Introducere la Torţionarele lui Hitler

Wendy Lower
Torţionarele lui Hitler. Femei germane pe câmpurile naziste ale morţii
Editura Meteor Publishing, 2016
Traducere din limba engleză de Eugen Damian

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

În vara anului 1992 am cumpărat un bilet de avion pentru Paris, am achiziţionat un Renault vechi şi am plecat cu un prieten la Kiev, străbătând sute de kilometri pe drumurile proaste ale fostei Uniuni Sovietice. A trebuit să ne oprim des. Cauciucurile s-au spart din cauza pavajului zgrunţuros, nu exista benzină, iar ţăranii şi camionagiii curioşi voiau să se uite sub capotă să vadă un motor de automobil occidental. Pe singura autostradă care se întinde între Liov şi Kiev, am vizitat oraşul Jitomir, un centru al fostei Zone de Reşedinţă Evreieşti, care a devenit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cartierul general al lui Heinrich Himmler, arhitectul Holocaustului. Mai spre sud, în Vinniţa, se afla complexul Werwolf, al lui Adolf Hitler. Întreaga regiune a fost odată terenul de joacă al naziştilor, cu toată oroarea aferentă.

Încercând să clădească un imperiu care să dureze 1.000 de ani, Hitler a sosit în această zonă fertilă a Ucrainei - râvnitul grânar al Europei - însoţit de legiuni de dezvoltatori, administratori, oficiali din securitate, "specialişti în problema raselor" şi ingineri care aveau sarcina de a coloniza şi exploata regiunea. Nemţii au bombardat zona de est în 1941, au făcut ravagii în teritoriile cucerite şi au evacuat învinşi vestul în 1943 şi 1944. Atunci când Armata Roşie a reocupat regiunea, oficialii sovietici au pus mâna pe nenumărate pagini din rapoartele întocmite de germani, dosare cu fotografii, ziare şi cutii cu role de film. Au depozitat această captură de război şi au clasificat documentele "trofeu" în arhivele de stat şi regionale care au rămas în spatele Cortinei de Fier vreme de mai multe decenii. Tocmai pentru asta venisem în Ucraina, ca să citesc aceste materiale.

În arhivele din Jitomir am dat peste pagini cu urme de cizme şi margini zdrenţuite. Documentele supravieţuiseră în urma a două atacuri: o evacuare devastatoare organizată de nazişti, inclusiv incendierea dovezilor incriminatoare, şi distrugerea oraşului în timpul luptelor din noiembrie şi decembrie 1943. Dosarele conţineau serii întrerupte de corespondenţă, coli zdrenţuite de hârtie acoperite cu înscrisuri aproape şterse, decrete purtând semnăturile înflorate şi ilizibile ale unor oficiali nazişti mărunţi şi rapoarte despre interogatoriile luate de poliţie, care cuprindeau şi mâzgăliturile tremurătoare ale ţăranilor ucraineni îngroziţi. Mai văzusem şi înainte multe documente naziste la Washington, instalată confortabil în camera de lectură a microfilmelor din Arhiva Naţională a SUA. Dar acum, aflându-mă în clădirile ocupate cândva de nemţi, am descoperit şi altceva în afară de structura brută a materialelor pe care le răsfoiam. Spre surprinderea mea, am descoperit numele tinerelor germane care fuseseră active în regiune în calitate de constructori ai imperiului lui Hitler. Ele apăreau pe inofensivele şi birocraticele liste care cuprindeau educatoarele din grădiniţe. Înarmată cu aceste indicii, m-am întors la arhivele Statelor Unite şi ale Germaniei şi am început să caut mai sistematic o documentaţie despre femeile germane care au fost trimise în est, în special despre cele care fuseseră martore şi participaseră la Holocaust. Dosarele au început să crească, iar poveştile au început să capete contur.

Cercetând arhivele investigaţiilor postbelice, mi-am dat seama că sute de femei fuseseră chemate să depună mărturie şi că multe o făcuseră în mod deschis, deoarece procurorii erau mai interesaţi de crimele odioase săvârşite de colegii şi de soţii lor decât de cele comise de femei. Multe femei au relatat cu o atitudine împietrită şi nepăsătoare ceea ce văzuseră sau trăiseră. O fostă educatoare de grădiniţă din Ucraina a menţionat "chestia aia evreiască din timpul războiului". Ea şi colegele ei fuseseră instruite atunci când, în 1942, trecuseră graniţa din Germania în zonele ocupate din est. Îşi amintea că un oficial nazist într-o "uniformă cafeniu-aurie" le asigurase că nu aveau de ce să se teamă dacă auzeau împuşcături - nu era vorba decât de "câţiva evrei împuşcaţi".

Dacă, în timpul războiului, împuşcarea evreilor nu reprezenta un motiv de îngrijorare, atunci cum au reacţionat femeile în momentul când au sosit la post? S-au întors cu spatele sau au vrut să vadă ori să facă mai mult? Am citit studii ale unor istorici deschizători de drumuri precum Gudrun Schwarz şi Elizabeth Harvey, care mi-au confirmat bănuielile legate de participarea femeilor germane la sistemul nazist, lăsând însă fără răspuns întrebări privitoare la o vinovăţie mai cuprinzătoare şi mai profundă. Schwarz demascase violentele soţii ale unor ofiţeri SS. A vorbit despre una dintre ele, din Hrubieszow, Polonia, care luase pistolul din mâna soţului ei şi împuşcase mai mulţi evrei în timpul masacrului din cimitirul local. Dar Schwarz nu a menţionat şi numele ucigaşei. Harvey stabilise faptul că educatoarele germane fuseseră active în Polonia şi că, din când în când, vizitaseră ghetourile şi furaseră bunurile evreilor. Scopul participării femeilor la masacrele din teritoriile estice a rămas totuşi neclar. Se pare că nimeni nu a cercetat documentele şi memoriile din timpul sau ulterioare războiului, punându-şi următoarele întrebări: au participat oare femeile germane obişnuite la împuşcarea în masă a evreilor? Au participat femeile germane din Ucraina, Belarus şi Polonia la Holocaust prin acţiuni pe care nu le-au recunoscut după război?

În cadrul investigaţiilor postbelice din Germania, Israel şi Austria, supravieţuitorii evrei au identificat femei germane care-i persecutaseră, care nu se mulţumiseră doar să asiste, ci acţionaseră în calitate de torţionare violente. Dar, în general, aceste femei nu au putut fi identificate de supravieţuitori după numele lor sau, după război, acestea s-au căsătorit şi au preluat alte nume, pierzându-li-se urma.

Deşi au constituit resurse limitate ale cercetării mele, în timp a devenit limpede că lista educatoarelor şi a altor activiste ale Partidului Nazist pe care o găsisem în 1992 în Ucraina nu era decât vârful aisbergului. Sute de mii de femei germane plecaseră spre Estul nazist - adică spre Polonia şi spre teritoriile vestice ale zonei care constituise mulţi ani de zile Uniunea Sovietică, inclusiv Ucraina, Belarus, Lituania, Letonia şi Estonia de azi - şi au făcut într-adevăr parte integrantă din maşinăria de distrugere a lui Hitler.

Una dintre aceste femei a fost Erna Petri. I-am descoperit numele în vara anului 2005 în arhivele Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite. Muzeul negociase cu succes achiziţionarea copiilor microfilmate din dosarele fostei poliţii secrete est-germane (Stasi). Printre ele s-au numărat interogatoriile şi procesele verbale întocmite în sala de judecată într-un caz împotriva Ernei şi a soţului său, Horst Petri, condamnaţi amândoi pentru împuşcarea unor evrei pe moşia deţinută în teritoriile ocupate din Polonia. Folosind detalii credibile, Erna a descris băieţii evrei pe jumătate goi care au început să scâncească atunci când ea a scos pistolul. Când a fost presată de anchetator să explice cum de ea, mamă la rândul ei, i-a putut ucide pe aceşti copii, Petri s-a referit la antisemitismul regimului şi la propria ei dorinţă de a ieşi în evidenţă în faţa bărbaţilor. Fărădelegile ei nu au fost cele ale unui renegat social. Mie mi se pare că această femeie era întruchiparea regimului nazist.

*
Nu din întâmplare a fost Europa de Est terenul pe care naziştii şi colaboratorii lor au comis crime în masă. Din punct de vedere istoric, aici era patria unor populaţii evreieşti numeroase, multe dintre acestea devenind, potrivit mentalităţii naziste, periculos de "bolşevizate". Evreii vest-europeni au fost deportaţi în zone îndepărtate din Polonia, Belarus, Lituania şi Letonia pentru a fi împuşcaţi şi gazaţi în plină zi. [...]

Torţionarele lui Hitler şi-au manifestat zelul administrând, jefuind, schingiuind şi omorând pe câmpurile însângerate. Ele s-au amestecat printre sutele de mii - cel puţin o jumătate de milion - de femei care s-au îndreptat spre est. Numai simpla enunţare a numărului lor e suficientă pentru a stabili importanţa femeilor germane în cadrul sistemului nazist al genocidului şi al puterii imperiale. Crucea Roşie germană a instruit 640.000 de femei în perioada nazistă şi aproximativ 400.000 au fost trimise la posturi în timpul războiului; majoritatea acestora au ajuns în zonele din spatele câmpurilor de luptă din teritoriile estice. Ele au lucrat în spitalele de campanie ale armatei şi ale organizaţiei Waffen-SS, pe platformele trenurilor, unde le serveau băuturi răcoritoare soldaţilor şi refugiaţilor, în sutele de aziluri militare, unde socializau cu trupele germane din Ucraina, Belarus, Polonia şi Ţările Baltice. Armata germană a instruit peste 500.000 de tinere pentru posturi de asistenţă - operatoare radio, funcţionare la cartotecă, telegrafiste -, iar 200.000 dintre acestea au activat în ţările estice. Secretarele organizau, urmăreau şi distribuiau masivele resurse necesare pentru buna funcţionare a maşinăriei de război. Nenumărate organizaţii sponsorizate de Partidul Nazist (cum ar fi Asociaţia Naţional-Socialistă pentru Asistenţă Socială) şi Biroul pentru Rasă şi Recolonizare al lui Himmler dispuneau de femei şi fete germane care lucrau pe post de asistenţi sociali, examinatori rasiali, consilieri în domeniul recolonizării, educatoare şi asistente la cursuri de şcolarizare. Într-o regiune din Polonia anexată, care era un laborator pentru "germanizare", liderii nazişti au utilizat mii de profesoare. Alte sute - inclusiv tinerele menţionate în dosarele descoperite la Jitomir - au fost trimise în alte enclave coloniale ale Reichului. În calitate de agenţi ai construirii imperiului nazist, acestor femei li s-a repartizat activitatea constructivă a procesului "civilizator" german. Totuşi, practicile distructive şi constructive ale cuceririi şi ocupaţiei naziste au fost inseparabile. [...]

Generalizările legate de toate femeile germane trebuie cu siguranţă evitate. Dar cum să înţelegem rolul jucat de femei în Holocaust, de la salvator la martor şi ucigaş, precum şi toate celelalte ipostaze intermediare? Cum putem plasa mai corect femeile în cadrul politicii de genocid a sistemului? Împărţirea oamenilor în categorii precum complice şi făptaş nu explică în sine modul în care a funcţionat sistemul şi nici cel în care nişte femei obişnuite au fost martore sau au participat direct la Holocaust. Mult mai relevantă este o privire aruncată asupra distribuirii mai largi a puterii în cadrul sistemului nazist, identificând mai exact cine a făptuit un anumit lucru, asupra cui s-a răsfrânt acea faptă şi unde a avut loc ea. De pildă, o femeie detectiv-şef din cadrul Biroului Principal de Securitate al Reichului a determinat direct soarta a mii de copii, şi a făcut asta cu ajutorul acordat de aproape 200 de agenţi femei răspândite pe teritoriul Reichului. Aceşti detectivi femei adunau probe despre tinerii "degeneraţi din punct de vedere rasial" pe care-i catalogau drept viitori criminali. Ele au născocit un sistem de coduri colorate în timpul urmăririi a 2.000 de copii evrei, "ţigani" şi alţi "delincvenţi" încarceraţi în lagăre de concentrare speciale. Astfel de însuşiri organizaţionale şi funcţionăreşti erau considerate feminine şi potrivite pentru abordarea modernă şi birocratică a "luptei împotriva crimei".

