreabil ducele, un părinte cald şi afectuos, adorat de copii şi care dăduse dovadă de multă tărie de caracter când o luase de soţie pe una din fiicele celebrei ducese de Gordon, ale cărei isprăvi oferiseră Scoţiei motive de bârfă ani la rând. Era conştient că existau destui la vremea aceea care gândeau că ar fi putut face o alegere mai uşoară şi, probabil, ar fi trăit o viaţă mai uşoară, dar, una peste alta, nu regreta. Soţia lui era extravagantă - absolut indisputabil -, dar era blândă, atrăgătoare şi deşteaptă. Era bucuros că o alesese pe ea.

Câţiva invitaţi sosiţi devreme se aflau în salonul mic, numit de Georgiana "anticameră", prin care oaspeţii trebuiau să treacă în drumul lor spre sala de bal. Florarii făcuseră treabă bună, creând aranjamente imense de trandafiri roz-pal şi crini albi, toţi cu staminele tăiate cu grijă, ca să ferească femeile de pete de polen, susţinute de frunze mari în diferite nuanţe de verde, dând apartamentelor meşterului de trăsuri o grandoare care le lipsea la lumina zilei, iar strălucirea scânteietoare a numeroaselor candelabre îmbrăca într-o lumină subtil măgulitoare tot ce se întâmpla înăuntru.

Nepotul ducesei, Edmund, viconte Bellasis, stătea de vorbă cu Georgiana. Împreună le-au ieşit în întâmpinare părinţilor ei.
- Cine sunt aceşti oameni pe care Edmund te-a obligat să-i inviţi? De ce nu-i cunoaştem şi noi?

Lordul Bellasis a întrerupt-o.
- Îi veţi cunoaşte după această seară.
- Nu eşti prea comunicativ, a observat Georgiana.

Ducesa avea bănuielile ei şi îşi cam regreta generozitatea.
- Sper că mama ta nu se va supăra pe mine.

Îi dăduse invitaţiile fără să şovăie, dar un moment de reflecţie o convinsese că sora ei o să fie chiar foarte supărată.

Ca la un semn, şambelanul a anunţat cu glas răsunător:
- Domnul şi doamna James Trenchard. Domnişoara Sophia Trenchard.

Ducele a privit spre uşă.
- Doar nu l-ai invitat pe Magician?

Problema celor Trei Corpuri

Liu Cixin
Problema celor Trei Corpuri
Editura Nemira, 2017
traducere din limba engleză de Nina Iordache

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***

Intro

Liu Cixin, născut în China în 1963, este cel mai important scriitor chinez de science fiction. Înainte de a se dedica în întregime literaturii, a fost inginer într-o centrală electrică din Yangquan. De-a lungul timpului, a publicat mai multe volume, fiind recompensat de nouă ori cu cel mai important premiu pentru literatura SF din China pentru volumele semnate începând din 1998. În afară de numeroasele culegeri de proză scurtă, a publicat şi romane: The Devil's Bricks (2002), The Era of Supernova (2003), Ball Lightening (2004). În 2007 a apărut primul volum al trilogiei Amintiri din trecutul Terrei, pe care autorul şi l-a tradus singur în limba engleză, sub titlul The Three-Body Problem. În anul 2015, ediţia engleză a romanului a câştigat Premiul Hugo pentru Cel mai bun roman.

*

Spre finalul Revoluţiei Culturale din China, un proiect militar trimite semnale în spaţiu pentru a stabili contactul cu civilizaţii extraterestre. O astfel de civilizaţie, pe cale de dispariţie, primeşte semnalul şi plănuieşte să invadeze Pământul.

Populaţia planetei se împarte în două tabere: una pregătită să primească fiinţe superioare nouă ca să preia lumea noastră coruptă, iar cealaltă gata să lupte din toate puterile împotriva invaziei. Protagoniştii sunt Wenjie, fiica unui fizician ucis in timpul Revoluţiei pentru ideile lui reacţionare despre relativitate, şi Miao, un nano-tehnician care-şi petrece tot timpul în realitatea virtuală numită Trei Corpuri, un joc atât de plin de metafizică, încât începe să semene cu un cult.

"Cartea este un hard SF, plin de minuţioase detalii tehnice despre orice, de la mecanică cuantică până la inteligenţă artificială. Dar Cixin Liu îşi susţine teoriile spectaculoase cu personaje uşor de simpatizat, pe un schelet de acţiune şi thriller convingător." (NPR.org)

"Remarcabil, revelatoriu şi de neratat!" (Kirkus Reviews)

"O imaginaţie incredibilă, cu adevărat interesantă." (Barack Obama)

Partea întâi. O primăvară tăcută
1. Anii nebuniei

China, 1967

Uniunea Roşie susţinuse un atac împotriva Brigăzii 28 Aprilie timp de două zile. Steagurile roşii fluturau încontinuu în jurul clădirii, ca nişte flăcări tânjind după foc.

Comandantul Uniunii Roşii era îngrijorat, dar nu din cauza apărătorilor cu care se confrunta. Cei peste două sute de membri ai Gărzilor Roşii, aparţinând Brigăzii 28 Aprilie, nu erau decât nişte bieţi începători, pe lângă veteranii Gărzilor Roşii ai Uniunii Roşii, care se formase în timpul Marii Revoluţii Culturale Proletare de la începutul anului 1966. Cei din urmă se căliseră datorită experienţei tumultuoase a inspecţiilor revoluţionare de-a lungul şi de-a latul ţării, dar şi după ce îl auziseră pe preşedintele Mao vorbind la măreţele adunări din piaţa Tiananmen.

Însă îi era frică de sobele de fier din clădire, pline-ochi cu explozivi şi legate între ele cu detonatoare electrice. Nu le putea vedea, dar le simţea prezenţa aşa cum fierul simte atracţia magnetului din preajmă. Dacă vreun apărător apăsa pe întrerupător, revoluţionari, dar şi contrarevoluţionari ar fi murit cu toţii într-o minge uriaşă de foc.

Şi Gărzile Roşii din Brigada 28 Aprilie erau în stare de o asemenea nebunie. Faţă de bărbaţii şi femeile deja rodaţi din prima generaţie a Gărzilor Roşii, noii rebeli erau o haită de lupi ţopăind pe jăratic: mai nebuni decât nebunii înşişi.

Silueta zveltă a unei fetişcane frumoase se ivi în vârful clădirii, fluturând drapelul roşu al Brigăzii 28 Aprilie. Apariţia ei fu salutată imediat de un torent de împuşcături. Se trăgea în ea cu tot felul de arme: antichităţi, precum carabinele americane, mitralierele ceheşti, puştile japoneze de calibru.38, dar şi arme mai noi, cum ar fi seria standard de puşti ale Armatei de Eliberare a Poporului şi pistoalele-mitralieră furate de la aceeaşi armată, după publicarea "Editorialului din August"[i], şi chiar şi câteva săbii şi suliţe chinezeşti dadao. Împreună, formau o versiune condensată a istoriei moderne.

Mulţi membri ai Brigăzii 28 Aprilie se implicaseră în demonstraţii de forţă similare. Se postau pe acoperişul unei clădiri, fluturau un drapel, strigau lozinci la megafon şi împrăştiau fluturaşi peste atacatorii de jos. De fiecare dată, curajosul sau curajoasa reuşea să se adăpostească de ploaia de gloanţe şi să câştige admiraţia pentru vitejia lui sau a ei.

Fata de acum credea, evident, că va fi la fel de norocoasă. Flutura steagul de război de parcă şi-ar fi etalat tinereţea înflăcărată, încredinţată că duşmanul va arde în flăcările Revoluţiei şi se va face scrum şi cenuşă; închipuindu-şi cum se va naşte o lume ideală din ardoarea şi zelul ce-i curg prin vine... Era îmbătată de visul ei strălucitor şi roşu-aprins, până când un glonţ îi străpunse pieptul.

Trupul ei de cincisprezece ani era atât de fragil, încât glonţul trecu cu uşurinţă prin el, şuierându-i în spate. Tânăra membră a Gărzilor Roşii se prăbuşi împreună cu drapelul, forma delicată coborând chiar mai încet decât bucata de pânză roşie, asemenea unei păsări ce nu se poate desprinde de cer.

Luptătorii Gărzilor Roşii ţipară de bucurie. Câţiva se repeziră spre baza clădirii, ridicară drapelul Brigăzii 28 Aprilie şi înşfăcară trupul subţire şi lipsit de viaţă. Îşi înălţară trofeul, fălindu-se cu el o vreme, înainte să-l azvârle spre poarta de metal din curte.

Mai toate barele metalice ale porţii se terminau cu ţepuşe ascuţite care fuseseră scoase la începutul războaielor civile duse de facţiuni şi folosite la fabricarea de suliţe, dar mai rămăseseră două. Când vârfurile lor tăioase intrară în corpul fetei, viaţa păru că revine în trupul zvelt.

Gărzile Roşii se traseră înapoi şi începură să folosească trupul străpuns drept ţintă de trageri. Pentru ea, furtuna densă de gloanţe părea doar un soi de ploaie blândă, de vreme ce nu mai simţea nimic. Din când în când, braţele ca nişte lujeri de viţă zvâcneau uşor pe lângă corp, de parcă s-ar fi scuturat de picăturile de ploaie.

Apoi jumătate din cap îi explodă şi doar un singur ochi, frumos, mai privea cerul albastru din anul 1967. Nu mai exista nicio urmă de durere în privirea aceea, doar un devotament ferm şi un dor mistuitor.

Şi totuşi, spre deosebire de ceilalţi, avusese noroc. Măcar murise în toiul sacrificiului pătimaş, pentru un ideal.

Astfel de lupte se dădeau peste tot în Beijing, ca o puzderie de UCP-uri[ii] care lucrau în paralel, având drept rezultat Revoluţia Culturală. Un val de nebunie înecase oraşul şi se infiltra în fiecare colţişor.

Pe terenul de sport al Universităţii Tsinghua, situată la marginea oraşului, se desfăşura de aproape două ore o "şedinţă de luptă" la care participau mii de persoane. Era o adunare publică menită să umilească şi să nimicească duşmanii Revoluţiei hărţuindu-i verbal şi fizic în faţa tuturor, până când îşi recunoşteau crimele.

După ce revoluţionarii se divizaseră, creând numeroase facţiuni, forţele de opoziţie de pretutindeni se angajaseră în manevre şi înfruntări complexe. În cadrul universităţii izbucniseră conflicte intense între Gărzile Roşii, Grupul de Lucru al Revoluţiei Culturale, Echipa de Propagandă a Muncitorilor şi Echipa de Propagandă Militară. Şi fiecare facţiune se diviza din când în când în noi grupuri rebele, fiecare cu propria panoplie de cunoştinţe şi de obiective, producând confruntări şi mai necruţătoare.

