Epilogul neştiinţific definitiv la Fărâmele filozofice

Søren Kierkegaard
Epilogul neştiinţific definitiv la Fărâmele filozofice
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2017
traducere din daneză de Adrian Arsinevici

 

*****
Intro

Epilogul neştiinţific definitiv la Fărâmele filozofice, publicat în 1846, este ultima scriere pseudonimă a lui Kierkegaard semnată Johannes Climacus (Ioan Scărarul) - "cel care ia cu asalt cerurile" de pe poziţii dialectice umane, în cele aproximativ 600 de pagini de reflecţii filosofice asupra creştinismului, referinţe încrucişate, note de subsol dense şi abundente, critică şi ironii la adresa lui Hegel,. "Autorul" este pseudonimul cel mai filosofic al lui Søren Kierkegaard şi, în acelaşi timp, cel cu care danezul se identifică în prima perioadă a vieţii sale de scriitor prin prisma antihegelianismului şi a statutului său existenţial. De altfel, Epilogul este ultima scriere dintr-o serie uşor definibilă, fiind urmată de mai multe opere teologice (Discursurile edificatoare, Operele iubirii etc) până în 1849, când Kierkegaard va scrie sub pseudonimul Anti-Climacus Boala de moarte şi, mai apoi, în 1850, Şcoala creştinismului, ce marchează perioada de final a operei sale şi tranziţia spre atacul furibund la adresa Bisericii Daneze. Ideea de "epilog" se referă la toate celelalte scrieri pseudonime anterioare, nu doar la Fărâmele filozofice ca atare - cea mai sintetică scriere anti-hegeliană în virtutea individualităţii autentic creştine, care spre deosebire de dimensiunile monumentale ale Epilogului, numără doar puţin peste... 80 de pagini în ediţia sa princeps!

Ediţia românească a Epilogului, a cincea traducere a lui Adrian Arsinevici din operele lui Kierkegaard (precedată de Fărâme filozofice, Repetarea, Conceptul de anxietate şi Frică şi cutremur. Prefeţe), a apărut la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, în 2 volume şi a fost lansată în 5 mai 2017, la 204 ani de la data naşterii lui Kierkegaard.

Fragment

Lumea crede în general că a fi subiectiv nu este mare ispravă. Şi bineînţeles că, într-un fel, orice om este de fapt o asemenea frântură de subiect. Cine să îşi irosească însă timpul să devină, pur şi simplu, ceea ce era încă de la început, cine să se resemneze cu sarcina cea mai ingrată a vieţii. Tot ce se poate; tocmai de aceea este şi sarcina atât de anevoioasă, cea mai anevoioasă dintre toate, tocmai fiindcă orice om are o puternică înclinaţie firească, ca să nu-i zic instinct, să devină altceva, mai mult. Cam aşa stau lucrurile când vine vorba de orice fel de sarcini aparent neînsemnate şi care tocmai datorită acestei aparente neînsemnări sunt extrem de anevoioase, fiindcă sarcina - nu numai că nu îi face ocheade încurajatoare candidatului zelos - ci îi zădărniceşte de-a dreptul strădaniile, încât doar pentru a descoperi sarcina (că aceasta[i] era aşadar sarcina) el trebuie să depună eforturi infinite; o osteneală de care lumea este în general scutită. Să te gândeşti la lucrurile simple, la cele ştiute până şi de omul simplu, este grozav de înspăimântător; or, pentru omul simţurilor [det sandselige Menneske], diferenţa - oricât s-ar strădui el - nu este deloc eclatantă. Deci, nu şi iar nu, măreţia lucrurilor măreţe este cu totul alta.

Dacă trecem cu vederea această mică distincţie - hazlie, din punct de vedere socratic şi infinit de îngrijorătoare, din punct de vedere creştin - între a fi un aşa-zis subiect, sau a fi subiect, ori a deveni aşa ceva şi a fi ce eşti prin a fi devenit aşa ceva, ne-am putea alege cu admirabila sapienţă: că sarcina subiectului ar fi să se despoaie din ce în ce mai mult de subiectivitatea sa şi să devină din ce în ce mai obiectiv. Din care ne dăm lesne seama ce înţelege cineva când aude că i se indică să fie un aşa-numit subiect; omul înţelege, pe bună dreptate, că ar fi vorba întâmplător de câte ceva stângaci, egoist, excentric, etc., trăsături de care se fereşte oricine. Şi de care nici creştinismul, care nu a dus niciodată casă bună cu impertinenţa, nu tăgăduieşte că ar fi bine să ne lepădăm. Deosebirea este însă că, în timp ce ştiinţa vrea să ne înveţe să urmăm calea obiectivă, creştinismul ne învaţă calea de a deveni subiectivi, de a deveni cu adevărat subiect. Ceea ce, ca nu cumva să amintească de un simplu joc anost de cuvinte, s-ar putea exprima cam aşa: creştinismul doreşte să potenţeze la maxim patima, patima este însă tocmai subiectivitatea care, din punct de vedere obiectiv, nici nu este [er sletikke til][ii].

Ni se atrage ades atenţia, într-un mod ciudat de indirect şi de satiric, deşi lumea nu prea acceptă această învăţătură, că indiciile ştiinţei n-ar prea fi indicate. Cu toate că suntem aşa-zişi subiecţi cu toţii şi ne muncim să devenim obiectivi, plan care multor dobitoci le şi reuşeşte, poezia se învârte mereu căutându-şi îngrijorată obiectul. Cu toate că suntem subiecţi cu toţii, poezia trebuie totuşi să se mulţumească cu o selecţie tare limitată de subiecţi, de care să se poată folosi; deşi poezia tocmai de subiectivităţi are nevoie. De ce nu alege şi dânsa atunci pe care-o fi să fie din onorabilul nostru anturaj? A! Nu, cutare nu corespunde, cu atât mai puţin cu cât nici nu doreşte să facă altceva decât să devină obiectiv. Ceea ce pare să indice realmente că a fi subiect este de fapt o chestiune personală. De ce sunt atât de puţini cei care au devenit nemuritori ca amanţi înfocaţi, de ce atât de puţini eroi bravi nemuritori, etc., când - a fi subiect poate fi, fără multă tura-vura - oricine, din orice generaţie? A fi amant, erou, etc., este tocmai privilegiul subiectivităţii, căci cum să şi poţi deveni aşa ceva în mod obiectiv? - Iar acum, preoţimea! De ce se referă predicile preoţilor de fiecare dată, de ce ne este dată mereu ca pildă o anumită grupare de bărbaţi şi femei evlavioase, de ce nu alege şi preoţimea ca model, un om întâmplător din sânul onoratului nostru anturaj, nu suntem şi noi aşa-numiţi subiecţi cu toţii? Aşa cum rezidă şi evlavia, tocmai în subiectivitate, nimeni nu devine evlavios obiectiv. Ce să vezi însă, cu toate că amorul este o chestiune de subiectivitate, îndrăgostiţii sunt totuşi foarte rari. Mai spunem şi noi, ce-i drept, câteodată (cam în sensul în care spune şi lumea că "într-un fel"[iii] ar fi şi cutare subiect): iată o pereche de îndrăgostiţi, iată încă una; Duminica trecută s-a strigat la biserică cununia[iv] a şaisprezece perechi; pe strada Stormgade[v] locuieşte o pereche de îndrăgostiţi care nu se înţelege prea bine" - îndată însă ce poezia explică amorul din punctu-i de vedere solemn, lăudatul său nume ne poartă uneori multe secole în urmă, în timp ce viaţa de zi cu zi are tot atâta haz ca un discurs de înmormântare - căci orice clipă înmormântează un erou. Ce să fie aceasta? o simplă şicană din partea poeziei, o putere - altminteri - atât de prietenoasă şi duioasă care ne înalţă doar ca să ne fie mai uşor să contemplăm câte ceva remarcabil - ce să fie însă atât de remarcabil? Subiectivitatea! Aha, deci a fi subiectivitate este totuşi ceva remarcabil. - Ca să vezi, credinţa este deci patima supremă a subiectivităţii, să observăm însă cât de rar vorbeşte preoţimea de vreo patimă în rândul parohiei de credincioşi (termenul "parohie de credincioşi" fiind întrebuinţat cam în acelaşi sens ca termenul: un "aşa-numit" subiect[vi]); stai, rogu-te oleacă, şi mai lasă ironia la o parte, dă-mi voie să sper că nu vrei să mă întrebi acu şi cât de rar întâlnim credinţa în rândul preoţimii! N-o fi oare doar un şiretlic din partea preoţilor, care sigur că s-au dedicat grijii să ne năstăvească sufletele întru reculegere, să le facă să râvnească la cei schimbaţi la faţă? Care schimbaţi la faţă? Păi cei ce au credinţa. Şi după cum credinţa rezidă de bunăseamă în subiectivitate, înseamnă că a fi subiectiv(itate) este totuşi ceva remarcabil.

Orientarea obiectivă (care doreşte să transforme pe oricine într-un observator, iar, în ultimă instanţă, într-un observator care, asemeni unui strigoi, să poată fi uşor confundat cu mirabilul duh al unor vremuri de demult) nu vrea să audă sau să ştie de altceva, decât de lucrurile care o privesc direct. Iar dacă, în această situaţie, are cineva norocul să poată fi de folos dacă vine cu cine ştie ce informaţie asupra cine ştie cărei seminţii, neştiută deocamdată de nimeni, care, cu ajutorul unui steguleţ, să se alăture cortegiului de paragrafe; dacă situaţia permite să vină cineva şi să repartizeze Chinei un alt loc (decât cel ocupat de ea până acum) în procesiunea sistematică[vii], fie bineveniţi cu toţii! Restul nu sunt decât gogoşi de seminarist; ştie toată lumea că - în limbaj mai nou - a deveni observator constituie răspunsul etic (a fi observator este eticul! A trebui să fii aşa ceva este răspunsul etic - altminteri am fi obligaţi să presupunem că atâta vreme cât nu se pune chestiunea etică, nici chestiunea unui răspuns nu se pune) la chestiunea: ce-ar trebui să fac eu din punct de vedere etic, după cum istoria universală este sarcina rânduită unui secol al XIX-lea nemaipomenit de observator: iar orientarea obiectivă este calea şi adevărul. Haideţi să încercăm să găsim totuşi o explicaţie simplă la o chestiune minoră de dubiu, pe care subiectivitate o nutreşte faţă de orientarea obiectivă. Şi aşa cum ne-au atenţionat şi Fărâmele (în privinţa unei anumite scurte consideraţii introductive) înainte de a trece mai departe la demonstrarea concretă a procesului istoric universal al ideii - prin a ne adresa întrebarea: ce semnificaţie are, la urma urmei, faptul că: ideea devine istorică? - tot aşa aş dori să zăbovesc şi eu acum asupra unei scurte consideraţii introductive la orientarea obiectivă: ce ar trebui să judece etica dacă, a deveni subiect, nu ar fi sarcina supremă rânduită oricărui om. Ce ar trebui ea să judece? Ea trebuind, bineînţeles, să dispere; de ce i-ar păsa însă sistemului de aşa ceva, un sistem care, de bună seamă, este suficient de consecvent pentru nu permite eticii să pătrundă în el.

Ideea de istorie universală concentrează, din ce în ce mai sistematic, totul; afirmaţia unui sofist, că el ar fi putut căra lumea întreagă într-o coajă de nucă[viii], pare a fi acum realizată prin tabloul sinoptic al unei istorii universale moderne: care devine din ce în ce mai rezumativă. Nu am însă, nici pe departe, intenţia să prezint latura comică a acestui fapt, doresc doar să evidenţiez - prin intermediul unor idei diferite, ce ne conduc către acelaşi scop - obiecţiile aduse de etic, precum şi etica acestei stări generale de lucruri. Aceasta şi deoarece, în epoca noastră, nu este vorba de un singur savant sau gânditor care să fie preocupaţi de istoria universală, ci de o epocă întreagă care urlă după istorie universală. Etica şi eticul, fiind punctul de sprijin esenţial al existenţei individuale, au drept imperios asupra oricărui existent, un drept imperios care - indiferent cât de uluitoare lucruri ar fi înfăptuit vreun om în lume - vor pune acest om într-o situaţie delicată; în cazul în care alegerea lui este neclară din punct de vedere etic (deci dacă nu şi-a clarificat etic propria alegere). Calitatea etică se autoinvidiază şi dispreţuieşte cantitatea, nu contează cât ar fi aceasta de uluitoare.

---

[i] aceasta era sarcina. Sublinierea traducătorului, inexistentă în original.