Femeile martore, complice şi criminale prezentate în cartea de faţă au fost identificate pe baza cercetării următoarelor surse: documente germane din timpul războiului, investigarea crimelor de război realizată de sovietici, dosarele poliţiei secrete şi procesele-verbale întocmite în timpul proceselor din Germania de Est, procesele-verbale ale investigaţiilor şi proceselor din Germania de Vest şi Austria, documentaţia din arhiva lui Simon Wiesenthal din Viena, memorii publicate, corespondenţă particulară şi jurnale din timpul războiului şi interviuri cu martori din Germania şi Ucraina. Documentaţia oficială din timpul războiului - cereri de căsătorie în cadrul SS, dosare de personal ale administraţiei civile, arhiva Crucii Roşii şi rapoartele organului administrativ al Partidului Nazist - s-a dovedit valoroasă pentru stabilirea prezenţei femeilor în diverse posturi, pentru detalierea datelor biografice şi elucidarea pregătirii ideologice a organizaţiilor din care făceau parte. Dar astfel de documente, deşi scrise şi dactilografiate de persoane individuale, sunt lipsite de personalitate sau de motivaţii.

Portretele biografice care abundă în experienţe şi puncte de vedere personale necesită cu timpul o mai mare încredere în ceea ce savanţii germani au numit cu o sintagmă potrivită "ego-documente". Acestea sunt reprezentări de sine create de subiect: mărturii, scrisori, memorii şi interviuri. Astfel de relatări postbelice ridică în general probleme serioase, dar, ca surse istorice, nu trebuie respinse. În timp, înveţi să le citeşti şi să le asculţi, să detectezi tehnicile de eschivare, poveştile exagerate şi adoptarea figurilor de stil şi a clişeelor literare. Apoi încerci să le coroborezi pentru a le testa veridicitatea. Totuşi, ceea ce face extrem de valoroase aceste surse este subiectivitatea lor.

Există diferenţe semnificative între mărturisirile făcute în faţa unui procuror, o relatare orală, un interviu dat unui jurnalist sau istoric şi o autobiografie. Naratorul îşi croieşte povestea pentru a ieşi în întâmpinarea aşteptărilor ascultătorului, iar acea poveste se poate schimba de-a lungul timpului, pe măsură ce autorul află mai multe despre trecutul său din alte surse şi întrebările publicului se modifică. Relatările orale publicate în anii 1980, de exemplu, nu prezintă aceeaşi sensibilitate faţă de evenimentele Holocaustului ca memoriile publicate la începutul secolului al XXI-lea. Cele mai recente încearcă adesea să abordeze problema cunoaşterii şi a participării, deoarece martora anticipează faptul că cititorul sau ascultătorul o va întreba: "Ce ştiai despre persecutarea evreilor? Ce ai văzut?" Mai mult decât atât, memoriile - redactate în general de persoane în vârstă - reprezintă de multe ori un proiect de colaborare împărtăşit de un părinte descendenţilor săi. Martorele în vârstă doresc să lase o moştenire, să înregistreze un capitol dramatic în istoria familiei; cunoaşterea faptului că memoriile lor vor fi citite de generaţiile viitoare le împiedică să fie candide sau expresive atunci când îşi povestesc întâlnirile cu evreii, entuziasmul faţă de nazism sau participarea la crimele în masă. Uneori, limbajul acestor relatări este codificat ori sunt oferite doar câteva indicii. În câteva cazuri, am beneficiat de contactul direct cu memorialista respectivă şi am putut cere mai multe detalii.

Nu trebuie plecat de la premisa că memorialistele şi martorele intenţionează să inducă în eroare sau să ascundă faptele şi că un adevăr teribil aşteaptă să fie descoperit. E firesc să reprimi ceea ce e dureros, ca formă de acoperire. Femeile care şi-au publicat memoriile şi-au dorit să fie înţelese, iar vieţile lor să fie confirmate; nu au vrut să fie judecate sau condamnate. Răsfoind o mulţime de relatări, am înţeles cu claritate care dintre ele erau mai credibile.

Consensul desprins din studiile referitoare la Holocaust şi la genocid constă în faptul că sistemele care fac posibilă crima în masă nu funcţionează fără participarea largă a societăţii şi, totuşi, aproape toate poveştile despre Holocaust lasă pe dinafară jumătate dintre cei care formau acea societate, de parcă istoria femeilor s-ar afla în altă parte. Este o abordare ilogică şi o omisiune enigmatică. Poveştile dramatice ale acestor femei scot la lumină latura întunecată a activismului feminin. Ele arată ce se poate întâmpla atunci când femeile provenite din diverse medii şi profesiuni sunt mobilizate pentru război şi, în cele din urmă, consimt să ia parte la genocid.

Introducere la Noi şi Orientul arab

Nadia Anghelescu
Noi şi Orientul arab
Editura Polirom, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

***
Introducere

Cartea de faţă se referă la arabi şi la cultura lor şi presupune din partea cititorului o familiarizare cu informaţiile generale privind arabii şi islamul, informaţii cuprinse şi în lucrările mele anterioare pe aceste teme. Cu toate acestea, cred că nu este inutilă reamintirea unor date esenţiale, care pot contribui la înţelegerea textelor de mai jos.

Pe scurt, "arab" este un etnonim, adică un termen care se referă la etnie (gr. ethnos înseamnă "popor"): prin arabi se înţeleg descendenţii triburilor care trăiau din vechime în Peninsula Arabă, din familia semită (din care arabii fac parte, alături de akkadieni, fenicieni, nabatei, evrei ş.a.), şi care vorbeau o limbă semitică, derivată din protosemitica vorbită de vechii locuitori ai Yemenului de astăzi. Datorită condiţiilor speciale ale vieţii din deşert, civilizaţia vechilor arabi avea în mică parte un caracter sedentar, în puţinele oaze risipite la marginea deşertului, obişnuită fiindu-le migraţia din loc în loc, în căutarea surselor de apă şi a vegetaţiei necesare animalelor ce-i însoţeau şi le procurau mijloacele de trai. Pare un fel de minune faptul că, în aceste condiţii, arabii au creat în perioada preislamică o poezie care a supravieţuit timpului.

Cuceririle arabe, răspândirea noii religii a islamului şi adoptarea stilului de viaţă sedentar pe care acesta îl recomandă credincioşilor s-au produs încă din timpul vieţii Profetului. Poporul care se numeşte "arab" este constituit din vechile triburi arabe şi din cei care au fost arabizaţi în perioada marilor cuceriri. Acestea au dus la răspândirea islamului în lume, la diverse popoare, începând cu cei care se numesc arabi.

Mai apoi, după islam, imperiul arab s-a extins până la limite pe care greu ni le putem imagina astăzi, iar arabii au fost şi constructori de oraşe.

Arabii, adică vorbitorii de limbă arabă, sunt astăzi o mică minoritate în cadrul comunităţii musulmane, care se întinde pe mai multe continente, cuprinzând teritorii diferite şi popoare (etnii) diferite, cu limbi diferite. Nu toţi arabii sunt musulmani, pentru că există comunităţi de arabi creştini, în Palestina şi Siria, în teritorii pe care le locuiesc dinainte de apariţia islamului, de unde uneori au fost alungaţi şi s-au răspândit în toată lumea, până în America de Sud. Pe teritoriul islamului puteau supravieţui şi alte religii, dar acest lucru se întâmplă mai rar în ultima vreme.

Cartea reuneşte o serie de texte apărute în diverse publicaţii din ţară şi din străinătate, începând cu primii ani de după încheierea studiilor mele de limba şi literatura arabă la Universitatea din Bucureşti (1962) şi terminând cu un an sau doi în urmă. Ea a fost precedată de apariţia, în 2009, a lucrării mele Identitatea arabă. Istorie, limbă, cultură, o amplă prezentare a arabilor şi a culturii arabo-islamice din perioada preislamică până la apariţia islamului şi apoi până în vremurile moderne. Teme precum "Arabii şi islamul", "Cuceririle arabe şi constituirea Imperiului arabo-islamic", "Cultura arabă, limba arabă în vechime şi în vremurile moderne" sunt tratate pe larg într-un volum de peste patru sute de pagini.

Nu se pune problema ca o culegere de studii şi articole să se substituie acestei vechi lucrări sau să o rezume, în primul rând pentru că obiectivele lor sunt diferite. Lucrarea anterioară îşi propunea să pună în valoare unele dintre cercetările mele privind naşterea sentimentului identitar la arabi şi dezvoltarea naţionalismului arab în relaţie cu limba, religia şi cultura, sub diversele lor manifestări. Culegerea de faţă reuneşte articole şi studii dintre care unele au apărut pe vremea când aflam eu însămi ce au adus arabii culturii şi civilizaţiei universale şi când mi s-a părut că unele dintre descoperirile mele pot stimula cititorii să meargă cu mine pe acest drum; altele, mai recente, majoritatea scrise în alte limbi decât româna, sunt rezultatul cercetărilor în domenii mai restrânse, cum ar fi gândirea despre limbă în spaţiul arab începând cu secolul al IX-lea. Aceste din urmă "descoperiri" ale mele şi-au găsit relativ puţin loc în volum pentru că sunt mai puţin accesibile nespecialiştilor, dar le-am păstrat aici pentru că ele au influenţat modul în care m-am raportat la alte domenii ale gândirii şi culturii arabe. Fiind vorba de texte publicate la mari distanţe de timp, unele repetiţii în tratarea temelor sunt inevitabile; am păstrat aceste repetiţii în volum.

Temele legate de identitate ("cine suntem noi, de unde venim, cine ne sunt adversarii de ieri şi de azi, identitatea ameninţată, identitatea rănită" şi altele asemenea) ocupă un loc important mai ales în discuţiile din pragul epocii moderne, când însăşi fiinţa naţională a arabilor era ameninţată. Poate să pară excesivă importanţa pe care am acordat-o problemelor limbii arabe literare, importanţă vizibilă şi în numărul mare de texte privitoare la aceste probleme în sine. Limba arabă literară, limba Coranului, a literaturii de înaltă ţinută, a oricăror schimburi verbale care se ridică deasupra cotidianului, se bucură de o înaltă consideraţie şi este elementul care îi defineşte pe arabi ca popor şi naţiune; ea a constituit una dintre temele observaţiilor de mai jos, deoarece este şi una dintre marile teme ale dezbaterilor din lumea intelectuală.

Trecutul este apanajul "nostru"; occidentalii care, în această împrejurare, ar fi "orientaliştii", specialişti ce ar fi urmărit şi urmăresc supunerea celorlalţi, n-ar putea fi obiectivi: acesta este modul de gândire care se reflectă în o parte dintre articolele cu titluri precum "Orientaliştii - denigratori ai Orientului?", "Stereotipuri privind islamul şi lumea arabă", "Orientalistica, pentru şi contra" etc. Cum s-a spus de mult, orientalii nu au o ştiinţă echivalentă cu orientalistica, adică o manieră ştiinţifică de cercetare a "Occidentului": poate şi de aceea unii dintre orientali privesc acest tip de cercetare, atitudinea critică cu care europenii analizează trecutul cultural al "celuilalt", ca pe o intruziune nepermisă a celor care îşi arogă dreptul de a formula singuri sentinţe.

Articolele reunite de mine sub titlul "Cum cunoaştem Orientul arab" propun o perspectivă critică asupra culturii "celuilalt" ce priveşte culturile Orientului ca parte a culturii universale, care nu cunoaşte graniţe, ci doar epoci de dezvoltare. Acesta ar fi spiritul ce am dorit să anime articolele pe care le-am adunat aici: în loc de înfruntare, în probleme care ţin de cultură şi religie, "dialog şi cunoaştere reciprocă".

Ar fi mare păcat, cred, să ne lăsăm antrenaţi de unele manifestări ale resentimentelor care par a străbate o mare parte din Orientul arab, ca şi alte zone, şi să uităm ce au adus arabii civilizaţiei universale, ce au putut să construiască: nu numai cetăţi, ci şi o mare cultură, o mare literatură.