Dar la această şedinţă de luptă de masă, victimele erau autorităţile academice burgheze reacţionare. Ei erau duşmanii fiecărei facţiuni şi nu mai puteau decât să îndure atacurile fără milă venite din toate direcţiile.

Faţă de alţi "Monştri şi Demoni"[iii], autorităţile academice reacţionare reprezentau un tip aparte: în timpul primelor şedinţe de luptă fuseseră şi arogante, şi încăpăţânate. În vremea aceea mureau pe capete. Vreme de patruzeci de zile, doar în Beijing fuseseră bătute până la moarte mai mult de 1.700 de victime ale şedinţelor de luptă. Mulţi alegeau o cale mai uşoară pentru a evita nebunia: Lao She, Wu Han, Jian Bozan, Fu Lei, Zhao Jiuzhang, Yi Qun, Wen Jie, Hai Mo şi alţii - intelectuali respectaţi odată - aleseseră să-şi curme viaţa.[iv]

Cei care supravieţuiseră primei perioade deveniseră treptat din ce în ce mai apatici cu fiecare nouă şedinţă de luptă. Carapacea mentală protectoare îi ajuta să nu se prăbuşească complet. Adesea păreau pe jumătate adormiţi în timpul şedinţelor de luptă şi tresăreau doar când cineva le urla în faţă că trebuie să-şi repete mecanic mărturisirea, aceeaşi pe care o repetaseră de nenumărate ori.

Apoi, unii dintre ei intrau în stadiul al treilea. Şedinţele de luptă constante, interminabile, le injectau imagini politice pline de viaţă în conştiinţă, asemenea mercurului, până când minţile lor, care odinioară se sprijiniseră pe cunoaştere şi raţiune, cedau asaltului. Începeau, într-adevăr, să creadă că erau vinovaţi şi să vadă cât de mult rău făcuseră măreţei cauze a Revoluţiei. Plângeau şi se căiau mai adânc şi mai sincer decât acei Monştri şi Demoni care nu erau intelectuali.

Pentru Gărzile Roşii, lupta împotriva victimelor aflate în cele două ultime stadii mentale era absolut plictisitoare. Doar acei Monştri şi Demoni care se mai aflau încă în primul stadiu le puteau oferi creierelor lor suprastimulate emoţia ultimă după care tânjeau, precum pelerina roşie a matadorului. Însă astfel de victime mult dorite erau din ce în ce mai puţine. În Tsinghua probabil că mai era doar un om. Datorită rarităţii lui, îi rezervaseră actul final al şedinţei de luptă.

Ye Zhetai supravieţuise Revoluţiei Culturale până acum, dar rămăsese la primul stadiu mental. Nu se căise, nu se omorâse şi nici nu devenise insensibil. Când profesorul de fizică se urca pe scenă în faţa mulţimii, expresia de pe faţa sa spunea limpede: Pot să duc o cruce şi mai grea.

Gărzile Roşii îi dăduseră, într-adevăr, să care o povară, dar nu era o cruce. Alte victime purtau jobene făcute din rame grele de bambus, dar al lui era făcut din bare groase de oţel sudate între ele. Şi placa pe care o purta în jurul gâtului nu era din lemn, cum purtau ceilalţi, ci era o uşă de fier scoasă de la un cuptor de laborator. Numele lui era scris pe uşă cu caractere negre contrastante şi două dungi roşii, diagonale, formau un X mare.

Ye era escortat spre scenă de un număr dublu de Gărzi Roşii faţă de celelalte victime: doi bărbaţi şi patru femei. Cei doi bărbaţi tineri mergeau încrezători şi hotărâţi; păreau întruchiparea tineretului bolşevic matur. Erau studenţi în anul patru[v], specializaţi în fizică teoretică şi Ye era profesorul lor. Femeile, în realitate nişte fete, păreau mult mai tinere. Erau eleve în anul doi de gimnaziu, în cadrul aceleiaşi universităţi.[vi] Îmbrăcate în uniforme militare şi echipate cu banduliere, iradiau vigoare tinerească şi-l înconjurau pe Ye Zhetai ca patru flăcări verzi.

Apariţia lui stârni mulţimea. Scandarea lozincilor, care se mai potolise, se reluă acum cu forţe noi şi înecă totul ca un flux renăscut.

După ce aşteptă ca zgomotul să se mai domolească, una dintre fetele din Gărzile Roşii s-a întors către victimă:
- Ye Zhetai, eşti expert în mecanică. Ar trebui să-ţi dai seama ce puternică este forţa unificatoare căreia îi rezişti. Încăpăţânarea te va conduce doar la moarte! Azi, vom continua programul de data trecută şi nu are niciun rost să ne pierdem în cuvinte. Răspunde la următoarea întrebare fără obişnuita ta minciună: este adevărat că între anii 1962 şi 1965 ai hotărât de unul singur să adaugi relativitatea la cursul introductiv de fizică?
- Relativitatea face parte din teoriile fundamentale ale fizicii, răspunse Ye. Cum se pot preda cunoştinţele de bază fără ea?
- Minţi! urlă o fată din Garda Roşie de lângă el. Einstein este o autoritate academică reacţionară. Ar servi oricărui stăpân care i-ar flutura bani pe sub nas. S-a dus chiar şi la imperialiştii americani şi i-a ajutat să construiască bomba atomică! Dacă vrem să construim o ştiinţă revoluţionară trebuie să dăm jos această flamură neagră a teoriei capitaliste reprezentată de teoria relativităţii!

Ye tăcu. Îndura cu greu durerea produsă de fierul masiv din joben şi din placa atârnată la gât; nu mai avea energie să răspundă la întrebări inutile. În spatele lui, unul dintre studenţi se încruntă. Fata care vorbise era cea mai inteligentă dintre cele patru din Gărzile Roşii şi era evident că se pregătise foarte bine, deoarece fusese văzută memorând scenariul şedinţei de luptă înaintea intrării pe scenă. Dar împotriva unui om ca Ye Zhetai, o mână de lozinci era insuficientă. Gărzile Roşii se hotărâră să scoată la bătaie o altă armă pe care o pregătiseră împotriva profesorului lor. Una dintre ele îi făcu semn cu mâna cuiva de lângă scenă.

Soţia lui Ye, profesoara de fizică Shao Lin, se ridică din primul rând al mulţimii. Urcă pe scenă îmbrăcată într-un costum care nu-i venea prea bine, vizibil menit să imite uniforma militară a Gărzilor Roşii. Însă cei care o cunoşteau îşi aminteau că predase la curs într-o qipao[vii] elegantă şi ţinuta ei de acum părea forţată şi nepotrivită.
- Ye Zhetai!

Era limpede că nu obişnuia să joace astfel de roluri şi, deşi încercase să vorbească cât mai tare, efortul îi dezvăluia tremurul din glas.
- N-ai fi crezut că o să mă ridic cu fermitate împotriva ta şi o să te critic, nu-i aşa? Da, în trecut m-ai amăgit. Mi-ai împăienjenit privirea cu imaginea ta ştiinţifică reacţionară asupra lumii! Dar acum m-am trezit şi sunt lucidă. Cu ajutorul tinerilor revoluţionari, vreau să fiu de partea Revoluţiei, de partea poporului!

Se întoarse spre mulţime:
- Tovarăşi, tineri revoluţionari, angajaţi ai facultăţii, trebuie să înţelegem în mod clar natura reacţionară a teoriei relativităţii a lui Einstein. Acest lucru este vizibil în relativitatea generală: modelul static al universului neagă natura dinamică a materiei. Asta este antidialectică! Tratează universul ca fiind limitat, ceea ce reprezintă o formă de idealism reacţionar...

În timp ce asculta discursul soţiei sale, Ye îşi îngădui să zâmbească chinuit.

Lin, te-am amăgit? De fapt, în mintea mea ai fost mereu o enigmă. Ţi-am lăudat geniul o dată în faţa tatălui tău - a avut noroc: a murit înainte şi a scăpat de catastrofa asta - şi şi-a scuturat capul, spunând că nu crede că fiica lui se va afirma în domeniul academic. Ceea ce mi-a zis apoi s-a dovedit a fi atât de important în a doua jumătate a vieţii mele: "Lin e prea deşteaptă. Ca să te ocupi de cercetarea fundamentală, trebuie să fii prost."

În anii care au urmat, am început să înţeleg cuvintele lui din ce în ce mai mult. Lin, eşti într-adevăr prea deşteaptă. Încă de acum câţiva ani ai început să simţi din ce direcţie bate vântul la universitate şi te-ai pregătit cu grijă. De exemplu, când predai, ai schimbat numele multor legi şi constante ale fizicii: ai numit Legea lui Ohm, Legea Rezistenţei, ai numit Ecuaţiile lui Maxwell, Ecuaţiile Electromagnetice, ai numit Constanta lui Planck, Constanta Cuantică... Le-ai explicat studenţilor că toate descoperirile ştiinţifice se datorează înţelepciunii claselor muncitoare şi că autorităţile academice doar le-au furat rodul şi le-au dat numele lor.

Dar nici aşa nu ai reuşit să fii acceptată de curentul principal de gândire revoluţionară. Uită-te acum la tine: nu ai dreptul să porţi banderola roşie a "cadrelor universitare roşii". A trebuit să vii aici cu mâna întinsă, fără statutul celui care a primit Micuţa Carte Roşie[viii]... Nu poţi să te lepezi de vina de a te fi născut într-o familie mare din China prerevoluţionară şi de faptul că părinţii tăi au fost nişte savanţi redutabili.

Şi dacă tot vorbim de Einstein, tu ai mai multe de mărturisit decât mine. În iarna lui 1922 Einstein a venit la Shanghai. Fiindcă tatăl tău vorbea germana fluent, i s-a cerut să-l însoţească. Mi-ai spus de atâtea ori că tatăl tău s-a apucat să studieze fizica, deoarece a fost încurajat de Einstein şi că tu ai ales fizica de dragul tatălui tău. Aşa că, într-un fel, indirect, Einstein ţi-a fost profesor. Şi erai pe atunci atât de mândră şi te simţeai atât de norocoasă de această legătură dintre voi doi.

Mai târziu, am descoperit că tatăl tău îţi spusese o minciună nevinovată. El şi cu Einstein avuseseră doar o foarte scurtă conversaţie. În dimineaţa zilei de 13 noiembrie, 1922, l-a însoţit la o plimbare pe strada Nanjing. Printre ceilalţi, se mai numărau şi Youren, preşedintele Universităţii Shanghai şi Cao Gubing, directorul general al ziarului Ta Kung Pao. Când au trecut pe lângă un şantier de reparaţii de drumuri, Einstein s-a oprit lângă un muncitor care sfărâma pietre şi l-a observat în tăcere pe băiatul cu haine rupte, faţa şi mâinile murdare. L-a întrebat pe tatăl tău cât câştigă băiatul pe zi. După ce l-a întrebat pe băiat, i-a spus lui Einstein: cinci cenţi.

