După o serie de experimente textuale materializate, până acum, în
proze scurte incluse în diferite volume colective, Pavel Nedelcu
plonjează pentru prima dată în apele ficțiunii de cea mai largă
respirație. Și o face, să o spun de-a dreptul,
fără să își ia colacii de salvare obișnuiți. Nu pariază, bunăoară, nici
pe o poveste alertă și fluentă, nici pe descrierea minuțios-empatică
a unor medii sociale considerate pitorești sau a unor personaje
reprezentative, care să aibă toate șansele să devină memorabile. În
schimb, mizează serios pe o serie de convenții metaficționale pe care
unii prozatori optzeciști le considerau must-uri
ale narațiunii, în timp ce, dimpotrivă, nu puțini dintre reprezentanții
ultimelor promoții literare de la noi nu conteneau (și, în unele
cazuri, nu contenesc încă) să le dezavueze.
Surprinzător, prin urmare, în acest debut datat 2022 - și care marchează editorial cel de-al
doilea premiu obținut la Concursul "Primul roman", organizat de Editura
Litera în cursul anului trecut - vom regăsi numeroase strategii și
trucuri narative trecute de câteva decenii în lista de convenții
structurale sau formale specifice postmodernismului. Pe de o parte,
putem astfel identifica: fragmentarea voită a fabulei, prin lungi
divagații cu rost sociopolitic, identitar, dar mai ales meta-literar;
schimbarea unghiurilor de percepție a unora dintre evenimentele care îl
au drept protagonist sau la care asistă, ca martor, aparent banalul
Franz; micile structuri poietice, ritmate și rimate, strecurate
în discursul auctorial pentru a îndepărta atenția de la unele scene,
dialoguri sau figuri esențiale în schema epică; "spoiala subțire a déjà-vuurilor"
ce funcționează ca un nou semnal de alarmă în privința raporturilor
realitate-ficțiune, autentic-contrafactual etc.; repetarea cu minime
(sau medii) variații simbolice a unor scene sociale ori domestice, însă
neapărat pentru un plus de edificare a sensurilor ficțiunii; cultivarea
palinodiei sau a retractării, dar și a concentrărilor tip epitomă, prin
intermediul cărora naratorul îi întinde o mână de ajutor cititorului
impacient ori neatent; apelul lucid la confuziile, suprapunerile și
alterările identitare, menite a complica și mai tare ițele acțiunii -
oricum amânate dinadins; transferul de conștiință dinspre personajele
umane înspre cele obiectuale (precum, să spunem: tavanul meditativ,
glonțul Excalibur, rămas prizonier în rama de fier a acoperișului din
sala de așteptare a Gării, cartoful pai separatist ori gazele din aerul
matinal respirat de domnul Franz); propunerea urmată de descâlcirea
analitică a mai multor variante de final pentru același nod factual (v.
cele trei versiuni asupra furtului taburetului de sub pianina Steinway)
ș.a.m.d.
Pe de altă parte, ne întâmpină, până aproape de final, auto-demistificarea
continuă din partea autorului (ca instanță producătoare de text și care
încearcă de la bun început să îi stabilească și codul de lectură). De
aici, desigur, avertizarea repetată a cititorului că se află în fața
unei speculații extinse, produsă de o conștiință scripturală liberă să
își aleagă procedeele, tehnicile și convențiile, fie ele cele specifice
literaturii mainstream sau celei de consum. Între ele, spre exemplu, chiar anticiparea semnificațiilor metaficționale printr-o uvertură cu aparență utilitară și alonjă teoretică, numită chiar Instrucțiuni de utilizare a produsului
și încheiată cu un avertisment fără drept de apel, pe care vocea
auctorială o va repeta atât de mult încât o va transforma în laitmotiv
romanesc: "Literatura este speculație: ca speculație, literatura e
perfect inutilă". Ca și cum aceasta n-ar fi de ajuns, scriitorul apelează și în textul propriu-zis
la numeroase inserții auctoriale, care intenționează, de bună seamă, să
își atragă cele mai variate categorii de cititori prin diferite
strategii tip captatio benevolentiae, ba chiar să îi plaseze într-o
poziție activă față de textul pe care, la rigoare, îl pot completa sau
adăugi: "La punctul acesta, sau poate chiar mai devreme, cititorul să
aleagă unde crede că ar fi mai credibil (eventual să adauge o continuare
a discursului agentului nostru pe paginile goale de la sfârșitul cărții
- dacă vor fi, totul depinde de tipar), tânărul ar izbucni în plâns de
rușine, iar domnul Franz l-ar bate cu o mână pe umăr, Hai, gata, nu-i nimic, s-a întâmplat, mai greșește omul!". Nu lipsesc, bineînțeles, nici spoiler-ele false, nici reverențele jucăușe făcute înaintea unui cititor versat (spre exemplu, în romane polițiste sau în ficțiuni noir),
nici micile exerciții tip mimarea umilinței: "Însă cum cea de față nu
este o scriere obișnuită (o putem afirma cu umilința celor care știu că
nu pot plăcea majorității și că, probabil, în afară de un grup foarte
restrâns de prieteni, nimeni nu le va aprecia străduința de a părea,
dacă nu de a fi, întrucât suntem cu toții doar niște pitici pe spatele
giganților trecutului, de a părea deci, măcar înaintea acestui grup,
diferiți și originali), nici înjurăturile domnului Franz nu vor fi
redate aici." etc. etc.
Chiar și astfel avertizat, unui cititor
neechipat corespunzător nu îi va fi prea comod excursul cu detentă
frecvent intertextuală și mize prioritar autoreferențiale, pe care
Nedelcu îl aseamănă, de altfel, în mai multe rânduri cu un urcuș greoi
pe un trunchi de copac gigantic, așadar, cu o explorare primejdioasă, cu
atât mai mult cu cât beneficiază de ajutorul (pe alocuri nenecesar al)
unui ghid cățărător care stabilește de la bun început un raport clar de
Putere între el și bietele insecte pedestre care au plecat de la
rădăcină și se îndreaptă spre vârful arborelui majestuos, pentru a
admira împrejurimile. Mai mult, nu uită să le amintească în mai multe
rânduri țelul în fond înălțător (sic!) al acestui efort curat
ascensional, dimpreună cu regulile minimale de conduită lectorială -
pardon, alpinistică! - obligatorie. Iată, spre ilustrare, doar unul
dintre fragmentele în care, dincolo de aparențe, prozatorul le face cu
ochiul cunoscătorilor teoriilor lui Ihab Hassan despre natura și
structura prozei postmoderne: "Intriga lucrării de față este ca un
trunchi de copac, divagațiile nu sunt de sine stătătoare, ci se leagă de
acest trunchi ca ramurile unei coroane. A face un tur complet al
acestui copac, a vă cățăra până în vârful său și a o face conștienți de
existența fiecărei ramuri cere sacrificiu și răbdare. Ceea ce poate am
uitat să adaug în acea digresiune (dar o voi face aici, dacă tot mi s-a
dat ocazia) este că ordinea în care ne vom muta de pe o ramură pe alta
poate părea deseori perfect întâmplătoare. În conformitate cu tendințele
literaturii moderne (oare?), am observat că o structură rizomatică a
narațiunii are mai multe șanse să fie apreciată decât una liniară. Pe
scurt, e la modă! În acest tip de narațiune, autorul deconstruiește
structura tradițională a scrierii, până la punctul în care cititorul nu
mai poate anticipa despre ce va fi vorba în următorul capitol. Este
adevărat că, în acest mod, puterea autorului se multiplică, cea a
cititorilor se reduce, însă nu are rost să ne scandalizăm, din moment
ce, de când lumea e lume, cine a avut multă putere a căutat să și-o sporească tot mai mult, iar cei care au avut puțină și-aupierdut-o, până la urmă, și pe aceea."
Efortul
unei asemenea cățărări - să o recunosc și eu direct: uneori plină de
riscuri - merită însă cu prisosință. Pentru că, la capătul aventurilor
deconcertante ale personajelor de prim-plan,
ce se intersectează după o logică deloc arbitrară (aparentul trio
reprezentat de domnul Franz, Robert Buch și doamna Nadia, supravegheați,
din umbră, de Soldat și profesorul Kandinsky), cititorul va înțelege pe
deplin frumusețea cu totul atipică a acestei cărți care își blurează
voit semnificațiile, în spatele unei faconde auctoriale în definitiv
înșelătoare. Și, cel mai probabil, o va relua, odată ce va înțelege că Încotro ne îndreptăm nu e nici metaroman, nici ficțiune detectivistică, nici thriller psihologic, nici comedie intenționat strâmbă a narațiunii înseși - cu toate că are câte ceva din toate acestea. Și, cum repetita iuvant
(ni se amintește la un moment dat chiar în text), reluarea ansamblului,
cu o atenție sporită la indiciile strecurate abil, fie în descrierile
de spații și opere (inclusiv muzicale), fie în replicile eroilor, topite
de la bun început în discursul auctorial, este o operație mai mult
decât necesară. Doar astfel cititorul va putea așeza la locul potrivit,
în derutantul puzzle narativ proiectat de Pavel Nedelcu, personajele secundare ori de fundal pe care le-a
crezut inițial insignifiante (v. bunăoară Șeful Firmei Allclean, Șeful
Firmei Upercut, Managerul General, falsul terorist, președintele
comisiei doctorale etc.), dar și piesele epice cu rol-cheie în descifrarea psihologiei chinuite a eroului: atacul eșuat al Chelului, oprit de agenții Franz și Caravaggio, Groaznicul accident de la gară,
întâlnirea lui Franz cu soldatul Albert, ședința de susținere a
doctoratului în istorie a lui Robert Buch, aparițiile lui Alexander
Semănătorul sau cântecele tulburătoare la pianina Steinway pe care de la
un moment dat le poate executa chiar Franz. Și doar astfel va putea
raporta cum se cuvine ingenioasele trimiteri ekphrastice și muzicale la
evenimentele cu potențial traumatic din biografia absolut excepțională a
falsului agent de pază.
Nu în ultimul rând, numai la o relectură
sagace va putea capta înțelesurile de profunzime ale intertextului
kafkian, care, departe de a submina sau dilua istoria de bază, îi
concentrează și anticipează sensurile. Transformând-oîntr-o
disertație tulburătoare pe marginea consecințelor dezastruoase pe care
le are abuzul repetat de autoritate, fie ea familială ori
socioprofesională, asupra unei psihologii (hiper)sensibile. În fond, nu e
deloc întâmplător faptul că, în chiar miezul acestui roman straniu și
sensibil, Pavel Nedelcu strecoară o propoziție care a făcut istorie: Sunt fiul unui nimeni. Înainte de orice altceva, Încotro ne îndreptăm
mi se pare o carte despre sfâșierea interioară continuă, deruta
alimentată de o alteritate ostilă și conflictele insolvabile ale unui eu
traumatizat exact de cei care ar trebui să îl protejeze. Adică, pe
scurt, despre criza identitară perpetuă.
Aceasta este o carte despre Vladimir Putin, dar nu în felul cum este el perceput în Occident; aici nu-l vom privi prin ochelari trandafirii.
De
ce este atât de dificil de susținut punctul de vedere optimist atunci
când te confrunți cu realitatea din Rusia? Deoarece Putin, un produs al
celui mai sumbru serviciu secret al țării, nu a reușit să-și depășească originea și să înceteze să se poarte ca un locotenent-colonel din KGB-ul
sovietic. El se mai ocupă și acum cu "aranjarea" concetățenilor săi
dornici de libertate. Încă mai continuă să le sufoce libertățile, așa
cum a făcut-o și înainte în cariera sa.