[ii] er ikke til,dan. N.T. Expresia (negativă) provine de la infinitul danez: at være til, adică "a fi prezent", "a fi de faţă". Traducătorii lui SK în limba engleză şi italiană folosesc analogul: "a exista", soluţie neadoptată în traducerea de faţă. "Problema" este că S. Kierkegaard foloseşte în acest text, în paralel, şi exprimarea: at existere = "a exista". Asemeni traducerilor în limba germană şi franceză am evitat să traduc şi eu cu cuvintele: "a exista" şi "existenţă" acolo unde textul original nu foloseşte explicit aceiaşi termeni.

[iii] a fi "într-un fel" subiect. N.T. Ghilimelele traducătorului.

[iv] strigat la biserică cununia. Cf. Regulamentului bisericesc pentru Danemarca şi Norvegia din 1685, preotul era obligat să "strige" trei Duminici la rând că: X dorea să se căsătorească cu Y.

[v] Stormgade. Stradă din Copenhaga.

[vi] "aşa numit" subiect. N.T. Ghilimelele traducătorului.

[vii] repartizeze Chinei [...] procesiunea sistematică. Trimitere la filozofia istoriei a lui Hegel, unde acesta încearcă să dovedească conştientizarea spiritului universal în decursul dezvoltării (progresului) istorice şi speculativ-dialectice. La începutul Prelegerilor de filozofia istoriei Hegel descrie întâi lumea orientală: China, India şi Persia; unde India şi China sunt plasate în afara istoriei universale, ca societăţi care nu mai evoluează. Întreaga dezvoltare este împărţită apoi în patru perioade principale "Lumea orientală", "Lumea greacă", "Lumea romană" şi "Lumea germanică".

[viii] sofist [...] coajă de nucă. Ar putea fi vorba de o idee preluată de Pliniu cel Bătrân de la Cicero, care afirmă că ar fi existat o transcriere pe pergament a Iliadei atât de minusculă încât ar fi încăput într-o coajă de nucă. Ideea ar putea proveni la fel de bine din tragedia Hamlet care în Actul II, scena 2, versul 263-265, în care acesta spune: "O God! I could be bounded in a nutshell, and count myself a king of infinite space..." [O, Doamne! Închis şi într-o coajă de nucă, de m-aş putea socoti rege al nemărginirii...], traducerea lui Leviţchi şi Duţescu, în: Shakespeare, Opere complete, vol. V; Bucureşti, Editura Univers, 1986, p. 361.

Greva păcătoşilor sau apocrifa unui evreu

Florin Chirculescu
Greva păcătoşilor sau apocrifa unui evreu
Editura Nemira, 2017



*****
Intro

Florin Chirculescu (de profesie medic chirurg) s-a născut la Bucureşti pe 26 martie 1960. A debutat cu proză scurtă în anul 1993, în revista sci-fi JSF. A fost recompensat la scurtă vreme cu Premiul pentru Debut European la Euroconul de la Glasgow din 1995, după care a primit Marele Premiu al Editurii Nemira din 1997 pentru romanul Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine, tipărit la aceeaşi editură. De-a lungul anilor, au urmat alte distincţii. A colaborat cu reviste de specialitate, unde a publicat nuvele şi povestiri, şi a fost redactor-şef al revistei Nautilus. A semnat cu pseudonimul Sebastian A. Corn următoarele volume: 2484-Quirinal-Ave (Nemira, 1996), Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine (Nemira, 1998), Cel mai înalt turn din Babylon (Nemira, 2002), Imperiul Marelui Graal (Nemira, 2006), câştigător al Premiului Vladimir Colin în 2006, Vindecătorul (Cartea Românească, 2008), Skipper de interzonă (Millenium Books, 2012)

*

"Era o zi atât de frumoasă, încât, şi necredincios să fi fost, şi tot te-ai fi închinat Domnului ca să ai cui mulţumi pentru asemenea splendoare."

Anul 632. Profetul Mahomed e pe moarte, chinuit de o boală misterioasă. Sahib, tabib-ul în care îşi pune toată încrederea, membrul comunităţii de evrei din Madīnat al-Nabī, scrie o poveste dictată de forţe necunoscute. Eroii ei, doi fraţi gemeni dintr-un alt timp, plănuiesc o escaladă.
Anul 2013. Sahib şi Mesneras trăiesc în Bucureşti şi visează să urce pe Nanga Parbat. Unul e un medic, prins în lanţul nemilos al sistemului medical corupt. Celălalt e un agent secret cu misiuni bizare, printre care şi una vizându-l pe propriul frate. Comunică între ei mai ales "pe calea blestemului" şi îi unesc un corb, o carte şi un vis.
Istoria veche se întâlneşte cu istoria recentă, faptele şi timpurile se amestecă, identităţile se fac şi se desfac, ficţiunea cuprinde totul.
Roman polifonic în care prezentul românesc, sinonim cu criza şi corupţia, se îmbină cu trecutul oriental şi începuturile medicinei moderne, Greva păcătoşilor sau apocrifa unui evreu de Florin Chirculescu îşi plimbă cititorii prin labirinturi fără ieşire, provocându-i la o lectură neliniştitoare şi la descoperirea propriilor drumuri.

Fragment

Bunicul lui Sahib alesese locul de casă pentru că-i plăcuseră sicomorii falnici, care acum dădeau umbră în grădina din spatele farmaciei şi a odăii de tratament. Sicomorii aceia înconjurau un iaz răcoros, aşa că după ce bunicul lui Sahib ridicase casa veniseră şi alţii, atraşi de apa rece a pârâiaşelor izvorâte din iaz - Khalil, de pildă, îşi făcuse ditamai grădina, iar vinetele, bostanii şi pepenii pe care-i creştea îi duseseră faima în toate satele din jur. Lângă Khalil îşi clădise o casă Ibrahim, cârcotaşul trecut la islam, care era giuvaiergiu. Şi el se folosea de izvoare, dar uitase de mult cât îi datora bunicului lui Sahib, care curăţase iazul, îi întărise malurile şi sădise sălcii umbroase, de care acum se bucura şi el, Ibrahim. Avea mult de lucru: din atelierul lui se auzeau mereu pocnete şi hârâituri. Cu puţin timp în urmă, Umar îl plătise să facă cinci mii de vârfuri de săgeată, căci Ibrahim era priceput şi la d-astea.

După prânz, când căldura amiezii alunga lumea din case, toţi îl invidiau pe Sahib pentru răcoarea grădinilor sale. Trandafirii de la intrare răspândeau miresme plăcute, în timp ce din spatele casei se ridica susurul pârâiaşelor. Acelea erau cele mai bune ore ca să vadă de bolnavi, căci lumina era blândă şi-ţi îngăduia să ghiceşti fără greş semnele înscrise în Susruta Samhita, asta ca să nu mai spunem că, tot atunci, tabibul era cu mintea mai ageră decât în restul zilei, fiind mâncat, băut şi iscoditor.

După-amiaza despre care vorbim a început aşa: primul bolnav pe care l-a văzut Sahib era un beduin din Tharb. Îl chema Ahed, era bolnav cu pieptul şi slăbea pe zi ce trece, iar de câteva săptămâni îi apăruse şi scrofula gâtului. Sahib îi dădu suc de asaf pentru poftă de mâncare, îl îndemnă să bea lapte de capră şi-l mai învăţă să mănânce ficat proaspăt şi să ia picături dintr-un decoct de spinul-diavolului, hambaz, care era cumplit de amar. Îl trecu în sulurile sale pentru bolnavi permanenţi, căci boala lui (era lucru sigur) se chema balasa, în poemul din Benares, şi ftisis, în cărţile lui Hipocrat, ceea ce însemna că Ahed avea să mai treacă pe la Sahib.

După aceea a venit un negustor bogat din Madina, care nu mai vedea cu un ochi. Avea cataractă. Sahib îl aşeză pe un scaun, îi dădu să bea vin de Carmel, îi dădu praf de cânepă şi-i puse în ochi picături de kool, după care-l rugă pe Jalal să-l ţină de cap. Îi spuse vrute şi nevrute, îl întrebă cum merge sticla de Tyr, căci asta vindea el mai mult, iar apoi, pe nepusă masă, îi înţepă ochiul cu un scalpel îngust, pe nume vaktra, în locul în care irisul întâlnea albul ochiului. Se auzi un sfârâit umed, iar din ochi se scurse o apă limpede, semn că Sahib înţepase unde trebuie. Stropi ochiul cu lapte fiert şi răcit şi-l puse pe negustor să-şi strângă nara din dreptul ochiului sănătos şi să-şi sufle nasul, după care tăie capsula ce acoperea irisul precum cupola unei biserici minuscule, iar cristalinul, ca o pietricică netezită de ape, prinse a ieşi pe lângă vaktra.
- Începi să vezi? îl întrebă Sahib.
- Parc-aş ghici o lumină...
- Tuşeşte!

Negustorul tuşi, iar pietricica ţâşni din ochi ca un sâmbure de vişină.
- Văd, o, Sahib! Zău că văd!
- Câte degete am aici? îi puse Sahib patru degete în faţa ochiului. Negustorul zise că vede patru degete. Atunci Sahib îl întrebă ce face cu ele, iar negustorul îi zise: "Îmi dai cu cu tifla, o, Sahib", ceea ce era adevărat, aşa că Sahib îi scoase scalpelul din ochi.

Îi puse un bandaj cu gălbenele şi cu frunze de cânepă spălate în trei ape şi-l trimise să se întindă în altă odăiţă, cea în care stăteau cei cu operaţii simple, poruncindu-i să nu tuşească şi să nu strănute. Spre seară avea să plece acasă, iar a doua zi avea să treacă din nou pe la Sahib, ca să-i vadă pansamentul. Îi puse pietricica din ochi într-o oliţă cu ulei, pe care s-o ia acasă, ca să aibă cu ce se lăuda la rude.

Apoi veni un sărăcan din Shufra, căruia, pentru că nu putea să urineze, i se umflase băşica-udului. Sahib luă un tubuşor dintr-o răşină moale, pe nume shellac, îl cufundă în ulei de măsline şi i-l vârî pe uretră, numai că tubuşorul înţepeni la jumătatea penisului, nefiind chip să lunece mai departe. Sahib îl răsuci, îl trase şi-l vârî la loc, ba chiar suflă în el aer, apoi ulei, dar tubul de shellac nu trecea mai departe. Atunci, Sahib îl duse pe sărăcan în odaia din spate şi-l întinse pe pat. Îi dădu să mestece frunze de cânepă şi-i turnă şi o pulbere, tot de cânepă, prin tubuşorul vârât în uretră.
- Ia-uite, Jalal, ce voinicie! îi arătă Sahib comoara sărăcanului.
- Voinicie-voinicie, făcu Jalal, dar are unde s-o pitească noaptea?
- Ai unde s-o piteşti noaptea? se hlizi Sahib la amărât.
- N-am, zise sărăcanul, cam trist.
- Cum n-ai? Orice femeie s-ar da în vânt după aşa ceva.
- A mea nu. I-au băgat creştinii prostii în cap. Cică prea multă dragoste e semn de păcat.
- Creştinii de care vorbeşti nu-s călugării de lângă Marhah, cumva? se interesă Sahib.

Sărăcanul zise că da. Iar Sahib:
-Dragostea o fi păcătoasă pentru ei, fiindcă n-au voie să vadă muieri.
- Ba văd, da-n ascuns, când se duc în satul creştinilor, de partea cealaltă a muntelui.

Tot vorbindu-i, Sahib îl trăgea de mădular încoace şi-ncolo, ba chiar îl încercă şi cu unghia, şi, când văzu că sărăcanul nu mai clipeşte, luă vridhipatra sastra, scalpelul cel subţire, ridică ştremeleagul şi i-l culcă pe burtă, după care făcu o incizie în dreptul locului în care se înţepenise shellac-ul. Curse sânge, Sahib apăsă pe rădăcina penisului cu putere, apoi tăie mai adânc, dar nu mai mult de un lat de crăcuţă de ishil, din cele ce se fac scobitori, şi gata, găsi tubuşorul de shellac. Simţi mai sus de tubuşor, spre băşică, un fel de gâlmă ce strâmta uretra. Tăie uretra - fruuf - şi zări zona îngustată; presără praf de cânepă în ea, o chiuretă, apoi vârî tubul de shellac mai adânc, trecând de locul pe care-l chiuretase. Tubul ajunse în băşica udului, iar urina prinse a curge afară, lenevos.

Cât timp îl pansă, Sahib îi spuse beduinului că e un nătâng, dacă nu-şi trânteşte femeia cu picioarele în sus măcar o dată la două nopţi: după operaţie trebuia să-şi desfunde nevasta cu vârf şi, mai ales, îndesat, dacă voia să nu-i apară boala din nou.