Asta a fost singura dată când a vorbit cu marele om de ştiinţă care a schimbat lumea. Nu s-a discutat nimic despre fizică sau despre relativitate, doar despre realitatea rece şi crudă. După spusele tatălui tău, Einstein a rămas acolo pentru mai mult timp după ce a primit răspunsul, urmărind mişcările mecanice ale băiatului şi uitând să-şi fumeze pipa al cărei scrum aprins se stinsese. Tatăl tău mi-a povestit amintirile sale, a oftat şi a zis: "În China, orice idee care îndrăzneşte să-şi ia zborul se prăbuşeşte la pământ. Gravitaţia realităţii e mult prea puternică."

- Pleacă-ţi capul! urlă un tânăr membru al Gărzilor Roşii. Era, poate, un gest de bunăvoinţă din partea fostului său student. Toate victimele împotriva cărora luptau trebuiau să-şi plece capetele. Dacă Ye şi-ar fi plecat capul, jobenul greu de fier ar fi căzut şi, dacă ar fi rămas cu capul plecat, nu ar mai fi avut niciun rost să i-l pună la loc. Însă Ye refuză şi şi-a ţinut capul sus, îndurând greutatea pe care trebuia s-o susţină gâtul lui subţire.
- Pleacă-ţi capul, reacţionar încăpăţânat ce eşti!

Una dintre membrele Gărzilor Roşii îşi scoase cordonul şi-l plesni pe Ye. Catarama de bronz îi şfichiui fruntea şi-şi lăsă amprenta clară, care dispăru iute când ţâşni sângele. Se clătină nesigur pentru câteva clipe, apoi se echilibră şi rămase drept, în picioare.

Unul dintre membrii Gărzilor Roşii spuse:
- Când predai mecanica cuantică ai strecurat şi multe idei reacţionare!
Apoi îi făcu semn lui Shao Lin să continue.

Shao se conformă satisfăcută. Simţea nevoia să vorbească întruna, altfel mintea ei fragilă care mai atârna de un fir subţire, s-ar fi năruit cu totul.
- Ye Zhetai, nu poţi contesta această acuzaţie! Le-ai vorbit mereu studenţilor despre reacţionara Interpretare Copenhaga[ix]!
- Este totuşi explicaţia care a fost unanim recunoscută ca fiind în conformitate cu rezultatele experimentale.

Tonul său atât de calm şi stăpânit o surprinse şi o îngrozi pe Shao Lin.
- Această explicaţie susţine că observaţia exterioară duce la colapsul funcţiei de undă cuantică. Este doar o altă expresie a idealismului reacţionar şi este, de fapt, cea mai sfidătoare!
- Filosofia ar trebui, oare, să călăuzească experimentele sau experimentele să călăuzească filosofia?

Contraatacul neaşteptat al lui Ye îi ului pe cei care conduceau şedinţa de luptă. Pentru o clipă rămaseră fără replică.
- Dar este limpede că ceea ce trebuie să călăuzească experimentele este filosofia corectă a marxismului! reuşi să spună în cele din urmă un membru al Gărzilor Roşii.
- Atunci, asta înseamnă că filosofia corectă ne cade din cer şi este împotriva ideii că adevărul se naşte din experienţă. Ceea ce e împotriva principiilor cu ajutorul cărora marxismul încearcă să înţeleagă natura.

Shao Lin şi cei doi colegi studenţi şi membri ai Gărzilor Roşii nu ştiură ce să răspundă. Spre deosebire de membrii Gărzilor Roşii care erau încă la liceu, ei nu puteau ignora logica cu totul.

Dar cele patru liceene aveau propriile lor metode revoluţionare pe care le considerau invincibile. Fata care îl lovise pe Ye înainte îşi scoase cordonul şi-l lovi din nou. Celelalte fete îşi scoaseră şi ele cordoanele ca să-l lovească. De vreme ce colega lor dădea dovadă de atâta fervoare revoluţionară, celelalte trebuiau să arate şi mai multă fervoare sau măcar tot atâta cât ea. Cei doi membri ai Gărzilor Roşii nu au intervenit. Dacă încercau să intervină acum, ar fi fost bănuiţi că nu sunt îndeajuns de revoluţionari.
- Ne-ai predat şi teoria Big Bang. Este cea mai reacţionară dintre toate teoriile ştiinţifice! îşi dădu cu părerea unul dintre membrii Gărzilor Roşii, încercând să schimbe subiectul.
- Poate că în viitor această teorie se va dovedi greşită. Dar două măreţe descoperiri cosmologice ale secolului nostru - legea lui Hubble, demonstrată de deplasarea spre roşu şi observarea radiaţiei fundalului cosmic - arată că teoria Big Bang este în prezent cea mai plauzibilă explicaţie a originii universului.
- Minciuni! strigă Shao Lin.

---

[i] Referire la editorialul din luna august 1967 din revista Steagul Roşu (o sursă importantă de propagandă în timpul Revoluţiei Culturale), care recomanda insistent "îndepărtarea celor câţiva [contrarevoluţionari] din armată". Editorialul a fost interpretat ca un îndemn al Gărzilor Roşii să atace depozitele de armament şi să fure arme de la Armata de Eliberare a Poporului, ceea ce a dat şi mai mult apă la moară războaielor civile locale duse de facţiunile Gărzilor Roşii (n.a. Ken Liu).

[ii] UCP - Unitate Centrală de Procesare. În engleză CPU - central processing unit (n.red.)

[iii] Iniţial un termen budist, "Monştri şi Demoni" a fost folosit în timpul Revoluţiei Culturale pentru a-i descrie pe duşmanii revoluţiei (n. tr. Ken Liu).

[iv] Aceştia au fost unii dintre celebrii intelectuali care s-au sinucis în timpul Revoluţiei Culturale. Lao She: scriitor; Wu Han: istoric; Jian Bozan: istoric; Fu Lei: traducător şi critic; Zhao Jiuzhang: meteorolog şi geofizician; Yi Qun: scriitor; Wen Jie: poet; Hai Mo: scenarist de film şi romancier (n. tr. Ken Liu).

[v] Facultăţile chinezeşti (în special Tsinghua) au un istoric complicat în privinţa modificării sistemului de învăţământ care a fost când de patru, când de cinci, când de trei ani înainte de Revoluţia Culturală. Am încercat să evit folosirea unor termeni americani, cum ar fi freshman, sophomore, junior şi senior pentru a traduce anii acestor studenţi (n. tr. Ken Liu). Adică student în anul I, II, III sau IV, respectiv în ultimul an (n. tr.).

[vi] Sistemul educaţional chinezesc cuprinde în general şase ani de şcoală primară urmaţi de trei ani de gimnaziu şi trei ani de liceu. În timpul Revoluţiei Culturale, sistemul de 12 ani a fost scurtat cu 2-3 ani, în funcţie de regiune sau municipalitate. Astfel, aceste fete membre ale Gărzilor Roşii au paisprezece ani. Am evitat, din nou, să folosesc denumirile americane pentru anii de liceu (n. tr. Ken Liu).

[vii] Rochie tradiţională chinezească (n. tr.).

[viii] Micuţa carte roşie, apărută în 1964, este o colecţie de citate ale preşedintelui Mao Zedong. Era impusă fiecărui membru din Partidul Comunist din China şi trebuia purtată în buzunarul de la piept, lângă inimă (n. red.).

[ix] Interpretarea Copenhaga este interpretarea dată mecanicii cuantice de Niels Bohr şi de Werner Heisenberg la Copenhaga în jurul anului 1927. Pe scurt, e vorba despre faptul că orice măsurare a realităţii modifică realitatea (n. tr.).

Boko Haram. Cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii

Mike Smith
Boko Haram. Cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii
Editura Corint, 2017
Traducere din limba engleză de Dragoş Zetu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Insurecţia din Nigeria condusă de luptătorii grupului islamist Boko Haram a lăsat mii de morţi, a destabilizat cea mai mare economie din Africa, a îngrijorat şi a revoltat o lume întreagă din cauza violenţelor extreme la care s-au dedat jihadiştii. Cu toate acestea, gruparea nigeriană continua să rămână un mister, unul pe care ziaristul Mike Smith reuşeşte să îl dezlege. Cu ajutorul anchetelor pe care el şi colegii săi le-au desfăşurat pe teren, al interviurilor luate "la cald", dar şi al unei laborioase cercetări a izvoarelor istorice, autorul izbuteşte să ne ofere o prezentare nu doar a uneia dintre cele mai absurde şi fanatice grupări teroriste, ci şi a tarelor profunde ale Nigeriei care au dus la apariţia mişcării jihadiste şi care, din păcate, continuă să o întreţină. Căci, aşa cum demonstrează magistral Mike Smith, Boko Haram există şi continuă să poată racola adepţi pentru că în cea mai populată şi mai tânără ţară a continentului african continuă să domnească sărăcia şi corupţia.

Boko Haram, cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii - o carte unică în România, recomandată călduros de cele mai prestigioase publicaţii internaţionale (de la The New York Review of Books şi The Economist până la The Telegraph); o carte fascinantă, cu un subiect "fierbinte".

"O investigaţie jurnalistică realizată cu cea mai mare meticulozitate." (The New York Review of Books)
"O carte scrisă cu obiectivitate şi spirit de pătrundere... extraordinar de uşor de citit, dacă ţinem cont de subiect." (The Telegraph)
"Cartea lui Mike Smith va deveni un extraordinar izvor pentru istoricii viitorului care vor vrea să studieze Nigeria." (The Economist)

Capitolul VI. "Fetele noastre au fost răpite şi ei nu au făcut nimic"

Un bărbat îmbrăcat într-o ţinută de culoare alb perlat voia să schimbe câteva vorbe cu mine. Mi-am dat seama pentru că unul dintre acoliţii lui încerca insistent să mă ducă spre el, ca şi cum aş fi fost chemat acolo. Pe cartea lui de vizită, cu un fundal verde cu alb, culorile naţionale ale Nigeriei, apărea numele "Hon. Amb. Jude Tabai". Abrevierile însemnau "onorabilul ambasador", titlu despre care spunea că îi fusese acordat de prima doamnă. Sub numele său scria "director" şi "echipă strategică", iar în colţul de sus din stânga era o fotografie a preşedintelui Goodluck Jonathan.

L-am întrebat: "Aşadar, lucraţi pentru preşedinte, nu-i aşa?" "Da, da, da", mi-a răspuns. "Şi ce anume faceţi pentru el?" "Nu vă pot spune, e secret. Să zicem doar că lucrez în domeniul securităţii..."