Mă gândesc acum, când sunt atâţia oameni care suferă în lumea arabă, în special la femei, la minunatele femei intelectuale pe care le-am cunoscut acolo şi pe care nimeni nu le-a întrebat atunci când s-au luat marile decizii care ne privesc pe toţi. Aş vrea să le spun, aşa cum le spun ele copiilor lor ca să-i liniştească atunci când îi doare ceva: "E doar un moment şi va trece...".

Cuvânt înainte la În căutarea fiinţei

George Ivanovitch Gurdjieff
În căutarea fiinţei. A patra cale către conştienţă
traducere din limba engleză de Bogdan Brumă
Editura Herald, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

***
Cuvânt înainte

În urmă cu o sută de ani, în Rusia, George Ivanovitch Gurdjieff (1866-1949) a prezentat o învăţătură străveche a evoluţiei conştiente a omului, o ştiinţă uitată pentru a percepe realitatea în sine însuşi şi în univers. Deşi a fost aproape necunoscut în timpul vieţii sale, în anii de după moartea sa, ideile lui Gurdjieff s-au răspândit în toată lumea, inspirând noi generaţii de căutători să caute semnificaţia ezoterică a religiilor tradiţionale. Până acum, primele sale învăţături au fost reproduse doar în fragmente de convorbiri din anul 1915 până în anul 1924, aranjate în ordine cronologică; nu a fost făcută nicio încercare de a prezenta învăţătura în propriile sale cuvinte ca pe un tot închegat.

Gurdjieff a privit cunoaşterea realităţii - ceea ce el numea adevărata "cunoaştere a fiinţei" - ca pe un curent ce curge din vechea Antichitate, trecând din epocă în epocă, de la un om la altul, de la o rasă la alta. El a privit această cunoaştere ca pe un mijloc indispensabil de a obţine libertatea interioară. Pentru aceia care caută să înţeleagă sensul vieţii omului în univers, spunea el, scopul căutării constă în a pătrunde prin acest curent, pentru a-l găsi. Atunci va rămâne doar a şti pentru a fi. Dar pentru a putea şti, ne învăţa el, este necesar să decoperi "cum să ştii".

Gurdjieff a respectat căile tradiţionale pentru transformarea spirituală şi a arătat că abordările lor diferite ar putea fi subsumate uneia din trei categorii: "calea fachirului", care se concentrează pe stăpânirea corpului fizic; "calea călugărului", bazată pe credinţă şi sentimente religioase şi "calea yoghinului", care se concentrează pe dezvoltarea minţii. El şi-a prezentat învăţătura drept a "Patra Cale" care necesită muncă asupra tuturor celor trei instanţe în acelaşi timp. În locul obedienţei credinţei, calea sa solicită cunoaştere şi înţelegere - trezirea unei alte inteligenţe. Dorinţa sa personală, a spus el odată, a fost să trăiască şi să vorbească astfel încât să poată exista o nouă concepţie despre Dumnezeu în lume, o schimbare în orice sens al cuvântului.

Născut în anul 1866 în Caucaz, la frontiera dintre Rusia şi Turcia, din copilărie Gurdjieff a simţit că trebuie să înţeleagă misterul vieţii omului şi a căutat adânc în religie şi ştiinţă pentru a găsi unele explicaţii. A găsit ambele abordări ca fiind convingătoare şi consistente în ele însele, dar sortite să ajungă la concluzii contradictorii, date fiind premisele diferite de la care pornesc. A devenit convins că, separat, nici religia şi nici ştiinţa nu pot explica sensul vieţii omului. În acelaşi timp, Gurdjieff a simţit că o cunoaştere reală şi completă a existat în timpurile străvechi, şi că trebuie să fi fost transmisă pe cale orală din generaţie în generaţie în diverse civilizaţii. A pornit să îi găsească pe cei care aveau această cunoaştere, călătorind pentru o perioadă de mai bine de douăzeci de ani. Călătoriile sale s-au întins din Grecia şi Egipt până în Asia Centrală, incluzând munţii din Hindukuş şi Tibet.

Cu o mică echipă de tovarăşi, Gurdjieff a găsit şi a reunit elemente ale unei cunoaşteri uitate care reconcilia marile credinţe tradiţionale. El a numit-o "ştiinţa antică", dar nu a indicat originea sa sau pe cei care au descoperit-o. Această ştiinţă vedea lumea materiei vizibile aşa cum o face fizica modernă, recunoscând echivalenţa dintre masă şi energie, iluzia subiectivă a timpului, teoria generală a relativităţii. Cercetarea sa nu s-a oprit însă acolo, acceptând ca reale doar fenomenele care pot fi măsurate şi dovedite prin experiment controlat.

Această ştiinţă a explorat de asemenea lumea exterioară a misticului din afara percepţiei simţurilor, viziunea unei alte realităţi, infinită dincolo de spaţiu şi timp. Scopul era să înţeleagă locul omului în ordinea cosmică, înţelesul vieţii omeneşti pe pământ şi, în mod real, să ştie şi să experimenteze în sine însuşi, în acelaşi timp, atât realitatea lumilor finite, cât şi a celor infinite. Această ştiinţă îşi avea rădăcinile în Asia Centrală şi în Egipt, iar principiile sale au fost încorporate în toate religiile tradiţionale. Gurdjieff spunea că ar putea fi numită "creştinism ezoteric", dar a notat că aceste principii au fost dezvoltate cu mii de ani înainte de Iisus Hristos. Ar fi putut fi numită "budism ezoteric" cu originile sale cu mii de ani înainte de Gautama Buddha.

În anul 1912, Gurdjieff a început să adune simpatizanţi în Moscova, iar în 1915 a organizat un grup de studiu în Sankt Petersburg. Doi ani mai târziu, pentru a scăpa de violenţa revoluţiei bolşevice, s-a mutat în Caucaz şi în cele din urmă, în 1922 s-a stabilit în Franţa, unde a fondat un institut pentru a practica învăţătura sa la Castelul Prieuré în Fontainebleau, lângă Paris.

Aşa cum este descrisă în notele biografice de la sfârşitul acestei cărţi, figura emblematică în promovarea celei de-a Patra Căi a fost P.D. Ouspensky. Acesta s-a alăturat grupului lui Gurdjieff în anul 1915 şi a mers cu el în Caucaz. Ouspensky nu a fost un simpatizant obişnuit. Dotat cu o minte cuprinzătoare şi un intelect ascuţit, călătorise mult ca jurnalist, investigând teozofia şi alte tradiţii ezoterice. Din propriile sale experienţe, era convins de posibilitatea unei conştienţe mai înalte. După eşecul contactării unei "şcoli" ezoterice în India, era în căutarea cunoaşterii ascunse pe care Gurdjieff şi tovarăşii săi o descoperiseră. În calitate de scriitor şi de cititor, reprezenta recrutul ideal pentru a primi învăţătura şi a promova cea de-a Patra Cale.

Când l-a întâlnit pentru prima dată pe Gurdjieff, Ouspensky a fost imediat interesat să înveţe ceea ce ştia Gurdjieff despre ezoterism şi despre "şcolile" despre care vorbea. I-a plăcut maniera clară şi precisă a lui Gurdjieff de a vorbi şi, fidel profesiei sale jurnalistice, a păstrat note ce au înregistrat cuvintele exacte ale lui Gurdjieff, deseori în pagini întregi de propoziţii citate. După ce l-a ajutat pe Gurdjieff să formeze un grup în Sankt Petersburg, de-a lungul unei perioade de optsprezece luni, Ouspensky l-a presat să reveleze, pas cu pas, elementele de bază ale ştiinţei sale antice, pe care grupul o numea "Sistemul".

Cu permisiunea lui Gurdjieff, Ouspensky a păstrat înregistrările sale cu aceste discuţii şi mai apoi a aranjat materialul într-un manuscris autobiografic intitulat Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută, în care a scris că în anul 1921 i-a spus lui Gurdjieff "în detaliu despre un plan pe care îl creionasem pentru o carte ce avea să prezinte prelegerile sale din Sankt Petersburg... El a fost de acord cu acest plan".

Din motive menţionate în notele biografice, cartea care expunea învăţăturile nu a fost niciodată scrisă. Până în anul 1924, Gurdjieff a fost ocupat cu institutul său din Franţa şi apoi cu scrierea operei sale monumentale, Despre tot şi toate. Ouspensky a pus bazele propriei sale activităţi în Londra, conferenţiind despre Sistem şi scriind propria carte, Un nou model al Universului. Despărţirea dintre cei doi oameni a împiedicat colaborarea lor. În realitate, Ouspensky nu i-a trimis lui Gurdjieff manuscrisul Fragmentelor până în 1947, anul propriei sale morţi. Gurdjieff a confirmat acurateţea sa şi manuscrisul a fost publicat postum în anul 1949, ca fiind o lucrare originală autobiografică a lui Ouspensky, deşi mai bine de două treimi din aceasta era reprezentată de citate cuvânt cu cuvânt ale lui Gurdjieff (ediţia franceză a purtat titlul de Fragments d'un enseignement inconnu, dar titlul în engleză a fost schimbat în În căutarea miraculosului, pentru a evita confuzia cu o altă lucrare a autorului, Fragmente dintr-o credinţă uitată, publicată în anul anterior).

Prin prezenta lucrare se doreşte împlinirea scopului original al convorbirilor din Sankt Petersburg. Ea reinstaurează expunerea citată a lui Gurdjieff, suplimentată de prelegerile sale timpurii, majoritatea din perioada 1922-1924. Aceste discuţii ulterioare, care au avut loc la Prieuré în Fontainebleau şi în New York, au fost înregistrate şi aranjate de Jeanne de Salzmann, discipolul cel mai apropiat al lui Gurdjieff. Ele au fost publicate în anul 1973, sub titlul Aspecte din lumea reală.

În căutarea miraculosului şi Aspecte din lumea reală rămân cărţile sursă autentice ale învăţăturilor de început ale lui Gurdjieff. Cartea autobiografică a lui Ouspensky recreează în mod viu aventura întrebării sale, dar şi gândurile sale asupra aspectelor critice, incluzând dimensiunile superioare şi interpretarea Eneagramei. Ambele cărţi-sursă conţin material auxiliar despre ideile lui Gurdjieff cu privire la o varietate de subiecte, incluzând educaţia şi arta. În reconstrucţia învăţăturilor sale de început, acest volum restabileşte mai puţin de o treime din În căutarea şi chiar şi mai puţin din Aspecte, lăsând sursele originale a fi citite în vederea unui tablou complet al învăţăturii.

Această carte a fost aranjată şi editată de un mic grup de discipoli ai lui Gurdjieff şi ai doamnei de Salzmann. În afară de acest cuvânt înainte şi de notele biografice, textul constă aproape în întregime din cuvintele lui Gurdjieff, reformulate dintr-o nouă traducere în limba engleză a textului original din limba rusă a Fragmentelor dintr-o învăţătură necunoscută şi, cu permisiunea Penguin Group (USA), din Aspecte din lumea reală. Singura excepţie este prima parte a capitolului II ("Funcţii şi centri"), care a fost elaborată pornind de la lucrarea lui Ouspensky, Psihologia evoluţiei posibile a omului, bazată pe percepţia sa asupra manierei în care Gurdjieff a explicat funcţiile şi centrii "în modul în care sunt prezentaţi în conferinţele psihologice". Cuvintele rostite de către Gurdjieff la momente diferite şi cu diverse ocazii au fost modificate, mai ales în stil şi voce, unde a fost necesar, pentru o prezentare consistentă într-o singură carte. A fost luată precauţia de a conserva folosirea de către Ouspensky a italicelor pentru sublinieri şi a ghilimelelor pentru a semnala cuvintele convenţionale care au un înţeles special.

Cititorii care iau contact cu ideile lui Gurdjieff pentru prima dată ar trebui să fie pregătiţi pentru o provocare iconoclastă ce merge până la fundaţiile modului nostru modern de percepţie a lumii - mai precis, conştiinţa omului şi liberul arbitru, progresul şi civilizaţia şi semnificaţia vieţii omului în univers. Poziţionând sistemul nostru solar în vastitatea Căii Lactee, autorul introduce ideea unei măsuri în definirea lumilor finite şi infinite. El reaminteşte teoriile antice ale cosmosurilor şi statuează că legile fundamentale ce guvernează fenomenele sunt aceleaşi la toate nivelurile, că omul este un microcosmos reprezentând întregul univers. Astfel, realitatea nu trebuie percepută printr-o privire din exterior - o viziune mistică a pământului sau a cerurilor -, ci prin întoarcerea spre interior şi transcenderea timpului şi a spaţiului. Dictonul antic "Cunoaşte-te pe tine însuţi" este invocat în sensul său originar în templul egiptean - o chemare de a ne deschide spre conştienţă, spre a vedea realitatea.