Isprăvi cu el şi-l aşeză lângă negustor. Cât timp îl întinseră în pat, din odaia de tratament se auzi Simha: o întreba pe Zamira dacă mai are dureri. Sahib se duse la ebionită, îi puse mâna pe frunte şi văzu că fierbinţeala îi trecuse. Îşi dădu seama că e prea tăcut, ceea ce nu-i stătea în obicei, aşa că dădu să zică ceva, numai că ochii îi căzură asupra piciorului Zamirei, ieşit de sub pătură. Era subţire, lung, şi avea degete fine... Sahib îşi drese glasul şi o întrebă dacă-i era foame, dar cu glas străin, de parcă el însuşi ar fi fost o păpuşă, pe care tot el, Sahib, o mânuia de departe. E frumoasă ca o dimineaţă însorită de toamnă, se trezi el că-şi zice, uluit de el însuşi, căci nu văzuse toamna nicicând. Atunci o zări pe Bilha în odaia din faţă: muşca dintr-o piersică şi privea, dusă pe gânduri, în grădină. Lui Sahib i se ivi în minte chipul ei peste douăzeci de ani, cu obrajii căzuţi şi plini de riduri, cu părul cărunt şi ochi lăcrimoşi, mestecând în gol.

Plecă de la Zamira şi se întoarse la sărăcan, făcându-şi de lucru cu el, deşi nu era nevoie. Peste acoperişuri răsună glasul lui Bilal, vestind rugăciunea de după-amiază. Apoi se porni un vânt rece şi cerul se acoperi. Sahib se duse în farmacie, numără săculeţii cu prafuri şi pulberi, puse uleiurile în ordine, văzu de unsori, de florile şi frunzele uscate, după care ieşi în grădină. Se uită la lipitori - frigul le amorţise.
- Ei? o întrebă deodată pe Simha, a mai trecut djinnul pe-aici?

Fetiţa, ascunsă în întunericul odăii de tratament, făcu semn că nu, dar nu se putu abţină să nu zică: "Posibil." Zamira îşi mişcă picioarele şi tuşi, iar Sahib se gândi că poate într-o zi, când lumea avea să fie plecată de acasă, o să discute verzi şi uscate cu ea. Iar Simha:
- Djinnul n-a mai venit, dar Zamira l-a zărit pe prietenul acela al lui, călăuza de munte, Buraq. Eu cred că e tot djinn şi el.

Sahib râse cam strâmb şi o întrebă pe ebionită:
- L-ai văzut pe Buraq, zici? Ce făcea?
- Era într-un târg, cu un prieten, treceau pe lângă o biserică mai mare decât Al Qulaish, din Sanaa. Nu era o biserică ebionită, căci era plină de cruci şi avea ziduri negre şi dantelărie din piatră. Era frig, oamenii erau îmbrăcaţi gros, iar lumea era stricată, căci lângă biserică locuiau multe femei uşoare. Tovarăşul lui Buraq se gândea la ceva, dar eu îl auzeam, ştii cum e-n vis: Dar evreica? Oare ce face evreica? - aşa se întreba, iar în minte îi umblau gânduri necurate cu acea ea.
- Ai văzut tu asta în vis? căscă ochii Sahib, întrebându-se cât timp trecuse de când scrisese întâmplarea cu pricina: o lună? poate mai mult?
- Am văzut, da, făcu Zamira. Iar pe prietenul lui Buraq îl cheamă Mesnah şi seamănă cu djinnul. Pe tustrei îi visez - şi-n Shibam îi visam.

Mesnah?! se miră Sahib. El nu scrisese nicicând de vreun Mesnah, cât despre prietenul lui Buraq, ei bine, acesta era celălalt Sahib, nu altcineva - ei doi treceau pe lângă biserică, nicidecum alţii. Uimit, tabibul intră în odaie şi-o descusu pe ebionită: cum arăta Mesnah? Cică era potrivit de înălţime, că purta părul strâns în coadă de cal, că avea un cercel din piatră neagră şi că semăna mult cu djinnul, adică cu celălalt Sahib. Cât despre Buraq, era înalt, slab, bărbos, măsliniu.
- Bine, îi zise Sahib, luându-i pulsul. Acum odihneşte-te. Vreau să bei multă apă.
- Poţi să-mi dai tu, preacinstite, un pocal mare de tot, chiar acum?
- Jalal, strigă Sahib, adu-i ebionitei o carafă cu apă rece.

Şi se duse înapoi în grădină. Ibrahim bătea pe nicovala lui cea mică din atelier: tiiing, tiiing, tiiing. Khalil se certa cu nevastă-sa, dar nu foarte tare. Deodată Sahib simţi că cineva îl urmărea cu privirea. Nu putea fi decât Malik, habotnicul - se uita la el de pe terasa de sus a qasabei sale înalte, care arăta ca o cetate. Sahib se întoarse şi-i făcu semn cu mâna.

Malik îi făcu semn înapoi. Un arc şi-o săgeată dac-aş avea... se gândi Sahib. O strigă pe Simha:
- N-o să vezi niciun djinn în oalele astea, mai bine am dărui apa. Avem vecini care se chinuie să facă rost de apă.
- Şi dacă vine djinnul? Ai văzut că n-am minţit, ţi-a zis şi Zamira de el.
- Ai o minte bogată, isteaţo, o luă Sahib, iar oamenii cu mintea bogată se plictisesc uşor şi-şi închipuie întâmplări nemaivăzute.
- Doar nu vrei să spui că eu şi Zamira nu l-am văzut?
- Hai, las-o baltă... Tu l-ai văzut pentru că ai citit despre el, iar Zamira a avut fierbinţeală şi a primit binj-datturah - uite de ce l-a visat.

De pe uliţă se auzi un glas de copil. O striga pe Simha.
- E Asim, îi sticliră ei ochii. M-aş duce cu el la joacă, la casa părăsită.
- Iar te joci cu Asim? sări Bilha de-un cot.

Simha strânse din dinţi, se codi niţeluş, dar în fine zise ce avea de zis:
- Măcar Asim nu e prost. Cu el nu mă plictisesc niciodată.
- Te cred şi eu! Cum să te plictiseşti cu unul cu care te cerţi mereu?
- Ba nu ne certăm mereu.
- De-aia spuneai ieri că nu vrei să-l mai vezi în ochi?
- Uite că m-am răzgândit.

Iar Sahib:
- Du-te, dar vezi ce vorbeşti. Uită de djinn şi de prietenii lui, bine?

Sahib se întoarse în casă. Se învârti prin odaia din faţă, se mai uită în grădină să fie sigur că Bilha nu-i cu ochii pe el, după care se repezi în odăiţa în care scria, trase scara ce ducea pe acoperiş şi se urcă iute pe casă. Malik îl văzu, dar se prefăcu a nu-l băga în seamă, iar Sahib se duse la marginea terasei, căutând-o pe Simha din ochi.

Glasul ei vesel răsuna peste case. Era în hosh-ul de peste uliţa ce ducea la casa lui Ibrahim, apostatul - un hosh de care n-avea nimeni grijă, plin de buruieni şi arbuşti de arak, crescuţi anapoda. Simha râdea şi chiuia cu Asim şi cu alţi băieţi, însă ei, cine ştie de ce, se purtau de parcă voiau să scape de ea: se piteau printre bălării, chicoteau şi-o chemau, ademenind-o departe de casa părăsită. Poate că se joacă de-a v-aţi ascunselea, se gândi Sahib, numai că-i văzu pe băieţi cum îşi dădeau coate, râzând pe înfundate ori de câte ori Simha trecea pe lângă ei fără să-i vadă, iar după ce ajunse în celălalt capăt al hosh-ului se furişară înapoi, lăsând-o singură. "Asim, Mundir, unde v-aţi ascuns?" îi strigă ea, dar băieţii se strecurară spre casa părăsită, fără a-i da niciun semn.
- Unde sunteţi? strigă Simha mai tare.

Niciun răspuns. De ce au chemat-o, dacă nu se joacă cu ea? se întrebă Sahib, cu obidă. După o vreme, Simha rămase locului: privea în jur, sperând că băieţii vor ieşi la iveală. Apoi, însă, pricepu că fugiseră de ea şi încremeni cu privirea în pământ, cu braţele căzute pe lângă trup. De ce nu pleacă, de ce nu vine acasă? i se rupse inima lui Sahib. Fu cât pe ce s-o strige, numai c-o auzi pe Bilha că întreabă de el.

Coborî în odaie, puse scara la loc. Parcă-l apucase ceva de gât şi nu-i mai dădea drumul. Şi-au bătut joc de ea, îşi spuse, şi mai-mai că-i dădură lacrimile. Dori să se ducă la bolnavi val-vârtej, dar în uşă dădu peste Bilha, aşa că făcu pe nepăsătorul. Bilha îl întrebă unde a fost, iar el o minţi - cică aruncase un ochi peste sulurile pe care scria.
- Ce-i cu tine? îl simţi Bilha.
- Nimic, zise el, intrând în odaia bolnavilor.

Cum s-o cresc ca să nu mai păţească aşa? Oare-ar fi bine s-o înrăiesc? Se opri în mijlocul odăii, strângând din dinţi. Sărăcanul din Shufra se zvârcolea de durere, aşa că se grăbi să-i presare pulbere de mac în nări. Nu termină bine cu el, că negustorul operat de cataractă se plânse că simte ace în ochi. Ca de obicei, cum îl apuca durerea pe unul, cum îi lua şi pe cei din jur.
- E timpul să mergi acasă, Abdul, îi zise Sahib negustorului. Vino mâine, după dhuhr, să te văd. Nu te duce la rugăciune, sau, dacă te duci, nu te apleca, nu te screme, nu tuşi şi nu strănuta. Îţi scot ochiul cu mâna mea dacă-mi strici operaţia.
- Nu râde de mine, preacinstite!
- Nu râd deloc. Hai că ţi-l dau pe Naghib să te însoţească. Ne vedem mâine, după dhuhr.

Deîndată ce plecă Abdul, apăru alt bolnav. Cu două zile în urmă, cămila lui o luase razna şi dăduse cu el de pământ, iar acum îl dureau şalele de nu mai putea. Sahib îl puse să se ghemuiască, trase de el, îl întinse în pat şi-i îndoi picioarele, i le ridică, îl ciupi de sus până jos, îl puse să mişte degetele, îl crăcănă - n-avea nimic rupt. Îl trecu în sulul cel mare al suferinzilor veniţi din alte părţi. Habar n-avea dac-o să-l mai vadă vreodată, dar, dacă o să se întoarcă la el, trebuia să şi-l amintească cu toate cele.

Îi dădu prafuri pentru durere şi-l trimise înapoi la Monakh, pe maidanul din afara Madinei, unde poposeau caravanele.

Apoi scoase sulul pe care trecea plăţile. Beduinul din Tharb îi dăduse doar doi dirhami, căci n-avea mai mult, drept care Sahib îi înapoiase unul, dar nu trecu acest lucru în sul. Apoi îl văzuse pe Abdul, care era putred de bogat - el plătise douăzeci de dirhami pentru operaţia de cataractă, şi avea să-i mai trimită şi laptele de la două oi preţ de trei săptămâni. Sărăcanul din Shufra, cel ce nu putea să se uşureze, n-avusese bani (să fie primit!), iar călătorul trântit de cămilă îi dăduse doi dirhami şi-i rămăsese dator, dar făgăduise c-o să-i plătească pe drumul de întoarcere de la târgul din Ukaz, căci avea de vândut sute de saa de ulei de susan.

La sfârşit o trecu pe Zamira - în dreptul ei trase o linie.

Cum venea vorba de bani, cum apărea şi Bilha. Se uită pe plăţi şi strâmbă din nas: nu fusese o zi bună, iar cu amărâtul din Shufra făcuseră ei cheltuieli, unde mai pui că, de-acum, trebuiau să-i facă şi porţie de mâncare. Cât despre Zamira, cu ea cheltuiseră cel mai mult şi-aveau să cheltuiască şi mai mult în zilele ce urmau.
- Bine măcar că rămânem în câştig, zise ea după ce termină de citit.
- Ştii cum se spune, zise Sahib. Zece nu-ţi dau nimic, dar vine al unsprezecelea şi dă pentru toţi.