Cartea
mai vorbește și despre faptul că nu toată lumea din Rusia este dispusă
să accepte comportamentul lui Putin. Nu mai vrem să fim sclavi, chiar
dacă lucrul acesta convine de minune Occidentului. Ne cerem dreptul de a
fi liberi. Această carte nu face o analiză a politicii lui Putin. Nu
sunt analist politic, sunt doar un om ca atâția alții din mulțimile de
oameni care trăiesc în Moscova, Cecenia, Sankt Petersburg și în alte
locuri. Aici sunt reacțiile mele emoționale, însemnările pe marginea
unei vieți trăite în Rusia actuală. N-a venit
încă timpul să stau deoparte, așa cum ar fi necesar pentru a putea
analiza lucrurile fără pasiune. Trăiesc în prezent, notând pe hârtie
ceea ce văd.
*
Note de pe coperta IV
O
dezvăluire devastatoare a politicii președintelui statului rus, venită
din partea celui mai radical jurnalist al țării. Putin este produsul
celui mai sumbru serviciu secret al țării; el nu a reușit să-și depășească originea și să înceteze să se poarte ca un locotenent-colonel din KGB-ul sovietic, ocupându-se cu "aranjarea" concetățenilor săi dornici de libertate.
Jurnalista
Anna Politkovskaia, premiată și admirată pe plan internațional pentru
reportajele curajoase care au avut ca subiect predilect războaiele
cecene, și-a îndreptat privirea scrutătoare și lipsită de îngăduință către omul care, până nu demult, era o figură îndrăgită a mass-mediei
occidentale. Fost spion KGB, Vladimir Putin a fost numit președinte al
Rusiei în 2000. Încă de la intrarea lui pe scena publică, s-a
prezentat ca un conducător deschis, luminat, dornic să dezvolte
relațiile cu Occidentul. Spre deosebire de mulți alți jurnaliști
europeni și americani, Politkovskaia n-a avut niciodată încredere în imaginea de presă a lui Putin. Din poziția privilegiată pe care o ocupa, ea și-a
propus să demonteze imaginea lui Vladimir Putin atât ca om, cât și ca
brand, argumentând faptul că nu este decât un produs însetat de putere
al propriului său trecut, incapabil să reziste impulsului de a suprima
dreptul cetățeanului la libertate. Politkovskaia susține că Putin nu
este acel tip de conducător pe care și l-ar dori majoritatea contemporanilor săi ruși. Pentru a-și
ilustra teoria, ne descrie strânsoarea de fier a mâinii lui Putin din
punctul de vedere al cetățenilor, a căror viață a fost afectată de acest
tip unic de tiranie. Afaceri ale Mafiei, scandaluri în regiuni,
corupție militară și judiciară, declinul intelectualității, tragica
rezolvare a cazului creat de asediul terorist asupra unui teatru din
Moscova - toate aceste subiecte constituie tema analizei nemiloase, dar
întotdeauna umane, a Annei Politkovskaia. Descrierea aprofundată a
instituțiilor civile nou-create, supusă privirii mai puțin iscoditoare a Vestului, n-ar fi putut veni într-un moment mai bine ales.
Anna Politkovskaia a acționat ca mediator în episodul tragic al asedierii unui teatru din Moscova, în timpul musicalului Nord-Ost. Recunoscută pentru rolul ei de apărătoare a drepturilor omului, direcție în care a mers până la a-și
pune în pericol propria viață, a fost răsplătită cu numeroase onoruri
internaționale. Pe 7 octombrie 2006, trupul curajoasei jurnaliste și
scriitoare a fost găsit în liftul blocului unde locuia. Fusese împușcată
în cap și în piept cu un pistol Makarov.
Kapka Kassabova
Frontiera. Călătorie spre marginea Europei
Editura Pandora M, 2021
traducere din engleză de Ona Frantz
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu
*** Un sclipitor jurnal de călătorie în lumea de dincoace și de dincolo
N-am învățat la școală mai nimic despre
vecinii noștri. Preocupate să trâmbițeze strict excepționalismul
românesc, manualele de istorie și geografie anterioare Revoluției din
1989 abia aveau câte un rând dedicat popoarelor din vecinătate. În
copilărie îmi imaginam că România e un fel de insulă plutind într-un
spațiu vag definit, înconjurată de dușmani hrăpăreți. Informații despre
contextul istoric al anumitor evenimente lipseau cu desăvârșire.
Despre
bulgari de exemplu, de la Eminescu știam că au ceafa groasă. De la
Alimentara aflasem că cei mai buni castraveți murați tot bulgarii îi
fac. Și tot de la bulgari mi-a adus odată o prietenă un vinyl cu Michael Jackson, care s-a tocit și s-a
zgâriat de la prea multă ascultare. În rest, despre tot ce exista sau
se întâmpla la Sud de Dunăre în mintea mea a existat doar un imens
spațiu gol, alb.
De aceea, atunci când am ajuns să citesc cartea Kapkăi Kassabova, Frontiera, cel mai mult și mai des m-am mirat.
Frontiera având subtitlul O călătorie către capătul Europei a apărut în limba română în traducerea Onei Frantz, în colecția Anansi a editurii Pandora M.
Născută
în 1973 la Sofia, Kapka Kassabova a emigrat împreună cu familia în Noua
Zeelandă imediat după 1989. A studiat literatură, a publicat mai multe
volume de poezie și proză, iar din anul 2005 trăiește în Scoția.
Cartea
de față este jurnalul unei călătorii pe care autoarea o face la granița
dintre Bulgaria, Turcia și Grecia, pe tărâmul în care se întâlnesc două
continente: Europa și Asia. Se îmbină, conviețuiesc, se luptă și sunt
prizonierele acestei vecinătăți la care le obligă geografia.
Volumul
are și o hartă anexată, astfel încât cititorului îi este foarte ușor să
urmărească traseul care începe de la malul Mării Negre, merge spre Vest
până la granița cu Macedonia de Nord, iar apoi se întoarce străbătând
tărâmurile Traciei și traversând de mai multe ori granița bulgară,
greacă și turcă. Sunt nume cu rezonanță istorică puternică: Edirne sau
Adrianopol, Fluviul Etvos, Munții Rodopi, care acum capătă glas, prin
intermediul personajelor pe care autoarea le întâlnește și le
intervievează.
Bulgari, turci, greci, romi, dar și o misterioasă
populație de pomaci (musulmani de etnie slavă), mult diminuată în
prezent și supusă la strămutări și decimări în toate epocile istorice și
de toți stăpânitorii locurilor. Trăiesc și astăzi în comunități izolate
în Munții Rodopi, mănâncă iaurt și sunt în marea lor majoritate
centenari. Aici, în Munții Rodopi a descoperit și pionierul
microbiologiei, Ilia Mecinikov, iaurtul, care păstrează sănătatea florei
intestinale și care se pare că influențează și longevitatea
localnicilor. Ulterior, studentul bulgar Grigorov, aflat la studii la
Geneva, izolează bacteriile pe care le botează Lactobacillus bulgaricus.
Aflată
la confluența dintre clima mediteraneeană și cea temperată, regiunea
descrisă de Kakpa Kassabova are un relief spectaculos, zone întinse de
natură sălbatică și permite cultivarea unor plante care doar aici s-au adaptat: Rosa Damascena,
trandafirul din care se obține uleiul esențial atât de căutat în
industria cosmetică, dar și tutunul oriental, mult mai aromat decât cel
folosit în prezent la fabricarea țigărilor. Prin tradiție, comunitățile
turcești cultivau și trandafirii, și tutunul, însă au fost strămutate de
nenumărate ori, așa încât în prezent aproape că nu mai există asemenea
plantații. Cât despre marile combinate care prelucrau materia primă în
perioada comunistă, au dispărut și ele demult. Pentru că și în Bulgaria s-a petrecut după 1989 ce s-a
petrecut și în România: toată industria statului socialist a fost în
scurtă vreme pusă pe butuci, privatizată, falimentată, iar acum din
fabricile de odinioară au rămas doar ruine.
Am rămas foarte
uimită să aflu că această ultimă frontieră a Europei fusese forțată în
vremea Cortinei de Fier de oameni disperați să fugă în lumea liberă, în
Grecia sau în Turcia. În special tineri din RDG veneau pe litoralul
bulgăresc cu pretextul unei vacanțe la mare și încercau să treacă ilegal
peste graniță în Turcia. Pe hartă însă, linia frontierelor era
intenționat desenată distorsionat, așa că puțini fugari reușeau să
scape. Mulți tineri Est-germaniși-au
găsit moartea în această margine de continent. Cât cinism cuprinde în
el acest simplu amănunt: desenarea greșită a unor linii pe hartă!
Iar
frontiera nu este nici acum liniștită. În prezent, o altă categorie de
fugari își caută un rost pe aceste teritorii: refugiații din Siria și
din alte țări arabe cuprinse de război. Stau luni de zile în tabere de
refugiați și așteptă ocazia să plece spre Europa Occidentală. Oameni
care au fugit de bombardamente, care și-au părăsit familiile și care visează că într-o bună zi vor avea o viață liberă și liniștită, într-o zonă fără război.
Frontiera dă glas unor povești de viață impresionante: turci care s-au născut în Bulgaria, strămutați cu forța în Turcia în 1989, greci care-și privesc vecinii cu superioritate, bulgari care încearcă să-și
uite rădăcinile balcanice și visează la un viitor pur european.
Strămutări, răzbunări, războaie. Impediat se împlinesc 100 de ani de la
destrămarea Imperiului Otoman, dar parcă vechile conflicte și
animozități încă mocnesc sub aparent pașnica vecinătate.
Până și
Baba Vanga apare în acest mozaic istoric, geografic, politic și
cultural. Fostul lider comunist Todor Jivkov o consulta frecvent pe
bătrâna nevăzătoare cu vise profetice, născută în 1911 pe teritoriul
actualei Macedonii de Nord. Pentru ea s-a
înființat și un Institul de sugestologie (!), la care clarvăzătoarea a
fost angajată, iar nepoata sa a ajuns să lucreze în Ministerul bulgar al
culturii. Fiica lui Todor Jivkov, Ludmila, a fost foarte apropiată de
Baba Vanga. Această Ludmila este un personaj foarte interesant: atrasă
de magie și de științele oculte, a demarat o adevărată campanie de
săpături în zona muntoasă numită Strandja, de pe malul Mării Negre. Era
convinsă că sub munte se află îngropată o imensă piramidă egipteană,
care adăpostește comori. Mulți oameni au murit în timpul săpăturilor
masive, dar dovezi despre existența piramidei nu s-au descoperit. S-a descoperit în schimb un mare zăcământ de uraniu, care i-a iradiat pe cei care s-au
aflat în preajmă. Ludmila Jivkova însăși a murit subit la doar 38 de
ani, din cauza uni anevrism cerebral. La vremea respectiv umbla vorba că
ar fi fost blestemată.
În toată această pleiadă, vânătorii de comori sunt o categorie aparte: curajoși, dispuși să-și
sacrifice viața, căutând mereu locuri în care să dea lovitura vieții,
ei sunt cei mai buni ghizi pe care se poate bizui autoarea. Cunosc
drumuri secrete prin munți și au povești fabuloase, deși uneori devine
riscant să-ți pui viața în mâinile lor.
Este
emoționantă paralela pe care autoarea o face între căutarea comorilor
îngropate de traci și căutarea poveștilor pe care ea o face: la un
moment dat, ambele creează dependență.
În Frontiera planul fizic și cel istoric se împletesc permanent cu cel mistic: suntem într-o regiune în care superstițiile, miturile, ritualurile păgâne i-au ajutat pe oameni să supraviețuiască tuturor valurilor de regimuri care au trecut peste ei. Povestea locurilor n-ar fi completă fără povestea acestor credințe oculte pe care oamenii le împărtășesc, indiferent de religie.