La început, Gurdjieff desfiinţează cunoaşterea modernă, presupus "ştiinţifică", bazată pe percepţiile simţurilor, şi afirmă că realitatea se poate cunoaşte doar printr-un fel special de "autostudiu" ce are loc simultan cu alte metode. În capitolele următoare, el începe prin a arăta că realizarea acestei posibilităţi depinde de propria noastră dorinţă şi efort; nimănui altcuiva nu îi pasă şi nimeni altcineva nu poate face această muncă pentru noi. Apoi, arată principiile învăţăturii sale - dar nu ca adevăruri relevate pentru a fi crezute sau ascultate. Dimpotrivă, primul principiu este ca nimic să nu fie însuşit pe baza credinţei. Cea de-a Patra Cale este, mai întâi de toate, una a cunoaşterii - nu una a credinţei sau a obedienţei. Este o cale a înţelegerii.

Gurdjieff oferă acest sfat cheie pentru înţelegerea scrierilor sale: "Nu luaţi nimic în sens literar. Încercaţi pur şi simplu să prindeţi principiul". Acest îndemn se aplică în mod evident când el vorbeşte despre relaţiile cosmice (spre exemplu, "raza creaţiei" sau "hrană pentru lună") sau conceptele metafizice (obţinerea "corpurilor" transsubstanţiale), dar este aplicabil în egală măsură structurii sale multicerebrale cu privire la fiziologia umană, de care ne avertizează că este propusă "doar ca un plan pentru observarea-de-sine". Nimic nu trebuie luat ad litteram.

Notele biografice admit că Cea de-a Patra Cale este o învăţătură ezoterică a ceea ce Gurdjieff a numit Marea Cunoaştere: ştiinţa uitată a relaţiei omului cu Dumnezeu şi cu universul, care a fost transmisă prin iniţiaţi de-a lungul a mii de ani în Asia Centrală, Egipt şi Grecia. Pasiunea sa pentru a descoperi această cunoaştere a fost cea care l-a diferenţiat de cel mai apropiat prieten al său, un prinţ rus discipol al budismului Vajrayana. Tocmai principiile acestei transmisii ezoterice au fost cele care au hotărât respectivele roluri ale lui Gurdjieff şi ale celor mai apropiaţi discipoli ai săi, Ouspensky şi Jeanne de Salzmann.

Specificul final al ezoterismului este acela de a diferenţia forma exterioară, exoterică a învăţăturii ce este vizibilă celor neiniţiaţi, de cea interioară, respectiv conţinutul ezoteric ce poate fi cunoscut doar adepţilor care o practică. Exteriorul poate fi transmis de o persoană care înţelege doctrina sa, dar interiorul poate fi transmis mai departe doar de un iniţiat care poate, în practică, trăi învăţătura. Gurdjieff face această distincţie în capitolul V asupra religiilor, când deosebeşte învăţarea doctrinei care specifică ce trebuie făcut, de învăţarea cunoaşterii practice a cum să fie făcut. Pentru el, doar o persoană ce poate trăi conform perceptelor lui Hristos are a dreptul de a se numi creştin.

Învăţătura de început a lui Gurdjieff pentru grupul de la Sankt Petersburg şi de la Prieuré se desfăşura în forma exterioară a ideilor prezentate oamenilor care nu aveau niciun fel de experienţă în munca practică pentru conştienţă. Gurdjieff arăta că făgaşul spre realitatea obiectivă era prin "conştienţa-de-sine", dar putea indica direcţia necesară doar în termeni conceptuali, cu ilustraţii din viaţa de zi cu zi. Spre exemplu, relaţia cheie dintre minte, sentimente şi corp era exprimată metaforic prin termenii de vizitiu, cal şi căruţă. În analogia cu o casă cu patru camere, el se referea la "munca" simultană în camere diferite. Şi nevoia pentru un "supra-efort" - adică, unul dincolo de mijloacele obişnuite - a fost transmis ca un extraordinar efort normal, ca împingerea cuiva dincolo de punctul epuizării. Pentru o audienţă nepregătită, Gurdjieff nu putea indica munca practică interioară necesară fie pentru a uni centrii inferiori, fie pentru deschiderea centrilor superiori. În ultimii ani, cu vizitatori din America şi Anglia, s-a bazat pe lecturi din prima sa carte, Învăţăturile lui Belzebut către nepotul său, ca metodă de a-şi împărtăşi învăţătura în termeni alegorici.

Natura ezoterică a învăţăturilor lui Gurdjieff a fost recunoscută de la început de către Ouspensky, care era familiarizat cu scrierile teozofice şi care călătorise el însuşi în India în căutarea unei "şcoli" ezoterice. Când l-a întâlnit pe Gurdjieff, a vrut imediat să afle ce ştia acesta despre ezoterism şi "şcolile" ezoterice. Aşa cum este subliniat în notele biografice, a recunoscut mai târziu că rolul său a fost să promoveze sistemul de idei - forma exterioară a învăţăturii - mai degrabă decât să se angajeze în practica interioară sub îndrumarea lui Gurdjieff. De vreme ce amândoi au văzut învăţătura în termenii ezoterismului, despărţirea lor nu a reprezentat ruptura percepută de către discipolii lor.

Această interpretare, care acceptă distincţia exoteric / ezoteric în ceea ce priveşte învăţătura şi participanţii, contrazice percepţia stabilită pe baza comportamentului lor exterior. Pentru mine este impusă de două fapte cheie citate în notele biografice. În primul rând, Gurdjieff a condamnat învăţătura independentă a lui Ouspensky ca pe o trădare demnă de Iuda Iscariotul, când în realitate, Gurdjieff îl respecta profund pe Iuda ca fiind discipolul loial care a înţeles singur misiunea lui Hristos. La rândul său, Ouspensky a respins în mod altruist Sistemul pe care îl predase timp de douăzeci şi cinci de ani, pentru a permite discipolilor săi să se mute la Gurdjieff. Aceste acţiuni separate, chiar extraordinare, sunt, în viziunea mea, inexplicabile doar dacă cei doi oameni nu acţionau împreună pentru a promova Cea de-a Patra Cale. Pentru a fi siguri, complicitatea lor secretă nu a fost niciodată admisă de vreunul dintre ei sau de doamna de Salzmann, care trebuie să fi ştiut de aceasta. A fost însă confirmată graţie deplasării sale speciale la Londra în anul 1947 pentru a îl invita pe Ouspensky la Paris, unde avea să se reunească cu Gurdjieff. Am fost de faţă când, patruzeci de ani mai târziu, ea şi-a amintit de ultima întâlnire cu Ouspensky, cu nouă luni înainte de moartea lui. Ea a spus că a vorbit cu Ouspensky, care era în lacrimi, până târziu în noapte, despre faptul că nu era posibil să vină la Paris. Atunci el i-a înmânat manuscrisul Fragmentelor, pentru a-l returna lui Gurdjieff. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost felul în care a vorbit despre Ouspensky, ca despre un vechi prieten, cu o profundă afecţiune pe care nu ar fi putut să o fi simţit dacă acesta ar fi trădat omul pe care îl venera ca fiind maestrul său.

Migraţii, iubiri furtive şi valentine

Laurenţiu Orăşanu
Migraţii
Editura Eikon, 2015

Citiţi un fragment din această carte.

***
In memoriam - Laurenţiu Orăşanu: Migraţii, iubiri furtive şi valentine

Un om în deplină forţă creatoare, abia instalat în confortul mental al pensiei, şi care îşi intuieşte sfârşitul foarte aproape, la ce se gândeşte? Cum să dea un sens gestului morţii. Şi cum orice călătorie presupune şi o întoarcere, când şi sub ce formă? - sunt întrebările pe care le ridică Laurenţiu Orăşanu în ultima sa carte Migraţii.

Personalitatea lui Laurenţiu Orăşanu în universul literar este proteică; se vrea autor şi personaj al scrierilor sale ipostaziat în mai multe dimensiuni (pseudonime) ce demonstrează o sensibilitate complexă şi un talent diversificat: Ipse - desemnează eul poetic, Calimero semnează genul umoristic (Dicţionar cu umor geto-dacic), Ghiocel - proză scurtă şi poezie. Scriitorul editează, publică şi susţine singur o revistă de literatură la New York - Conexiuni - pe care o continuă o vreme pe internet, după ce se repatriază. A fost un activ corespondent al site-ului de poezie poezie.ro, cu poezii, proză scurtă, articole de presă. Întors în ţară după un lung exil, este recipientul a numeroase premii literare printre care şi: Premiul pentru proză al Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români - LITERART XXI şi primit în U.S.R., în 2014.

Regretul pentru viaţa curmată prea devreme e transcendat pe calea artei şi în locul lui se instalează firesc speranţa şi posibilitatea întoarcerii. Pornind de la Mitul Reintegrării (Mircea Eliade)şi de la Călătorii în lumea de dincolo (Petru Culianu), autorul imaginează moartea ca pe un experiment al spiritului ce se vrea împrospătat, reînvigorat prin noi forţe creatoare. Tema romanului este migraţia ce se defineşte nu numai prin schimbarea geografiei dar şi a hărţii spirituale. Filozofic, Laurenţiu Orăşanu propune călătoria inversă ca contrapunct al Marii Călătorii. Un spirit, deopotrivă ştiinţific şi umanist, autorul explică energetic acest tip de migraţie; numai un spirit tânăr (ce-şi părăseşte înainte de termen trupul) posedă forţa necesară întoarcerii (în sensul de voinţă, motivaţie a celor ce pleacă lăsând în lume o iubire sau o idee ce trebuie continuată sau valorificată). Prin eroul său Matei Gorganu, autorul propune o rezolvare a enigmei savantului Petru Culianu, ucis în toaleta din University of Chicago. El interpretează această dispariţie ca o intenţie de-a comunica cu acel dincolo. Mitul Reintegrării e deplasat către ideea de simbioză a spiritelor, fenomen ce poate surveni în anumite momente cruciale ale existenţei. Această reprezentare presupune o evoluţie spirituală ce nu ţine doar de istoria formării ca individ, dar şi de fenomene de întoarcere şi integrare parţială a altor spirite. Moartea lui Matei Gorganu nu este o simplă sinucidere ce deschide un joc al presupunerilor despre crima organizată de grupul mişcării legionare din Chicago sau de securitatea română. Ea se impune ca ritual de trecere în scopul cunoaşterii şi a legitimării unei teorii ce aşează Mitul Reintegrării într-o nouă perspectivă.

Romanul are o arhitectură polifonică ce face posibilă curgerea debordantă şi întâlnirea migraţiilor. Personajele îşi încrucişează destinele dincolo de limitele unui ciclu existenţial. Primul capitol urmăreşte exodul unei grupări legionare la Chicago (după condamnarea mareşalului Antonescu) şi surprinde o familie de evrei a cărei istorie este patetic descrisă de bijutierul Sami Weissman aflat la a treia migraţie: Lemberg -Polonia, Bacău-România şi ultima destinaţie New York (1940) (, alungat de mişcarea legionară către un nou pământ al făgăduinţei, după ce se înrolase voluntar şi luptase în armata lui Ferdinand (1914), în scopul naturalizării). Capitolul doi urmăreşte migraţia lui Felix, fata profesorului Chiriacescu - curtată de majoritatea colegilor de an - pentru a-şi uni destinul cu Matei Gorganu (alias Petru Culianu). Matei evadează din lagărul comunist pentru a deveni discipolul profesorului Vlad Mirescu (alias Mircea Eliade) cu o bursă de studii la Roma. În partea a treia, destinele se despică şi demersul alunecă în ezoteric urmărind exclusiv destinul lui Matei Gorganu, aflat şi el la a treia migraţie: Roma, Copenhaga, şi iată-l, în sfârşit, profesor la U-Chicago, deopotrivă indezirabil regimului politic din România şi grupului legionar din Chicago. Epilogul reuneşte în pagină condiţia eroilor la zece ani după moartea profesorului Gorganu. Felix, femeia fatală, cu veleităţi divinatorii moare într-un atac de cord când realizează iubirea incestuoasă a fiicei - rezultatul unei iubiri furtive - cu fratele vitreg pe care-l cunoaşte întâmplător într-o vacanţă în România.