Ce-ar fi să facem şi-aici ca-n Benares? se întrebă. Să ridicăm un spital, iar tabibii să nu mai fie plătiţi de bolnavi, ci de întreg oraşul din dări, căci sănătatea nu se vinde la târg. Sănătatea...
- Dacă tot vorbim de cei ce plătesc în contul săracilor, îl aduse Bilha cu picioarele pe pământ, mă întreb dacă Mahomed te va plăti.
- Nu ştiu să-l scap de boală, aşa că nu-mi datorează nimic.
- Te-ai pus rău, însă, cu tabibul lui, cu Haret ben Kaladah, armeanul. Fie şi numai pentru asta, Mahomed ar trebui să te răsplătească. L-ai întrebat, măcar, dacă vrea să ne ajute?
- N-am apucat.
- Mda... Şi el n-a zis nimic? I se pare firesc să-l îngrijeşti fără plată?
- Ştii că Mahomed nu e avut.
- Ei, nu e avut... În sfârşit, nu ţin morţiş să-ţi dea bani. La câţi ai tratat pe degeaba, unul în plus nu se pune. Sunt doar curioasă dacă el crede că totul i se cuvine, după ce i-a tocat pe ai noştri.
- El... cum să spun... Cu mine se poartă drept.
- S-o purta el drept, dar ce ne facem după ce moare? Of, Sahib, hai să plecăm! Hai la Basra, la Jaffa sau chiar la Constantinopol...
- Şi să lăsăm tot? Casa? Grădina? Oamenii?
- Câţi prieteni ai tu în Madina, Sahib? Cât despre case şi grădini, găsim oriunde... De ce nu vrei să vezi câţi de-ai noştri pleacă din oraş?

Sahib mormăi ceva, după care, ca să scape de Bilha o trimise pe Rabab după Simha şi ieşi în grădină. Ibrahim încă bătea în nicovala lui mică, Khalil râdea cu nevastă-sa, iar în oale nu se zărea niciun djinn.

Să plecăm? se întrebă Sahib. Cum ar fi să vină bolnavii într-o dimineaţă şi să găsească uşa ferecată? Cum ar fi să mă strige, iar eu să nu le răspund? Iar copiii? Copiii o s-o cheme pe Simha la joacă, iar ea, nimic! E ca şi cum am fi morţi. Deîndată ce-şi spuse asta, în minte îi apăru vedenia ce-l îngrozea: Simha bolnavă, şi el privind-o neputincios. Se gândi la nenorocirea aia până ce simţi că-l ia cu leşin, dar cum altfel să alungi piaza rea? Apoi se întrebă: Unde e Simha? De ce nu se întoarce Rabab?

Se urcă pe casă, păşind cu grijă, să nu-l audă Bilha. Se uită de jur-împrejur, dădu s-o strige pe fiică-sa, dar se răzgândi, simţindu-l pe Ibrahim cum se uită la el din uşa atelierului. Îl privi şi el, dându-i bineţe, dar Ibrahim pufni şi se întoarse pe călcâie. Ibrahim era neînduplecat, nu venea nici măcar să se caute, deşi o tuse cumplită îl chinuia de luni de zile.

Unde e Simha? se întrebă iarăşi Sahib, privind peste hosh-uri. Se uită spre casa părăsită - nici fiică-sa, nici Rabab nu erau de văzut.

Coborî. O vreme stătu nemişcat, trăgând cu urechea la Bilha - vorbea cu Naghib şi cu Jalal. Pesemne că era ceva hazliu, căci râdeau toţi trei. Dacă Bilha râde înseamnă că degeaba îmi fac gânduri negre, îşi zise Sahib, prosteşte, şi se duse apoi la Zamira. O privi cum respiră: era mai bine. De astă dată nu-i mai trecu prin minte să-i vorbească dacă rămân singuri.

Ieşi. Intră în vorbă cu Bilha, cu Jalal, cu Naghib. Se strădui să râdă cu ei - nu putu. După un timp întrebă dacă Rabab nu se întorsese cu Simha.
- A plecat cam demult după ea.

Se iscă oarece vânzoleală, Bilha se supără ("Fata asta a noastră şi-a luat-o în cap!"), iar Jalal plecă după ele să vadă ce şi cum.

Sahib rămase în grădină. Unde naiba s-a dus, unde? se întreba. Îi veni să răstoarne blestematele de oale, îşi făcu de lucru cu lipitorile, iar până la urmă se duse pe malul iazului şi se aşeză pe un pietroi. Se uită la apă, încercă să se liniştească, după cum îl învăţase maestrul Yogendra, dar nu reuşi. Soarele se apropia de asfinţit.
- Barzillai, ia vino încoaʼ! se auzi Bilha deodată.

Nu era a bună când zicea "Barzillai". Sahib intră în casă şi răsuflă uşurat: Simha venise, numai că era mânjită de sus până jos şi se smiorcăia.
- Nu-i treaba ta, mami, zicea ea. Şi nici a lui tati!
- Ce s-a întâmplat? făcu Sahib.

Slavă Domnului, slavă Domnului, îşi tot spunea, slavă Domnului!
- A bătut-o Asim, zise Rabab.
- Ţi-am spus, Barzillai, ţi-am spus! scăpărau ochii Bilhei. Aşa a fost şi-n Babilon, şi-n Misr, şi la Ierusalim: mai întâi cei puternici i-au bătut pe cei slabi. Apoi cei puternici i-au omorât pe cei slabi.
- Bilha, copiii se bat între ei de când lumea.
- Şi nici nu suntem slabi, mami, suspină Simha. Oh, îl urăsc pe Asim.
- De ce v-aţi bătut? o întrebă Sahib.
- Nu-i treaba voastră. Nu-i nici treaba ta, Jalal, zise fetiţa, văzându-l cum strânge pumnii. Îl urăsc pe Asim, îl urăsc, îl urăsc.
- Hai să mâncăm, zise Sahib. Iar tu spală-te, îi zise Simhei.

Cum să NU faci un partid politic

Ioana Constantin
Cum să NU faci un partid politic
Editura Vremea, 2017



*****
Intro

Iată un ghid practic despre greşelile pe care tinerii politicieni români de astăzi le tot repetă, în ciuda bunelor intenţii de la care pornesc în construirea unui partid altfel! Această carte este o premieră nu numai în cadrul editurii Vremea, ci şi pe întreaga piaţă de carte, sub aspectul temei abordate - istoria pe care o construim noi, cei de azi, istoria prezentului.

Sub lumina reflectoarelor - partidele de lider. Ce nu merge? De ce se prăbuşesc? Cine este de vină? Care sunt elementele esenţiale care contribuie la succesul / insuccesul unui astfel de proiect politic? Ce înseamnă un partid altfel? Care este soluţia pentru ca tinerii să schimbe felul în care se face politica românească?

Scrisă pe baza experienţei personale din politica românească, cartea Cum să NU faci un partid politic este o lectură accesibilă tuturor celor interesaţi de viaţa politică din România, fie persoane implicate activ, fie cetăţeni conştienţi, care îşi exprimă întotdeauna opţiunea electorală, fie spectatori pasivi - de care, din păcate, România nu duce lipsă.

Autoarea este o tânără din Bucureşti, Ioana Constantin, pasionată de politică şi dornică, la fel ca cei din generaţia ei, să facă lucrurile altfel chiar şi în (sau mai ales în) politica românească. Autoarea s-a implicat în campaniile electorale din 2016, a coordonat Departamentul de Comunicare Internă M10 şi a devenit cel mai tânăr preşedinte de partid naţional.

Ioana Constantin a scris Cum să NU faci un partid politic pentru a împărtăşi tuturor concluziile experienţei sale în partidele noi. La finalul cărţii sunt incluse şi o serie de texte semnate de colegi de-ai ei de luptă pentru o altfel de politică românească - tineri implicaţi în proiecte politice de tipul partidelor noi, partidelor altfel.

Fragment

Profiluri de membri de partid

Liderii niciodată nu duc luptele prin propria voce, întotdeauna folosesc oamenii din imediata apropiere pentru a le purta şi disemina mesajele. Aşa se face că există câteva categorii dăunătoare de membri:

Loialul dus la extremă
Este loial liderului, nu partidului sau vreunei idei. Caută întotdeauna opinia liderului pentru că o percepe ca fiind adevărul absolut. Nu filtrează nicio informaţie venită de la lider sau din proximitatea lui. Nu se gândeşte niciodată că liderul n-are dreptate, că ar putea greşi, că e pe o pistă falsă, că are interese personale. Este dispus să lupte cu himere în numele liderului, să apere ruine, să mazilească alţi oameni. Este exaltat, greu de controlat când începe să denigreze, să împrăştie noroi în public sau intern. Mulţi dintre aceşti membri au şi o slabă înţelegere a modului în care lumea funcţionează în general şi sunt, deci, uşor de manipulat. Liderul îi foloseşte pentru a împrăştia mesaje neadevărate, pentru a construi false percepţii despre alţii, pentru a porni conflicte absurde.

Talibanul
E acel membru care sub pretextul valorilor şi principiilor cele mai pure nu acceptă ca partidul să aibă vreo discuţie cu alte partide sau să primească persoane care au mai făcut politică. Vede în general în lider un păstrător al acelor valori şi crede că doar el le reprezintă pe scena politică. Într-o primă etapă, nu are deloc simţ politic. Totuşi, diferenţa între talibani şi loialii duşi la extrem e că cei dintâi ajung la un moment dat să se convingă că greşesc.

Sforarul
E persoana care nu are o funcţie prea interesantă, ci una care doar îi oferă un scaun la masa principală. E omul care se ocupă, în general, să facă şi să desfacă majorităţi în interiorul partidului, folosind întotdeauna poveşti pline de tensiune, însiropate cu pericole la orice pas.

Non-membrul
Uneori ia forma consultantului, alteori ia forma strategului politic. Nu ştii niciodată sigur dacă e membru sau nu, dar e foarte aproape de lider, îl consiliază, îi concepe strategia, îi pune vălul peste ochi şi i-l ia după ce s-a asigurat că liderul va vedea ce i s-a spus că va vedea. Liderul devine atât de dependent de el, încât nu poate participa nici măcar la scurte întâlniri informale fără să se sfătuiască cu strategul / consultantul lui cel nou.

Candidaţii

Cel mai greu este să convingi oamenii să candideze, fie că discutăm despre membri, fie despre persoane din afara partidului. Cei mai mulţi dintre membri cred că partidul (nu ştim exact ce înţeleg ei prin "partidul") are deja o paletă largă de opţiuni, de candidaţi pregătiţi să se arunce în luptă. Ei nu doresc să candideze, să se asocieze public cu partidul, dar altcineva "trebuie să...". Dacă vor candida totuşi, vor fi de multe ori absenţi în campanie, nu vor avea disponibilitate să investească timp şi bani. Tot ei sunt şi cei care vor reproşa celor care au candidat obţinerea unui scor mic, iar partidului îi vor reproşa că nu a performat şi că s-a organizat prost. Asta, deşi ei nu s-au implicat în niciun fel în campanie.

Apoi, încercările partidelor mici de a atrage oameni cu o oarecare notorietate eşuează. Li se explică direct, din partea potenţialilor candidaţi, că partidul nu are nicio şansă sau că nu sunt dispuşi să se asocieze cu liderul.

Campaniile electorale

În afară de lipsa banilor, mai sunt câteva probleme ale partidelor mici în timpul campaniilor electorale şi în ziua votului: nu au forţă să comunice în campanie. Nici în online, nici în mass-media, nici în teritoriu; nu au echipe de campanie; nu au o campanie unitară la nivel vizual şi nici un program politic naţional care să sprijine programul local al candidaţilor; nu cunosc şi nici nu au interes să cunoască legislaţia electorală; nu reuşesc să acopere în ziua votului secţiile de votare; nu au oameni pregătiţi pentru a monitoriza procesul de votare; aleg prost de multe ori candidaţii şi descoperă apoi că acei candidaţi au lucrat pentru alte partide şi au obţinut un scor foarte apropiat de zero; intră în campanie cu o imagine slabă, cu notorietate scăzută şi nu vor reuşi să recupereze pe durata campaniei.


Poziţionarea, strategia şi organizarea internă

Poziţionarea ca partide elitiste
Multe dintre partidele noi s-au poziţionat, fără să îşi dea seama, ca elitiste. Câteva exemple:
1). "La noi se intră foarte greu";
2). "Comisiile noastre de integritate filtrează fiecare membru. Din acest motiv, avem şi foarte puţini membri";
3). "Electoratul nostru este educat peste medie";
4). "Ne adresăm electoratului din urbanul mare, din oraşele-centre universitare";
5). "Căutăm oameni care nu au mai făcut politică până acum".

Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu întrebată prin ţară, de oameni care voiau să se alăture unui astfel de partid, dacă se încadrează în profilul de membru pe care acel partid îl doreşte. Cotele absurdului erau atât de ridicate încât oamenii se întrebau dacă au vârsta potrivită, dacă faptul că au mai încercat acum zece ani într-un partid mare îi împiedică să se înscrie, dacă faptul că au o rudă înscrisă într-un alt partid îi opreşte să devină membri, şi exemplele pot continua. Într-un partid nu trebuie să se intre greu, înscrierea nu echivalează cu admiterea la o universitate de prestigiu. Trebuie doar respectate nişte filtre de bun-simţ care ţin de integritate.