Ne întâlniserăm cu câteva minute mai devreme în apropiere, vizavi de Fântâna "Unităţii Nigeriei" din capitala Abuja, unde avea loc o contramanifestaţie care începuse cu o zi înainte. Contramanifestaţia stârnise proteste aprinse pentru că părea să fie vorba de o mulţime plătită să compromită o altă manifestaţie paşnică. Protestele iniţiale avuseseră loc zilnic, vreme de aproape o lună, şi cereau guvernului şi armatei să acţioneze într-o problemă care adusese deodată Nigeria în atenţia întregii lumi: răpirea a aproape 300 de fete dintr-o şcoală din oraşul Chibok din nord-estul ţării. La început, manifestaţiile nu au fost de anvergură - erau doar câteva zeci de oameni - însă se părea că guvernul sau, cel puţin, susţinătorii acestuia erau deranjaţi de ele. Campania, având sloganul Bring Back Our Girls ("Aduceţi-ne fetele înapoi!") devenise populară în toată lumea, cu ajutorul reţelelor de socializare. Suport moral sosise din partea unei liste numeroase de personalităţi, cum ar fi Michelle Obama, prima doamnă a Americii, care a publicat un tweet cu o fotografie a ei în care avea o privire tristă şi ţinea în mână o pancartă cu inscripţia: #BringBackOurGirls.

Când l-am întâlnit pentru prima dată pe Tabai, era în mijlocul organizatorilor contramanifestaţiei, aceea care susţinea guvernul. Acum stăteam în căldura după-amiezii, lângă o maşină parcată pe iarbă, lângă o mână de tineri. Mi-a spus că nu se număra printre organizatorii contramanifestaţiei şi că se întâmplase doar să treacă prin zonă şi, văzând mulţimea, se hotărâse să se oprească: "Dacă aş fi implicat, v-aş spune. Nu cu asta mă ocup eu." La un moment dat, în timp ce vorbeam, unul dintre tineri i-a spus ceva altuia şi Tubai s-a întors spre el, spunându-i pe un ton tăios: "Prietene, ţine-ţi gura". Tânărul a ascultat, ruşinat. Pe lângă faptul că pretindea că are un rol neprecizat în "securitatea" preşedintelui, Tabai, care părea să aibă peste 50 de ani, mi-a explicat că deţinea şi titlul de rege al tinerilor din Delta Nigerului, regiunea din care provenea şi preşedintele Jonathan. În Nigeria erau mulţi oameni ca el, care pretindeau că aveau asemenea titluri. Presa locală se referise la el în aceiaşi termeni, deşi adevărata lui putere avea să rămână un mister pentru mine. Mai fusese şi consilier în Bayelsa, statul din care se trăgea preşedintele Jonathan.

"Dar protestul acesta pare a fi o acţiune plătită de cineva, ca să fiu sincer," i-am spus, referindu-mă la contramanifestaţii. "Asta crezi?" m-a întrebat. "Da, aşa mi se pare." "OK, nu ştiu ce să spun, dacă tu spui «pare a fi o acţiune plătită», nu ştiu la ce te referi, pentru că aceste proteste tot au loc de două sau trei săptămâni", a spus Tabai pronunţând cuvintele clar şi sperând, se pare, că nu voi face diferenţa între cele două demonstraţii. "Ceilalţi oameni au protestat", am spus eu.

Îşi jucase cartea şi pierduse, însă nu părea afectat. Şi-a schimbat tactica şi a venit cu alte argumente. S-a dovedit a fi o conversaţie lungă, plină de referiri la teoriile conspiraţiei pe care le auzi adesea în Nigeria. Esenţa discursului lui Tabai era că insurecţia Boko Haram era de natură politică, fiind sprijinită de adversarii lui Jonathan şi având ca ţintă alegerile din 2015. Însă nu s-a oprit aici. "Acum, în timp ce noi vorbim, fetele au fost eliberate", a spus el pe la mijlocul discuţiei noastre, referindu-se la elevele răpite din Chibok. "Credeţi că au fost eliberate?" am vrut să mă asigur. "Da." "De către cine?" "Colaboratorii teroriştilor şi cei care îi finanţează le-au eliberat. Întreabă-mă de ce."

***

Au circulat tot felul de poveşti şi este posibil ca o descriere precisă a incidentului să nu apară niciodată, însă există un numitor comun în descrierile părinţilor, oficialilor din şcoală şi ale fetelor care au scăpat cu viaţă. Cu toţii au descris un atac care a debutat ca multe altele. Aproape de miezul nopţii, în mijlocul savanei din nord-estul Nigeriei, zeci de oameni înarmaţi, unii purtând uniforme militare, au apărut în camionete şi pe motociclete şi au deschis focul, luptându-se cu o mână de soldaţi depăşiţi numeric şi vizând clădirile guvernamentale. Pe măsură ce focurile de armă s-au înteţit şi atacatorii furioşi au incendiat clădirile, locuitorii au fugit prin beznă şi s-au adăpostit în păduricile din jurul oraşului Chibok. Bărbaţii înarmaţi au năvălit într-o şcoală-internat unde dormeau câteva sute de adolescente. O fată de 18 ani care era atunci acolo mi-a spus: "Dormeam. Am auzit când au început să tragă prin oraş. Am crezut că se joacă cineva cu armele." În următoarele săptămâni, ceea ce începuse ca un raid de-al insurgenţilor despre care, din păcate, nigerienii ajunseseră să se obişnuiască să tot audă, avea să agite spiritele în întreaga lume.

În nord-estul Nigeriei, unde islamul este, de departe, religia dominantă, Chibok reprezintă un soi de anomalie. Este un oraş în marea sa majoritate creştin, deşi include un număr destul de mare de musulmani. Moştenirea sa creştină se datorează misionarilor din Church of the Brethern ("Biserica Fraţilor"), o confesiune protestantă, ai cărei misionari au început să ajungă în Nigeria începând din 1923. Populaţia oraşului este compusă în mare parte din etnici kibaku, diferiţi de rivalii lor, kanuri, care domină regiunea. Gerald Neher, un american care a trăit în Chibok, fiind misionar acolo între 1954 şi 1957, apoi în 1959 şi 1960 şi, în final, în 1968, îşi aducea aminte cum oraşul era, pe atunci, izolat pentru că în sezonul ploios drumurile de pământ care îl legau de restul ţării erau brăzdate de torenţi. Lucra cu fermieri care încă arau cu ajutorul boilor, în timp ce soţia lui îi învăţa pe copii să scrie cu beţigaşe pe nisip! Educaţia religioasă şi convertirile făceau parte, bineînţeles, din activitatea lor misionară şi mulţi locuitori din Chibok au adoptat treptat creştinismul în locul vechilor credinţe locale - cel puţin la suprafaţă, fiindcă se pare că, de fapt, cele două au coexistat. Astăzi asemenea convertiri ar putea părea inacceptabile din cauza paternalismului pe care îl presupun, însă Neher, acum în vârstă de peste 80 de ani, nu se scuză în niciun fel. Mi-a spus că el crede cu hotărâre că i-a ajutat pe unii locuitori din Chibok să-şi îmbunătăţească viaţa şi că este mândru de munca lui, inclusiv de aspectul ei religios. Neher îşi aduce aminte că învăţătorii musulmani au ajuns şi ei în Chibok şi au încercat să îi convertească pe localnici, adunându-i pe învăţăceii lor la umbra copacilor pentru a-i învăţa Coranul. Când Neher a ajuns acolo, în anii 1950, fetele nu învăţau în şcolile din chirpici, cu acoperiş de paie, însă când a revenit, peste zece ani, unele dintre ele începuseră să facă şcoală. Astăzi, localnicii sunt în marea lor majoritate fermieri, populaţia fiind de aproximativ 70.000 de oameni.

În martie 2014, cu o lună înainte ca elevele să fie trezite de focurile de armă care se auzeau în jurul căminului, statul Borno, unde se află şi Chibok, a anunţat că se vedea obligat să închidă şcolile pe termen nelimitat din cauza atacurilor teroriste repetate. Acestea făcuseră mult mai multe victime decât acelea care aveau să moară în Chibok, însă nu au primit o atenţie susţinută din partea presei internaţionale. A fost vorba de două masacre în care au murit zeci de băieţi de la şcoli-internat din statul vecin, Yobe. Oficialii din Chibok au sugerat că instituţia lor se închisese pur şi simplu pe perioada vacanţei, însă se părea că spuneau numai o parte din adevărata poveste. După cum a declarat un oficial guvernamental căruia i-am luat un interviu, dar cum mi-au mărturisit şi părinţii cu care am discutat, se pare că închiderea şcolii a fost o vacanţă forţată pentru că nimeni nu mai dorea să vadă că şi alţi elevi erau omorâţi.

Deşi este posibil ca motivele închiderii şcolilor să fi fost nobile, totuşi decizia a provocat îngrijorări. În nord-estul Nigeriei educaţia este deficitară, situaţia fiind şi mai gravă în cazul fetelor. Aproximativ o fată de peste 6 ani din zece ştie să scrie şi să citească în statul Borno. Prin comparaţie, media naţională este de 47,7%, iar în Lagos este de 92%, fiind evident că închiderea şcolilor avea să pună sub semnul întrebării orice progres făcut în vederea remedierii situaţiei. Instituţia de unde au fost răpite fetele se numise Şcoala Guvernamentală de Fete din Chibok şi era finanţată de guvernul statului Borno. Numele său fusese schimbat de curând, renunţându-se la cuvântul "fete" după ce începuse să primească şi băieţi. Aceştia, provenind din jurul oraşului Chibok, fuseseră mutaţi din şcolile lor aflate în zone deosebit de periculoase din statul Borno. Ei mergeau la şcoală în Chibok, însă nu rămâneau la internat peste noapte, ca fetele. După spusele directoarei, Asabe Kwambula, erau înscrişi 530 de elevi, 135 de băieţi şi 395 de fete.

Deşi şcolile fuseseră închise în luna martie, administratorii şi oficialii guvernului aveau de rezolvat problema elevilor din ultimul an de studii, care trebuiau să îşi dea examenele şi să încheie ciclul şcolar. După spusele oficialului guvernamental cu care am vorbit, avuseseră loc discuţii cu Ministerul Educaţiei din Nigeria şi cu Consiliul pentru examene din Africa de Vest, care administrează examenele, despre ce anume trebuia făcut. Oficialul mi-a spus că, în urma discuţiilor, se luase decizia ca unui număr de şcoli din statul Borno să li se permită să devină centre de examinare, inclusiv şcolii din Chibok. Pentru aceasta trebuiau să îi aducă înapoi la şcoală pe elevii din ultimul an pentru a-şi da testele. Totuşi, înainte de a face acest lucru, oficialii trebuiau să ceară autorităţilor să asigure paza acestor şcoli, pentru a preveni orice problemă de securitate. Din acest punct, povestea devine din ce în ce mai neclară.