Descoperim o scriitură armonioasă şi zveltă, de esenţă clasicizantă. Structural, prin construcţia şi minuţiozitatea detaliului scenic, întreruperea bruscă şi reluarea firelor narative, este mai apropiată de tehnica cinematografică. Finalizarea lor nu pare esenţială, importantă este trăirea, schimbarea şi impactul istoriei. Istoria este ţesută din vieţile oamenilor ce la rândul lor sunt determinate şi rânduite de istorie. Portretele psihologice - vignete ce pornesc de la modele reale sau autobiografice - sunt imortalizate într-un anumit moment de timp ce ţine de afectul sau amintirea auctorială. De multe ori istoriile se opresc brusc, chiar în punctul lor culminant, constituindu-se ca o peliculă dedicată unei idei sau unui spaţiu socio-cultural, în care epicul se mişcă în subsidiar, ca element estetic de animaţie. Istoriile demonstrează o artă desăvârşită a portretului psihologic, schiţat de multe ori în câteva linii sigure de caricaturist, alteori învăluit în detalii covârşitoare, creatoare de atmosferă. În final, havuzul narativ pune în corespondenţă toate personajele.

Există o densitate şi o conciziune a textului specifică creatorului care nu mai are timp. Un ritm susţinut în care se desfăşoară şi amalgamează destine, o vrie de migraţii transgresează spaţii istorice şi metafizice conduse sau mijlocite de sentimentul intransigent şi irevocabil al iubirii. Iubirea se aşează în afara moralei creştine, este năprasnică şi neîndurătoare, ea consolidează fiinţa şi o determină, îi dă un sens sau urmăreşte împlinirea unui destin exemplar. Aceeaşi vrie şi ritm de sarabandă l-am întâlnit la regizorul Nemescu în filmul California Dreamin' - unde viaţa- dinaintea morţii - forfoteşte, trepidează, are acea viteză, intensitate şi strălucire a călătoriei prin tunelul luminos al celor trecuţi prin moartea clinică, despre care autorul comentează ca fiind singurele mărturii înspre şi dinspre dincolo în care senzaţiile şi percepţiile sunt înlocuite de impresii şi halucinaţii.

În apropierea morţii ce se prefigura cu certitudinea unei boli terminale dintre cele mai agresive, Laurenţiu Orăşanu este fascinat de lumea ezoterică a chiromanţilor, a para-normalilor şi a prezicătorilor. Scriitorul îşi îndreaptă privirea către miracolul acestei lumi în prag de-a o părăsi, evocând fenomene ca Nostradamus, Giordano Bruno sau Petrache Lupu, sfântul de la Maglavit (ciobanul cu darul clarviziunii, căruia "Moşul" i s-a arătat de trei ori). Spiritul magic al lui Culianu, fascinat de lumea şi filozofia Renaşterii, (Marsilio Ficino şi Pico de la Mirandola), este modelul personajului său, marcat de un destin la fel de tragic şi misterios. În viziunea lui Matei Gorganu, aceşti aleşi aud voci sau au viziuni integrând marile spirite ale celor trecuţi dincolo. Ideea se naşte într-o mănăstire din Veneţia, unde Matei descoperă o scrisoare a lui Giordano Bruno către protectorului său Giovanni Moncenigo. Ea vorbeşte de lucrarea "Cena de le Cenere" ce preia şi continuă teoria heliocentrică a lui Copernic, fără ca G. Bruno să fi cunoscut vreodată scrierile fizicianului.

Sintagma "de-aici nu se vede acolo" explică condiţia damnată a omului ce nu găseşte sprijin în "zeii" care pur şi simplu "nu văd" , sau nu înţeleg suferinţa umană. Ea impune o nouă religie, aşa cum îi şopteşte spiritul profesorului Mirescu, în care comunicarea cu dincolo se realizează în două sensuri. Universul lui Laurenţiu O. este populat de spirite ezoterice ce au un destin de împlinit, şi prin urmare, acţiunile lor, oricare or fi ele, sunt justificabile. Religia lor se apropie mai mult de filozofia greacă decât de spiritul creştin. Morala lor este cea a elitelor, a stăpânilor, aşa cum o definea Nietzsche, ce lucrează în sensul dezvoltării şi îmbogăţirii spirituale a societăţii. Felix acţionează condusă de spiritul iubirii. Asemenea Medeii sacrifică tot, lăsând în urmă părinţi, tradiţii, iubiţi, prieteni. Îşi părăseşte iubitul şi pleacă într-o lume necunoscută cu un Jan oarecare pentru a-l întâlni pe Matei şi a se dedica întru-totul carierei lui ştiinţifice Personajele romanului ridică întrebarea pe care Nietzsche o pune în Die fröhliche Wissenschaft (Ştiinţa Voioasă): dacă ne putem imagina că ştiinţa ar fi existat sau atins nivelul de astăzi dacă n-ar fi fost pusă la cale de magicieni, alchimişti, astrologi şi vrăjitoare?

Lumea de dincolo este abordată spiritual, ca modalitate de transcendere a suferinţei. Filozofia autorului se concretizează în acel dincolo există şi ideea că putem să ne întoarcem când dorim; concepte induse prin epifania profesorului ce-l iniţiază în noua religie.

Scriitorul îşi propune o trecere magică abordând terapia scrisului chiar şi pe patul de moarte în spital, când face ultimele corecturi. Moartea autorului în paralel cu desăvârşirea unei creaţii defineşte o poetică ce reproduce ca pattern primul episod al Migraţiilor. Vera, nepoata lui Sami Weissman, o tânără artistă hippie, suferind de o boală necunoscută, nu poate să moară până nu-şi desăvârşeşte tabloul-templu, ce se întinde circular pe zidurile atelierului de creaţie. Episodul trimite la legenda Meşterului Manole şi la templul Iuliei Haşdeu. Zidul pe care Vera pictează are semnificaţia durabilităţii creaţiei şi este în acelaşi timp un sanctuar sau un portal către dincolo prin care comunicarea cu defunctul va rămâne viabilă pe calea artei. Iconografia Verei aduce o religie "hippie" provocată de dispariţia profetului ei: John Lennon. Părinţii Verei a căror destine s-au despărţit cu 40 de ani în urmă (Simona Weissman şi Adrian Georgescu, simpatizant activ al grupării legionare din Chicago) se vor regăsi prin fiica lor în acest spaţiu sacru - punte peste timp.

Laurenţiu Orăşanu este şi autorul iubirilor furtive. Înainte de-a se concretiza într-un ideal, iubirea este un joc, o cavalcadă, o căutare sau un instrument de cunoaştere. Ea nu istoveşte şi nici nu acţionează în detrimentul virtuţilor eroului, ci le potenţează sau se constituie ca sursă de inspiraţie şi energie. Un ideal ludic, impudic şi cavaleresc al iubirii aparţine deopotrivă femeilor şi bărbaţilor, în afara oricăror pre-concepţii moral-creştine. Idealul feminin nu este soţia castă, dedicată copiilor şi casei, ci femeia atot-cuceritoare, fatală, superioară bărbatului, devoratoare, meşteră şi fără scrupule în ale iubirii. În ciuda unei aparente frivolităţi, femeia caută iubirea perfectă care trebuie să corespundă modelului şi idealului ei.

Se observă o evoluţie a sentimentului iubirii de la genul scurt (Totul pe alb -culegere de povestiri), unde modelul erotic este mecanicist, la roman - unde erotismul devine doar o dimensiune importantă a fiinţei ce-şi arogă drepturile tinereţii şi frumuseţii.

Autorul aşteaptă cu stoicism ultima migraţie şi regretul plecării din lume este escamotat în speranţa întoarcerii oricând dorim. De aceea, Matei se vrea, precum autorul, călător etern între două lumi. Matei se pregăteşte pentru experimentul trecerii şi urmăreşte o dispariţie care să-i aducă notorietatea (asemenea artistului ce-şi desăvârşeşte opera în ultimele zile de viaţă.)

Eroul se surprinde dintr-odată în jocul unor preocupări bizare: şahul, pe care-l practică miraculos cu mutările marelui campion Emanuel Lasker, jurnalismul anti-comunist şi presa favorabilă monarhiei. Profesorul îi revelă epifanic legătura cu spiritul evreului Wolfi Eisen, camarad de regiment cu Sami Weissman. Wolfi moare în tranşee, unde juca şah orb purtând cu el cartea cu mutările celebre ale lui Lasker. Sami nu e altul decât străbunicul noii sale iubite Patty, ce intră în posesia cărţii lui Lasker după moartea prietenului său. Locuit de spiritul lui Wolfi, prin acel fenomen de întoarcere controlată şi integrare a spiritelor, Matei îşi explică înclinaţia subită către religia şi filozofia iudaică. Spiritele alese deţin această calitate de-a efectua călătoria invers fără riscul de-a se întoarce în persoana unui troglodit.

Autorul încearcă o elucidare a misterului morţii lui Culianu, propunând varianta sinuciderii, la care eroul, angajat în proiectul călătoriei în două sensuri, nu se gândise până n-a intrat în posesia pistolului oferit de Adrian Georgescu (bunicul iubitei şi omul de bază al lui Malcu, şeful mafiei legionare din Chicago). Eroii acţionează în sprijinul unei idei sau instituţii ce le conferă un sens existenţial şi o misiune de credinţă. Malcu şi Andrei se manifestă sub semnul jurământului dat legiunii, Felix îşi pune toată priceperea şi energia în cariera lui Matei, Marcel Dragoman - spionul post-revoluţionar rămâne fidel securităţii care l-a educat şi l-a scos din mizerie. Gorganu se sacrifică pe altarul ştiinţelor ezoterice

Toate personajele contribuie la crearea imaginii crimei perfecte: telefoanele de ameninţare, victima care îşi invită călăii la aceeaşi oră în cabinetul său, pentru a îndepărta obiectul delict ce ar fi putut fi interpretat ca o sinucidere. Convocarea victimelor la ora morţii anunţă o formulă ritualică a trecerii.

În subsidiarul acestui demers cu aparenţă de thriller, răzbate pluralitatea lumilor, configurarea destinelor într-un arbore de decizie, puterea extraordinară a gândului ce poate controla conştiinţe. Precum în tragedia greacă, destinul eroilor este predeterminat şi revelat prin arta premoniţiei cu care eroul cochetează prin emisiuni televizate despre telepatie şi clarviziune, unde Patty serveşte ca mediu.

Aspecte ale peisajului socio-politic românesc se reliefează documentar, echilibrat, fără parti-pris-uri, analiza în evantai urmăreşte mai multe perspective, reliefând ipoteze sau puncte de vedere. Spre deosebire de fanaticii Malcu sau Rădoianu - securistul în rezervă catapultat pe rol după revoluţie, atât Andrei cât şi Marcel Dragoman îşi simpatizează şi compătimesc victima dar sunt gata să ucidă în spiritul misiunii încredinţate de legiune sau securitate. De-asemenea amândoi vădesc simpatie pentru regele bătrân şi inofensiv. Structura de thriller din partea a doua a romanului conferă o anume tensiune dramatică, dar în fapt, toate aceste intrigi încurcate constituie în accepţiunea autorului instrumente ale sorţii controlate sau induse de eroul ce vrea să-şi asigure notorietatea post-mortem. Detaliile scenetelor ce aduc profesionalismul înalt al securistului în periplul său Amsterdam-Toronto-NY sunt excesive şi de multe ori gratuite. Tot acest arsenal de schimbat plăci la maşini, paşapoarte, deghizări, procurat pistoale în ţara în care oricine poate fi purtător de arme, sunt demne de un James Bond.

Matei nu numai că-şi atrage proprii călăi pe care-i recunoaşte aşa cum cândva a recunoscut-o pe Felix, dar îi şi absolvă de crimă, îndeplinind el actul al cărui semnificaţie ar fi însemnat îndeplinirea misiunilor celor doi.