Toate aceste partide au considerat urbanul mare ca fiind mediul lor predilect şi au transmis mesaje către o categorie de public pretenţioasă. Însă acea categorie de public nu se uita către ele, iar dacă încerca să se apropie, era puternic lovită de haosul intern, de conflictele care izbucneau din nimic etc. Inclusiv abordarea acestor partide la nivelul extinderii teritoriale a fost greşită, multe dintre ele propunându-şi filiale în oraşele importante din ţară, fără să acorde vreo importanţă mediului rural sau oraşelor mai mici. Realitatea şi primul test electoral le-au arătat, de fapt, că au ajuns să aibă filiale în rural şi să obţină voturi tot acolo.

Poziţionarea ca partide anti-clasa politică actuală
Toate iniţiativele politice noi au propus înlocuirea întregii clase politice existente şi s-au poziţionat împotriva tuturor partidelor clasice. Au pus semnul egal între toţi politicienii şi între toate partidele. Este o poziţionare care funcţionează la o parte a publicului pe fondul nemulţumirilor cu privire la politicienii vechi, dar este profund insuficientă în lipsa unei viziuni clare, în lipsa unor proiecte clare, în lipsa unei asumări publice a ceea ce este noul partid din punct de vedere doctrinar, ideologic.

Multe dintre aceste partide au tăiat orice punte de comunicare cu partidele vechi. De altfel, partidele noi nu reuşesc să colaboreze nici măcar între ele. Este o pistă greşită.

Politica este despre a negocia şi despre a colabora. Nu putem exclude din discuţie orice formă de comunicare sau colaborare cu partide vechi sau cu oameni din acele partide. Abia când vor ajunge în consilii locale, în primării sau chiar în Parlament, partidele noi vor descoperi că nu au altă variantă decât colaborarea cu toate celelalte forţe politice.

Partidele noi au uitat că, pentru a bate partidele vechi, e nevoie de strategie politică, de creativitate politică, de rezistenţă şi determinare, neavând în faţă bătălii scurte, ci războaie formate din bătălii zilnice. Unele sunt importante, altele nu. Trebuie să te baţi constant pentru a cuceri noi zone de electorat, trebuie să menţii zone de electorat şi să le mobilizezi, să ştii pe cine e oportun să ataci prima oară, pe cine să menajezi o vreme, să te abţii de la a reacţiona la teme false, teme-capcană întinse de adversar, şi să ştii să negociezi încontinuu. E obligatoriu să ai capacitatea de a anticipa următoarele mişcări de pe scena politică, care a devenit în ultimii ani extrem de dinamică.

Strategia urbanului mare
Am mai scris despre acest subiect, dar mi se pare foarte important să înţelegem că e o abordare greşită. Strategia concentrării doar pe urbanul mare are la bază o proastă înţelegere a electoratului în ansamblu şi a profilului celor interesaţi de implicarea în politică, dar şi o slabă cunoaştere a regiunilor ţării la nivel economic, social şi politic.

Partidele noi pleacă de la premisa că electoratul lor este în oraşele-centre universitare, în oraşele dezvoltate economic şi pun accent pe acestea, ignorând într-o primă etapă orice alte zone. Aceasta şi deoarece confundă notorietatea liderului, care e evident ridicată în urbanul mare, cu notorietatea partidului şi cu ce presupune construcţia unui partid.

Am observat că în comunităţile mai mici există un apetit mai ridicat al oamenilor pentru a se implica, mai ales în apropierea alegerilor locale. Localităţile mai mici sunt sub monopolul partidelor vechi în care nu e loc pentru cineva care vine pentru prima oară în politică.

Mulţi aleg partidele noi pentru că sunt singurele care le pot oferi o candidatură sigură şi / sau posibilitatea de fi propriul lor şef de organizaţie.

În comunităţile din mediul rural, oamenii se cunosc între ei, pot cu mai multă uşurinţă să construiască organizaţii şi să obţină voturi. De altfel, voturile merg către acei oameni, mai puţin către partid. Oamenii votează, în primul rând, oameni. Apoi, partide. Cel mai uşor de observat este la alegerile locale.

Strategia creşterii sănătoase, în timp
În politică, viteza cu care se întâmplă lucrurile nu seamănă cu cea din alte domenii. Scena politică locală şi globală este extrem de dinamică, iar timpul nu are răbdare cu partidele mici care îşi propun să crească în timp cu paşi mărunţi. S-ar putea ca planul tău pe termen lung să fie spulberat înainte să îl începi. Am căzut în capcana acestei strategii şi am înţeles că timpul, scena politică, electoratul nu au răbdare cu partidele noi. Partidele mici nu prea au timp să înveţe din greşeli. Eşuează direct. De la un ciclu electoral la altul s-ar putea ca, în loc să creşti, să dispari pur şi simplu.

Capcanele organizării interne

Capcana redimensionării organelor de conducere
Există o obsesie în partidele noi: să reducă numărul membrilor din organele de conducere naţionale. Argumentul că o structură mai mică poate lua decizii mai înţelepte, mai corecte nu stă în picioare şi nu arată coerenţă.

Motivul trebuie căutat mai degrabă în altă parte. Fie e slabă înţelegere a politicii şi raportare obsesivă la zona de business, fie e interes ridicat pentru control strict, deşi argumentaţia publică e despre transparenţă, democraţie şi renunţare la control. În aceste partide, controlul e sinonim cu încrederea. Doar oamenii demni de încredere pot să aibă un loc în conducerea centrală. Cu cât sunt mai puţini, cu atât e mai uşor de controlat partidul.

Capcana separării puterii politice de cea administrativă
Partidele noi urăsc cu pasiune funcţia de secretar general şi îi minimalizează rolul. În viziunea multora dintre partidele noi, secretarul general are atribuţii administrative şi nu trebuie să fie parte a deciziei politice.

Însă secretarul general nu este un simplu funcţionar sau administrator de firmă care răspunde unor ordine. În general, dorinţa de a limita puterea lui vine din teama unei tabere din partid că acea persoană ar putea să controleze intern mai mult decât ei, pentru că are contactul cel mai apropiat cu organizaţiile, şi atunci apare dorinţa de a-l transforma într-o simplă marionetă care îndeplineşte sarcini. De altfel, multe partide noi nici nu selectează persoane cu adevărat competente în această funcţie.

La fel, nu poţi spune că cineva din zona de conducere a partidului nu poate avea aspiraţii politice! În momentul în care iei cuiva posibilitatea de a candida la o funcţie (internă sau externă), îi iei motivaţia. Oamenii vin în politică şi pentru că au motivaţia de a candida, de a obţine funcţii importante, de a ajunge la putere. Oricât de oripilant ar suna asta pentru pudici, facem partide pentru a candida cu ele, pentru a ajunge cu ele la putere sau măcar într-o zonă de decizie. Şi aceasta pentru a ne putea pune în acţiune programele, proiectele.

Obsesia modificărilor la Statut
Una dintre activităţile preferate în partidele noi este cea a modificărilor la Statut. În realitate, atunci când încep modificările la Statut, acţiunea are legătură cu dorinţa uneia sau mai multor tabere de a modifica în propriul interes anumite prevederi care ţin strict de zona de decizie din partid. Deşi membrilor li se cer propuneri şi este aparent un larg proces intern de consultare, modificările care contează sunt doar ale celor din cercurile de influenţă din partid. Oricum, cu sau fără modificări, partidele noi au prostul obicei de a nu-şi respecta propriul statut. De fapt, multe îl folosesc doar atunci când există conflicte interne şi au interesul de a izola un anumit membru sau o anumită tabără.

Doctrină, ideologie şi alţi demoni
În lipsa unei diferenţieri doctrinare clare, solide, coerente, apare inevitabil populismul. Şi nu mă refer doar la populismul de campanie, caracterizat de promisiunea creşterii salariilor şi pensiilor, ci la unul mult mai periculos pe termen lung.

Partidele noi au început, întâi timid şi apoi cu mai multă forţă, să predice faptul că lupta împotriva corupţiei şi împotriva clasei politice vechi este mai importantă decât chestiunile doctrinare.

Atunci când refuzi să te poziţionezi, generezi pe termen mediu şi lung două probleme:
(1) La nivel intern, vor apărea mai multe aripi doctrinare care se bat pe aceleaşi lucruri: puterea şi asumarea publică a acelei doctrine. Ideea de a face mai multe platforme doctrinare în partid pentru a contracara apariţia lor naturală nu e fezabilă. Întâi, pentru că e prea târziu: diferenţele există încă de la început, iar grupurile au fost deja formate. Apoi, oricât de dragă le-ar fi membrilor lupta împotriva corupţiei şi împotriva clasei politice vechi, sunt şi alte teme faţă de care au nevoie de o poziţionare unitară şi clară.
(2) La nivelul electoratului: oamenii nu sunt dispuşi să înghită prea mult o poziţionare ambiguă, diferenţiată în funcţie de ce crede şi simte fiecare membru al acestor partide. O parte a electoratului, mai cu seamă cea pe care o vânează aceste partide, e formată din oameni care îşi asumă poziţii clare cu privire la teme importante din societate. Aşteptările lor ca partidul pe care l-ar putea vota, pe care îl susţin sau simpatizează să se poziţioneze ferm sunt îndreptăţite. Un exemplu: un partid fără o poziţionare asumată clar a votat în Parlament un proiect considerat sensibil.

O parte mare a parlamentarilor a votat împotrivă, o altă parte (mică) a votat pentru, şi un număr şi mai mic s-a abţinut. Reacţiile, din partea simpatizanţilor şi membrilor, au fost extrem de dure la adresa celor care au votat pentru proiectul legislativ şi faţă de cei care s-au abţinut.

Totuşi, e important să remarcăm că partidul nu s-a schimbat cu nimic faţă de campania electorală, el nu şi-a asumat atunci nicio poziţionare oficială, ci a explicat că fiecare candidat - potenţial parlamentar va vota cum va considera pe diverse teme. Însă aşteptările oamenilor s-au schimbat. Pentru că nimeni nu tolerează la nesfârşit ambiguitatea, lipsa asumării, nici măcar cei care te susţin, ba poate că aceştia - cu atât mai puţin.

Cu puţin noroc sau cu ajutor, un partid catch-all poate performa un ciclu de alegeri, dar imediat ce va deveni parte a sistemului, poziţionarea pe axa doctrinară devine obligatorie. A doua oară, nimeni nu mai e dispus să îţi dea un cec în alb. Şi, în plus, eşti parte a sistemului, pierzi şi povestea partidului nou, antisistem, anti-clasă politică actuală.

Există un serial danez reuşit, Borgen, în care fondatoarea unui partid nou îşi dă seama la un moment dat că partidul ei format de curând strânsese un număr impresionant de membri, dar care aveau viziuni total diferite pe aceleaşi teme. Aşa că, într-o zi, când ajunge la sediu, şi află că fiecare îşi închipuia partidul cu viziuni de la stânga la dreapta şi înapoi pe toate temele, îi trimite pe toţi acasă până când, într-un grup restrâns, dar reprezentativ vor decide identitatea partidului. E, cu siguranţă, un exerciţiu foarte bun pentru multe dintre partidele noi.

Etica şi limitele ei

În partidele noi, Comisiile de Etică nu au un simplu rol decorativ. E un lucru extraordinar că ele sunt funcţionale, prin comparaţie cu cele ale partidelor mari. Problema acestor comisii e că, la un moment dat, încep să comită abuzuri pentru că se erijează într-un fel de justiţie internă şi ajung să îşi imagineze că ele împart dreptatea. Încep să îşi depăşească atribuţiile şi să investigheze tot soiul de situaţii, dar şi să ia decizii politice. Aşa se face că, de multe ori împinse de lider, pot ajunge ca prin deciziile lor să dinamiteze întreg partidul. Recunosc că la început am căzut în capcana "e bine ca aceste comisii să aibă cât mai multă putere", dar m-am convins mai târziu că lipsa de echilibru în folosirea puterii transformă aceste comisii în călăi.