Oficialii statului Borno şi ai şcolii au spus că se întâlniseră cu reprezentanţii poliţiei şi trimiseseră o scrisoare comisarului poliţiei statale în care ceruseră întărirea măsurilor de securitate pe perioada examenelor. După spusele unui profesor al şcolii, ca urmare a acestei cereri, au fost trimişi patru poliţişti, însă care lucrau doar ziua, în timp ce aveau loc examenele. Noaptea nu exista nicio pază suplimentară. Prezenţa militarilor în oraş era aproape invizibilă din moment ce se spunea că aici erau delegaţi doar 17 militari. Nu aveau să fie de ajuns şi dezbaterea legată de cine era vinovat pentru că nu se asigurase mai multă pază avea să devină o dispută intensă, cu o componentă politică puternică. Au existat şi acuzaţii legate de faptul că elevii nu ar fi trebuit readuşi la şcoală, având în vedere potenţialele pericole. Guvernul federal a dat vina pe oficialii statului Borno, condus de un partid de opoziţie, în timp ce aceştia au acuzat, la rândul lor, guvernul central. Totuşi, trebuie spus că, deşi şcoala finanţată de stat şi guvernul statului Borno ar fi trebuit să ia mai multe măsuri de precauţie, atât poliţia, cât şi armata sunt instituţii federale care nu sunt controlate de guvernele diferitelor state. Un reprezentant al şcolii care a dorit să rămână anonim pentru a evita un conflict cu guvernul federal mi-a spus: "Totul s-a întâmplat din cauza lipsei măsurilor de securitate. Dacă s-ar fi luat măsurile necesare, nu cred că s-ar fi întâmplat una ca asta. Însă, după cum ştiţi, securitatea nu este în mâinile şcolii." Cu toate acestea, au existat şi acuzaţii cum că statul ar fi refuzat să mute examenele în Maiduguri şi că garantase că se va asigura paza necesară.

După spusele directoarei, în momentul atacului era la faţa locului un singur paznic de noapte, însă nu mai exista niciun alt responsabil care să supravegheze căminul în care dormeau fetele, cum ar fi un şef de cămin. Secretarul guvernului statului Borno, Baba Ahmed Jidda, a declarat pentru un post de ştiri nigerian că fetele, care aveau, în general, între 16 şi 18 ani, "erau, pur şi simplu, singure pentru că era noapte şi directoarea şi ceilalţi profesori nu locuiesc în zona căminelor pentru elevi". La început, s-a spus că directoarea era acolo şi că fusese păcălită de atacatori pentru că aceştia purtau uniforme militare. Cu toate acestea, ea mi-a declarat că nu se afla nicidecum în zonă. Plecase la Maiduguri, capitala statului, pentru că avea programare la doctorul care o trata pentru diabet. Cel puţin unul dintre directorii-adjuncţi rămăsese în Chibok.

Boko Haram se făcuse vinovată pentru alte răpiri ale unor fete obligate apoi să se convertească la islam, să se mărite cu membrii săi sau să devină sclave. În noiembrie 2013, Human Rights Watch l-a citat pe comandantul unui grup de apărători ai ordinii publice aflaţi pe urmele Boko Haram care declarase că extremiştii îşi lăsaseră soţiile în urmă atunci când fuseseră forţaţi să fugă din Maiduguri din cauza forţelor de securitate. Prin urmare, au început să răpească fete pe care le obligau să meargă cu ei. În plus, bărbaţi despre care se credea că sunt membri ai Boko Haram începuseră de ceva vreme să răpească nigerieni bogaţi din Maiduguri şi împrejurimi pentru a obţine bani din răscumpărări. Asemenea răpiri nu primeau mare atenţie pentru că familiile preferau să se ocupe în linişte de negocieri pentru a se asigura că, în cele din urmă, cel răpit are să fie eliberat nevătămat. O victimă cunoscută a fost un fost ministru al petrolului, Shettima Ali Monguno, în vârstă de 92 de ani, care a fost eliberat după câteva zile. Aceste răpiri se adăugau acelora care îi aveau ca victime pe străini în care fuseseră implicate Ansaru şi Boko Haram în lunile din urmă atunci când fie executaseră victimele, fie le eliberaseră pentru sume importante de bani.

În ciuda lipsei de securitate, Nigeria se pregătea să găzduiască World Economic Forum (WEF, Forumul Economic Mondial) despre Africa în mai 2014, o adunare a unora dintre cei mai puternici oameni din lume, guvernul dorind astfel să sublinieze potenţialul ţării ca destinaţie a investiţiilor străine. Recent, anunţase rezultatul stabilirii unei noi baze a produsului intern brut, ceea ce a confirmat că PIB-ul său depăşise PIB-ul Africii de Sud, Nigeria devenind astfel cea mai puternică economie de pe continent. Ministrul de finanţe, Ngozi Okonjo-Iweala a încercat să-şi promoveze ţara ca oferind un mediu solid pentru afaceri în ciuda tuturor problemelor, repetând deseori în faţa potenţialilor investitori ceea ce avea să devină o adevărată lozincă: "Dacă nu eşti în Nigeria, nu eşti în Africa." Pe hârtie, avea dreptate. Nigeria se lăuda acum cu trei distincţii: ţara cu cea mai puternică economie, cu cea mai mare populaţie şi cu cea mai importantă industrie petrolieră din Africa. Din păcate, orice om familiarizat cu Nigeria ştia că aceste trei titluri însemnau foarte puţin pentru nigerianul de rând, printre numeroasele probleme ale căruia se număra şi aceea legată de violenţa care avea să tulbure pregătirile pentru importanta întâlnire internaţională care urma să aibă loc.

Drept dovadă că insurecţia scăpase total de sub control, trebuie spus că atacul din Chibok care a avut loc pe 14 aprilie 2014 nu a fost singurul atac îngrozitor al zilei. În timpul orelor de vârf ale dimineţii, o bombă a explodat într-o staţie de autobuz dintr-o suburbie din Abuja şi a ucis cel puţin 75 de oameni. A fost un eveniment absolut surprinzător, fiind cel mai sângeros atac care avusese vreodată loc în capitală, cu numai câteva săptămâni înainte ca Abuja să găzduiască WEF. Totuşi, morţile şi distrugerile lăsate în urmă de atentat aveau să fie imediat eclipsate de îngrijorările legate de soarta fetelor din Chibok.

După unele mărturii, se pare că apăruseră zvonuri cum că o bandă de atacatori se îndreptau spre Chibok. Amnesty International, citând oficiali locali şi doi ofiţeri din armată, a informat că avertismentele au apărut imediat după ora 19, cu mai bine de patru ore înaintea atacului. Conform organizaţiei nonguvernamentale, apărătorii ordinii publice din satul Gagilam, din apropiere, au alertat autorităţile "atunci când un grup numeros de bărbaţi înarmaţi neidentificaţi au intrat în sat pe motociclete şi au spus că se îndreaptă spre Chibok". Se pare că soldaţii nigerieni, prost echipaţi şi demoralizaţi, nu au fost capabili să răspundă în mod eficient. Unul din ofiţeri a spus ONG-ului: "comandantul nu a reuşit să mobilizeze întăriri". Amnesty International l-a citat, în continuare: "Există o doză mare de frustrare şi epuizare în rândul trupelor şi ofiţerilor staţionaţi în zonele «fierbinţi»; [...] mulţi soldaţi se tem să se ducă în zonele de conflict."

Un oficial guvernamental familiarizat cu detaliile investigaţiei despre incidentul din Chibok mi-a împărtăşit aceeaşi versiune a faptelor, spunând că localnicii anunţaseră un atac iminent cu mult timp înainte. "Au fost informaţi cu trei sau patru ore înainte de atac", a spus el, referindu-se la armată şi adăugând că răspunsul fusese îngreunat de "probleme legate de numărul maxim [de soldaţi]".

Bucureştii ce se duc

Henri Stahl
Bucureştii ce se duc
Editura Vremea, 2017

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Bucureştii s-au dus, se duc, se vor duce. Fiecare zi şterge o trăsătură de pe faţa marelui oraş, fiecare dimineaţă aduce una nouă. Aşa e viaţa. Întotdeauna se vor găsi bucureşteni care vor plânge comorile pierdute ale oraşului, întotdeauna se vor găsi alţii care să dispreţuiască tot ceea ce e vechi, indiferent dacă este frumos sau nu, şi să se bucure de un nou chip al lui. Schimbat mereu, acelaşi dintotdeauna, Bucureşti va rămâne în veacuri oraşul de la întretăierea drumurilor între Est şi Vest, cetatea care aparţine în egală măsură Estului ca şi Vestului. Un oraş care nu-şi pierde nici o clipă identitatea, ci şi-o îmbogăţeşte. Poate că este aşa sau poate că nu, dar asta vrem noi să credem, noi, cei care-l iubim.

Henri Stahl, un român de origine elveţiană şi cu suflet de bucureştean, face parte dintre cei care şi-au iubit fierbinte oraşul. I-a cunoscut colţurile frumoase, i-a urmărit fiinţa ascunsă, s-a amuzat cu simpatie de defectele - ca şi de calităţile - poporului său mărunt, s-a întristat de pierderea amănuntelor care-i dădeau farmec şi s-a bucurat să pună în valoare ceea ce a rămas, în speranţa că va rămâne în continuare. A făcut nemuritoare amintirile. Pentru că ele aduc o contribuţie esenţială la valoarea pe care se consideră că o are un oraş. Ele păstrează pentru viitor amprenta înaintaşilor şi dăruiesc urmaşilor hrisoave de nobleţe.

Henri Stahl a lăsat Bucureştilor o carte nu numai necesară, ci şi frumoasă cu adevărat. O carte scrisă cu inima. Ca atare, ea se adresează inimii bucureştenilor împătimiţi, dar şi celei a orăşenilor care, grăbiţi să-şi trăiască zilele trepidante şi lipsite de tihnă, încă nu au simţit magia unică a oraşului. Citind-o, vi se va deschide o fereastră către o întreagă lume, o lume a noastră, fără de care am fi cu toţii mai săraci.

Fragment
Botezarea şi răsbotezarea străzilor Capitalei

Dacă o familie are un singur copil, nimic mai uşor decât să-i găseşti un naş cumsecade şi un nume creştinesc acceptabil, afară de cazul când naşul e profesor de istorie pentru că atunci, nenorocitul - vorbesc de prunc, iar nu de profesor - se pomeneşte botezat Napoleon Popescu, Anibal Ionescu, dacă nu chiar Petrescu Comnen sau Teodorescu Nabucodonosor! Dacă se întâmplă ca naşul să fie persoană romanţioasă, atunci copilul se pomeneşte botezat Armand. Sub influenţa cinematografului, picii mai sunt botezaţi, în loc de Armand: Miky.