Geografia spirituală a migraţiei trece prin mitul Marii Călătorii într-o perspectivă filozofică nouă, a celui care-şi pregăteşte temeinic şi conştient trecerea. Ea este imaginată ca o migraţie către acel "dincolo" de unde se poate întoarce oricând - "controlat" - să ne locuiască cu spiritul sau cu opera pe care o lasă în urmă.

Migraţii rămâne viabilă prin punerea în ficţiune a unor fenomene socio-istorice de interes pentru înţelegerea destinului României pe întinderea unui secol în paralel cu resuscitarea ideii de spirit universal într-o viziune filozofică nouă. Acel homo universalis al renaşterii îşi găseşte explicaţia în teoria "călătoriei" în ambele sensuri prin care spiritele se integrează în sensul continuării şi elucidării marilor idei ce n-au putut fi rostite în întregime pe parcursul meschin al unei vieţi. "Călătoria" inversă, atunci când poate fi "controlată", devine benefică pentru omenire în măsura în care spiritul universal se îmbogăţeşte.

Numele eroilor nu sunt întâmplătoare. Profesorului Mirescu asistă la miracolul lumii, căruia îi caută semnificaţii. Numele face aluzie la Pico de la Mirandola, obiectul cercetărilor lui Petru Culianu. Gorgan, cuvânt de origine orientală, are semnificaţia unei movile peste un mormânt străvechi. Numele anunţă destinul morţii pe care eroul are forţa să şi-l construiască singur şi sugerează deopotrivă reprizele reiterate ale spiritului în această lume şi conexiunile lor în material.

Tema migraţiilor stă în centrul preocupărilor scriitorului Laurenţiu Orăşanu. Ea vizează biografia autorului îmbrăcând diverse forme: anecdota, povestirea, romanul şi poezia în variate şi ingenioase formule prozodice. În ultimul său roman, Laurenţiu Orăşanu integrează ficţional migraţiile terestre în Marea Călătorie - ca ultimă experienţă existenţială şi creatoare a scriitorului, dar tema apare mai întâi în volumul de versuri Cronica lui Ipse şi alte valentine (Editura Timpul, 2004) şi în volumul de povestiri, Totul pe alb (Editura Semne, 2014), superior din punct de vedere estetic romanului.

Proza scurtă (Totul pe alb) defineşte o scriitură poetică, subtilă, de o mare sensibilitate. Laurenţiu Orăşanu este poetul adolescenţei surprinsă cu un umor nostalgic, fin şi debordant: Vocaţia unui agent de circulaţie, Ultima noapte a adolescenţei. Poetul urmăreşte anii de şcoală, ai serviciului militar, anii de formare. Remarcabilă este povestirea artă poetică ce conferă titlul volumului (Totul pe alb). Autorul este nemulţumit de autenticitatea scenelor erotice din scrierile sale. Muza scrisului este iubirea. O femeie într-un pardesiu negru se lipeşte senzual şi olfactiv de trupul lui în tramvaiul ce merge spre Miciurin. Lasă un număr de telefon asigurându-l languros că "nu e ce-ai putea crede". Coboară şi dispare urcând treptele mănăstirii Caşin. Scrisul e, prin urmare, un har, o conexiune cu divinul, el apare şi dispare enigmatic - e un număr de telefon, nu trebuie decât să-l chemi - după cum îi face semn femeia desenând cu mâna un cerc în jurul urechii în timp ce coboară.

Tema iubirii e concretizată într-un erotism exacerbat şi excesiv, dar se anunţă şi în pas de vals şi parfum de trandafiri roşii - în Maman Giselle; o povestire cu iz romantic în care Eros şi Thanatos îşi găsesc expresia perfectă în episodul cu bătrâna ce moare retrăind un moment sublim cu fiinţa iubită. În urma unui atac cerebral şi a pierderii memoriei, Giselle se întoarce în lumea de-odinioară în care a fost cu-adevărat fericită, îşi pune rochia albă şi pălăria ce au aparţinut acelei lumi şi se pregăteşte pentru o seară la Ritz, unde căpitanul Stamatescu o va cere în căsătorie. Motivul divinaţiei, surprins la limita între artă şi ştiinţă în ultimul roman, apare şi în proza scurtă. La ghicitoare este o "La ţigănci" eliadescă. O suită de road-stories (Saint Louis, New York-Las Vegas-... California) - realizate cinematografic - se constituie într-un periplu autobiografic ce înscrie experienţa americană fără parti-pris -uri, cu plusurile şi minusurile ei.

Laurenţiu Orăşanu este şi poet şi încă unul autentic. În Cronica lui Ipse şi alte valentine, se vădeşte un adevărat maestru al prozodiei, se joacă cu cuvintele cu uşurinţa şi profesionalismul unui scamator ce pare că ţese la pânza poeziei fără cel mai mic efort. Ludicul conferă la prima vedere o uşurătate a versului ce alunecă, prin forţa de expresie şi calamburul cuvintelor, în epigramă sau parodie, dar la o evaluare mai atentă, sensibilitatea şi arta poetică se impun. Înainte de-a se grupa în carte, poeziile apar pe site-ul poezie.ro sub pseudonimul Calimero, şi se înscriu adesea ca un dialog poetic "de portrete" cu colegii de breaslă ce publică pe acelaşi site.

Într-o poezie de notaţie poetul propune un univers tehnologic de Păcală modern, digitalizat, populat cu biţi, bugs, viruşi, telefonie şi alte vieţuitoare binare. Mare creator de atmosferă, înfăţişează o lume împestriţată, de şaradă prin care strecoară subtil manifestul poetic, ridicând jocul în prelungirile lui abisale: Calculatorul lui Ipse: "În colţ lucea un Pentium IV" / Lângă ceaunul gros de tuci, O oaie-l privea idolatru, / Şi rumegând făcea clăbuci.... El i-a întrebat cumva în şoaptă / Ce caută-n eter hai-hui, / I-au spus: De la Ignat aşteaptă / Pe Ipse şi cronica lui.". Ironia, şaga, burlescul răzbat din fiecare vers prin construcţia butadei şi arta rimei.

Ca univers poetic, prin rima încifrată se apropie de Leonid Dimov, atât că forma e riguros fixă şi nu alternează versul alb cu rima. Poetul se auto-persiflează, ironia îi defineşte poetica, se recunoaşte în poezia lui Dimov: Am vrut să fiu poet oniric: "Priveam, de mic, poeţii-onirici, / Mi se păreau frumoşi şi cinici, / Mergeam pe jos, pe Dimitrov, / Un pas în urma lui Dimov."

Sentimentul iubirii se concretizează din anii de şcoală unde este asociat cu tezele de mate sau meciurile de fotbal (Şoapte de dor). Apoi iubirea delirează în proiecţii cazone, instrumentalizată cu recuzita câmpului de luptă: archebuza, reduta, binocularii. În cetatea cu creneluri andaluze (Reduta andaluză), se semnează tratate de pace cu iubita. Iubirea este un fel de chemare la arme - o luptă crâncenă, fără cauză, ea se reliefează mereu ca o bătălie pierdută: Cetatea cu creneluri andaluze / Tu ai predat-o-n zori, cu un ştergar, Am adormit visând, pe archebuze, / Cu-o ultimă scânteie de amnar / Şi un tratat de pace-nscris pe buze.

Ciclul Valentinelor - aluzie la sărbătoarea moştenită în ţara de împrumut - alternează rimele încrucişate cu cele împerecheate, trivializând în favoarea curgerii impetuoase a versului precum sângele nerăbdător şi fierbinte prin venele valentinelor. Lumea e o forfotă de valentine: sore medicale, curtezane, doctoriţe, ghicitoare - un univers în care feminitatea răzbate la tot pasul. A treia valentină reprezintă un adevărat festin gastro-erotic: "Şi de la fuste la sandale / Văd şlefuiri monumentale / Copane rumenite bine / Nu guşti la alte Valentine... / Şi-n plin delir papilo-gastric / Constat că am stomacul spastic. /

Iubirea sfârşeşte în cămările încărcate cu aromele senzuale ale lui Emil Brumaru sau în descendenţa lui Ion Pillat ce cântă Cămara de fructe. Poetul abordează senzual şi voluptuos miesmele şi gustul mâncărurilor ce devin emanaţii ale ideii de femeie, în poezia "Cămări nostalgice". Absenţa iubirii este asimilată unei cămări goale, pustiite care-şi pierde culorile şi aromele. Cămările nostalgice definesc deopotrivă un univers matematic, erotic şi cazon, preluând expresionist suferinţa poetului: "Rătăceam prin cămări, mă priveau borcanele goale, / Dulceaţa de vişine toată fugise-n clătite, / Pisici languros măsurau perimetrul la oale, / Torceau iar şi iar amintirile lor smântânite. /... Atârnă ciorchini stafidiţi pe o sfoară de iută, / Îi scutur şi cad ca stindarde de-armate învinse / ". Deliciile femeii dispărute se contopesc cu gusturile uitate ale cămării. Poetul rămâne împietrit în euforia pierdută a nunţii, iubirea nu mai e recuperabilă: "Sunt singur în toată cămară, ca sus pe redută, / Am tălpile-n sânge şi-n ceara de nuntă sunt prinse."

Volumul Cronica lui Ipse şi alte valentine experimentează formele fixe ale poeziei, inspirate de poeţi clasici sau moderni. Urmează ciclul rondelelor parodizante: "Rondelul mahalalelor", "Rondelul curtezanelor", "Rondelul dinozaurilor" - cu tentă politică ce într-un limbaj cifrat face apologia dinozaurului; el, de fapt, nu a dispărut ci s-a adaptat la noile condiţii, acum când globul s-a mai încălzit, dar oul dinozauresc a rămas de prăsilă. Poeziile aduc uneori construcţii sintactice ce repetă prozodic sau muzical poeme cunoscute: "Bărbatul", "Lapte, vin şi revoluţie" ("Sunt tânăr, doamnă", Mircea Dinescu), Mae (Mioriţa), "Blonde şi şoareci", "Cezarul şi brokerii" (referinţe eminesciene: "La steaua", "Împărat şi proletar"). Portretele poetice de factură umoristică, adresate colegilor de pe poezie.ro, încearcă o formulă mixtă, fiind un soi de balade-epigrame-parodii. Balada electronului se încheie cu o tentă argheziană: "De n-ar fi electronii, n-ar fi nici Internet, / Iar noi în loc de chaturi am sta la tabinet. / Aşa că pentru omul, ce-a scormonit atomul, / Am scris poemu-n care îşi creşte electronul" În "Balada şemineului" focul sacru al şemineului se eternizează sorescian prin prezenţa electricităţii. "Balada Romtelecomului" este o glosă cu metrică şi ritm eminescian. "Rondelul mahalalei" aduce o tentă simbolistă, o monorimă şi atmosferă minulesciană.

Sunt urmărite pe rând toate formulele prozodice: epigrame, ghicitori, zicale, mirări, legi, nimericuri - ce sunt echivalente sintactice ale acelor limericks (poezii populare ce ţin de folclorul saxon): "Era în deşert un dud crud, / Crescuse stingher şi zălud. / Un câine a trecut, / şi dudu-a crezut / că plouă în deşert doar pe dud". Alte poezii abordează teme livreşti: "Odiseea modernă", "Don Quijote la Salamanca". Parodia nu adresează autorul sau textul literar ales ca model poetic, ci relaţionarea acestor creaţii cu actualitatea unei lumi superficiale şi mercantile în care adevăratele valorile sunt depreciate sau integrate mecanic.

O nouă estetică a poeziei se prefigurează abstract în "Prescomante şi frintuşi", unde limbajul poetic este descentrat sau inventat cu excepţia cuvintelor de legătură (conjuncţii şi prepoziţii) şi câtorva verbe, singurele care dau un sens epic dicteului. Limbajul născocit nu are nimic din tonalitatea incantaţiilor barbiene sau magia cântecului de înger al lui Matei Gavril (Lavola-dolada, lavoladolid./ Sufiexodimero uburumabora). Poezia trimite mai degrabă la "glorii şi cronopii" lui Julio Cortazar. O anumită muzicalitate susţinută de alternanţa şi aliteraţia consoanelor împreună cu rima ingenioasă conferă organicitate poeziei: "Prescomante hipertate de glosturi, / Mistornisite că vin delibosturi... / Că frintuşii înfrintoşau pe la zosturi / Prescomante hipertate de glosturi."

