Svetlana Aleksievici
Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor
Editura Corint, 2015
Traducere din limba rusă şi note de Antoaneta Olteanu
Citiţi un
fragment din această carte.
*****
Pretfaţă. Cernobîl all inclusive!
Când fraţii Arkadi şi Boris Strugaţki publicau în 1972 celebrul lor roman SF
Picnic la marginea drumului, nu
şi-ar
fi putut imagina, nici în cele mai negre vise, că Zona descrisă în
roman va deveni realitate paisprezece ani mai târziu, în ţara lor, URSS.
Conform ideologiei oficiale, Zona nu avea cum să apară în patria
sovietelor. Doar URSS construia cele mai sigure reactoare nucleare din
lume care "ar fi putut fi instalate chiar în Piaţa Roşie, atât de
fiabile erau".
Nu a fost aşa. Pe 26 aprilie 1986, lumea avea să intre în epoca
Cernobîl. Explozia reactorului numărul patru va deveni cel mai mare
dezastru nuclear civil din istoria omenirii. Zona este o realitate în
toată monstruozitatea ei. La fel ca în cartea SF a fraţilor Strugaţki,
Zona este un infern pe pământ, guvernat de propriile legi. Aici lumini
dansează deasupra câmpului, praful ridicat de vânt are culori ciudate,
se nasc copii cu mutaţii genetice, populaţia a fost evacuată, regiunea,
interzisă şi păzită de patrule militare, dar oameni stranii
şi-au făcut din Zonă locul în care trăiesc. Ei sunt Călăuzele reale în Zona reactorului de la Cernobîl.
Ei sunt o parte dintre personajele cărţii Svetlanei Aleksievici,
Dezastrul de la Cernobîl,
care, din păcate, nu este deloc SF. Celelalte personaje care depun
mărturie în carte sunt soţiile lichidatorilor morţi, mamele copiilor
născuţi fără organe, chimişti, fizicieni, academicieni, soldaţi care au
participat la operaţiunea de stingere a incendiului de la reactorul
patru şi la curăţarea Zonei. O lume prăbuşită, un univers distrus. O
lume şi un univers care pentru supravieţuitori nu mai au sens. Pentru că
oamenii nu pot înţelege dezastrul tehnologic care
s-a
abătut asupra lor. Nu întâmplător cuvântul "război" apare aproape în
fiecare pagină. În faţa unui asemenea cataclism, oamenii nu au alt
reper, nu pot să se raporteze decât la catastrofa războiului trăit de
cei mai în vârstă sau povestit generaţiilor mai tinere. Atunci însă
ştiau cu cine luptă, cine era inamicul. Acum nu au ştiut nimic.
"Dar nu ni
s-a spus că factorul cel mai important de contaminare radioactivă este locul. Iar ofiţerii care
ne-au dus la Cernobîl un singur lucru ştiau: trebuie cât mai multă votcă, ajută în caz de radiaţie."
Nu li
s-a spus nimic. Lumea întreagă nu a aflat nimic până când ţările din Europa Apuseană nu
s-au
confruntat cu niveluri alarmante ale radiaţiilor în aer şi au dat
alarma. Abia atunci conducerea sovietică a vorbit despre un accident la
centrala atomoelectrică de la Cernobîl, Ucraina. Dar pompierii şi
soldaţii au fost trimişi să oprească radiaţiile cu lopata şi roaba.
Eroismul acestor oameni a salvat milioane de alte vieţi din Europa şi
din întreaga lume. Fără echipament special, lichidatorii au izolat
reactorul şi sursa de radiaţii. Vor plăti
într-un chip cumplit. Povestea lor este în paginile care urmează. Şi a familiilor lor. A oamenilor care
s-au îmbolnăvit, a copiilor care
s-au născut şi a copiilor care nu
s-au mai născut.
În pădurile din Ucraina şi din Bielorusia, în satele pustiite
s-au
întors animalele sălbatice. Vulpi, lupi, câini sălbăticiţi stau acum în
şcolile unde altădată învăţau copiii şi în casele sătenilor evacuaţi.
Unii nu au suportat exilul şi
s-au întors
ilegal. Trăiesc în Zonă cu animalele sălbatice, deşi ştiu că totul în
jur este contaminat. Izotopii radioactivi nu pier decât în sute de ani.
Până atunci se acumulează în frunze, în iarbă, în copaci, în pământ, în
tot ceea ce este viu, pentru a se transforma din nou în praf radioactiv
când corpul în care au sălăşluit se întoarce în ţărână. Morţilor de la
Cernobîl li
s-a interzis să se odihnească în cimitire obişnuite pentru a
nu-i
contamina pe morţii care nu avuseseră nimic de a face cu radiaţiile
nucleare. Dar carnea vitelor şi porcilor de la Cernobîl a fost
amestecată pentru salam şi cârnaţi şi vândută pentru a se evita paguba.
"După primele probe era clar că nu ni se aducea carne, ci adevărate
deşeuri radioactive. În Zonă turmele erau păscute în schimburi. Păstorii
veneau şi plecau, mulgătoarele erau aduse numai la muls. Fabricile de
lapte îşi îndeplineau planurile. Verificam. Nu era lapte, erau adevărate
deşeuri radioactive. Laptele praf şi cutiile de lapte concentrat de la
fabrica de lapte Rogaciovo au fost multă vreme folosite la cursurile
standard despre sursele de radiaţii. Şi, între timp, se vindeau în
magazine, la toate chioşcurile de alimente. Când oamenii au început să
nu mai cumpere laptele de la Rogaciovo, acesta a început să fie ţinut în
depozite. Apoi cutiile au apărut fără etichete."