Dacă o familie e blagoslovită, pe acest timp de criză, cu o foarte numeroasă progenitură, atunci botezarea moştenitorilor mizeriei generale devine o problemă tot atât de grea ca şi echilibrarea bugetului şi se întâmplă ca bietul prunc să capete un nume idiot pe care, fără voie, e condamnat să-l poarte nu numai toată viaţa, dar până şi pe crucea mormântului.

Cam aşa s-a întâmplat cu copiii Bucureştilor, care sunt străzile. Primele odrasle, adică primele străzi, fiindcă erau puţine, au primit nume acceptabile; dar când s-au înmulţit, a fost o adevărată nenorocire. Mai ales când s-a întâmplat ca naşii să fi fost politicieni doritori de decoraţii străine, numele străzilor s-au răsbotezat şi unele au primit nume străine atât de grele de pronunţat încât, spre a fi vardist sau birjar şi să pronunţi exact: strada Jules Mikelet, E la gard Cuinet, Gheorghe Clemenceanu, Franclin Boulion, Pilsduţki, Măsărică, Raiimund Poincareu, Luiger, Burtăloi, Pasteur etc., trebuie să ai cel puţin licenţa în litere.

De când s-au pus lanţuri pe marginea trotuarelor din Calea Victoriei şi s-a introdus sensul unic, schimbarea numelor străzilor este o adevărată pacoste pe capul locuitorilor şi punga contribuabililor! De pildă, dacă iei un taxi pe Bulevardul Elisabeta ca să ajungi la timp la o premieră la Teatrul Naţional, la doi paşi, şoferul e silit să o ia drept înainte, un kilometru, pe fostul Bulevard al Academiei, devenit Bulevardul Carol, să stopească un sfert de ceas în strada Academiei, devenită strada Raoul Poincaré, să ocolească statuia lui Brătianu, să cârmească prin faţa maidanului unde era Primăria, să o ia pe fosta strada Colţei, devenită Bulevardul I.C. Brătianu, să treacă prin strada Louis Barthou, fostă strada Bisericii Enei, să intre în strada Aristide Briand, fostă strada Regală, şi să ajungă, după o serie de opriri la toate stop-urile şi după un ocol costisitor de mai mulţi kilometri, în Piaţa Unirii, fostă Piaţa Teatrului. Ajungi astfel cu siguranţă la teatru după ridicarea cortinei şi eşti silit să aştepţi, în smoc, pe culoare, actul următor!

Capitala României Mari a avut norocul unui naş cumsecade: Bucureşti sună, răsună! Numele evocă pe ciobănaşul Bucur, oiţe, mieluşei şi mieluşele, bisericuţa cu turla ca o ciupercă, evocă noţiunea de Bucurie - şi mai multă bucurie decât astăzi nu cred să fie nici în Berlinul lui Hitler.

Un francez mucalit afirma că Bucarest vine de la Boue qui reste (noroi care rămâne), dar aceasta este evident o calomnie: Bucureştii a fost şi este cel mai curat oraş din lume! Oricum ar fi, Bucureştii, cu boue qui reste sau fără, ne este drag pentru cât a pătimit, pentru câte amintiri trezeşte, pentru câtă muncă inteligentă şi avânturi generoase au pornit de aci.

Cum s-or fi numit străzile actualei capitale pe la anul 1600 î.Hr., pe vremea când era o simplă aşezare preistorică, cu ştrand pe lacul Fundeni, nu putem şti; şi nici cum erau botezate străzile Cetăţii Dâmboviţei pe vremea când, la 1473 şi a doua oară la 1476, Ştefan cel Mare o asedia şi răpea pe Doamna şi pe frumoasa fată a lui Radu cel Frumos, unind prin căsătorie dinastia Muşatinilor cu a Basarabilor, fapt de cea mai mare importanţă istorică pentru că, de atunci înainte, un Domn al Moldovei, având şi sânge muntean, putea domni atât în Moldova cât şi în Muntenia şi deci Ştefan cel Mare a făcut cel mai hotărâtor act în vederea viitoarei uniri a Principatelor Române. Ştim însă că, pe vremea când, sub Mircea Ciobanul (1545), Bucureştii deveniseră capitala statornică a principatului muntean, numirea uliţelor se făcea, în mod firesc, după biserici, după porţile de intrare în cetate: Poarta de Fier, Poarta de Jos (unde începe azi Calea Şerban Vodă), Poarta de Sus a cetăţii (unde se întretaie strada Carol cu strada Smârdan); se făcea după podurile de pe Dâmboviţa, după principalele stabilimente ale timpului: Jigniţa Domnească, Uliţa Puşcăriei etc., după locurile unde se ţineau târgurile: Uliţa Târgului din Năuntru, Târgului de Sus, legate prin Uliţa Mare (azi strada Lipscani), apoi după numirile breslaşilor strânşi în jurul palatului domnesc şi bisericilor Curtea Veche şi Sf. Anton (actuală Piaţa de Flori). Au rămas astfel până mai deunăzi vechile numiri: Uliţa Blănarilor, Şelarilor, Cavafilor (cizmari), Covaci (fierarilor), Pânzarilor, Găitan Hor, Işlicarilor (azi strada Carol, fost strada Franceză) etc. Străzile se mai numeau după ţinta principalelor artere de comunicaţie: Podul Braşovului (fostă Podul Mogoşoaiei devenită la 1877 Calea Victoriei), Podul Târgoviştei (azi Calea Griviţei), Podul Beilicului, pe unde venea alaiul domnesc de la Constantinopole (Calea Şerban Vodă), Podul Târgului de Afară50 (Calea Moşilor) etc.

Când Bucureştii au devenit capitala Munteniei, detronând Târgoviştea, oraşul, prin afluxul de boieri, slujbaşi, negustori, meseriaşi, călugări, preoţi, provinciali, balcanici, străini de toate neamurile, creştini şi necreştini, a luat o neaşteptată dezvoltare. Cu toate pacostele aduse de războaie, năvăliri, ocupaţii străine, prădăciuni, incendii, cutremure, foamete, ciumă, propăşirea oraşului n-a încetat până la Cuza Vodă, când, la 1861, Bucureştii devine capitala Principatelor Unite, şi până astăzi când asistăm la cea mai miraculoasă totală prefacere a străvechiului oraş.

Bucureştii, ghemuit altădată pe malul stâng al Dâmboviţei, în jurul palatului domnesc, a radiat întâi pe toate căile de penetraţiune, înghiţind pe rând satele şi pădurile dimprejur; a trecut apoi pe malul drept al apei, înglobând cartierele formate în jurul mănăstirilor Radu Vodă, Mitropolie şi Mihai Vodă, ori cartierul săracilor, al Calicilor (Calea Rahovei de azi); imensele proprietăţi domneşti şi boiereşti s-au tot parcelat, nesfârşite maidane au fost întretăiate de străzi şi ulicioare întortocheate, şi toată această puzderie de străzi trebuiau botezate.

Dacă înainte vreme toate aceste uliţe mărunte n-aveau nume şi te orientai după numele mahalalei, după biserica mahalalei, după casele boiereşti şi mai ales după cârciumile cartierului, când prin afluxul populaţiei casele s-au înmulţit, au început să-şi simtă cotul, să se alinieze, atunci sutele de străzi şi ulicioare fără nume au trebuit botezate la iuţeală.

Pentru că pe vremea aceea oamenii iluştri erau mai puţin numeroşi ca în epoca votului universal şi a Micii Înţelegeri, naşii oraşului, uluiţi de numărul nesfârşit al finilor, au recurs la un mijloc eroic pentru a le găsi câte un nume: după ce au epuizat lista voievozilor şi oamenilor iluştri, au făcut apel la toate reminiscenţele lor de mitologie, istorie, astronomie, botanică etc., şi aşa am ajuns să avem străzi botezate:
1) După zei şi dumnezei: Apolon, Ceres, Diana, Jupiter, Lucifer, Mercur, Minerva, Neptun, Uranus, Vulcan, Venera, Labirint, Minotaur, Sirene, Silfide etc.
2) După plante şi animale: Bradului, Cedrilor, Duzilor, Gutuilor, Teilor, Sălciilor etc.; Crinului, Rozelor, Viorelelor etc.; Căprioarei, Cerbului, Iepurilor, Leopardului, Lupului, Mistreţului, Rinocerului, Taurului, Tigrului etc.; Acvila, Cocoş, Columbele, Corbului, Filomelei, Lebedei, Mierliţei, Păunilor, Şoimului, Turturele, Vultur etc.; Albine, Fluturi, Gândaci, Viespar, Viespe etc.
3) După noţiuni astronomice şi geografice: Nordului, Occidentului, Orientului (sudul lipseşte, regretabilă lacună!), Primăvara, Vara, Toamna (iarna lipseşte), Soarelui, Lunei, Semilunei, Stelei, Crepusculului, Zorilor, Echinox, Dimineaţa, Seara etc., etc.
4) După date istorice: strada 10 Mai, 11 Februarie, 11 Iunie, 13 Septembrie, Smârdan (fostă strada Germană), Rahovei, Griviţei, Calea Victoriei etc.
5) După nume de oameni şi mai ales de cucoane: Angela, Aurelia, Eliza, Valeria, Carolina, Julietta. Edilii au avut o predilecţie pentru numele de Elena căci sunt 13 străzi Elena în Bucureşti.
6) Ca să nu fie gelozie între breslaşi, pe lângă vechile numiri de bresle pomenite, fiecare breaslă a căpătat câte o stradă, de pildă: strada Bragagiului (azi strada General G. Constandinidi), Cerşetorilor (azi Dimitrie Fotino), Zidari (azi strada Preot Bidoianu Chiriac). Sunt chiar bresle favorizate, aşa de pildă sunt în Bucureşti patru străzi Birjari. Până şi Căruţaşii au strada lor. În schimb, Şoferii nu-şi au stradă şi n-avem nici strada Dactilografelor, ceea ce e o nepoliteţe antifeministă.

Altă nedreptate: în cartierul Sf. Elefterie, sunt 51 străzi cu nume de doctori, dar nici un nume de farmacist, moaşă sau dricar! Sunt apoi 48 străzi cu nume de generali, dar nici o stradă cu nume de magistraţi.
Sunt apoi 13 străzi Dumitrescu. De ce numai Dumitreştii să fie favorizaţi şi de ce nu şi Ioneştii şi Popescăria?
Mareşalul Averescu are în Bucureşti patru străzi ce-i poartă numele; una din ele măcar, - o piaţă rotundă, - ar putea primi numele d-lui Trancu-Iaşi. Tot asemenea, Badea Cârţan îşi are strada, doamna Smara nu!