Schije

Ioana Baetica Morpurgo
Schije
Editura Polirom, 2017



*****
Intro

Ioana Baetica Morpurgo s-a născut în 1980. A absolvit Facultatea de Litere din Bucureşti, apoi masteratul de Antropologie Culturală SNSPA. A fost cercetător pe tema culturii tranziţiei în România postcomunistă la Universitatea Exeter, Marea Britanie, unde a şi predat un seminar de "Societăţi Contemporane". A publicat articole pe teme literare şi socioculturale în reviste precum Romȃnia literară, Dilema Veche, Academia Caţavencu, Observator cultural, New Internationalist, Contemporary Review, Lichtungen, Buchkultur etc. A contribuit cu eseuri şi proză scurtă la diverse antologii - Cartea cu bunici (2007), The Review of Contemporary Fiction (2010), Erotographos 50+1 (2010), Best of: Proză scurtă a anilor 2000 (2013), Poveşti cu scriitoare şi mămici (2014), 10.000 de semne (ICR, 2017). Prima ei carte, Fişă de înregistrare (Polirom, 2004), a fost selectată pentru premiul de debut al României literare. Romanul său Imigranţii (Polirom, 2011) a fost premiat cu bursa de creative writing Kulturkontakt - Viena. Proza sa a fost tradusă în spaniolă, engleză, sîrbă, albaneză, germană şi italiană. Ȋn 2016, într-o tentativă (ratată) de a deraia trenul Brexit din Marea Britanie, a organizat o serie de conferinţe şi dezbateri pe tema Europei - spirit comun. Din 2004 trăieşte în sudul Angliei, unde scrie, cîntă la pian, înoată în ocean şi coordonează un proiect de hedonism al ideilor - Lectures on Everything.

*

Rănit într-o ambuscadă, Toma părăseşte Baza de Operaţiuni Speciale FOB Tagab-Kutschbach, Afganistan, unde a fost detaşat alături de Forţele Speciale din 2009, şi se întoarce în Celei, satul de baştină. Peste cîteva luni e decorat de preşedintele Traian Băsescu, însă statutul de erou în lupta împotriva terorismului îl resimte incongruent cu situaţia personală - nevasta lui între timp s-a încurcat cu un poliţist şi se hotărăşte să plece cu el în Italia, amintirea prietenului său care a murit pe front îl urmăreşte pretutindeni, satul e cuprins de paralizie. Simpto-mele de PTSD îşi fac loc progresiv în viaţa lui Toma. Singurii oameni cu care reuşeşte să se conecteze cu adevărat acum sînt băieţelul lui de şapte ani, un ţigan cu care a stat în bancă în şcoala generală şi văduva prietenului său, cu care începe o relaţie pur sexuală. Flashbackuri din zona de conflict armat se inserează în viaţa de zi cu zi, alături de antidotul lor - memoria copilăriei. Prima parte din Trilogia H, Schije este un roman despre violenţă, conştiinţă, masculinitate, memorie şi timp. Este un roman despre clişee instituţionalizate, psihologia maselor, dizolvarea identităţii personale. Şi despre supravieţuire.

Fragment

Primarul a găsit de cuviinţă să marcheze noul mileniu printr-o serie de îmbunătăţiri "vizibile şi palpabile" - după cum s-a exprimat gazeta locală - aduse satului. A vopsit biserica în galben-pai; de unde înainte fusese albastră şi se cam coşcovise cu vremea. A asfaltat uliţa principală (pe care se afla şi propria sa rezidenţă, la care trebuia să se ajungă cumva, fără prea multe hurducături). A dăruit copiilor de la şcoala primară o platformă nouă-nouţă de 300 de metri pătraţi de ciment, pe locul unde înainte creşteau liniştite băşina-porcului şi păpădia. Pe platforma asta puteau să joace copiii fotbal şi tenis şi să deseneze cu cretă dacă doreau, fără să se mai mozolească de nămol ori de câte ori dădea vreo ploaie. A înfipt şi steagul patriei într-unul dintre colţurile platformei. Colegii lui Răducu îl folosesc acum drept ţintă de nimerit cu corcoduşe răscoapte în pauza mare. Domnul primar a schimbat, de asemenea, toate uşile şi ferestrele dispensarului cu unele noi, din termopan, cum e obiceiul. Şi a rezolvat o dată pentru totdeauna chestiunea presantă a locurilor de veci din Celei.

Cimitirul vechi, ăla din deal, devenise supraaglomerat. De la o vreme li se făcuse sătenilor lehamite să mai şi moară, că, de câte ori dădea vreunul ortul popii, mare bătaie de cap unde să se mai găsească încă doi metri pătraţi de pace veşnică.
- Parcă stau la coadă la mezeluri pe vremea lui Ceaşcă... a comentat cineva din sat. Înghesuiţi săracii şi-n mormânt...

S-au dezgropat morţi proaspeţi, adică sub şapte ani de veşnicie, care e limita normală de deshumare la bunul creştin - ca să facă loc nou-veniţilor. Preotul satului începuse să ţină slujbe exclusiv despre mântuirea sufletului şi pregătirea pentru viaţa de apoi şi, cum consoarta primarului era o bună creştină, pe la biserică dătătoare, a lucrat dibace şi l-a convins pe bărba-so în cele din urmă să ia în serios chestiunea cimitirului. Aşa că noul mileniu, printre atâtea alte daruri vizibile şi palpabile din partea primăriei locale, le-a adus sătenilor şi un nou spaţiu desemnat locurilor de veci. Nu lângă cimitirul vechi din deal, deoarece, din nefericire, terenul respectiv fusese scos la licitaţie de primărie cu doi ani în urmă şi-l cumpărase o firmă americană, Monsanto, care-şi extindea cu succes piaţa de desfacere a cerealelor modificate genetic în ţările postcomuniste din Europa de Est. Mai mare dragul să treci pe lângă plantaţiile Monsanto din Celei - un exemplu pentru toţi ţăranii agricultori din zonă: porumbul creşte vânjos, înalt, cu câte cinci ştiuleţi pe cap de plantă, ştiuleţi care, la recoltare, se dovedeau fără cusur - rândurile de boabe aurii perfect aliniate, precum dinţişorii de lapte ai copilaşilor de grădiniţă.

A, da. Şi-o grădiniţă nouă-nouţă le-a făcut cadou sătenilor acelaşi primar în anul cu pricina. În clădirea fostului muzeu al cetăţii Sucidava, care, fără fonduri, fusese nevoit să-şi închidă porţile celor cinci sau şase vizitatori anuali care-i mai treceau pragul. Şi-aşa Vintilă Ciolan, responsabil cu muzeul cetăţii pe-atunci, mai mult bea sau sforăia decât să păzească să nu vină bagabonzii să se drogheze printre ruine sau hoţii cu detectoare de metale.

Directoarea noii grădiniţe, pe regim privat, cu clase de engleză, balet şi pictură, e chiar fata mare a primarului, măritată cu Dan Albu, băiat bun, întreprinzător - iar educatoarele numai una şi-una, fete tinere, cu studii superioare la Universitatea "Tudor Vladimirescu" din judeţ. Vizibile şi ele, chiar foarte, doar că nu aşa uşor palpabile. Laur Sălciu încercase cu una dintre ele, că era disperat, îi trebuia nevastă ca să poată să-şi ia parohie, dar educatoarea respectivă - Doiniţa o chema - s-a eschivat şi n-a ieşit nimic. Până la urmă domnişoara educatoare cu cine s-a găsit să se mărite? Să nu-ţi vină să crezi. Bunătate de fată, drăgălaşă şi cu studii superioare să-l ia pe unul ca Sergiu Lapoviţă... După bani s-a dus. Făcea ăla bani cu transportul de persoane Corabia-Roma şi retur.
- Nu mai e lumea ce-a fost, ascultă la mine, frate, s-a exprimat Cristi odată. Înainte se ducea muierea după pulă, acuma numai după bani.

La grădiniţa asta unde lucra Doiniţa a fost şi Răducu când era mic. Engleza şi pictura nu s-au prins de el, dar la balet s-a dovedit chiar dotat. Avea el o idee pe-atunci, pe la vreo cinci ani: să se facă balerin-cosmonaut. Adică să danseze în vid, unde nu există gravitaţie, într-o navă spaţială special construită. De obicei, tocmai visurile care ar trebui să devină realitate nu devin. În locul lor se împlinesc tot felul de porcării pe care ţi le-ai dorit doar pe sfert sau din greşeală.

Locul noului cimitir a fost desemnat de primărie pe valea Dunării, dincolo de cetate. În primii doi ani n-au fost decât patru morţi proaspeţi care şi-au găsit pacea veşnică în noul cimitir, nea Petrică electrocutatu' şi trei bătrâni. Cinşpe alţii au fost deshumaţi din cimitirul vechi din deal şi reînhumaţi în cel nou, să fie cu familia care ori murise, ori avea să moară. Printre aceştia şi Stratan ăl bătrân, tatăl lui Toma. Să fie cu coana Margareta amândoi, când i-o veni şi ei rândul. Apoi, poate ispitiţi de atâta spaţiu disponibil, oamenii au început să moară unul după altul. Opt înmormântări în 2003. Încă şapte în 2004. Nouă în 2005. Şi tot aşa. Baba Ziţa a şi zis:
- Doamne păzeşte, că, de când se binecuvântă cimitiru' ăl nou, acuma se-ngrămădeşte tot satu' la moarte. Nu-i a bună. Oare-o fi locu' cu blestem?

Cimitirul nou a fost binecuvântat de popa Sălciu, ca un făcut, tocmai de ziua lui Toma, când a împlinit 20 de ani, dar detaliul acesta, deşi coana Margareta a mormăit că are semnificaţie simbolică, s-a dovedit inofensiv pentru destinul flăcăului. Flăcăul coboară acum, 11 ani mai târziu, cu o săpăligă şi-o greblă pe umăr, ca să cureţe mormântul lui taică-so, spre valea dintre cetate şi Dunăre, unde locuiesc nestingheriţi şi neîngrămădiţi cei din prima generaţie de morţi ai noului cimitir.

E nevoie de o cameră de filmat care să fie plasată pe un trepied undeva la vreo treizeci de metri în spatele lui Toma, astfel încât soarele care răzbate timid dinspre est, prin coclaurile norilor, să nu-i încurce treaba. Dacă am avea un astfel de aparat la dispoziţie, am putea înregistra mai bine decât o pot face cuvintele simultaneitatea câtorva factori şi detalii: bărbatul, cu uneltele pe umărul stâng, îşi ţine mâna streaşină peste ochi şi scanează în lung şi-n lat o privelişte cu totul şi cu totul nefamiliară. "Nefamiliară" e un cuvânt prost - dar cuvintele, mai ales cele potrivite, au găsit de cuviinţă acuma să se ascundă ca şoarecii în faţa potopului prin tot felul de cotloane şi nu e timp să le dăm de urmă.

Dunărea, care dintotdeauna s-a lăţit şi curbat în zona asta, s-a încovoiat din spinarea mătcii şi s-a frânt, formând gâldău după gâldău, an de an, fie din pricina Jiului care uneori se prăvăleşte hiperbolizat în fluviu, în amonte, spre Bechet, fie pur şi simplu fiindcă barajul n-a mai fost consolidat de pe vremea de demult a societăţii muncitoreşti, fie - poate cel mai aproape de adevăr - pentru că apele sunt bătrâne şi au obosit de atâta cale lungă - Dunărea ajunsă aici, în zona asta, îşi lasă jos de pe umeri povara de aluviuni aduse de departe, din ţări străine, şi mai stă oleacă să se odihnească. Îşi simte sfârşitul aproape - delta e un coşmar pe care nu şi-l poate lămuri -, mai trândăveşte, întinzându-şi ciolanele bătrâne şi lăbărţându-şi şalele, la umbra sălciilor de pe malul românesc. În Antichitate, în zona asta fluviul avea două braţe, doar cel de la sud navigabil. Braţul de nord, care curgea lin ca o uitătură-n gol, trecea fix pe la poalele cetăţii Sucidava. De-asta şi-a şi înfipt Theophilus Patricius, arhitectul roman, piciorul de pod aici, în buza cetăţii. De la podul de aramă, cum îi zice legenda, pornea în fiecare noapte Domnul de Rouă, pe drumul de piatră ce leagă piciorul podului de munţii din nord, unde se afla Curtea lui Ler Împărat şi unde Domnul de Rouă se iubea noapte de noapte cu fiica acestuia. Dimineaţa, până să răsară soarele care putea să-l distrugă, Domnul de Rouă trebuia să facă pe acelaşi drum cale-ntoarsă, spre podul de aramă, al cărui picior a rămas ţintuit în glia Celeiului.

Se spune că uneori ultimii paşi înainte de-a ajunge la pod îi deveneau luminoşi. Poate soarele îl prindea pe Domnul de Rouă de călcâie. Dacă te sculai îndeajuns de devreme şi stăteai la pândă la capătul drumului de piatră, puteai să ai norocul de a-i vedea tălpile luminoase în fugă spre pod.