Tocmai de aceea titlul cărții, Frontiera,
are mai multe conotații: este o graniță între continente, între țări,
între culturi și religii, dar și o graniță între viață și moarte, între
tărâmul de aici și cel de dincolo. Iar autoarea are cel puțin două
motive să facă această călătorie: ca să afle poveștile și trecutul
acestei regiuni sălbatice, dar și ca să se descopere pe sine. Faptul că a
trăit atât de mulți ani în exil (emigrând cu familia în Noua Zeeleandă)
o eliberează și îi dă capacitatea de a scormoni, de a merge foarte
adânc în straturile poveștii pe care dorește să o spună.
Kapka
face această călătorie în sens invers acelor de ceasornic, și se
întoarce de unde a pornit, închizând cercul. Este în primul rând o
călătorie inițiatică, o sondare a identității.
Principala
calitate a acestei cărți este sinceritatea. Apoi talentul de
povestitoare și capacitatea de a descrie în puține cuvinte locuri și mai
ales oameni.
Este probabil cea mai bună carte de călătorii pe care am citit-o vreodată și cu siguranță cea mai bună carte de non-ficțiune pe care am citit-o în 2021. Iar acest spațiu gol și alb din harta mea mentală situată la Sudul Dunării s-a
umplut acum de viață, de povești uluitoare, de simpatie față de vecinii
noștri și de dorința de a vedea cu ochii mei toate locurile despre care
am citit cu atât de multă plăcere.
Îngerul meu păzitor m-a întrebat de
câteva ori, în ultimii 11 ani, în ce zi a început revoluția în România,
în decembrie 1989, și când au murit Nicolae și Elena Ceaușescu. La acea
vreme, Karina era un copil, mergea la școală și își amintește de
ajutoarele umanitare adunate la Ambasada României de la Varșovia,
deoarece părinții ei au fost printre persoanele care și-au manifestat solidaritatea și compasiunea față de cetățenii români care s-au revoltat împotriva regimului comunist de la București implicându-se în procesul de strângere a ajutoarelor.
I-am
răspuns Karinei, de fiecare dată, că există o controversă cronologică
în ceea ce privește momentul în care a început mișcarea revoluționară în
România (la Iași, la Timișoara sau la București)[i],
iar când menționez executarea cuplului prezidențial în ziua de Crăciun,
reacția ei este întotdeauna aceeași: o tăcere bruscă. În momentul în
care rămâne fără cuvinte, îngerul meu încearcă să formuleze în gând o
întrebare: "Cum a fost posibil ca românii să facă așa ceva în ziua de
Crăciun?" Poloneză, catolică, educată la Varșovia, doctor abilitat în
științe politice, Karina este nedumerită de succesiunea tragică a
evenimentelor care au avut loc în România în decembrie 1989, iar când
mai fac glume pe teme religioase, mă privește cu o resemnare care pare să-mi transmită: "Ești incorigibil".
Ea
știe, totodată, că am fost botezat la Craiova de părintele Mihai. Fiind
forțat de regimul politic de la București, acesta respecta, în anii
1968-1969, regulile impuse de comuniști după desființarea abuzivă a
Bisericii Greco-Catolice din România, în toamna anului 1948. Ritualul botezării unui copil de un preot greco-catolic putea fi îndeplinit în acele vremuri doar într-o
slujbă cu caracter privat, în afara unui locaș al Bisericii Ortodoxe
(în cazul meu, în casa bunicilor). Autoritățile comuniste au acceptat
acel compromis cu condiția de a emite un certificat ortodox de botez pe
numele copilului (document care ascunde povestea mea). Astfel, regimul
politic din România se asigura că numărul cetățenilor greco-catolici din țară scădea treptat din cauze naturale. Tata (Constantin, ortodox) și mama (Elena, greco-catolică)
nu aveau cum să știe atunci că soarta mă va purta pe malurile Vistulei,
pentru a întâlni o poloneză catolică îndrăgostită de România și de
tradițiile românești (în parte, asemănătoare cu cele poloneze).
Evenimentele și întrebările care au apărut în viața personală mi-au
stimulat activitatea pe care o desfășor pentru analizarea unor
documente românești și străine privind perioada Războiului Rece, la care
am avut acces. Prin grija domnului Lucian Popescu, editorul platformei
online Contributors, și a Editurii Trei, mi s-a oferit posibilitatea să public în anul 2019 volumul Aspecte ale economiei românești în timpul Războiului Rece (1946-1991). În volumul respectiv am reunit o parte dintre documentele inedite pe care le-am găsit în arhivele din România, precum și analizele și articolele mele subscrise tematicii economice - apărute inițial pe Contributors, în perioada octombrie 2016 - septembrie 2018. Proiectul respectiv poate fi considerat o dezvoltare a cercetării pe care am efectuat-o pentru cartea Licențe străine pentru produse civile și militare fabricate în România (1946-1989) (Editura Militară, București, 2018), pentru care Fundația Culturală Magazin Istoric mi-a acordat premiul Florin Constantiniu (Banca Națională a României, București, 24 mai 2019).
Cele
12 studii și 11 documente incluse în volumul de față succed și
completează cărțile anterioare. Așa cum am promis în anul 2019, am
inclus de data aceasta materialele cu o tematică politico-militară pe care le-am propus domnului Lucian Popescu și care au fost publicate inițial pe platforma Contributors,
în perioada noiembrie 2015 - august 2019. Acestea au fost dezvoltate în
ultimele luni, pentru a putea oferi o perspectivă obiectivă și
cuprinzătoare asupra fenomenelor militare la care ne referim. Totodată,
am adăugat studii privind serviciile românești de informații, fenomenul
emigrării românilor și economia românească, aflate în conexiune cu
elementele militare care au contribuit la edificarea în mod treptat a
unei politici naționale de apărare a României în timpul Războiului Rece.
Această abordare complexă poate fi considerată o operă de pionierat în
istoriografie deoarece, până în prezent, nu am găsit nicio lucrare
românească sau străină de sine stătătoare în care să fie abordate în mod
critic problemele cu care s-a confruntat regimul de la București pe trei planuri: politico-militar, culegere de informații (spionaj și contraspionaj) și economic (economia românească aflându-se, la începutul anilor '70, într-un
proces rapid de dezvoltare, cu ajutorul unor fonduri și investiții
străine, pe fundalul continuării procesului de emigrare a unor cetățeni
români în diferite state capitaliste).
Pentru realizarea lucrării de față, am apelat la documentele pe care le-am
găsit în diverse arhive din Polonia, SUA și România, precum și la
volumele, la studiile și la articolele unor istorici români și străini
(menționate în bibliografie). În acestea există analize despre
politicile de securitate internă și externă ale României din timpul
Războiului Rece. Informațiile americane inedite au fost obținute în anul
2012, când am beneficiat de o bursă de studii la Woodrow Wilson
International Center for Scholars (Washington, D.C.), oferită cu
generozitate de conducerea Institutului Cultural Român. La rândul său,
personalul de la Arhivele Naționale ale României și Arhivele Militare
Naționale Române ne-a pus la dispoziție, cu amabilitate, dosare privind subiectul cărții de față, de-a lungul a aproape două decenii, și se cuvine să le mulțumim și pe această cale.
Față de un înger păzitor (Z całego serca, dziękuję ci!
/ Îți mulțumesc din toată inima!), față de domnul Lucian Popescu și, nu
în ultimul rând, față de conducerea Editurii Trei, doresc să îmi exprim
gratitudinea pentru faptul că mi-au acordat încrederea și sprijinul necesar finalizării acestui volum în condiții foarte bune.
Deoarece am avut acces la o multitudine de surse de informații, însă dimensiunile fizice ale unei cărți sunt totuși limitate, ne-am
gândit la faptul că lucrarea noastră va putea fi dezvoltată ulterior în
trei direcții. De exemplu, chestiunile referitoare la armata română
sunt expuse doar parțial în acest volum, deoarece problemele sale din
perioada Războiului Rece au fost extrem de numeroase și de complexe.
Materialul bibliografic pe care l-am acumulat,
în special cel provenit din arhive, ne permite să continuăm cercetarea
pe această temă; în aceeași situație se află și studiul unor aspecte ale
economiei românești (inclusiv programul nuclear, care ne impune
realizarea unui volum separat).
Petre Opriș
Varșovia, 25 decembrie 2019
[i]
În volumul de față, ne-am străduit să explicăm diferențele dintre
termenii "revoluție" și "lovitură de stat", în cazul evenimentelor care
au avut loc în România în decembrie 1989. Este foarte dificil să
procedăm la fel în limba polonă. Pentru descrieri mai ample în familie,
utilizăm în mod curent limba engleză și, uneori, cuvinte din limbile
italiană și română. Religia catolică a oferit un avantaj, deoarece limba
latină a fost păstrată ca disciplină de învățământ în Polonia - chiar
dacă, în perioada Războiului Rece, au existat tensiuni între liderii
politici comuniști și conducerea Bisericii Catolice.
Deepa Anappara
Patrula djinnilor
Editura Pandora M, 2021
traducere din engleză de Daniela Rogobete
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu
Am lucrat ca reporteră în India din 1997 până în 2008 și, în mulți
dintre anii aceștia, am scris reportaje și articole pe tema educației.
În fiecare zi am vorbit cu directori de școli și licee, profesori,
funcționari de stat și, cel mai important, cu elevi. Crescând într-o
casă în care banii erau drămuiți, crezusem că am șanse limitate să
realizez ceea ce voiam să fac, dar ca ziaristă am văzut că până și căile
acelea limitate sunt cu totul blocate pentru tinerii din locurile cele
mai sărace. Am intervievat copii care lucrau ca gunoieri sau cerșeau la
intersecții, care erau nevoiți să depună eforturi uriașe ca să învețe
acasă din cauza condițiilor familiale grele și care au fost nevoiți să
renunțe la școală după ce au fost relocați în urma violențelor
religioase. Dar cei mai mulți dintre ei nu mi se prezentau ca victime;
erau îndrăzneți și amuzanți și adesea iritați de întrebările mele. Noi,
ca societate, și guvernele pe care le-am ales
îi abandonaserăm, așa cum arătau invariabil și articolele mele, dar,
pentru că scriam constrânsă de numărul de cuvinte și de termenele-limită, nu am reușit să le surprind umorul, sarcasmul și energia.
Cam
în aceeași perioadă am început să aflu de dispariția în masă a unor
copii din familii sărace. Se spune că în jur de o sută optzeci de copii
dispar în India în fiecare zi. Aceste dispariții ajung de obicei la
știri doar atunci când e prins vreun răpitor sau dacă există detalii de
natură să facă senzație. Poate datorită timpului petrecut intervievând
copii în legătură cu aspirațiile lor, interesul meu se îndrepta, în mod
firesc, înspre poveștile lor, dar acestea nu erau de găsit. Toată presa
se concentra pe răufăcători. Înainte să pot investiga mai în profunzime,
în viața mea a avut loc o schimbare care a dus la plecarea mea din
India, țara în care m-am născut și am crescut.
Articolul pe care nu fusesem în stare să-l scriu, despre copiii dispăruți și familiile lor, mi-a rămas în minte. La Londra, m-am înscris la un curs de creative writing și, pentru prima temă, am încercat să scriu despre asta și am eșuat. Mi-am
făcut griji în privința problemelor etice legate de reprezentarea
literară a unui grup de oameni marginalizați, vulnerabili. Nu am vrut să
minimalizez inegalitățile pe care le observasem în jurul meu, dar
povestea unei tragedii risca să devină parte a unei narațiuni stereotipe
despre sărăcia din India, care punea semnul egal între oameni și
problemele lor.
În iarna lui 2016, m-am întors într-un final la povestea pe care o lăsasem deoparte cu ani în urmă. Asta s-a
întâmplat pentru că, odată cu Brexitul, cu alegerea lui Donald Trump și
ascensiunea dreptei în India și în alte țări, exista senzația că lumea
se închide în fața celor percepuți ca "outsideri" sau "minoritari", grupuri cărora le aparțineam și eu acum, ca imigrantă în Marea Britanie. M-am gândit la copiii pe care obișnuiam să-i intervievez, la hotărârea lor de a supraviețui într-o societate care îi neglija adesea cu bună știință și mi-am dat seama că povestea trebuie spusă din perspectiva lor. Jai, un copil de nouă ani, mi-a
devenit călăuză în roman. Prin Jai și prietenii lui am încercat să
surprind trăsăturile pe care articolele mele le ignoraseră: rezistența
copiilor, veselia și fanfaronadele lor.