Deşi s-au făcut la străzi cu nemiluita prin sistemul parcelărilor la infinit al tuturor locurilor virane şi prin înglobarea suburbanelor în loc de a se mărgini raza oraşului, edilii, în loc să boteze toate aceste străzi noi cu nume de oameni politici sau eroi de război, au ţinut să dea lecţii de patriotism exclusiv centrului Capitalei. Deoarece însă toate străzile centrului erau de mult botezate, edilii le-au răsbotezat. De pildă: Matache Măcelaru, Manea Brutaru sunau mitocănesc, s-au răsbotezat în: Dr. Botescu, General Budişteanu; strada Doamnei, neştiindu-se de către părinţii oraşului că nu e vorba de o cucoană oarecare, ci de Doamna lui Şerban Vodă Cantacuzino, cel care ne-a dat Biblia de la 1688, cea de la care ne-a rămas frumoasa biserică a Doamnei, sugrumată azi între clădiri atât de înalte încât nici o rază de soare nu mai poate pătrunde spre aurul icoanelor bisericii, strada Doamnei a fost botezată strada Marmorosch Blank!

Strada Sărindar, unde era frumoasa biserică a lui Matei Basarab, dărâmată cu impietate, a fost răsbotezată: Constantin Mille. Fostul director al Adevărului era neîndoios un gazetar de merit, dar pe strada Sărindar sunt vreo şase gazete, atunci, ca să nu fie cu pricină şi să ne punem bine cu presa, propun: trotuarul stâng să rămâie Constantin Mille, dar trotuarul drept să fie botezat, pe fragmente: Pamfil Şeicaru, Ioan Vinea, Albert Honigmann, după numele directorilor ziarelor Curentul, Facla şi Lupta.

Să-ţi aduci aminte de cei ce te-au ajutat este evident frumos; se cade să avem o neuitată recunoştinţă pentru Carol Lueger, Franklin Bouillon, mareşalul Badoglio, colonelul Orero, Benito Mussolini etc., dar nu e bine să răsbotezăm cu numele lor străzi al căror nume evoca un întreg trecut. Nu trebuia prin urmare ca strada Gabroveni, unde se adunau negustorii cu mărfuri din Gabrovo, să devină Franklin Bouillon; nici strada Fântânii, unde era Fântâna Roşie şi primul teatru bucureştean al Domniţei Ralu, nu trebuie să devină Carol Lueger, cum nici Calea Dudeşti să devină Colonel Orero etc. etc.

E foarte frumos să cinsteşti numele eroilor marelui război, dar şi aci e o nuanţă: eroi n-au fost numai cei 48 generali care au câte o stradă cu numele lor în Bucureşti, eroi au fost şi printre cei 800.000 simpli soldaţi căzuţi în marele război! Şi mai e o nuanţă: dacă ai avut ghinionul să mori în război şi să n-ai nevoie de pensie, atunci eşti erou complet şi ai dreptul să ai în Bucureşti o stradă care să-ţi pomenească numele; dacă ai scăpat numai cu picioarele amputate, eşti evident numai jumătate de erou cu foarte amputată pensie, iar dacă, deşi te-ai purtat vitejeşte, ai avut totuşi norocul să scapi cu viaţă, atunci nu mai eşti erou deloc şi n-ai măcar dreptul la 50% reducere pe calea ferată. Cred că nu loteria morţii, ci actele de excepţional curaj ar trebui să hotărască!

Când mania de a tot răsboteza străzile s-a unit cu modernizarea târnăcopică a Capitalei, s-a ajuns la cele mai neaşteptate consecinţe. De pildă, acum un an locuiam în strada Carol Davila No. 6. Când m-am întors din concediu, am găsit: casa gazdei mele dărâmată, strada Carol Davila devenise strada Mihail Kogălniceanu, No. 6 devenise No. 69.

De la o vreme, pentru a evita confuziile, edilii au luat inteligenta hotărâre ca, pe tăbliţa indicatoare a străzii, să se indice şi vechea numire. De pildă: Alexandru Odobescu, fost Rinocer, Lord Thomson, fost Cometă, strada Murelor, fost Duzilor, strada Agata Bârsescu, fost Aristide Demetriad, strada Profesor Dr. Stanislas Cihoski, fost Crăciun, strada Dr. Iuliu Barasch, fost Biserica Udricani, strada Anghel Ghiţă, fost Carabulea etc., etc.

Harababura e generală, nu mai eşti sigur nici de strada pe care stai, nici de numărul casei tale, iar dacă e să lipseşti o lună din Bucureşti, ţi-e frică şi să te pomeneşti cu un blockhouse în locul modestei tale căsuţe în stil românesc!

Cred că n-ar fi rău să ne oprim, iar pentru botezarea străzilor Capitalei, aş sugera următoarele:
1) În comisia de naşi să fie nu numai aleşii votului universal, dar şi câţiva cunoscători ai trecutului Capitalei.
2) Să revenim cât mai degrabă la vechile numiri.
3) Dacă o stradă a purtat 30 de ani acelaşi nume, să nu i se poată schimba.
4) Să nu se boteze nici o stradă după numele unui politician, ori de ce neam ar fi, decât 30 de ani după moartea răposatului.
5) În cartierele comerciale mai ales, numirile să fie cât mai scurte pentru ca de pildă o telegramă pe numele: Constantin Popescu-Chitila-Dumbrăveni strada Mitropolitul Ghenadie Petrescu fostă Labirint No. 157 ar fi ruinătoare pe aceste vremuri de criză.
6) După cum, în caz de divorţ, femeia poate să-şi reia numele de domnişoară, tot aşa o stradă răsbotezată să-şi poată relua strămoşeasca denumire. De pildă: strada Doamnei, devenită întâi strada Paris şi apoi strada Marmorosch Blank, să revină la vechiul frumos nume evocator de strada Doamnei.

Menţin şi propunerile făcute la 1910 în capitolul Prin mahalale, din acest volum.

Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei

Ruxandra Hurezean
Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei
Editura Şcoala Ardeleană, 2017

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Ruxandra Hurezean a urmat studii de filosofie la Cluj şi a lucrat ca jurnalist la mai multe ziare locale şi centrale. A condus echipe redacţionale, a scris analize politice, reportaje şi comentarii, a enervat multă lume. Are cam 25 de ani de război cu lumea care nu-i place şi tot atâţia ani de pace cu oamenii buni. I se spune "pescar de oameni", dintre cei care ştiu mai mult să dea decât să primească. Are o lipsă cronică de simţ mercantil şi o căpoşenie care o face unică. Atunci când toată lumea o ia la vale, ea o ia la deal. A publicat un volum de proză, Cetatea, şi unul de reportaje, Conspiraţia oamenilor liberi. Patruzeci de călătorii în căutarea unui drum. În prezent este senior editor al revistei SINTEZA, revistă de cultură şi gândire strategică.

*

Germenele acestui volum al Ruxandrei Hurezean se regăseşte în articolul publicat în noiembrie 2008, Trista poveste a ultimilor saşi din Transilvania. Atunci, autoarea i-a luat un interviu unui sas care nu a plecat, deşi fiii lui sunt în Germania. Întrebat direct de ce au plecat saşii, acest sas, pe nume Johann Schaas, i-a răspuns cu o fabulă. La sfârşitul fabulei povestite, Johann Schaas îi spune Ruxandrei Hurezean: "Vulpea e istoria, doamnă, istoria care a făcut la uşa saşilor multe dimineţi la rând."

Întrebarea naşte altă întrebare: de ce nu s-au întors saşii? Peste 300 de comentarii am găsit la acest interviu. Unii au spus că una dintre cele mai mari pierderi pe care a avut-o România a fost plecarea saşilor. Alţii au adăugat la saşi pe evrei.

(Aurora Liiceanu, psiholog şi publicist român)

* Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei este rezultatul unui proiect cultural finanţat de Fundaţia "Michael Schmidt".

Argument

Dacă străbaţi Podişul Transilvaniei, căutând rădăcinile celor care au creat cultura şi civilizaţia acestui ţinut, pe nemţi nu o să-i mai prea găseşti. Unu-doi în câte un sat, păstraţi parcă de un plan divin, atâţia cât să mai aibă din ce răsări alţii, să nu piară neamul lor cu totul. Preotul sas din Roşia obişnuieşte să spună că mai are în parohie cinci saşi de înmormântat şi după el, al 99-lea preot din biserica luterană construită la 1225, se va pune lacăt pe uşă.

Au venit acum 800 de ani pentru că li s-au promis pământuri şi libertate, dar istoria care a urmat i-a lovit din toate părţile ca pe un trib al nimănui - nemţii rătăcitori. Au ajuns să nu mai ştie dacă există cineva care să-i recunoască şi pe ei, care să-I revendice. Ai cui erau de fapt?

Şi, la un moment dat, prin anii '80, statul german a decis să-i recupereze, atunci a început să-i cumpere rând pe rând, ca pe nişte vite, de la regimul Ceauşescu. România a vândut Germaniei de Vest în perioada 1980-1989 peste 250.000 de etnici germani.

Când, pe 9 noiembrie, acum 25 de ani, cădea zidul Berlinului, din nou au pornit spre lumea liberă, nu doar nemţii din fosta RDG, ci şi cei rămaşi de multă vreme în lagărul comunist, cum erau saşii ce mai rămăseseră în România. La recensământul din 1910, nemţii din România atinseseră numărul de 800.000, în 1930 mai erau 633.488 (4,44% din populaţia ţării), iar după recensământul din 1992 s-a constatat că numărul lor s-a redus la 119.462 (0,52%). La recensământul din primăvara anului 2002, peste 60.000 de locuitori ai României s-au declarat încă de naţionalitate germană (saşi, şvabi şi zipzeri), iar la cel din 2011 doar 27.019 persoane erau recunoscute ca fiind de limbă germană maternă.

Nemţii din România au plecat crezând că au un loc al lor, o casă care-i cheamă. Dar la scurt timp au descoperit cât de diferiţi deveniseră faţă de nemţii de dincolo. Nici ei nu-i mai recunoşteau. Le spuneau "români"...

Saşi şi şvabi, povestea lor, spusă de cei care au rămas, dar şi de cei care au plecat şi s-au întors, v-o ofer aici, într-o serie de reportaje realizate pe parcursul a zece ani, între 2005-2015, publicate pe siteul Hotnews.ro, în alte câteva publicaţii şi, mai apoi, în revista Sinteza.

(Ruxandra Hurezean)

Johann Schaas
Iezenul şi vulpea
 

Hans Schaas a rămas singur în sat,
imediat după revoluţie,
când toţi vecinii lui saşi
au plecat în Germania.
I-au lăsat cheile bisericii şi l-au părăsit.
Curând satul s-a umplut de romi,
iar Hans ne spune, printr-o fabulă,...