Pe vreo 300 de kilometri, între fantoma insulei Ada Kaleh, trimisă sub ape de români şi sârbi în '70, ca să construiască barajul de la Porţile de Fier şi cealaltă insulă, Belene, unde Partidul Comunist Bulgar şi-a maltratat prizonierii politici timp de 30 de ani - Dunărea e o fiară sălbatică. Cu ură curge, haotic, rupe copaci din rădăcini şi-i cară la vale ca să lovească cu ei în barje şi vapoare, înghite şi regurgitează porţiuni nisipoase de uscat - insule cu un destin de două săptămâni sau şi mai scurt. Pe zona asta, Dunărea se răzbună pe oameni. Aici îşi permite să urască pe faţă, cu toată forţa, cu toţi curenţii. Apoi, încolo, după Zimnicea, începe iar să ostenească. Înţelege că sfârşitul îi e aproape. Doar câteva sute de kilometri până la Silistra, unde începe să se piardă printre ţărmuri.

Întotdeauna, în dreptul satului şi până dincolo de Corabia, spre Islaz, apele Dunării au fost tulburi şi-au curs alandala, hămesite, muşcând din maluri după cum le-a dictat foamea. Se mai întremează niţel dincolo, spre Turnu Măgurele, din pricina împreunării cu Oltul - o zvârlugă de fetişcană care i se dă tumultuoasă bătrânului fluviu fără să-i pese de suprafaţa lui zbârcită şi galbenă, de pielea lui pătată de unsori şi reziduuri, de lentoarea vârstei. Doar Dunării îi arată Oltul atâta milă. Ca un fel de excepţie de la regulă, ca un fel de perversitate. Altfel, în fiecare vară cere pământului doi-trei tineri, de obicei băieţi - pe care să-i înghită şi să-şi satisfacă nimfomania.

Astăzi, după topirea bruscă a zăpezii şi după ploile turnate din cer cu găleata, Dunărea s-a lăţit peste păduricea de salcâmi şi până la buza dealului pe care e cocoţată Sucidava. Îl vedem acum, prin camera de filmat, lângă zidul cetăţii, pe Toma. Are mâna streaşină la ochi şi uneltele pe umăr. La picioarele lui e un cimitir subacvatic sau o mare de cruci, cum e mai potrivit să i se spună. Lespezile mormintelor nu se mai disting, acoperite complet de apele mocirloase, însă crucile ies la suprafaţă ca nişte săbii imense, de piatră, de lemn, împlântate în ape. Printre ele, ici şi colo, plutesc în derivă flori şi câteva coroane mortuare. Pe una dintre cruci s-a aciuat o lişiţă rătăcită din deltă, care priveşte şi ea, ca şi Toma, peste întinderea de apă, crucindu-se în gând.

Copii în armata nazistă. Cum am apărat Reichul hitlerist

Wilhelm Gehlen şi Don Gregory
Copii în armata nazistă. Cum am apărat Reichul hitlerist
Editura Meteor Publishing, 2017
Traducere din limba engleză de Dan Criste

***
Intro

Astăzi, poate părea un fapt extraordinar că în Germania, în perioada nazistă, şi copiilor li se cerea să-şi facă datoria pentru "Führer, popor şi patrie", dar chiar aşa s-a întâmplat în timpul celui de-al Treilea Reich.

Cartea este autobiografia unui băiat, Wilhelm Gehlen, născut în Germania în 1933. Povestea vieţii lui cuprinde în special anii războiului, evenimentele trăite împreună cu familia şi vecinii, mulţi dintre ei militari.

Membrii Tineretului Hitlerist erau, pentru părinţii lor, încă nişte copii. Pentru Hitler, ei erau înlocuitori convenabili ai soldaţilor maturi de la artileria antiaeriană care fuseseră trimişi pe front să compenseze îngrozitoarele pierderi suferite în luptă. Se poate spune chiar că proporţia victimelor făcute de atacurile bombardierelor uşoare în rândul acestor copii a fost la fel de mare ca în rândul celorlalte formaţiuni ale armatei germane.

Cu ajutorul specializat al profesorului Don Allen Gregory, pasionat de istoria militară a Germaniei, Will Gehlen a rememorat amintirile din timpul războiului, aducând în faţa cititorului o perspectivă deopotrivă fascinantă şi rară asupra cursului vieţii din al Treilea Reich.

Capitolul 1. Casa, familia şi Herr Meyer

Am fost întrebat adeseori cum am crescut şi cum am trăit în al Treilea Reich, sub conducerea NSDAP (Partidul Naţional-Socialist sau Nazist) şi a lui Adolf Hitler, şi cum am trecut printr-un devastator război de distrugere nu doar al Wehrmachtului (forţele armate germane), ci şi al civililor. Ce a urmat după cel de-al Doilea Război Mondial a fost, într-un fel, tot atât de îngrozitor ca războiul însuşi. Faptul că umblam mereu după ceva de mâncare, că încercam să ne încălzim în iernile reci ale anilor 1945-1946 şi că ne refăceam casele şi viaţa reprezintă o parte a istoriei tot atât de mult ca războiul în sine. Pentru un băiat de vârsta mea, războiul a fost, în cea mai mare parte a timpului, o aventură. Această aventură a fost întreruptă însă adeseori de cele ce se întâmplau pretutindeni în jurul nostru şi de pierderile pe care le sufeream.

Născut în anul venirii lui Hitler la putere (1933), nu-mi mai amintesc nimic legat de primii ani de existenţă a partidului sau despre influenţa pe care a avut-o acesta asupra familiei mele. Eram prea mic, iar ceea ce ştiu acum am aflat de la părinţi şi de la fratele meu, Len. Fratele Len era hitlerist până în măduva oaselor. El mă va însoţi în această carte până la sfârşit.

Locuiam aproape de ceea ce era pe atunci un orăşel din Renania numit Mönchengladbach sau, mai scurt, M-G, la vreo 20 km de graniţa cu Olanda, aşa încât primele faze ale războiului ne-au ocolit mai mult sau mai puţin în 1939. Abia în aprilie 1940 ne-am dat seama că războiul vine şi în zona noastră. Aceasta s-a întâmplat în toiul unei nopţi obişnuite de aprilie. Ca de obicei, câteva avioane zburau la mare înălţime. Nimic alarmant, gândeam noi. Herman Göring ne asigurase de multe ori în cuvântările lui că niciun avion inamic nu va intra în spaţiul nostru aerian. Aşa că de ce să ne facem griji? Dar vai, în acea noapte, am auzit în depărtare, la sud de oraş, nişte bubuituri puternice. În acel moment, am sărit toţi din pat şi am alergat în stradă să vedem ce se petrece; era linişte din nou, în afară de zgomotul tot mai slab al avioanelor de pe cerul nopţii.
- Probabil o bombă rătăcită a avioanelor noastre, remarcă fratele Len. N-a fost nicio alarmă, deci probabil au fost ale noastre şi, în plus, englezii n-ar îndrăzni să zboare deasupra Reichului, adăugă el.

Atunci e bine, fratele Len ştie tot şi are dreptate, mă gândeam eu, şi ne-am dus toţi înapoi în pat. A doua zi de dimineaţă, de la prieteni şi vecini ne sosi vestea că două bombe căzuseră la o fermă situată la circa cinci kilometri sud de noi, iar surse demne de încredere spuneau că acestea nu fuseseră lansate de avioanele noastre. Păi, dacă nu ale noastre, nu pot fi decât ale englezilor, am gândit eu. Aşa că eu şi fratele Len am mers pe jos până la fermă să vedem cu ochii noştri groaznicele distrugeri. A fost o dezamăgire totală. Doar şopronul primise o lovitură. Nu prea aveai ce să vezi, cu toate acestea, jumătate din oraş ieşise să caşte gura la dezastru.

L-am surprins pe un spectator zicând:
- Acum, putem să dăm vina pe Herr Meyer pentru asta.
- Care Meyer? a întrebat cineva.
- Herman Göring, răspunse omul. A spus anul trecut că îi putem zice "Meyer" dacă un avion inamic va zbura vreodată deasupra Reichului.

Ne-am întors acasă după ce, o oră, am căutat în zadar nişte suvenire. Fratele Len nu era foarte bucuros că avioanele sunt englezeşti.
- Ar trebui să facă ceva în privinţa asta. O să-i pun problema liderului meu de la Tineretul Hitlerist, spuse el. Len era membru înfocat al organizaţiei respective din 1938 şi era propus pentru avansare la rangul de conducător de grup.

În acel moment, tata era în Polonia cu Wehrmachtul. Până să izbucnească războiul, fusese conducător de tramvai, trenul acela urban cu cabluri deasupra. Condusese mereu tramvaiul 10, care mergea de la Süchteln la Lurrip, pe o distanţă de vreo 22 km. Avea deja 38 de ani când a început al Doilea Război Mondial. Hitler a chemat la arme pe toţi bărbaţii cu vârsta cuprinsă între 18 şi 45 de ani, iar tata a fost înrolat în Wehrmacht şi a fost repartizat pe un distrugător de tancuri (DT) într-un batalion Sturmgeschütz din Divizia 39 Infanterie. Presupun că, fiind vatman, putea conduce bine, după părerea celor din Wehrmacht, şi un distrugător de tancuri de 26 de tone. El a obiectat fără îndoială că există o mulţime de deosebiri între un tramvai şi un distrugător de tancuri, dar cei din Wehrmacht nici n-au vrut să audă. Toată lumea făcea ce i se spunea, fără comentarii. În definitiv, era război.

Locuiam într-o casă modestă, aflată în proprietatea "fabricii de mâncare", cum îi ziceam noi, o fabrică de prelucrare şi ambalare a produselor agroalimentare, situată vizavi. Stăteam împreună cu bunicul Willem şi mătuşa Carol, al cărei soţ dispăruse deja în misiune în Polonia. Era sora tatei şi n-avea copii, aşa încât mama o luase la noi ca s-o liniştească şi să-i ţină companie. Bunicul Willem, tatăl tatei, locuise în acea casă de la construcţia ei în 1909. Îl ajutase pe dl Kersken (acesta nefiind adevăratul său nume) să clădească fabrica de mâncare şi, cu toate că în fabrică lucrau acum o mulţime de oameni, iar aceasta se transformase într-o întreprindere uriaşă, cu filiale în multe alte oraşe, dl Kersken şi bunicul Willem erau încă foarte buni prieteni.

Tatăl mamei mele, bunicul Zander, era dintr-un mic târg din nordul Luxemburgului, situat în Ardeni, şi venise în Germania la mijlocul anilor 1920 în căutare de lucru. Era lăcătuş de meserie şi şi-a găsit repede o slujbă cu un salariu bun la o mare societate din Nürnberg care construia camioane. În acele zile însă, când inflaţia era în floare, banii nu aveau valoare în Germania. Mi s-a povestit că, într-o zi, o pâine costa trei milioane de mărci, iar a doua zi, cu aceiaşi bani, abia dacă puteai să iei un timbru poştal. În fiecare târg şi oraş mai mare exista o tipografie de bani, iar oamenii aprindeau focul în case cu bancnote. Mama s-a măritat cu tata în 1928, iar în 1929 s-a născut fratele Len. Tata a avut noroc în timpul crizei economice, când şase milioane de oameni n-au avut serviciu ori venit. Tramvaiele trebuiau să meargă - oamenii aveau totuşi nevoie să ajungă dintr-un loc în altul, iar pe atunci erau foarte puţine tramvaie.

Bunicul Willem (tatăl tatei) era simplu zidar, pavator şi om priceput la toate. La mijlocul anilor 1920, mergea chiar prin oraş împingând un cărucior şi vânzând hering dintr-un butoi. La fiecare 200 m, se oprea şi-şi lăuda marfa clienţilor interesaţi. Printre picături, era şeful echipei care construia fabrica de mâncare a dlui Kersken. Celor doi le-au luat doi ani, multă sudoare şi o grămadă de bani ca să clădească fabrica, iar bunicul Willem a rămas în slujba dlui Kersken până în ziua morţii sale.

Bunicul Willem a luptat el însuşi în Marele Război din 1914-1918. A făcut parte dintr-un regiment de puşcaşi din Westfalia aflat sub comanda generalului von Zwehl şi a luptat la Chemin des Dames şi Verdun. Regimentul lui s-a distins prin cucerirea importantului punct Bois de Caures şi a localităţii Besonvaux la 21 februarie 1916. La 11 noiembrie 1918, s-a întors pe jos acasă din Belgia, de la râul Sambre, cale de 275 km. După Primul Război Mondial, purta în fiecare duminică cele patru medalii ale sale. Tatăl lui, străbunicul meu, luptase şi el împotriva francezilor, iar în 1871 era la Sedan când Napoleon al III-lea a renunţat la luptă. Era firesc ca şi tata să devină soldat la rândul său, dar, după Primul Război Mondial, Reichswehrul german fusese limitat la 100.000 de oameni în conformitate cu Tratatul de la Versailles, iar oameni mai buni decât tata aşteptau să intre în rândurile acestuia. În plus, vatmanii erau greu de găsit.