Propria mea viață s-a schimbat în mod neașteptat tocmai când începeam să lucrez la acest roman. Un unchi pe care-l
admirasem toată viața mea, cel mai bun dintre toți oamenii, un doctor
care își trata pacienții pe gratis dacă aceștia nu aveau bani, a murit.
Singurul meu frate, cu șase ani mai tânăr decât mine, a fost
diagnosticat cu cancer în stadiul IV. Dintr-odată,
problemele cu care se confruntau Jai și prietenii lui, chiar dacă în
mod indirect, au devenit ale mele și ale familiei mele. Cum poate să
trăiască cineva în incertitudine în fiecare zi? Cum găsești speranța
când ți se spune că ea nu există? Și ce avea să se întâmple cu nepotul
meu, în vârstă de doar zece ani în momentul acela? Cum îi explici unui
copil moartea? Am descoperit că nu pot să discut aceste probleme cu
alții, nici măcar cu prietenii mei cei mai apropiați; în schimb, m-am întors spre personajele din această carte, căutând răspunsuri în acțiunile lor.
Chiar
dacă experiențele personale au stat la baza acestei cărți în aceeași
măsură ca cele profesionale, ar trebui să subliniez că acest roman nu
este povestea mea și nici nu a fost vreodată gândit ca atare. Scriindu-l,
am devenit însă conștientă de poveștile pe care le creăm ca să
înțelegem tristețea și haosul, așa cum fac Jai și ceilalți în această
carte, și de toate modurile în care aceste povești ne pot alina sau ne
pot dezamăgi. Conștientizarea acestui lucru a șters din pagini diferența
de mulți ani dintre mine și personajele mele, dar, în final, Patrula djinnilor
este o carte despre copii și doar despre copii. Am scris acest roman ca
să contrazic ideea că ar putea fi reduși la statistică. Am scris-o pentru a ne aminti de fețele din spatele numerelor.
Un
ultim comentariu. În timp ce scriu această notă, în septembrie 2019,
India se confruntă cu un fenomen tulburător, care a făcut ca zvonuri și
mesaje redirecționate prin WhatsApp despre anumiți răpitori de copii să
ducă la linșarea de către mulțimi a celor acuzați, mulți dintre ei
oameni nevinovați din comunități marginalizate și sărace, cei priviți ca
"outsideri" ai unei zone sau cei cu dizabilități. Asta se
întâmplă după dezlănțuiri similare de furie împotriva minorităților, în
special a celor musulmane, și după intensificarea atmosferei de
neîncredere din țară. Contradicția inerentă acestei situații nu poate fi
ignorată: în India continuă să dispară copii în fiecare zi, traficul de
copii rămânând o problemă reală care nu are parte de prea multă atenție
și, cu toate astea, există oameni gata să facă dreptate pe cont propriu
pornind de la zvonuri și știri false, poate mânați de temerile față de
"celălalt" întreținute de cei aflați la putere. Speranța vine sub forma
organizațiilor caritabile care lucrează cu copii din comunitățile
sărace. Cei interesați să afle mai multe despre ele pot să caute
următoarele organizații: Pratham (prathamusa.org), Childline
(childlineindia.org.in), Salaam Baalak Trust (salaambaalaktrust.com),
HAQ: Centrul pentru Drepturile Copilului (haqcrc.org), International
Justice Mission (ijm.org/india), Goranbose Gram Bikash Kendra (ggbk.in)
și Fundația MV (mvfindina.in).
"Oamenii sunt zei, zeii sunt oameni". Heraclit (citat de Clement Alexandrinul)
Prin ce se justifică Porfir în fața cârcotașilor zei ai culturii?
În primul rând, ca editor al scrierilor lui Plotin. Enneadele,
așa cum au ajuns până la noi, reprezintă opera de editor a lui Porfir.
Noua ediție, cronologică, începută de Pierre Hadot și continuată de
urmașii săi de la École Pratique des Hautes Études, constituie, fără
îndoială, o revoluție în domeniu, dar aceasta nu umbrește cu nimic
ediția clasică. Citindu‑l pe Plotin prin "schema ințiatică" propusă de
către discipolul său ne situăm în interiorul paideii neoplatoniciene,
participăm la un tip specific de filozofare, pervertit, ori pur și
simplu uitat mai târziu. Structurarea scrierilor lui Plotin pe trei
paliere - etică, fizică, teologie - implică și o grilă specifică, formativă de lectură. Iar această grilă, deși impietează oarecum asupra originarității Enneadelor, are meritul de a conferi sens mistagogic
unei mase de tratate redactate sub semnul dezideratului pedagogic, al
inspirației sau, pur și simplu, al polemicilor conjuncturale.
Regretabilă și de neînlocuit este pierderea tuturor comentariilor și
introducerilor făcute de Porfir la Enneade.
Al doilea
argument: Porfir rămâne pentru întreaga tradiție filozofică occidentală
împăciuitorul lui Platon cu Aristotel. În urma demersului porfirian,
"logicianul" Aristotel nu se mai vede umilit de "teologul" Platon.
Revenim iarăși la schema filozofiei tradiționale, în trei timpi,
presupunând o ascensiune permanentă. Logica, exclusă la un moment dat,
este repusă în vechile ei drepturi datorită bunei încăpățânări a lui
Porfir. În acest sens, Bidez vorbește despre filozoful neoplatonician ca
despre primul scolastic occidental. Un mic opuscul, de câteva zeci de
pagini, Eisagoge - introducere la Categoriile lui
Aristotel, adresată unui prieten - i‑a asigurat supraviețuirea în lumea
creștină, procurându‑i chiar și un renume. Istoria celebrei "certe a
universaliilor" începe odată cu "Introducerea" amintită. Dacă Aristotel a
ajuns, pentru Evul Mediu, supremul și inconturnabilul Magister, faptul i
se datorează în primul rând lui Porfir - și apoi traducerii în latină a
Eisagoge‑ii de către Boetius. Nu exagerăm afirmând că filozofia medievală n‑a fost aristotelică, ci porfiriană.
Mai puțin invocată, însă de o importanță covârșitoare, ni se pare dimensiunea "ecumenică" id est
conciliantă a operei lui Porfir. Abia epoca "post‑modernă" ar putea
valoriza acest aspect. Porfir a practicat o filozofie impregnată de
virtuți religioase, încercând, pe lângă sinteza Platon‑Aristotel - în
interiorul tradiției filozofice occidentale - o altă armonizare, mai
îndrăzneață și mai redutabilă, între filozofia occidentală și religia
orientală (Oracolele caldeene). "El, scrie Hans Lewy, n‑a fost doar primul platonician care a introdus Oracolele caldeene
în școala neoplatoniciană și care a citat versurile lor pentru a
justifica axiomele ontologiei neoplatoniciene, ci și primul care,
printr‑o reinterpretare radicală, a armonizat învățătura caldeenilor cu
principiile majore ale neoplatonismului. Din aceste trei puncte de
vedere, el a deschis calea interpretării Oracolelor caldeene de
către Iamblichos, apoi de către Proclos". Evident, între Porfir și
Iamblichos există diferențe, nu numai de accent sau de nuanță, ci de
esență. Religiozitatea "rațională" a primului nu se împacă defel cu
excesele "teurgice" ale celui de‑al doilea. Totuși, important rămâne
până la urmă ceea ce‑i unește într‑o familie spirituală, anume
preponderența aspectului teologic al filozofiei și implicit
reconsiderarea teologiei ca "știință". De la Plotin, trecând prin Porfir
și până la Damascius, ultimul neoplatonician, filozofia trăiește într‑o continuă rugăciune, iar filozoful se consideră un hierofant și un mistagog.
Pierre
Hadot vine cu o altă piesă importantă la dosarul moștenirii porfiriene:
doctrina despre Treime. Se știe că Numenios, filozoful
medioplatonician, concepuse o teorie cosmologică proprie, conform căreia
ar exista trei zei: Unul, Binele, absolut transcendent, imobil,
nemuritor; Demiurgul, creator, mediator; și Cosmosul, creația,
devenirea. Doctrina lui Porfir despre Trinitate, în descendență
plotiniană, adică "emanaționistă" va fi preluată ca atare de către doi
filozofi convertiți la creștinism, Marius Victorinus și Synesios,
episcopul de Cyrene.
Se cuvine menționat apoi rolul lui Porfir în
transmiterea unui bagaj imens de informații (istorice, filozofice,
filologice etc.) din toată cuprinderea Antichității. Compilator de primă
mână, el a adunat, precum albina - despre care scrie câteva pagini
superbe în Peștera nimfelor - tot ce se putea aduna din diferite
straturi culturale - numeroase aspecte ale vieții spirituale, de la
astrologie și literatură oraculară până la magie și superstiții. Istoria
alegoriei nu‑l poate omite, calitățile lui de hermeneut dublându‑le,
fără stridențe, pe cele de filolog. A scris peste șaizeci de lucrări,
atingând practic toate domeniile culturii vremii sale: gramatică și
cronologie, istorie și exegeză homerică, astronomie, astrologie,
matematică, muzică, psihologie, metafizică.
Nu în ultimul rând se
cuvin invocate, în fața acestui imaginar "tribunal" al culturii,
influența pe care a exersat‑o, prin traduceri, asupra filozofiei arabe
(vehiculul său în Occidentul medieval) și, cu titlu anecdotic,
revendicarea sa de către mișcările ecologiste contemporane. Tratatul De abstinentia
a fost tradus și difuzat în cerc restrâns de o asociație al cărei scop
principal îl constituie scoaterea în afara legii a vânatului/pescuitului
și impunerea vegetarianismului ca regim mondial de alimentație.
Curriculum uitae
Porfir
s‑a născut prin 232-233 în Siria. Unii creștini îl numesc "bataneotul",
ceea ce a făcut să se creadă că locul său de baștină ar fi fost o
localitate numită... Batanea. Se pare că epitetul, preluat în greacă
dintr‑un dialect semitic, proclama o injurie la adresa lui Porfir,
considerat un apostat de către autorii creștini. Oricum, el însuși se
consideră tyrian. Se numea, ca și tatăl său, Malchos, adică "Împăratul",
"Porfir" fiind numele "de botez" filozofic. Convertirea la filozofie a
fost însoțită și de schimbarea numelui. Autorul acestei schimbări este
vestitul retor Longin, cunoscut mai ales ca autor, incert, de altfel, al
tratatului Despre sublim. Porfir a primit o educație aleasă - a
se vedea și informațiile transmise de Eunap - cunoscând încă de mic trei
limbi: siriana (limba maternă), greaca și, destul de bine, ebraica.
Educația și‑a făcut‑o la școala lui Homer și Hesiod, urmând etapele
paideii clasice. Dar n‑a rămas străin nici de tradițiile populare, de
"pitorescul" superstițiilor și credințelor siro‑feniciene. Se știe, în
plus, că era versat în filozofia misterică - persană, caldeeană,
egipteană. Un loc comun al epocii - dar care urcă mult mai departe în
timp - spune că filozofii greci au fost școliți de către Orientali.
Educația lui Porfir se înscrie, de la început, pe o traiectorie
universalistă, care nu înseamnă compromis de ordin politic, adică
amestecare sincretică a valorilor culturale, sau compromis de ordin
gnoseologic, adică atingerea adevărului mergând simultan pe mai multe
căi. Universalismul porfirian, ca de altfel universalismul
neoplatonician în genere, pleacă de la, și fundamentează în același
timp, o metafizică. Până în secolul al XX‑lea, mai precis până la
apariția fenomenologiei religiei, cercetătorii i‑au atribuit lui Porfir,
în mod constant și oarecum denigrator, eticheta de "autor sincretic".