Revenit din migraţii, regăsindu-se în matricea stilistică românească, scriitorul părăseşte graţios această lume, propunând corespondenţe literare şi metafizice legate de iminenta sa dispariţie. Romanul Migraţii - o autoscopie a psihiei ultragiate de un destin stupid - nu aduce cu sine lamentaţie sau spaimă în faţa necunoscutului, ci oferă un sens măreţ şi constructiv condiţiei artistului.

(Pe 13 februarie 2016 s-a comemorat la Ploieşti un an de la trecerea în nefiinţă a scriitorului urmată de lansarea "Migraţiilor" la care au participat Bedros Horasangian şi Christian Crăciun. O altă lansare a cărţii a avut loc la librăria Eminescu în Bucureşti, pe 20 februarie 2016. Avem credinţa că autorul a călătorit invers cu aceste ocazii, s-a integrat spiritului viu al audienţei şi s-a bucurat de recunoaşterea ultimei sale creaţii.)

(NY, mai 2016)

Despre Psihic şi materie

Marie-Louise von Franz
Psihic şi materie
traducere din limba germană de Ida Alexandrescu
Editura Herald, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

***
Despre Psihic şi materie

Marie-Louise von Franz a fost una din importantele colaboratoare şi continuatoare ale lui C.G. Jung. Cărţile sale au început să fie cunoscute şi cititorilor români, pînă acum fiind traduse Psihoterapie. Experienţa unui practicant jungian şi Dimensiuni arhetipale ale psihicului, la Editura Herald, Visele şi moartea, la Editura Nemira. O menţiune aparte pentru traducerea şi comentariile pe care Marie-Louise von Franz le-a făcut tratatului alchimic Aurora Consurgens, atribuit lui Toma din Aquino. Traducerea şi comentariile au fost incluse în volumul 14/3, Mysterium Coniunctionis, al Operelor complete ale lui C.G. Jung, traducere în limba română la Editura Trei, semn al preţuirii activităţii colaboratoarei sale. Recent cărţilor doamnei Marie-Louise von Franz traduse în limba română li s-a mai adăugat una: Psihic şi materie (Bucureşti, Editura Herald, traducere din limba germană: Ida Alexandrescu, 2016, 350 p). Este un fapt demult acceptat că evoluţia psihiatriei în secolul al XX-lea a stat sub semnul descoperirii inconştientului, pornind de la existenţa unei realităţi psihice dincolo de conştiinţa eului. Cei doi descoperitori ai inconştientului au fost Sigmund Freud şi C.G. Jung, discipol al primului; la un moment dat cei doi s-au despărţit, una din fericitele despărţiri intelectuale! Jung va înţelege prin psihic totalitatea conştiinţei, va accentua caracterul de normalitate al anumitor complexe, va studia arhetipurile în formele lor psihice de manifestare, va pune în evidenţă echivalenţa sensului în abordarea sincronicităţii, va încerca să arate că numărul este singurul element prin care putem percepe ordinea lumii, teme pe care Marie-Louise von Franz le prezintă în relaţie cu ştiinţa, cu mitologiile, cu filosofia.

Publicarea integrală a operei lui C.G. Jung, încheiată apoteotic cu tipărirea unei scrieri asupra căreia autorul a păstrat şi cultivat misterul, Cartea Roşie, apărută postum, îngăduie să se vadă amploarea preocupărilor şi studiilor sale, care trec mult dincolo de graniţele inerente oricărei discipline, în acest caz psihiatria. C.G. Jung a fost un înaintemergător, a redescoperit contemporanilor alchimia şi gîndirea orientală, nu a respins aprioric nici o cale de cercetare care îl putea apropia şi mai mult de tainele psihicului, de înţelegerea lumii, a naturii "care conţine totul, deci şi necunoscutul... inclusiv materia." Pe urmele prietenului său Richard Wilhelm, C.G. Jung s-a apropiat de cîteva texte fundamentale ale gîndirii chineze, printre ele Yi Jing şi I Ching, primul dintre ele construit integral pe principiul sincronicităţii, noţiune prin care Jung ne invită să contemplăm în acelaşi timp domeniile complementare ale psihicului şi materiei, domenii pînă atunci privite separat, după cum observă M.-L. von Franz. Sincronicitatea se referă la aspectul unitar al existenţei care transcende conştiinţa, ceea ce Jung numea unus mundus, ceea ce filosofia medievală numea "Sapientia Dei". Jung duce gîndul mai departe şi face o apropiere între unus mundus şi mandala, omologul său psihic; mandala a fost folosită ca instrument de divinaţie pentru explorarea "cunoaşterii absolute" şi a fost folosită o lungă perioadă de la Ramon Llull pînă la Leibniz, pe fondul unei reaprecieri a căutărilor alchimice; pentru Jung, spiritul lui unus mundus ar fi mercurul alchimic, adică "inconştienţa originară, care conţine în ea toate contrariile".

Una din marile enigme ale oamenilor din vechime dar şi vremurile noastre este timpul, fluxul temporal oscilînd între trecut, prezent şi viitor. M.-L. von Franz face o pertinentă incursiune în străvechi credinţe despre timp pentru a ajunge la cercetări moderne; scriind despre timpul linear şi timpul ciclic, autoarea consideră că înţelegerea acestora este facilitată de imaginea spiralei, simbol în care Jung vedea conştientizarea sîmburelui sufletului, a sinelui. Dar timpul nu este numai măsurarea prin mijloace tehnice, există şi o experienţă subiectivă a timpului care variază de la individ la individ. Pornind de la Yi Jing şi visele pacienţilor săi în care evenimente exterioare relevau un sens simbolic similar cu cel al imaginilor onirice, Jung avea să observe că "în astfel de momente, psihicul şi materia nu par a mai forma realităţi separate, ci se regăsesc, într-un mod ordonat, într-o singură situaţie simbolică semnificativă. Totul se întîmplă atunci ca şi cum lumea fizică şi psihică nu ar fi decât faţetele unei singure şi unice realităţi." Subiect complex şi paradoxal, timpul a preocupat nu doar pe filosofi, de la Platon la Bergson, relativitatea sa a fost exprimată şi în basme, avem şi noi exemplul tulburătorului basm Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, dar şi în straturile profunde ale inconştientului. Într-un model schematic în cercuri concentrice, de la exterior către interior se succed timpul egoului, inconştientul personal, aionii arhetipali şi aionii de reînnoire a sinelui; în centru este butucul gol al roţii, domeniul nontimpului, butucul despre care scria Lao Zi: "Treizeci de spiţe se unesc în butucul roţilor: În golul din centru constă folosirea lor", iar în marginea gîndului înţeleptului chinez, Marie-Louise von Franz notează: "Cu cât ne apropiem de cercul exterior, cu atât pătrundem mai mult în domeniul timpului în forma sa familiară."

Este ştiut că în jurul anului 1930 C.G. Jung s-a apropiat tot mai mult de alchimie, atît prin lecturile traducerilor textelor chineze făcute de Richard Wilhelm, cît şi prin scrierile alchimice în greacă şi latină, Marie-Louise von Franz fiind cea care ordona textele alchimice, iar unde era cazul făcea traducerea lor. Un autor a cărui operă a fost studiată de Jung a fost Zosimos, un învăţat grec din secolul al III-lea d.H., care a scris despre Anthropos, zeul-om, "prăbuşit sau coborât în materie, care trebuia eliberat şi salvat de către oameni din legăturile acestei lumi materiale şi trecătoare." În opinia lui Jung, aici este vorba despre un proces inconştient de proiecţie, iar omul-zeu nu va fi căutat într-un spaţiu metafizic şi în afara lumii, ci în materia însăşi, materia care conţine misterul zeului încarnat, ceea ce în limbajul omului modern, scrie M.-L. von Franz, este secretul Sinelui, totalitatea omului care transcende eul conştient. Mult timp, mare parte din psihic se situa în afara individului, ţinea de materia animată a universului. Jung afirma că diferenţierea dintre spirit şi materie este etichetarea a două manifestări ale fiinţei în sine pe care omul le experimentează: "cea spirituală în interior, iar cea materială în exterior".

Una dintre ideile antichităţii pe seama căreia a nuanţat C.G. Jung a fost cea a unei unice naturi, unde se întîlnesc fiinţa şi nefiinţa, idee care a dispărut odată cu apariţia creştinismului, dar care va fi reîntîlnită la misticii arabi, Sohrawardi vorbind despre o a treia lume, mundus archetypus subtil. Este lumea arhetipurilor care are a face cu profunzimile spiritului uman, o lume a imaginaţiei creatoare, aşa cum apare la Ibn'Arabi, o lume a similarităţii şi armoniei cum o descriu cu nuanţele fireşti Ramon Llull, Marsilio Ficino, Paracelsus, Giordano Bruno, Robert Fludd, Leibniz. Jung se desparte de Leibniz într-un singur punct: "pentru el legătura transversală sincronistică a evenimentelor nu constituie o regulă generală. În realitatea empirică, evenimentele sincronistice observabile nu se produc decât în mod sporadic şi neregulat. Pentru Jung tocmai aceste cazuri singulare sunt cele care caracterizează sincronicitatea", notează M.-L. von Franz. Contribuţiile autoarei la teoria sincronicităţii elaborate de C.G. Jung depăşesc sfera de interes a psihiatrului, a clinicianului, intrînd în dialog deopotrivă cu colegi, dar şi cu filosofi şi oameni de ştiinţă, cum ar fi Stephen E. Braude, Hans Bender, John Beloff, Hubert Reeves, David Bohm. Sincronicitatea, în viziunea lui Jung, indică o creaţie continuă (creatio continua), în care timpul este un intermediar între ceea ce este posibil şi ceea ce există; unus mundus, lumea Una, transcende dualitatea psihic-spirit reprezentarea sa cea mai potrivită fiind sphera inteligibilis, a cărei simbolistică a fost admirabil surprinsă de Meister Eckhart: "Dumnezeu este un cerc incomensurabil şi nemăsurabil, care cuprinde spiritul vast al omului sub forma unui punct care - comparat cu imensitatea de neconceput a lui Dumnezeu - este atât de mic încât nici nu poate fi numit." Fichte vedea în imaginea sferei infinite simbolul Eului nostru creator şi absolut în psihic. M.-L. von Franz observă că s-au produs schimbări şi în privinţa raportării oamenilor de ştiinţă la divinitate, Gnoza de la Princeton, cartea lui R. Ruyer aducînd o viziune mai dinamică asupra realităţii materiale, aşa cum Jung aducea o viziune dinamică a arhetipurilor inconştientului. Omul occidental este în căutarea sensului, un univers static ar fi ceva intolerabil: "În timp ce occidentalul vrea să desăvîrşească sensul lumii, orientalul se străduieşte să găsească desăvârşirea acestui sens în om"; dincolo de alternanţa sensului şi a nonsensului, "lumea în care am fost născuţi este brutală şi crudă, şi în acelaşi timp, de o frumuseţe divină", scria Jung.

Timp, sincronicitate, psihic, materie, vis, sînt teme pe care C.G. Jung le-a abordat în cărţile sale, sînt teme pe care Marie-Louise von Franz le prezintă cu acribia binecunoscută, într-un demers plin de erudiţie, de armonia şi de bucuria cunoaşterii, de admiraţie pentru întîlnirea cu C.G. Jung. La finalul unuia din capitole scria că unul dintre marile merite ale lui Jung este că nu a lăsat o doctrină formală, ci a deschis mai multe uşi către nebănuite posibilităţi creatoare. Pe una din uşi va pătrunde cîndva cel ce va descifra tainele din Cartea Roşie...

Memoriile unui foarte actual Săgetător

Vintilă Horia
Memoriile unui fost Săgetător
Editura Vremea, 2015
Ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă şi Silvia Colfescu

Citiţi un fragment din această carte.