... toată povestea lui şi a poporului lui.

"Pe dealuri trăiesc un iezen şi o vulpe.
Iezenul are picioare scurte şi groase,
mănâncă doar ierburi şi fructe, nu e carnivor.
El sapă bine vizuinile.
Vulpea are picioare subţiri şi iuţi,
e vânător, are miros bun,
dar nu sapă.
În fiecare primăvară, iezenul îşi face o vizuină.
Vulpea se teme de el. Se uită de departe,
iar dimineaţa se duce pe furiş
şi-şi face nevoile la gura vizuinii",

(Hans)

*

E toamnă şi drumul de la Biertan la Richiş miroase a porumb copt şi a fân. Când intru în sat, o larmă cumplită răsună din curţi. Câini, cai şi oameni, de-a valma. Pe după perdeluţele de dantelă, destrămate, câţiva copii privesc curioşi. Ne spun unde stă sasul, singurul care a mai rămas acolo: la creplă. Crepla, să ştiţi, este adăpătoarea pentru cai. Dincolo de jgheabul cu apă e un podeţ şi, de la podeţ, o cărare prin iarbă duce la poarta gri, poarta lui Hans. Dacă împingi de ea, un clopoţel îţi anunţă prezenţa. Treabă săsească. Hans vine pe cărare, poartă un şorţ albastru şi o şepcuţă ca de baseball pe cap. Ne-a întâmpinat amuzat: cine nu putea trăi fără să-l ştie pe el?

Hans şi Johanna sunt bătrâni, au mâinile bătătorite, uscate de vânt, dar feţe luminoase, ochi vii. Singuri îşi muncesc grădina, culeg fructele, iau mierea de la stupi, storc strugurii... Johanna pune gogonele pe iarnă, leagă tufănelele, cântăreşte cartofi pentru copiii vecinilor care au venit să cumpere, de la ea iau cartof cu un leu kilogramul. Johann Schaas se aşază pe scară şi ne povesteşte despre el, despre saşii lui.

E târziu, toamna lui 2008, când în lume se iveşte criza, în sat doar el mai e sas, dar nu, nu e prea târziu. Şi o să vedeţi de ce.

De ce au plecat saşii de la noi?

"... Am să vă răspund cu o fabulă. Îmi pare rău că aflaţi acest adevăr de la mine, dar îmi dau seama că trebuie să spun exact ce gândesc. Nu ştiu cine de pe lumea asta nu putea trăi fără să mă cunoască pe mine, dar dacă aţi ajuns aici, înseamnă că aşa trebuia să se întâmple. E un tâlc în toate". Şi Hans îşi propteşte ochii în altă parte, spre grădină, pentru ca povestea lui să fie bine cumpănită şi continuă.

"Aşadar, pe dealuri trăiesc un iezen şi o vulpe. Iezenul are picioare scurte şi groase, mănâncă doar ierburi şi fructe, nu e carnivor. El sapă bine vizuinile. Vulpea are picioare subţiri şi iuţi, aleargă repede, e vânător, are miros bun, dar nu sapă. În fiecare primăvară iezenul îşi face o vizuină.

Vulpea se teme de el. Se uită de departe, iar dimineaţa se duce pe furiş şi-şi face nevoile la gura vizuinii. Iezenului îi miroase, dar nu are ce să facă. Vulpea se duce şi a doua dimineaţă şi face treaba urâtă. Şi a treia. Până când iezenul nu mai poate suporta mirosul şi pleacă. Părăseşte vizuina. Îi rămâne vulpii. Vulpea este istoria, doamnă, istoria care a făcut la uşa saşilor multe dimineţi la rând."

Dimineţile vulpii

"În al doilea război mondial, saşii noştri au fost trimişi în Crimeea să lupte. Asta a fost prima dimineaţă. S-a făcut ceva înţelegere cu statul german şi au început să-i trimită în concedii acasă. Cum îi trimiteau, îi încorporau în armata germană, în trupele SS. A doua dimineaţă. Pe alţii, bolnavi sau răniţi, îi trimiteau direct în Germania, de la ei au început saşii să mai afle despre rudele de acolo. Dar armata germană le tatua grupa sanguină pe mână. După ce s-au întors armele, saşii erau recunoscuţi după însemnul de pe braţ şi consideraţi colaboraţionişti. A treia dimineaţă! În '45, '46 şi '47, saşii, pe motiv că erau consideraţi colaboraţionişti au fost complet expropriaţi. Le-a fost confiscat totul, şi pământurile, şi animalele, totul! Doar femeile le-au mai rămas. Asta a fost a patra dimineaţă în care iezenul a suferit.

Au venit comuniştii şi saşii care, trebuie să ştiţi, fuseseră primii europeni împroprietăriţi (tocmai pentru că li s-au dat pământuri au venit în Transilvania), nu mai aveau ce preţuiau ei foarte mult: proprietăţile lor! În perioada comunistă am muncit în construcţii la IAS Mediaş, am mâncat salam cu soia ca toată lumea.

A venit revoluţia şi democraţia. S-au dat pământurile înapoi, cele cu care se intrase în CAP. Dar saşilor le fuseseră confiscate proprietăţile cu alt decret, înainte de înfiinţarea CAP-urilor. Cazul lor nu se încadra în lege! A câta dimineaţă?

Iezenul nu a mai putut răbda. A plecat lăsând casa lui de-o viaţă, porcii în coteţe, găinile în voia sorţii. A plecat."

Tractorul lui Hans

"Când ies dimineaţa în poarta casei, nu mai recunosc lumea. Mă întorc şi mă urc pe tractorul meu, plec şi muncesc. Muncesc până cad de oboseală. Îmi plac pământurile. Eu am avut noroc. Ai mei nu au intabulat pământul înainte de `45 şi nu le-a fost confiscat, apoi or intrat cu el în CAP şi l-am putut recupera. Şase hectare. Le muncesc cu tractorul meu. Îl vedeţi? E un Ferguson! Aproape că e făcut de mâinile mele.

S-a întâmplat că, după `90, nemţii au zis că ne dau ajutoare dacă facem asociaţie. Eu nu vreau să mai aud de asociaţie şi nu fac! Dar alţii fac. La ei vin de toate, vin şi trei tractoraşe, superbe! Eu mă duc şi-l văd pe cel de faţă. Zic: e minunat! Nu mai pot după el! Îl cer, nu mi se dă, e al asociaţiei! Mă duc la Mediaş şi-l cer; nu şi nu!

Mă duc la Bucureşti şi-l cer. Nu se poate! Între timp, tractoraşul stă în şopron, nu-l foloseşte nimeni. Celelalte dispăruseră cu totul. Al meu ajunge fără roţi, fără volan, fără multe. Îl vizitez aproape în fiecare zi. Tractoraşul - tot mai prăpădit.

La un moment dat, nu mai au loc de el şi-l scot din şopron afară, în ploaie. Curgea o streaşină pe el. Trec anii, mă tot duc să-l văd, doar gâtul i se mai vedea din pământ. Îmi venea să plâng de mila lui! Ce păcat, îmi spuneam, au trecut 10 ani şi rugineşte acolo, iar eu aş fi putut munci pământul cu el!

Într-o zi, la conducerea asociaţiei vine un neamţ deştept. Află de insistenţele mele, mă cheamă, îmi dă delegaţie să iau tractorul şi-l iau. Îl aduc acasă: era terminat. L-am refăcut bucăţică cu bucăţică. Cât mi-l dorisem! El e camaradul meu. Cu el vorbesc nemţeşte, mă înţelege...".

Biserica lui Hans

Lui Hans îi rămăseseră pe cap un sat gol, dar şi o biserică singură. După ce s-a mai liniştit, a luat cheile, a intrat în ea şi a început să-i cerceteze zidurile. Ştia de la femeile bătrâne că undeva, într-un colţ, răzuind pereţii, găsiseră un cap ciudat. Un cap de om, cu frunze şi coarne, cu fruntea bombată şi ochii bulbucaţi. "Un drac, au spus!" Preotul le-a zis atunci: "Tăceţi, avem o biserică evanghelică, nu avem draci în ea! Nu spuneţi nimănui ce aţi văzut." Dar, după plecarea lor, Hans a închis uşa bisericii şi a început să caute. De acum era singur, putea să afle liniştit, adevărul. A cercetat perete cu perete şi i-a găsit.

Erau mai mulţi, erau peste tot. La toate încheieturile bisericii, pe toate coloanele, spre tavan şi jos, să-i vezi doar din genunchi, săpaţi în piatră, chipuri schimonosite ieşeau dintre frunze. Erau acolo, trebuia doar să-i vezi. 500 de ani stătuseră ascunşi din porunca preoţilor şi sub tăcerea satului. Hans a început să-i arate vizitatorilor, turiştilor, oricui venea la biserica lui. Părea că o face în glumă, îi arăta ca pe o ciudăţenie a locului. Până când, o canadiancă, un profesor din America, un englez şi o artistă i-au spus povestea capului din frunze, pe care ei o ştiau din cărţi. Era "Omul Verde", "Grüne Mann" sau "Green Man". Doar în vechile biserici din Anglia, i s-a spus, se mai găseşte reprezentarea lui. E un zeu celtic, zeul vieţii, al suflului vital şi creator, partenerul Mamei Pământ, vechi de pe la 600-700 înaintea erei noastre. "Un profesor învăţat de la Washington" i-a scris lui Hans o scrisoare în care îi explica: "În credinţa vechilor celţi, toată puterea şi inspiraţia omului se află în cap. Iar capul Grüne Mann spune că Pământul trebuie păstrat aşa cum a fost, dacă vrem să supravieţuim: noi suntem ai pământului, nu pământul este al nostru."

De ce nu a plecat şi iezenul Johann

"Sunt câteva motive. Dar am să vă spun pe scurt. Cunosc Germania. Am doi copii, amândoi cu rostul lor acolo. Am multe rude. Am fost în vizită la ei. Acolo au descoperit că am cancer. Am hotărât, după operaţie, în '93, că vreau să vin acasă la mine, la Richiş. Nu are rost să vă spun mai multe: am fost descoperit cu cancer la stomac în Germania, acum aproape douăzeci de ani şi cred că astăzi sunt în viaţă pentru că m-am întors să trăiesc unde m-am născut, între dealurile astea grozave, pe pământurile mele. Nu vreau să spun cuvinte mari. Mai multe înţelegeţi domniile voastre şi singuri."

Hans ştie istorie, ştie cum s-a făcut reforma luterană, cine era regele Geza sau cu cine a fost coleg la şcoală Honterus. Hans este şi un mecanic pasionat. Are o invenţie, dar despre ea vrea să păstreze secretul... Hans nu este nici al Germaniei, nici al României. Hans este un om care s-a eliberat de istorie. Un iezen care a sfidat vulpea.