Sincretismul e o maladie culturală, un culturalism neproductiv, pe când
esența gândirii lui Porfir se situează în sfera metafizicii. Plecând de
la metafizică - o metafizică de tip mistico‑teologic -, trecând prin
fizică și prin etică, neoplatonicienii oferă o alternativă eficientă
modelului propus de filozofia creștină. Voi încerca să precizez aceste
afirmații mai încolo. Deocamdată să urmăm firul prezentării
biografice...
Educația și‑a început‑o, spuneam, la Tyr. Cunoștea
foarte bine curentele gnostice, cunoștea din surse directe creștinismul,
fără să fi fost însă niciodată creștin, cum se va scrie ulterior pe
urmele lui Eusebiu al Cezareii. Un episod plin de tâlc merită povestit
aici: întâlnirea lui Porfir cu Origen, aflat în refugiu la Cezareea
Palestinei, după alungarea lui din Alexandria. Multă cerneală a curs și
va mai curge pe acest subiect, care implică cel puțin trei chestiuni
spinoase: 1) existența a doi filozofi cu numele Origen; 2) apostazia lui
Porfir; 3) relația amândurora - a lui Origen; a lui Porfir - cu
Ammonios Sakkas. Într‑o pagină voi încerca să rezum câteva cercetări
recente (Richard Goulet, Pierre Nautin, Denis O'Brien, Pier Fr.
Beatrice).
Eusebiu, în Istoria ecleziastică VI, 19, 1-10, citează fragmente din cartea lui Porfir, Contra Christianos, în care fostul discipol îi reproșează lui Origen improprietatea aplicării metodei alegorice la textul Vechiului Testament. Mai clar - metoda alegorică poate și chiar se cuvine
aplicată pentru descifrarea unor mesaje ascunse, de pildă, în poemele
homerice, dar ea nu se legitimează prin nimic în cazul unor scrieri
clare și lipsite de substrat ezoteric, cum sunt, în ochii lui Porfir,
"Cărțile lui Moise". Căci Moise vorbește limpede și pe față poporului
său. Dezbaterea se poate deschide pe mai multe fronturi și ar fi extrem
de incitantă. Amintesc doar că, șaizeci de ani mai târziu, împăratul
Iulian, bun cunoscător al învățăturii creștine, va avea o poziție
diferită, recunoscând legitimitatea folosirii alegoriei de către
exegeții Vechiului Testament și încercând astfel stabilirea unei punți
de legătură între "miturile creștine" și cele păgâne. Poziția lui Porfir
față de Origen a fost adeseori deformată. Dacă citim fără prejudecăți
paginile lui Eusebiu, observăm că totul trebuie nuanțat și că, departe
de a‑și desființa profesorul din adolescență, Porfir îi face un portret
mai mult decât admirativ. Simțim doar un fel de "ciudă" izvorâtă din
admirație și iubire înșelată, ciuda că un asemenea om excepțional a
rămas prins în mrejele credinței creștine, când adevărul s‑ar afla în
altă parte. La didaskaleionul din Cezareea, Porfir va fi adâncit
tradiția platoniciană, în primul rând, căci metoda pedagogică a lui
Origen consta în parcurgerea tuturor marilor "sisteme" filozofice pentru
a provoca haosul mental premergător revelației oferite de creștinism.
În plus, de la Porfir însuși, citat de Eusebiu, aflăm că Origen cunoștea
foarte bine tradiția așa‑numiților medioplatonicieni: Numenios,
Cornutus, Kronios, Chairemon etc. Nu în ultimul rând, aici va fi deprins
tânărul sirian cercetarea "Cărților lui Moise" (Pentateuhul), precum și
abilitățile interpretării alegorice.
Tot Porfir vorbește și
despre convertirea lui Origen la creștinism. Marea problemă este...
despre care Origen vorbește Porfir? Se știe că Origen, autorul
tratatului De principiis, s‑a născut creștin, într‑o familie care
a dat Bisericii și un martir (tatăl său, Leonidas). Un alt Origen,
codiscipol al lui Plotin la școala aceluiași Ammonios, nu se va fi
convertit niciodată la creștinism și nu va fi publicat decât o carte,
pierdută astăzi. Faptul că există doi Origen alexandrini e acceptat
aproape unanim. Dar amândoi - și păgânul, și creștinul - studiaseră cu
Ammonios Sakkas? Porfir relatează întâlnirea unui Origen cu Plotin la
Roma. Dar el însuși nu‑l cunoștea direct pe colegul maestrului său, căci
întâlnirea cu pricina avusese loc înaintea intrării sale în grupul
plotinian. Așadar, să fi confundat cele două personaje într‑unul singur
(teza lui Goulet)? Deocamdată misterul, în ciuda celor mai subtile
încercări de limpezire, rămâne intact pentru istoricii filozofiei. Cert
este că Porfir n‑a petrecut multă vreme în preajma exegetului creștin la
Cezareea, neconvertindu‑se la creștinism, cum insinuează unii Părinți
ai Bisericii.
Cât privește figura lui Ammonios Sakkas, mă
resemnez în fața tainei citându‑l pe regretatul Pierre Nautin: "Ni‑l
imaginăm pe Ammonios ca pe un creștin pe care studiul filozofiei l‑a
determinat, fără îndoială, să opereze un discernământ printre
învățăturile îndeobște acceptate de credincioșii din Alexandria, așa cum
va proceda însuși Origen în privința învierii, și să se distanțeze
întrucâtva de Biserica oficială, fără însă a‑și renega credința în
Cristos. Înțelegem atunci mai bine de ce tinerii creștini inteligenți,
care doreau să împace credința și filozofia, vor fi fost seduși de un
maestru care a parcurs deja acest drum înaintea lor." Porfir l‑a părăsit
pe Origen înainte de izbucnirea persecuției lui Deciu. Cu siguranță, ne
spune Bidez, a frecventat și alți profesori din Cezareea. Își însușise
deja anumite practici magice; Eunap povestește, pe scurt, o anecdotă
despre alungarea unui demon dintr‑o baie.
Acum redactează prima lui operă, Filozofia oracolelor, care trebuie citită în contrapunct cu următoarea, Despre statuile zeilor.
În prima lucrare, Porfir, atribuind filozofiei un sens foarte larg -
religios și soteriologic -, descrie practicile de salvare a sufletului,
accentuând pe superstițiile, cultele și riturile orientale. De asemenea,
un rol important îl joacă astrologia. Zeii intervin în viața
muritorilor, dar uneori ei se înșală în preziceri, din cauza Destinului (tyche).
Prin "filozofia oracolelor" tocmai influența Destinului este anihilată,
lăsându‑i pe zei să vorbească liber și să rostească adevărul.
În Despre statuile zeilor, Porfir își propune o apologie a păgânismului, mai precis a cultelor
păgâne, a căror semnificație era sistematic răstălmăcită de către
adversarii creștini. El arată că numai neinițiații, profanii pot
confunda imaginea, simbolul cu Referentul imaginii/simbolului. Nu piatra
este venerată într‑o statuie, ci Zeul, prin esență transcendent, reprezentat
numai în statuia respectivă. Descifrarea spiritualului în material, a
amprentei divine în piatră, a "sacrului camuflat în profan" solicită
însă o anumită inițiere și o anumită competență hierofantică. Nu oricine
poate intra sub învelișul pietrelor și sesiza urma inefabilă a zeului.
Creștinii se revoltă și‑i acuză de idolatrie pe păgâni nu pentru că ar
fi rău intenționați, ci pur și simplu din nepricepere. Schema
dialecticii sacru‑profan, spiritual‑material, sens spiritual‑sens
literal constituie una dintre constantele filozofiei porfiriene.
A
doua parte a vieții lui Porfir se petrece în "Occident", la Atena mai
întâi, apoi la Roma, cu paranteza siciliană asupra căreia voi stărui. La
Atena a frecventat mai mulți profesori, în diferite domenii: matematică
(Demetrios); gramatică (Apollonios); retorică (?) (Minucianus). Dar
întâlnirea decisivă a fost cu Longin, vestit retor și unul dintre cei
mai străluciți filologi‑editori ai vremii. De la acest Longin a deprins
"critica de text", cum o numim astăzi, precum și toată bucătăria de
editor și comentator. Desigur, Longin nu avea adâncimea și anvergura lui
Plotin. Avea însă alte calități, în alte domenii. La școala lui Longin,
Platon era ținut la înaltă cinste, având parte în fiecare an de un
banchet aniversar. Doar că, spre deosebire de banchetele plotiniene,
adevărate "liturghii" filozofice, banchetele organizate de Longin
sufereau de exces logoreic.
Exercițiul filologic, atunci când e
făcut cu pricepere și modestie, aduce o sumedenie de foloase. La școala
lui Longin, între atâția prețioși puși să facă ordine în litera unei
culturi la al cărei spirit nu mai aveau, se pare, acces, Porfir și‑a
însușit instrumentele de lucru. A realizat și o serie de studii legate
de "chestiunile homerice", din perspective diferite: istorică,
gramaticală, etimologică, filologică și chiar filozofică. Tot pe Homer
își exersează metoda alegorică, singura metodă hermeneutică prin care
Poetul putea fi "absolvit" de "absurdități" și contraziceri. Mai târziu,
împlinindu‑și metoda și conferindu‑i o dimensiune spirituală aparte,
Porfir va interpreta miturile din Iliada și Odiseea ca pe
expresii încifrate ale filozofiei neoplatoniciene. Deocamdată, el se
exersează în elementele profane ale meseriei de hermeneut. Unii
cercetători datează din această perioadă și Istoria filozofiei,
lucrare impresionantă, atât ca dimensiuni, cât și ca volum de
informații. Dar multe indicii ne fac să credem că ea a fost redactată
ulterior, după întâlnirea decisivă cu Plotin, prin Viața lui Pitagora, Viața lui Plotin, tratatul Despre abstinență și Scrisoarea către Marcella
curgând aceeași sevă mistico‑filozofică de sorginte plotiniană. În
concluzie, se poate spune că la Atena s‑a operat prima convertire majoră
a lui Porfir la un elenism încarnat de operele lui Homer și Platon. Dar
această convertire avea nevoie de o prezență reală, concretă pentru a
fi desăvârșită. Augustin se convertește la creștinism în urma lecturii Enneadelor
și a epistolelor pauline, însă decisive au fost povestea convertirilor
lui Antonie și Marius Victorinus, precum și întâlnirea cu Ambrozie. La
fel se vor fi întâmplat lucrurile și cu Porfir: convertirea dorită,
presimțită la elenism (așadar la filozofie) se va realiza efectiv în
urma întâlnirii cu Plotin, întrupare, de această dată vie, a platonismului.
Porfir
ajunge la Roma în vara lui 363 și va rămâne în preajma lui Plotin șase
ani, până la plecarea precipitată în Sicilia. Profesorul tocmai luase
vacanță și se retrăgea la moșia unui discipol, din preajma Urbei.
Nou‑venitul ascultă câteva cursuri mai mult sau mai puțin improvizate -
accesul la cursuri era liber, lecțiile nu se plăteau - și rămâne
impresionat. A trăit probabil sentimentul pe care‑l trăise Plotin, cu
ani în urmă, la Alexandria, când, după îndelungi căutări și numeroase
decepții, l‑a descoperit pe Ammonios Sakkas.