La începutul anilor 1930, NSDAP a devenit o forţă de luat în seamă, însă familia noastră s-a ţinut deoparte de încăierările de stradă care aveau loc zilnic între comunişti, nazişti şi o mulţime de alte partide minore. Din câte ştiu, nici bunicul Willem, nici mama, nici tata n-au votat niciodată, nici măcar după al Doilea Război Mondial, când Germania a devenit republică federală. Bunicul Willem era oricum monarhist. De altfel, ar fi susţinut bucuros un nou kaizer - sau rege. N-avea timp de Partidul Nazist. Îi plăcea să vorbească despre Hindenburg, Ludendorff şi kaizerul Wilhelm şi despre cât de buni militari şi oameni de stat erau ei. Spunea mereu că Germania a pierdut Marele Război doar din cauza netrebnicilor de austro-ungari şi că, acum, Germania avea ca şef al guvernului un caporal austriac.

Trist era că, în timpul crizei economice, şase milioane de şomeri hoinăreau pe străzile Germaniei, iar oamenii votau pe oricine credeau ei că ar putea să le schimbe în bine existenţa. Aşa au intrat în scenă Hitler şi al lui Partid Nazist. Despre intrigile, luptele pentru putere, asasinatele şi alte evenimente care au dus la alegerea lui Hitler drept cancelar al celui de-al Treilea Reich s-a scris mult. Un lucru este însă limpede; Hitler a venit la putere în toiul unei crize economice. El a moştenit de la Hindenburg şase milioane de şomeri şi un mal stâng al Rinului ocupat, moştenire rămasă de la Marele Război. Atunci a venit alegerea lui ca Führer al celui de-al Treilea Reich în 1933. Deodată, în 1935, dintr-o trăsătură de condei, toată lumea a avut o slujbă, fără a exista munca forţată, deşi aceasta a început să fie folosită în 1939.

Intenţia lui Hitler era să refacă măreţia Germaniei şi s-o transforme într-o naţiune prosperă. În acest scop, el a aprobat de pildă crearea şi construcţia automobilului Volkswagen, respectiv a primei "Broscuţe", a cărei formă nu s-a schimbat prea mult vreme de jumătate de secol. A vrut o maşină pe care să şi-o poată permite orice german. El mai ştia că, pentru a pune naţiunea pe roate, avea nevoie de o reţea de drumuri. La mijlocul anilor 1930, reţeaua de drumuri nu era într-o stare mai bună decât fusese cu zece ani mai înainte, în timpul Republicii de la Weimar. Pur şi simplu nu erau bani pentru a putea plăti întreprinderile private să remedieze situaţia. Acest mărunt amănunt nu l-a deranjat pe Hitler, care avea ceva cu mult mai valoros decât banii. Avea inimile şi minţile oamenilor.

Capitolul 2. Toată lumea munceşte

Cu ajutorul devotaţilor săi adepţi, Adolf Hitler a creat dintr-o trăsătură de condei RAD, Reichsarbeitsdienst (Serviciul de Muncă al Reichului), în care orice bărbat de peste 18 ani trebuia să servească vreme de doi ani, ajutând la construirea unor linii de comunicaţie, drumuri, căi ferate şi aerodromuri noi sau la îmbunătăţirea celor vechi. De-a lungul anumitor drumuri ori şosele, au fost înfiinţate tabere uriaşe, iar tineri membri ai RAD, echipaţi cu lopeţi şi târnăcoape, s-au pus voioşi pe treabă - şi au făcut treabă. După un an, au fost deschise publicului primele câteva sute de kilometri de şosele, ori "Autobahn", cum erau numite, însoţite de obişnuita paradă a demnitarilor nazişti.

Germanii puteau ajunge într-un timp scurt dintr-un loc în altul. De la Allenstein, în Prusia Orientală, la Berlin şi mai departe, la München, Nürnberg, Stuttgart, Hamburg şi în zona industrială a Ruhrului - totul intra în sfera şoselelor care acopereau acum Germania din toate punctele cardinale. A fost desigur tot ideea lui Hitler ca, în eventualitatea izbucnirii unui alt război, noile drumuri să devină un mijloc convenabil de transfer al materialului de război sau al diviziilor motorizate de la un capăt al ţării la celălalt. În 1945, când au intrat în Germania, Aliaţii au folosit şoselele exact în acest scop, spre disperarea înaltului comandament german.

Toate aceste discuţii despre război ne erau însă necunoscute nouă. Noi nu vedeam decât drumurile, fabricile noi şi căile ferate care se construiau. Radioul, unul dintre proiectele industriale preferate ale lui Josef Goebbels, ministrul nazist al propagandei, ne amintea zilnic cât de măreţ devenise al Treilea Reich sub conducerea lui Adolf Hitler.

Vărul meu Hans mi-a povestit odată despre viaţa sa în RAD, când a venit într-o permisie de zece zile: la ora 6:00, trezirea şi aranjarea paturilor, exerciţii fizice în curte timp de jumătate de oră, pe ploaie, soare sau zăpadă; un mic dejun copios la cantină; apoi, marş în coloane de patru spre locul de muncă sau, dacă construcţia drumului a avansat prea mult, transport cu camionul. Ce privelişte trebuie să fi fost să vezi 50 de camioane încărcate cu membri RAD mergând la lucru, cântând din răsputeri "Die Fahne Hoch" ("Înălţaţi sus steagul", imnul Partidului Nazist) sau alt cântec nazist. Aveau motive să fie fericiţi; trei mese bune pe zi, uniformă şi îmbrăcăminte de lucru gratuite, 26 de mărci pe lună şi posibilitatea de a merge la sfârşit de săptămână în târgurile din apropiere, unde fetele din Bund Deutscher Mädel (BMD, Liga Fetelor Germane, echivalentul feminin al Tineretului Hitlerist), erau nerăbdătoare să-şi petreacă timpul cu un bărbat voinic din RAD. Acasă, în permisie, bărbaţii erau admiraţi de toată lumea şi mergeau ţanţoş prin târg ca păunii, în uniformele lor gri închis, împodobite cu embleme naziste colorate. Vărul Hans a căzut în luptă în a treia zi a campaniei din Rusia, "für Führer und Vaterland" - pentru conducătorul nostru şi patria noastră - se spunea în scrisoarea de care era prinsă o Cruce de Fier Clasa a II-a, acordată post-mortem.

La 1 aprilie 1939, am început şcoala, şi ce zi memorabilă a fost! Era o şcoală nou-nouţă, construită de RAD, un antreprenor de construcţii şi Organizaţia Todt (OT), un grup de constructori civili şi militari care, în timpul războiului, s-a ocupat de multe proiecte de construcţii din Germania şi teritoriile ocupate. Vechea şcoală din zona noastră fusese ridicată la 1870. În urma unui decret dat de Hitler în 1936, s-au construit multe şcoli noi; a noastră era uriaşă, pentru că trebuia să adăpostească copii din alte două zone ale localităţii. În plus, asemenea altor şcoli de la sfârşitul anilor 1930, ea fusese proiectată ţinând seama de un anumit lucru. Luând în considerare doctrina nazistă conform căreia fiecare mamă germană trebuia să nască cel puţin trei copii, ea a fost construită pentru a primi valul de progenituri cu care avea să contribuie fiecare bună germană. Toţi eram de părere că şcoala noastră este una specială fiindcă primise numele de "Şcoala Adolf Hitler" şi Führerul însuşi urma să participe la inaugurare în acea frumoasă zi de aprilie.

Cu două zile înainte de marea deschidere a şcolii, mama ne-a spălat şi ne-a frecat cu peria de era să jupoaie pielea de pe noi. Fratele Len şi-a etalat uniforma nou-nouţă de membru al Tineretului Hitlerist. Eu m-am afişat sfios cu cămaşa albă şi pantalonii scurţi, negri, cu bretele, dar mi s-a dat un steag de hârtie cu svastică să-l flutur cu putere când avea să vină Führerul. Am ajuns la şcoală la ora 9:00. Hitler urma să sosească abia la 11:00, dar noi trebuia să ne aliniem afară printre mulţi alţi oameni care veniseră să-l susţină pe marele bărbat. Soldaţi agitaţi din SA se străduiau să facă ordine în haos. Câţiva oameni în uniformele negre-argintii ale Schutzstaffel (detaşamentul de protecţie, SS), cu armele la îndemână, zăboveau la colţurile străzilor, tratând cu suspiciune pe orice trecător. Membrii fanfarei SA erau în picioare de la ora 6:00 şi suflau în tube şi trompete, cântând de parcă Führerul îi şi putea auzi. La ora 9:00, acesta abia se suia într-un avion aflat la 400 km distanţă.

Orăşelul era plin de oficialităţi ale partidului, membri ai Tineretului Hitlerist, soldaţi în permisie, fete din BDM, ingineri din Organizaţia Todt şi o grămadă de alţi oameni mai mult sau mai puţin importanţi, dar care aveau ceva în comun: dorinţa de a-l vedea pe Führerul celui de-al Treilea Reich.

Încordarea crescu pe la 10:45, când se auzi că Führerul şi anturajul său (Führer Begleit Kommando sau FBK) se aflau la numai trei kilometri depărtare. Stăteam în poziţie de drepţi pe noul teren de joacă al şcolii, dascălii toţi îmbrăcaţi impecabil, lângă poarta principală. Steaguri cu svastica fluturau în vântul slab al dimineţii de primăvară. Apoi, în depărtare se auziră urale: "Sieg Heil! Sieg Heil!", care se apropiau tot mai mult. Porţile terenului de joacă se deschiseră brusc şi intră o limuzină Maybach uriaşă, cu demnitari de rang înalt. Urmă o altă maşină, FBK-ul lui Hitler, apoi intră Führerul însuşi, aflat pe locul din spate al unui Mercedes Benz cu capota deschisă, avându-l alături pe Herman Göring, mareşalul Reichului şi comandant al Luftwaffe. Urmară alte maşini în care se aflau, din câte-mi amintesc, dr. Goebbels, de la Ministerul Propagandei, Sepp Dietrich din SS, gauleiterul Florian şi Robert Ley, de la Frontul Muncitorilor Germani, care, la urma urmei, fusese principalul responsabil de construcţia noii şcoli.

Patru sute cincizeci de şcolari stăteau drepţi. Izbucni un strigăt de "Heil Hitler!" în timp ce Führerul se plimba încet prin faţa adunării, dând ici, colo mâna cu oamenii sau punând o întrebare. Fiecare a primit câte o fotografie semnată. Apoi a fost rândul dascălilor să fie onoraţi. Un lucru care mi-a rămas în minte este acela că, în vizitele oficiale, Hitler îi saluta şi se ocupa mereu întâi de copii. A urmat ceremonia de dezvelire. Sus, pe peretele şcolii, era agăţată o perdea prinsă de o şină, de care atârna un şnur argintiu. Führerul trase de şnur, iar perdeaua căzu, lăsând să se vadă cuvintele "Şcoala Adolf Hitler", scrise cu litere gotice. "Ooo!" şi "aaa!" se auziră dinspre mulţimea care privea şi reîncepură uralele de "Sieg Heil". Hitler petrecu apoi circa 20 de minute inspectând noua şcoală, intrând în clase şi săli. Apoi totul se încheie. Toată suita porni în viteză spre oraş pentru a lua prânzul la sediul Partidului Nazist.

Bineînţeles că am avut liber tot restul zilei, dar ni s-a spus să mergem în oraş să ascultăm cuvântarea Führerului. În orice caz, membrii mai vechi ai Tineretului Hitlerist n-au avut încotro. Aceştia au pornit-o la unison direct de la şcoală spre piaţa oraşului. Nu-mi amintesc prea bine ce a spus Führerul în cuvântarea lui, dar era ceva despre faptul că Regiunea Sudetă aparţinea de drept Germaniei, ca şi Austria şi alte locuri îndepărtate, precum Danzig, teritoriul Memel, Alsacia-Lorena şi Eupen-Malmedy. (Pe unde or mai fi şi astea, gândeam eu pe atunci.) Hitler a mai declarat că nu-i pasă defel ce au de spus Franţa şi Anglia. "Dacă Franţa şi Anglia vor război, să tragă ele primul foc", a zis el. "Puternica noastră Luftwaffe, sub conducerea marelui Herman Göring, va zdrobi aceste ţări!" Aceste cuvinte au fost urmate de aplauze şi aprobare din partea lui Göring. Apoi a venit rândul dr. Josef Goebbels să vorbească, dar el nu a făcut altceva decât să dezvolte discursul lui Hitler. La ora 16:00, cea mai mare parte a circului s-a întors la maşini şi a plecat.

35% REDUCERE pentru 14 titluri semnate de Victor Suvorov 🍀 🌍 📚 📬 🔔 👍

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.