***
Memoriile unui foarte actual Săgetător

Destinul lui Vintilă Horia (18/31 decembrie 1915 - 4 aprilie 1992) nu este un roman, ci o adevărată epopee. Iar Memoriile unui fost Săgetător reconstituie primele "cânturi" ale acestei epopei. Născut la Segarcea (Dolj), unde tatăl său, inginerul agronom Caftangioglu, lucra pe Domeniile regale, viitorul premiat Goncourt a luat calea exilului când nu avea decât un an, din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. Familia dinspre mamă se trăgea din sudul Moldovei, judeţul Vaslui, iar bună parte din copilărie şi majoritatea vacanţelor de mai târziu Vintilă Horia şi le-a petrecut fie la Aldeşti, lângă Roman, fie la Bălţaţi, actualmente Valea Râmnicului, de lângă Râmnicu Sărat. Cu o paranteză semnificativă în Basarabia, unde s-a şi născut fratele său mai mic, Alexandru. Memoriile descriu anii de încolţire şi de coacere intelectuală a unui gentleman valah. Familia joacă un rol esenţial, printr-o serie de personalităţi din mediul militar, administrativ, cultural, dar şi stilul de viaţă interbelic, european-interbelic, înlocuit, după Al Doilea Război, în Est, cu barbaria sovietizantă, în Vest, cu inodorul, însă comodul, American way of life. Lectura acestei cărţi ar trebui să producă un dublu efect: anamnestic şi terapeutic. Generaţiile născute în Europa după al Doilea Război consideră ca un datum lipsa unei identităţi europene. Ei bine, cartea lui Vintilă Horia ne reaminteşte ce suntem: europeni. Şi nu de ieri, de alaltăieri, nu de la Yalta sau din 1989, ci din vremea Papilor şi a Împăraţilor romani sau bizantini.

Vintilă Horia a fost un cavaler în cel mai autentic şi medieval sens al cuvântului. Respecta şi preţuia valorile militare (unul dintre unchii săi, Alexandru Caftangioglu, dându-şi eroic viaţa în bătălia de la Turtucaia), dar în acelaşi timp detesta violenţa. Cel mai bine l-aş defini prin sintagma, aparent contradictorie, "anarhist creştin de dreapta". Există în acest sens o pagină revelatorie, din care citez un fragment: "Îmi dau seama că lucrul cel mai greu de ajuns în secolul al XX-lea este să poţi rămâne liber, să fii un om liber, desfăcut de orice grupare, de orice partid, de orice fel de mafie mai mult sau mai puţin secretă. Mi-am dat seama de această dificultate de când eram foarte tânăr, însă pot spune că, în afară de grupări literare şi artistice, de Academii de acelaşi fel ţinând de mai multe ţări, am izbutit să rămân în afara oricărui fel de înregimentare, deci în afara oricărui fel de sprijin partinic. Tot ce am reuşit să realizez, în mai mic sau în mai mare, a fost opera teribilei mele înfruntări solitare cu viaţa şi cu societatea. Îmi dau seama cât e de greu pentru cei mai mulţi din contemporanii mei să creadă că o astfel de poziţie e posibilă. Zilele trecute, de 10 mai, sărbătorind la o biserică din Madrid, cineva m-a luat de o parte şi mi-a spus: - Sunt convins că dumneata faci parte din... (şi a spus numele unei puternice organizaţii internaţionale), pentru că te descurci prin viaţă mai bine decât alţii. I-am spus că sunt un om liber şi că nu am fost niciodată susţinut de nimeni, în afară de alţi oameni liberi. - Nu, nu, mi-a răspuns, m-am gândit bine, de multă vreme încerc să-ţi aflu o definiţie şi să-ţi descopăr secretul şi sunt convins, orice mi-ai spune, că faci parte... Nu i-am mai oferit niciun fel de argument în favoarea libertăţii mele pentru că mi-am dat seama că discuţia era inutilă. (...) Era un om incapabil să conceapă o existenţă ca a mea, pentru că era fasonat, fără ştirea lui de altfel, de făgaşul secolului care nu mai admite excepţii. L-am lăsat în plata Domnului - şi niciodată această expresie, care repune în evidenţă justiţia ultimă, nu mi s-a părut mai justă -, şi am plecat."

Fidel structurii sale sufleteşti, ADN-ului său "metapolitic", cum îi plăcea să spună, Vintilă Horia n-a fost afiliat unei ideologii politice, contrar insinuărilor şi acuzelor care încă se perpetuează, cu o indecenţă revoltătoare. Între 20 şi 24 de ani a avut un episod naţionalist, concretizat în colaborări literare şi jurnalistice la Gândirea, Sfarmă Piatră, Meşterul Manole, Ţara etc. Da, Vintilă Horia a fost un anticomunist visceral, un om de dreapta, în sensul autentic al termenului, a fost un creştin practicant, a fost un elitist, iar aceste crezuri nu se iartă într-o Europă dominată, dar încă nu răpusă, de "intelectuali" filocomunişti, atei şi demagogi. "Procurorii" fără operă şi fără bun-simţ de astăzi, care ar face bine să-şi numere caprele foarte râioase din propriile familii înainte de a-i condamna pe alţii, vor găsi, dacă vor deschide acest volum extraordinar, o mărturie despre interbelicul românesc şi despre postbelicul european cum rar ne-a fost dat să întâlnim. Episoadele din Bucureştiul anilor 1930, fermentul revistei Gândirea, grupul de la Meşterul Manole, revistă întemeiată de Vintilă Horia împreună cu Axente Sever, Ion Mirea, Ion Frunzetti, Alecu Gregorian et comp., încercările junelui diplomat de a ţine piept, în timpul scurtei sale misiuni la Viena, umilinţelor venite din partea Germaniei naziste, convertirea la idealul estetico-religios al sfântului Francisc din Assisi, anii de sărăcie, dar şi de entuziasm cărturăresc din Italia şi Argentina, apoi din Spania alcătuiesc una dintre cele mai palpitante "povestiri iniţiatice" din literatura secolului XX.

E trist să constat că un scriitor de talie internaţională, cunoscut şi apreciat în toate culturile mari de pe planetă, câştigător al faimosului Premiu Goncourt (1960) pentru romanul Dieu est né en exil, prieten cu Fellini, Heisenberg, Georges Matthieu, Gonseth, Toynbee (doar câteva din personajele volumului Viaje a los centros de la tierra, Călătorie la centrele pământului, Barcelona, 1971), a rămas un cvasinecunoscut în propria lui ţară. Recuperarea întregii sale opere şi redactarea unei biografii se impun de urgenţă ca un act de patriotism elementar. Vintilă Horia întruchipează cele mai banale (dar uitate), vetuste (dar veşnic actuale), dispreţuite (dar necesare) valori umane: cinstea intelectuală, curajul, patriotismul, politeţea, hărnicia, talentul. Modelul său, pe planul carierei, a fost Duiliu Zamfirescu, scriitorul vrâncean, autorul celebrului roman idilic Viaţa la ţară, ambasador rafinat, cu diferite însărcinări diplomatice la Roma, Istanbul, Atena sau Bruxelles. Dar, la nici 30 de ani, visul lui Vintilă Horia, de a deveni un al doilea Duiliu Zamfirescu al culturii române, s-a spulberat. Internat în două lagăre de către nazişti, după ocupaţia sovietică de la 23 august 1944, el alege calea exilului: în Italia, Argentina, Spania, Franţa şi din nou Spania până la moartea survenită în aprilie 1992.

L-am cunoscut la Villalba (în casa unde locuieşte astăzi fiica sa, Cristina, la începutul anului 1992, cu puţin înainte de a ne părăsi. Îi adusesem o scrisoare de la Pan Vizirescu, pe care-l cunoscusem prin 1987 şi pe care îl frecventam aproape săptămânal în locuinţa situată vis-à-vis de Facultatea de Limbi străine de pe strada Pitar Moş. Alături, pe aceeaşi stradă, aveam să aflu în 1992, se afla casa părintească a soţiei lui Vintilă Horia, devenită sub comunişti sediul unei ambasade. Pentru autorul romanului Dumnezeu s-a născut în exil, întâlnirea cu revista Gândirea, condusă de Nichifor Crainic, cel mai aerisit, competent şi inteligent teolog pe care l-a avut ortodoxia în secolul trecut (şi nu vorbesc în calitate de critic literar de pe malul Dâmboviţei), a reprezentat o revelaţie. Chiar şi după ce şi-a creat propria revistă, Meşterul Manole, tânărul poet şi publicist a continuat să preţuiască şi să publice în Gândirea. În clipa în care i-am înmânat, la începutul anului 1992, scrisoarea de la Pan Vizirescu, glasul i s-a înecat pur şi simplu în lacrimi. Scrisoarea aceea trezise un noian de amintiri şi nostalgii. Peste câteva săptămâni aveam să aflu de boala neaşteptată ale cărei simptome (afectarea memoriei, afazie) apăruseră cumva peste noapte. Am refuzat să-mi iau rămas bun de la el. Împreună cu "tizii" mei madrileni, Cristian Langa şi Cristian Arieşanu, am mers la clinica privată din Madrid, unde fusese internat, dar n-am avut puterea să intru în salon. Am rămas pe hol şi m-am rugat pe fondul unui horcăit continuu, venit deja de pe lumea cealaltă. Peste câteva zile l-am privegheat, cei trei Cristian, alături de soţia, de fiicele sale, de prieteni şi admiratori, în capela aceleiaşi clinici private. Slujba a fost săvârşită de preoţi catolici, aşa cum şi-a dorit, iar pe sicriu i s-a desfăşurat un drapel tricolor. Îmi amintesc de faptul că toate emisiunile de ştiri de la televiziunile şi radiourile spaniole i-au consacrat o atenţie deosebită. Iar profesorii de la Teologie ne prezentau nouă, celor trei români, condoleanţe, ca şi cum am fi pierdut o rudă apropiată. Datorită lui Vintilă Horia m-am simţit în Spania ca într-o Românie civilizată.

Cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la naştere, i-am transmis doamnei Cristina Horia, fiica mai mică a scriitorului, prin intermediul doamnei Marilena Rotaru, un mesaj ale cărui urmări nu le bănuiam niciunul dintre noi. O rugam să caute cu atenţie în biroul tatălui ei un Jurnal inedit în franceză, despre existenţa căruia ştiam de multă vreme, dar fără să îndrăznesc forţarea publicării. Nu mică mi-a fost uimirea când, o săptămână mai târziu, am aflat că se descoperise un dosar conţinând 248 pagini inedite, dactilografiate (Vintilă Horia scria direct la maşină) cu numeroase inserturi manuscrise şi corecturi, pe coperta căruia scrie, de mână, Memoriile unui fost Săgetător. Aşadar un text în româneşte, cu atât mai preţios cu cât, până în 1989, Vintilă Horia nu scrisese proză decât în franceză, spaniolă şi italiană. Conţinutul acestui dosar apare, acum, pentru prima dată în România, la Editura Vremea, sub îngrijirea mea şi a Silviei Colfescu, prin intercesiunea doamnei Marilena Rotaru, autoarea unui film-interviu admirabil despre / cu autorul Scrisorii a şaptea, al Unei femei pentru Apocalips şi al Jurnalului unui ţăran de la Dunăre. Redactarea Memoriilor a fost întreruptă de moarte, dar şi aşa ele au o valoare excepţională constituind încă o izbândă a culturii noastre interbelice. Limitele acestei Prefeţe mă constrâng la esenţial. Începute în 1985, într-o staţiune din Elveţia, continuate în 1986 şi reluate în 1991, Memoriile unui fost Săgetător (aflăm din primele pagini de ce se intitulează aşa) merg din copilăria petrecută în Oltenia, Basarabia, sudul Moldovei şi Bucureşti, până în 1957, când scriitorul se instalează în Spania şi când încolţeşte ideea scrierii, în franceză, a romanului Dieu est né en exil. Cine doreşte să înţeleagă sine ira et studio ce s-a întâmplat, pe plan politic, cultural şi spiritual, în interbelicul românesc, cine doreşte să cunoască, la sursă, un capitol din epopeea dramatică a exilului românesc, cine doreşte să intre în fondul sufletesc al unuia dintre cei mai rafinaţi "spadasini intelectuali" ai secolului XX, cine, în sfârşit, tânjeşte după o baie sănătoasă de luciditate nu are decât să parcurgă Memoriile lui Vintilă Horia. Alături de Jurnalul fericirii, de Memoriile lui Mircea Eliade, de convorbirile cu Theodor Cazaban din Captiv în lumea liberă, ele ne lămuresc asupra unei epoci pline de contraste şi paradoxuri, dar situată la cel puţin un nivel deasupra celei actuale.

(Cristian Bădiliţă, România, în exil, 8 nov. 2015)