Pentru a oferi o
idee despre atmosfera comunității din jurul lui Plotin, voi pune cap la
cap câteva fragmente culese din mărturia lui Porfir. Filozoful se
înconjurase de un grup de prieteni, majoritatea medici, veniți, ca și
dânsul, din fascinantul Orient. Aceștia locuiau împreună, formând o
unică familie spirituală, și nu aveau altă îndeletnicire decât aceea a
cultivării filozofiei. Alții, de pildă câțiva senatori, veneau la
reuniuni atunci când găseau o clipă de răgaz în programul lor extrem de
încărcat. Rogatianus este cel mai cunoscut, singurul convertit până la
capăt: "Tot din Senat venea și Rogatianus, care ajunse atât de departe
pe calea renunțării la traiul lumesc, încât se lipsi de avere, își
slobozi toți sclavii, lepădându‑se chiar și de rangul său. Tocmai când
trebuia să se înfățișeze pentru prima dată în lume în calitate de
pretor, iar lictorii se înființaseră deja la el, n‑a vrut să iasă și
nici să mai audă vreodată de funcție. Ba încă a preferat să nu mai
locuiască nici în propria lui casă, ci se ducea pe la rude și prieteni
să doarmă și să mănânce (de altfel, nu mânca decât o dată la două zile).
Ca urmare a atâtor renunțări și a nepăsării lui față de cele necesare
traiului, el, care suferea atât de rău de podagră, încât trebuiau să‑l
poarte în lectică, își recăpătă curând sănătatea, iar mâinile, pe care
înainte nici nu putea măcar să și le desfacă, acum îi slujeau mai abitir
decât meșteșugarilor ce‑și câștigă traiul de pe urma lor. Plotin îl
aproba și, socotindu‑l printre cei mai vrednici de laudă, îl înfățișa ca
pe o pildă bună celor care se îndeletniceau cu filozofia."
Nu
lipseau femeile și copiii. Porfir notează: "Avea în jurul său și câteva
femei foarte devotate filozofiei: Gemina, în a cărei casă și locuia;
fiica ei, numită la fel ca și maică‑sa, Gemina; și Amphicleia, măritată
cu Ariston, fiul lui Iamblichos. Pe de altă parte, mulți bărbați și
multe femei de cea mai înaltă stirpe, când simțeau că li‑i sfârșitul
aproape, își aduceau la el odraslele (băieți și fete, fără nicio
deosebire) și i le încredințau laolaltă cu întreaga lor avuție, ca unui
sfânt și dumnezeiesc păzitor. De aceea, i se umpluse casa de băieți și
fete. Printre aceștia se afla și Potamon, de a cărui educație s‑a
îngrijit îndeaproape, ascultându‑l de multe ori când își făcea
exercițiile. Plin de răbdare, îi asculta pe cei rămași în slujba
tinerilor, când îi aduceau socotelile averilor și se îngrijea ca acestea
să fie drepte, spunând că până nu vor ajunge filozofi, ei trebuie să‑și
păstreze avuțiile și veniturile neatinse și în siguranță. Cu toate că
pe atâția îi scutea de grijile și preocupările vieții, nu și‑a slăbit
niciodată, în stare de veghe, avântul spre Intelect. În plus, era blând
și mereu la dispoziția tuturor celor care, într‑un fel sau altul, l‑au
cunoscut. Iată de ce, deși a stat la Roma douăzeci și șase de ani
încheiați, arbitrând multe neînțelegeri, nu și‑a făcut niciun dușman
printre oamenii politici" (9).
Plotin are cincizeci și nouă de ani. Se află în punctul maxim, de akme,
al itinerariului său spiritual și așternuse în scris, pentru câțiva
aleși, douăzeci și unu de tratate filozofice (denumirea de enneade
îi aparține lui Porfir). Mâna lui dreaptă era filozoful Amelios, bine
cunoscut și citat de Longin. Amelios îl va iniția pe novicele sosit de
la Atena în învățătura maestrului și tot el îi va da răspuns la câteva
texte critice alcătuite de acesta împotriva lui Plotin, de pe poziții
"longiniene". După trecerea "examenului de admitere", Porfir va primi
spre lectură cele douăzeci și unu de tratate rezervate avansaților.
Foarte repede, datorită calităților sale excepționale și pregătirii
filologice, devine discipol favorit, la concurență cu Amelios. Proclos
ne‑a transmis o anecdotă sugestivă: comentând Timaios‑ul
platonician, Amelios ajunse într‑o zi la o "aporie". Nicio soluție nu
părea valabilă, când Porfir intră în sala de curs și, prezentându‑i‑se
chestiunea, demonstră imediat că textul folosit de Amelios fusese
corupt, iar lecțiunea "aporetică" era, de fapt, o simplă eroare a
scribului. Iată cum descrie Bidez atmosfera noii "case" a lui Porfir:
"Vizitatorul care pătrundea pentru prima dată la Plotin trebuie că se
simțea foarte impresionat. Buimăcit încă de tumultul marelui oraș, la un
pas de străzile unde se etala, într‑un somptuos decor de monumente,
fastul unei vieți de plăceri greu imaginabile pentru noi, el descoperea
un cerc liniștit de asceți, care ignorau lumea, meditau cărți de
filozofie și practicau o renunțare disprețuitoare. Ducând laolaltă o
viață pură, inițiații acestui «conventicul » filozofic așteptau ziua
extazei pe pământ, apoi eliberarea săvârșită prin moarte și întoarcerea
sufletului în sânul Ființei eterne. Existența în plină capitală a
acestui mic «cenaclu» de «fețe palide» izolate de lume n‑are, de altfel,
nimic surprinzător. E unul dintre acele contraste violente care se
produc în intensitatea și explozia de viață a unui centru precum Roma
imperială."
Șederea lui Porfir în această comunitate de "fețe
palide" s‑a încheiat după șase ani. La un moment dat, eroul nostru e
năpădit de gânduri negre hotărând să‑și pună capăt zilelor. S‑au făcut
tot felul de speculații despre episod, începând cu cele ale
fantasmagoricului Eunap. În nota din Viețile sofiștilor
consacrată lui Porfir, acesta dă o versiune cu totul diferită de aceea
originară, a lui Porfir însuși. Influențat de discursurile maestrului,
discipolul s‑ar fi scârbit atât de tare de propriul său trup și de
semenii lui, încât hotărî să fugă în pustie. Ajunse în Sicilia și aici
se retrase într‑un loc ferit de "cărările oamenilor". Plotin însă îi
prinde urma și‑l găsește, aproape mort de foame. După o discuție
decisivă (publicată, conform spuselor lui Eunap, în Enneade),
"sinucigașul" își schimbă gândurile, iar Plotin se întoarce să moară
împăcat la Roma. Exegeții moderni fac și ei tot felul de supoziții:
melancolia lui Porfir s‑ar datora surmenajului, excesului de activitate
intelectuală, dublat de zelul ascetic; Porfir își inventează boala ca
pretext credibil pentru a masca ruptura cu învățătura plotiniană,
radical antiaristotelică (în Sicilia a fost scris celebrul comentariu la
Categoriile lui Aristotel); în sfârșit, cea mai prozaică ipoteză pune declanșarea crizei de melancolie pe seama orgoliului rănit.
Noi îi vom da crezare lui Porfir. La un moment dat ceva nu mai "funcționează" și el hotărăște să‑și pună capăt zilelor, id est,
în traducere plotiniană, să‑și elibereze sufletul mai repede din
închisoarea trupului. Atunci Plotin îl vizitează și, dându‑și seama de
starea bolnavului, îi recomandă un "leac" foarte util împotriva stărilor
depresive: călătoria, "schimbarea peisajului". Porfir se îmbarcă
imediat și, trecând prin strâmtoarea Charibdei, pe urmele lui Ulise,
ajunge în Sicilia. Se instalează în cetatea Lilybaeum, dar va face
escapade pe insulă. Se știe că a vizitat, de pildă, Cartagina. Departe
de a se izola, cum fantasmează romantic Eunap, el întreține o
corespondență susținută cu toți foștii profesori, codiscipoli și
prieteni. Plotin, din ce în ce mai bolnav, își adună forțele pentru a
redacta ultimele tratate, pe care i le expediază discipolului său mai
priceput decât el într‑ale filologiei. De asemenea, păstrează contactul
cu Longin, invitat la Palmira de către regina Zenobia. Aceasta dorea să
întemeieze un imperiu pe cât de impresionant, pe atât de utopic, în care
creștinii să trăiască în pace și bună înțelegere cu evreii și păgânii.
Se înconjurase de toată floarea filozofilor, retorilor și oamenilor de
știință (Longin se număra printre ei) și se pregătea de acțiunea
militară propriu‑zisă. Dar oștile Zenobiei au fost spulberate de romani.
Aurelian i‑a condamnat la moarte pe toți "colaboraționiștii", inclusiv
pe Longin, care și‑a acceptat destinul ca un adevărat filozof,
contrazicând într‑un chip sublim afirmația pripită a lui Plotin despre
dânsul. Pe lângă Eisagoge, o scrisoare de lămurire către
senatorul Chrysaorios, Porfir a mai redactat în Sicilia câteva lucrări
importante: o cronografie care începea cu războiul troian și se termina
cu domnia lui Claudius; Despre întoarcerea sufletelor la Dumnezeu, tratatul Împotriva creștinilor și De abstinentia.
În București de câteva ore, căutam un loc de cafea și de sesiune foto cu Mădălina. Într-o
primăvară friguroasă, în vremuri tensionate, după o perioadă extinsă de
interacțiuni minore între oameni, simțeam că posibil să fie greu să mă
conectez cu cineva cu care nu mă mai întâlnisem față în față. Mai ales
cu cineva obișnuit cu scena, cu camerele, cunoscut din filme și din
spectacole de teatru. Simțeam o anumită timiditate și încercam să mi-o ascund. Nu aveam încă un spațiu de sesiune foto, veniserăm pe grabă, într-un
moment în care lumea era din nou dată peste cap. Și totuși: Mădălina
răspunde rapid, are ea o idee de spațiu pentru foto și deja avem o
direcție - la Eden. Și Eden a fost, într-o
întâlnire caldă și umană, cu un om deschis și integru, responsabil și
conștient, cu o aură maternă și fermă, în jurul unui talent evident.
Găsind conexiunea umană și primind-o cu bucurie și empatie, Mădălina era ea însăși, nu cea dinDe ce eu?de Tudor Giurgiu, Gardenialui Zoltán Balázs sau dinDelirium-ullui
Vlad Massaci. Vorbind despre a fi uman, a fi mamă și actriță, despre
dorința de a ajuta alte femei și despre absurdul războiului, Mădălina
are o privire intensă, de om viu. În plus, știe să dea.
Manu Anghelescu: Cum ești tu, ca persoană, cea de acum față de cea de acum zece ani? Mădălina Ciotea:
Cred că Mădălina de acum e mai responsabilă, mai curajoasă și mai
liberă. E drept că îmi place și de Mădălina de acum zece ani, naivă,
copilăroasă, încrezătoare în viitor și cu mult timp înainte.
M.A.:Ce a făcut actrița Mădălina Ciotea în acești zece ani? M.C.: În acești zece ani am crescut mult și ca vârstă, ca experiență și ca om. Am făcut teatru, nu la fel de mult film pe cât mi-am dorit, am trecut printr-o schimbare majoră de convingeri, am picat și m-am
adunat de mai multe ori, am depășit unele frici, am călătorit, am mai
lăsat în urmă niște oameni, am cunoscut alții, dar cel mai important: am
devenit mamă.
M.A.:Cum au fost ultimii doi ani pentru tine? M.C.: Cu multe încercări și pe plan personal și profesional. Am trecut printr-o pandemie... ceva străin pentru mine, dar am reușit să găsesc echilibru într-un haos. Mi-am dat seama că frica face mai multe victime decât orice, inclusiv un virus. Așa că m-am dus la polul opus ei și am încercat să o înlocuiesc cu iubire. Rezultatul a fost peste așteptări. Încă este.