Iar parcurile de maşini şi utilaje abandonate în Zonă care nu au mai
apucat să fie îngropate au fost demontate de hoţi şi vândute ca piese de
schimb în talciocurile de pe cuprinsul URSS, la fel ca şi mobila,
televizoarele şi aparatele de radio rămase în casele abandonate.
A fost dezastrul care a premers prăbuşirii comunismului şi Uniunii Sovietice.
"Pentru că în istorie o să rămână împreună - prăbuşirea socialismului şi
catastrofa de la Cernobîl. Au coincis. Cernobîl a accelerat prăbuşirea
Uniunii Sovietice. A aruncat în aer imperiul."
"Dar acum, după Cernobîl, totul
s-a schimbat. Şi viaţa la fel.
S-a schimbat lumea, acum nu mai pare eternă. Pământul parcă
s-a micşorat, a devenit mic.
Ne-am pierdut nemurirea, uite ce
s-a întâmplat cu noi. Am pierdut sentimentul veşniciei."
Svetlana Aleksievici
şi-a construit cartea din
monologuri. Sunt vocile celor de la Cernobîl. Vocile care povestesc
inimaginabilul suferinţelor prin care au trecut. Vocile ţăranilor de la
colhoz care întreabă ce este radiaţia şi de ce este periculoasă dacă
nimeni nu o simte. Vocile vânătorilor angajaţi să ucidă animalele
domestice din satele evacuate. Vocile soldaţilor puşi să îngroape
pământul în pământ, să îngroape satele abandonate.
"După Cernobîl ţara a pierdut 485 de sate şi cătune: 70 dintre ele sunt
îngropate pentru eternitate în pământ. În război a murit fiecare al
patrulea bielorus; astăzi, fiecare al cincilea trăieşte pe teritoriul
contaminat. Sunt 2,1 milioane de oameni, dintre ei - 700.000 de copii.
Printre factorii scăderii demografice radiaţia ocupă locul cel mai
important. În regiunile Gomel şi Moghilău (cele care au suferit cel mai
mult în urma catastrofei de la Cernobîl), mortalitatea a depăşit
natalitatea cu 20%."
Vocile piloţilor de elicopter care au trebuit să zboare deasupra
reactorului în curentul radioactiv pentru a arunca tone de nisip şi
beton prin acoperişul distrus de explozie. Vocile şoferilor care au mers
cu camioanele şi vehiculele militare în lung şi în lat pe drumurile
prăfoase ale Zonei. Vocile comandanţilor şi vocile soldaţilor. Vocile
specialiştilor care
şi-au dat seama ce se
întâmplă, dar nu au avut voie să spună nimic. Vocile celor care au fost
trimişi în Zonă fără echipament de protecţie, dar înarmaţi cu
kalaşnikovuri pentru că se vorbea despre acţiunile ostile ale
duşmanilor, doar totul se desfăşura în plin Război Rece,
nu-i aşa?
Dar universul paradoxal al Zonei găzduieşte şi alte voci. Sunt cei care,
în pofida tuturor ororilor, au găsit în Zonă un adăpost, un loc mai
sigur decât cel avut înainte, deşi aşa ceva pare imposibil. Refugiaţi
dintr-un cumplit război civil izbucnit
într-una dintre fostele republici sovietice de după prăbuşirea imperiului au găsit adăpost în Zonă.
Svetlana Aleksievici îi găseşte şi pe ei şi le oferă un loc între
monologurile din carte. De ce o face? Nu sunt oameni de la Cernobîl, nu
au avut de a face cu dezastrul atunci când acesta
s-a
produs. Ei au venit mai târziu, după 1990. Şi totuşi de ce? Poate că
este singurul caz în care Zona oferă ceva în afară de disperare şi
moarte. Pentru nişte oameni care abia au scăpat cu viaţă din mijlocul
unui război unde vecinii se ucideau între ei, Zona
s-a
dovedit mai puţin înspăimântătoare şi, aparent, mai puţin periculoasă.
Este unul dintre paradoxurile acestui loc. În rest, nicio lumină, nicio
undă de speranţă în vocile de la Cernobîl. Doar câteva întrebări.
"De ce avem nevoie? Să răspundem la întrebarea: e capabilă naţiunea rusă de o reexaminare globală a întregii sale istorii, cum
s-au dovedit a fi în stare japonezii şi germanii după cel
de-Al
Doilea Război Mondial? Avem destul curaj intelectual? Nu se spune nimic
în această privinţă. Se vorbeşte despre piaţă, despre vouchere, cecuri.
O să mai supravieţuim încă o dată, toată energia ne duce spre asta. Dar
sufletul e părăsit. Omul e din nou singur. Şi atunci de ce sunt toate
astea?"
Vocile de la Cernobîl întreabă. Sunt întrebări valabile pentru toată
omenirea, mai ales că accidentele nucleare au îngrozit din nou după
Fukushima. Omenirea se poate distruge atât de uşor. Cernobîlul o
dovedeşte şi Zona este modelul de lume care
s-ar naşte în urma unui dezastru atomic. Nu, nu este SF,
s-a
petrecut aici, în Europa. Ascultaţi vocile de la Cernobîl din paginile
acestei cărţi care a făcut deja înconjurul lumii. O lume din ce în ce
mai mică şi mai periculoasă. Iar la sfârşit veţi fi fericiţi că soarele
răsare, că păsările cântă şi iarba nu e fosforescentă. Pentru cei
nemulţumiţi cu atâta lucru, lumea modernă are răspuns. Senzaţii tari la
Cernobîl, agenţiile de turism oferă excursii în Zonă. Chiar lângă
reactor! Ce dacă sarcofagul de beton care acoperă unitatea numărul
patru, pentru care au murit sute de oameni,
s-a fisurat şi scapă aerosoli radioactivi! Este epoca
all inclusive. Cernobîl
all inclusive!