M.A.:Cum te-a afectat perioada pandemică? (personal / profesional) M.C.: Perioada pandemică a coincis cu "un concediu de maternitate" pe care nu mi l-am luat, dar l-am
primit bonus, se pare, de la Univers. Știu că pentru mulți a fost o
încercare grea și poate dureroasă, dar pentru mine a fost o perioadă în
care am renăscut, am reînvățat să trăiesc și să mă bucur și toate astea
pentru că am fost pusă în situația minunată, dar și foarte dificilă, de a
crește un pui de om. Poate pentru restul lumii nu am fost cineva
important, dar pentru el sunt un întreg Univers, așa că ăsta da job. Pe plan profesional am încercat să-mi aduc aportul cât am putut de bine și cât mai profi în contextul dat. Mi-a
lipsit mult să fiu pe scenă, publicul, colegii, oamenii, să lucrez așa
cum eram obișnuită. Inițial am vrut să scriu "cum era normal", dar cred
că acest cuvânt "normal" nu mai e potrivit. Până la urmă, ce înseamnă
"normal"? Trebuie să te adaptezi vremurilor în care trăiești, să fii
capabil să reacționezi și să refaci acest "normal", nu să te lași mereu
influențat de trecut. E trecut, nu mai revine, a dispărut deja.
Prezentul e tot ce ai! Așa că fă din el cel mai bun prezent pentru tine.
M.A.:Ce înseamnă pentru tine actoria, teatrul, filmul? M.C.:
Probabil că până acum doi ani aș fi spus că actoria înseamnă totul.
Acum spun că e o parte din mine. Am avut momente în viață când am zis:
gata renunț, nimic nu se leagă, mai mult sufăr și sunt mai mult
decepționată decât împlinită. Dar nu am putut. Pur și simplu nu mă
vedeam făcând altceva și nici astăzi nu mă văd făcând altceva, la nivel
de chemare. La un moment dat am crezut că actoria mă va ajuta în
rolul de mamă, dar e fix invers. Am descoperit emoții de care nu știam
că există, orizonturi care erau puse sub cheie și un mod de a privi
viața cu mai mult umor. Eram prea mult serioasă și încrâncenată, prea
voiam să corespund, uitând cine sunt eu, prea puneam orice altceva în
prim plan și mai puțin pe mine. Poate și de asta am și avut așa mult de
pierdut. Eu credeam că sunt liberă, dar de fapt mă băgăm singură în
cușcă. Dar indiferent de ce și cum, actoria pentru mine este un mod
constant de a mă reinventa, de a trăi mereu și mereu în alte vieți, alte
povești. E ca o călătorie în Universuri paralele pe care altfel nu le
pot accesa. Teatrul e Fundația, dar tare îmi doresc să decorez lumea
asta a mea cu roluri în filme. Filmul e ca o iubire din aia care stă
acolo în inimă și te doare când te respinge sau trece pe lângă tine și
nu te bagă în seamă, iar tu faci tot felul de trucuri că poate poate o
să faci un eye-contact mai mult de 2 minute :)
M.A.:Ce roluri ți se potrivesc cel mai bine? M.C.: Toate. Eu vreau să mi se potrivească toate!
M.A.:În ce roluri simți că trebuie să faci un efort pentru a putea juca? M.C.: Nu am simțit niciodată că fac un efort să joc, mai degrabă fac un efort să nu joc, atunci când sunt obligată să stau pe tușă.
M.A.:Care a fost frustrarea ta cea mai mare în ultima perioadă? Dar cea mai mare bucurie? M.C.: Frustrarea este așteptarea. Așteptarea să-mi vină rândul să joc, să fiu într-o distribuție nouă, să nu fiu cea mai bună variantă a mea în ceea ce privește rolul de mamă. Bucuria cea mai mare este să lucrez și să fiu conștientă de ce lucruri minunate mi se întâmplă zi de zi.
M.A.:Ce înseamnă pentru tine sens? M.C.: Să trăiești în prezent și să realizezi că ești exact acolo unde trebuie să fii, în fiecare moment.
M.A.:Când ai simțit în viața profesională prima oară că are sens ceea ce faci și că acest lucru poate da sens și altora? M.C.: Probabil acest gând m-a traversat chiar de când m-am
apucat de actorie. Pentru mine această meserie nu înseamnă să ies pe
scenă și să spun un text, înseamnă să îi faci pe ceilalți să vadă ceva
ce singuri nu reușesc, să le aprinzi o lumină în încăperi din minte și
din suflet în care s-a așternut întunericul.
Unii vor vedea ceva, alții vor rămâne cu ochii închiși, dar menirea mea
ca actor este să continui mereu să aduc lumină.
M.A.:Povestește-ne puțin când te-ai simțit "regină" la cârma unui regat? M.A.:
Eu "regină" mă simt când am reușit să adorm copilul în 20 minute sau
când am reușit să nu o scot pe Lady Macbeth din mine când îi repet de o
mie de ori un lucru și el face fix invers. Profesional nu știu, nu prea
reușesc să mă mulțumesc eu pe mine... așa că nu am un răspuns concret.
Dar sigur au fost momente când m-am surprins eu pe mine într-un mod foarte plăcut. Rar, dar s-a întâmplat.
M.A.:Care sunt perspectivele tale de viitor? M.A.: Mă văd jucând mult, mai ales în filme, călătorind. Și
mai văd un vis devenit realitate, acela de a pune bazele unei asociații
care să ajute copiii din medii defavorizate, fete sau femei, care nu au
acces la educație (în toate formele ei). Între timp m-am
implicat în tot felul de campanii care atrag atenția asupra abuzurilor
asupra copiilor, femeilor. Dar simt că nu e suficient. Am în minte ceva
și vreau să fac acest lucru posibil. Aș vrea să pot să ajut fără ca cei
în cauză să fie stresați financiar. Vreau ca eu să-mi
fac meseria, să fiu plătită și din asta să îi pot ajuta pe ceilalți.
Asta e cea mai mare bucurie a mea, când văd că am putut să îi fac cuiva o
bucurie, că i-am adus un zâmbet, un moment de liniște, o sclipire de speranță.
M.A.:Ce a însemnat 10 pentru Film pentru tine? M.C.: A fost un vis devenit realitate. Un moment în timp în care am crezut că totul poate fi posibil.
M.A.:Cum te raportezi la acel moment acum? M.C.:
Mă face să zâmbesc. Am învățat multe atunci și de atunci. A fost o
lecție necesară și a venit la momentul potrivit. Sunt recunoscătoare
pentru tot.
M.A.:Ce sfat ai da unui actor la început de cariera?/ Ce sfat ai da unei femei / actrițe / mame, în general? M.C.: Să nu uite cine e și motivul pentru care a ales să facă asta.
Prin Mădălina, în acea după-masă de Eden, mi-am
reamintit de Heroes: "And you, you will be queen / Though nothing will
drive them away / We can beat them, just for one day..." Putem să-i
învingem și putem fi eroi și eroine, fiecare pe scena sa, luptând pe
mai multe fronturi: pe scena teatrului și pe scena vieții. Asta când nu
bate viața filmul. Mulțumim, Mădălina. Și pe curând...
Luyba provine din Kiev. Are 23 de ani și multe povești de viață în spate. Drumul său spre România a fost cu mari peripeții. I s-a stricat mașina de trei ori, dar a apucat să-și ia toate lucrurile cu ea, mai puțin frigiderul. De asemenea, nu și-a
putut lăsa câinele, iar mama ei, asistentă medicală a rămas la datorie.
Se simte responsabilă să o ajute cu bani atât pe mamă, cât și pe
prietenii ei rămași acolo care sunt deja instruiți să folosească armele
pentru a se apăra.
Lavinia Lazăr: Cum arată povestea ta de când a început războiul? Luyba: De când a început războiul, toți au plecat, iar eu mă tot întrebam ce să fac, pe unde să merg și atunci m-a trezit fostul manager la 5 dimineața și mi-a zis: "Pleacă să-ți iei combustibil, că după nu ai să mai ai posibilitatea". Eram cu ochii în lacrimi. Era o teroare.
L.L.:Unde lucrai? L.: Lucram într-o companie de logistică. Eram specialist în logistică la o companie care se ocupa cu poșta, respectiv cu trasee internaționale.
L.L.:Cum a arătat traseul tău până să ajungi aici? L.:
Kiev - Vinița - Cernăuți - Mămăliga - graniță - Nordul României
(Suceava) - Constanța - București - Cluj. În primele zile de când a
început războiul era liniște în capitala Ucrainei. Adulților le era greu
să plece de acolo, cei tineri voiau să rămână cu familia. Eu înțelegeam
că trebuie să plec, loc de muncă nu mai aveam, știam că se vor termina
mâncarea, băutura. Știam că nu mai pot să fac ceva acolo pentru că totul
va fi blocat. După acele trei zile, au început să se audă și în Kiev
bombele, exploziile. Eu mergeam în fiecare seară să mă ascund în stația
de metrou pentru că fizic îți era teamă să nu pățești ceva și era
dificil să dormi în casă. Și psihologic era greu. Câinele meu rămânea în
casă pentru că în metrou erau mulți oameni și nu puteam să-l
iau și mă întorceam a doua zi dimineața acasă. Câinele era foarte
speriat, stătea sub pat. Nu mai dorea să mânânce sau să iasă. Mama e
asistent medical și a rămas. Mi-a zis că rămâne să îngrijească soldații. Știu că trebuie să-mi găsesc de lucru pentru a-i
trimite mamei bani pentru că resursele financiare pe care le are se vor
termina și nu o să mai aibă cum să se întrețină. Fiind specialist în
logistică, am legătură cu mulți șoferi și când am plecat din Kiev, am
mai rămas să mă odihnesc câte o noapte în unele locuri. Mașina mea (un
Gaz) e foarte veche și s-a stricat de trei ori pe drum până acum. Și în momentul de față e stricată și e dusă la service auto. Prima oară s-a
stricat la Vinița, apoi la Constanța și aici, la Cluj. E foarte
interesant faptul că în orașele respective rușii nu permit ucrainenilor
sau voluntarilor să aducă ajutoare, rușii aduc "ajutoarele" lor, apoi
filmează ca și cum oamenii ar primi aceste donații și spun "Mulțumim că ne-ați eliberat!"; ceea ce nu e adevărat. Rușii regizează totul. Cea mai mare forță de apărare este concentrată pe Kiev. Chiar și prieteni de-ai
mei, care nu ținuseră arma în mână, acum au fost toți mobilizați să
apere capitala. Problema e că NATO nu închide spațiul aerian și cele mai
mari forțe ruse vin din spațiul aerian. O rublă a ajuns deja mai puțin
de un cent american și multe companii s-au retras. Deja medicina muncii nu mai operează.
L.L.:Ce ai reușit să iei cu tine? L.:
Pentru că nu am plecat chiar din prima zi de când a început războiul,
am avut timp să mă informez, să aflu unde e mai periculos sau mai puțin
periculos de condus, mi-am luat, practic, toată casa.
L.L.:Cum arăta o zi normală în Kiev, înainte de a începe conflictul militar? L.: Eu mergeam la cursuri de engleză, lucram, mergeam la înot, mă plimbam cu câinele, mergeam la studii, la universitate.
L.L.:Ce specializare urmai? L.: Administrarea și organizarea transporturilor internaționale. Când eram în Kiev, managerul nu m-a
plătit de două luni. Majoritatea managerilor de acolo care dețineau
monopolul sunt oameni foarte bogați și știau din timp că va fi război;
cum bănuiau și restul. Știind că se apropie războiul, tot întârziau ca
să nu plătească anumite salarii. Pur și simplu, nu mai aveam bani și am
fost să-mi iau un împrumut de la bancă pentru
că aveam nevoie pentru călătorie, pentru motorină, pentru mâncare. Nu
aveam cum să pornesc fără bani la drum, dar mă descurc. Când am pornit,
nu aveam un plan bine structurat. Inițial, mă înțelesesem cu o cunoscută
de-a mamei să merg în Turcia să lucrez la
bucătărie. Planul era să merg prin România, prin Bulgaria pentru a
ajunge în Turcia. Când am ajuns în Constanța, conducând singură, femeia
respectivă mi-a zis că are de lucru doar pe timpul verii și nu mă primeau cu câinele. "Deci, practic, vii degeaba", mi-a zis. Am cheltuit atâția bani și atâta timp... Atunci, am blocat-o
și am căutat pe diverse grupuri unde aș putea merge și am trecut prin
orașe, am oprit și am întrebat unde e de muncă. Din întâmplare, în Cluj
mi s-a stricat Gaz-ul
și fără Gaz e foarte scump să circuli mai departe. Spre deosebire de
Ucraina, aici drumurile sunt foarte bune. Sunt minunate! Aici, oamenii
sunt foarte deschiși, foarte buni. Inițial, credeam că sunt oameni răi.
Citind, am mai aflat, că de fapt, aici sunt buni, iar în Bulgaria,
oamenii ar fi răi. Când opream la benzinărie și vedeau angajații de
acolo că am număr din Ucraina, îmi aduceau mâncare gratis. Pe lângă
varianta cu Turcia, mai aveam una în nordul Germaniei: să lucrez la o
fermă unde puteam sta și mânca gratis, dar tot așa, nu era o variantă
prea sigură. Eu sunt gata să rămân oriunde ar fi lucru. Atunci când se
va termina războiul, cei rămași în Ucraina / cei care se vor întoarce
acolo, nu vor avea lucru, nu vor avea bani. Băieții / bărbații din
Ucraina primesc doar arme, nu primesc pături, mâncare, îngrijire
medicală, haine. Chestiile astea sunt oferite doar de voluntari și de
oamenii din Kiev. Eu nu știu unde sunt banii trimiși de Uniunea
Europeană, că în Ucraina nu ajung. Înainte, aveam o viață destul de
stabilă. Aveam și job bun, aveam și studiile în desfășurare. Apoi,
puteam deveni șeful echipei de logistică, aveam și apartamentul meu.
Acum, sunt mai mult pe drumuri, dar nu-mi pare rău că am plecat.
L.L.:Vrei să obții permis de ședere aici? L.: Nu am niciun plan. Unde găsesc de lucru, acolo rămân.
L.L.:Ce cunoșteai despre România? Vreun obicei / vreo personalitate? L.:
Până acum, nu am mai fost în România. În Ucraina se vorbea că aici sunt
oameni care vor să te mintă și că ar încerca cu orice preț să profite.
Despre oamenii din Republica Moldova, se vorbește că ar fi mai săraci.
În prezent, 70% din industriile din Kiev sunt distruse.
L.L.:De ce crezi că este un război în 2022? Care e miza? L.:
Noi, ca oameni simpli, nu am putea spune ceva 100% clar. Consider că
asta e făcut pentru interesul cuiva. Europenii vor trăi mult mai rău
după asta, pentru că vor crește prețurile la tot. Acum, U.E. refuză să
mai cumpere resurse de la Rusia, ea fiind cumva un grânar și furnizor de
produse de bază (gaz, petrol, lemne). Se va ajunge să se cumpere
produse de la americani. Ei fiind fără vreun prejudiciu. S.U.A. va
cumpăra în continuare de la ruși resurse, apoi le va vinde la europeni.
Pe lângă haosul produs din cauza refugiaților, mai ales în Polonia, într-un final, războiul se va calma, refugiații vor primi de lucru, dar va fi o criză economică.
L.L.:Cum te-a schimbat experiența războiului? Debordezi de un optimism ieșit din comun. Ți-a dat putere conflictul militar? L.:
Așa e firea mea. Nu mă atașez de lucru / de loc. Am lucrat și în
Polonia cândva și în diverse locuri din Ucraina. Pentru mine e important
ca mama care a rămas în Kiev să fie în siguranță. E singurul lucru care
mă îngrijorează foarte mult. Pe lângă mama, mă mai gândesc și la
prietenii mei care, acum, sunt soldați. Bineînțeles și câinele meu mă
responsabilizează. Dacă nu aveam câinele, mă porneam cu trenul, dar așa,
avându-l pe el, am fost nevoită să conduc.
Aici e bine că pot dormi. În Kiev, cerul e sur, nu se mai vede soarele.
Ieșeam din metrou și vedeam cum explodează lucruri lângă mine.
Traducere:
"Consider că ucrainenii au noroc că Europa susține atât de tare poporul
nostru. De aceea, rămân în dispoziție bună. Foarte mulți oameni
generoși și de ajutor. În interiorul meu, am multe emoții pozitive.
Presupun că acum toți oamenii care au fugit spre un trai normal, vor fi
recunoscători pe viață. Multumesc!"
P.S. Luyba e genul de
tânără sigură, puternică și fără atașamente. Luyba, pe lângă faptul că
are o atitudine sănătoasă, muncește și vrea asta în continuare, aici sau
în orice altă țară. Nici nu contează locul în care se stabilește. După
întâlnirea cu ea, mi-am dat seama că problemele mele sau ale celor din România, par să-și diminueze intensitatea, în comparație cu atâtea povești de viață cu mult mai dure, ale refugiaților veniți din Ucraina!
Noaptea Albă a Filmului Românesc la TVR 3 continuă... pe 27 martie
2022, începând cu ora 22:00 puteți viziona 6 filme ale producătorului
Ada Solomon. Mai multe detalii aici.
În cele ce urmează vă oferim un amplu interviu cu Ada Solomon.
Ada Solomon (foto: Alex Gâlmeanu)
Claudia Nedelcu Duca: Ai vrut să te faci actriță. Ai terminat Facultatea de Instalații. Cum a funcționat acest drum? Ce zice Ada despre Ada? Ada Solomon: A funcționat neașteptat. Lucrurile pline de incertitudini pe care le trăim în ultimii ani mi-aduc aminte de tinerețea mea pentru că nimic nu a fost programat. Eu nu mi-am ales meseria pe care o am astăzi, mai degrabă m-a ales ea pe mine. Sigur că într-o direcție pe care mi-amdorit-o, care m-a interesat. Am vrut să mă fac actriță într-o
vreme în care era aproape imposibil pentru cineva ca mine. Nu eram
pregătită să dedic ani din viață ca să reușesc să intru la ce se numea
atunci I.A.T.C., actuala Universitatea de Artă Teatrală și
Cinematografică. Am luat-o pe alte drumuri. Pe ocolite, am ajuns cam tot acolo.
Ada Solomon (foto: Silviu Gheție)
C.N.D.:Ai intrat pe platourile de filmare în anii '90 făcând publicitate la Domino Film. Povestește-ne puțin despre perioada aceea de pionierat. Când te întorci în amintiri, ce te face să zâmbești? A.S.:
Toată energia, toată minunea descoperirii și a întâlnirii cu oameni
extraordinari. Am să numesc câțiva, mai degrabă pe cei care nu mai sunt -
Mircea Veroiu, Ovidiu Bose Paștina. Lucrul cu ei a fost ceva cu totul
special. Și apoi, trecând la cei care sunt activi, sigur că o întâlnire
care a însemnat foarte mult pentru mine și pentru înțelegerea a ce
înseamnă să faci cinema, a fost întâlnirea cu Nae Caranfil. Și-a scris două dintre scenarii pe biroul de lângă biroul meu, întrebându-ne din când în când cum ni se pare o replică sau alta. Producția filmelor, și la Asfalt tango și la Filantropica, s-a
desfășurat efectiv în încăperea în care îmi petreceam mai mult de zece
ore pe zi, zilnic. Sigur că întâlnirea asta, toată experiența asta, a
fost foarte importantă pentru mine într-o anumită direcție, aceea a cinema-uluiper se.
Pe de altă parte, o întâlnire iarăși extrem de importantă pentru mine a
fost cea cu Vivi Drăgan Vasile. Nu numai pentru ce înseamnă Vivi Drăgan
ca operator, ca director de imagine, ca făcător de cinema și ca om
pasionat, ci datorită generozității extraordinare și energiei pe care o
transmitea celor tineri datorită tinereții lui mentale în relație cu
generațiile de vârsta mea, mai degrabă.
Ada Solomon (foto: Vlad Bâscă)
C.N.D.:Ești
președinte executiv al Asociației Europene a Femeilor din Audiovizual -
EWA și vicepreședinte în boardul Academiei Europene de Film. Ce
presupun aceste funcții? A.S.: În ceea ce privește EWA -
Asociația Femeilor Europene din audiovizual e mai degrabă o funcție de
reprezentare, dar în același timp este o activitate de coordonare și de
analiză a deciziilor Biroului Executiv și a direcțiilor, a strategiilor
pe care le propune organizația. EWA promovează excelența sau exemplul de
succes, mai degrabă, decât să facă advocacy. Se bazează pe conținut și
pe acțiuni concrete în care femei care au reușit împart exemplul și
poveștile lor și dau putere celor care sunt la început sau care încă se
simt vulnerabile, care încearcă să se poziționeze într-o lume mai degrabă a bărbaților. E o organizație de acțiune și asta m-a atras. N-am avut niciodată senzația asta de vulnerabilitate sau de poziționare inferioară pentru că sunt femeie. Tata întotdeauna ne-a
învățat admirația și respectul și iubirea față de mama, în primul rând,
care era eroina lui supremă. Mama era regina, de fapt, nu era tata
regele. Un soi de camaraderie respectuoasă și foarte voioasă a avut-o
și cu bunica mea maternă care a locuit cu noi. Tata era înconjurat de
patru prezențe feminine foarte diferite. Eu și sora mea nu semănăm
deloc. Bunica mea era un spirit foarte liber și mucalit. Mama mea era
destul de introvertită și foarte muncitoare și foarte dedicată meseriei
ei. Cred că dorința mea de muncă vine de la ea. Datorită acestor
lucruri, m-am simțit în siguranță și într-o
relație de egalitate cu bărbații. Îi mulțumesc tatălui meu pentru
lecția asta. Sper să mă audă de acolo din cer de unde trebuie că e.
Ada Solomon (foto: Adrian Scutariu)
C.N.D. Iar în ceea ce privește Academia Europeană de Film... A.S.
Bordul este de asemenea un instrument consultativ, dar care, de
asemenea lucrează și este implicat în deciziile, strategiile și
poziționarea Academiei Europene în contextul internațional. Sunt multe
transformări care s-au întâmplat în ultimii ani. Și acolo e un board din ce în ce mai tânăr. Preocupările și profilul Academiei s-au
diversificat. Inițial era un for care în primul rând se ocupa de
excelența anului prin Premiile Academiei de Film. În ultimii ani sunt
tot felul de alte acțiuni la nivel diplomatic de poziționare a
cinematografiei în contextul politico-social-cultural în care există cinema-ul astăzi.
Ada Solomon (foto: Adrian Scutariu)
C.N.D.:Se
întâmplă foarte multe pe plan european, inclusiv în aceste două tipuri
de organizații pe care le pomeneam mai devreme. Am uneori însă
sentimentul că aici, pe plan local, producătorii sunt priviți mai
degrabă ca niște artiști boemi. Ce ar trebui să se întâmple astfel încât
să nu pară că sunt așa și ce pot face pentru a convinge că o
cinematografie susținută legislativ ar putea aduce de fapt beneficii
foarte mari României? Nu doar că palmaresul pe care îl au filmele pe
care le faceți voi ar trebui să fie mult mai vizibil, dar mă gândesc la
faptul că dacă ați fi susținuți legislativ și s-ar înlesni filmări în România pentru producții de afară s-ar obține un beneficiu real - vin oameni mulți, consumă, cheltuie, închiriază locații, promovează locuri din România. A.S.:
Da. Nu știu dacă producătorii sunt priviți ca niște artiști. Cred că
mai degrabă sunt priviți ca niște business men care văd doar propriul
interes în detrimentul publicului sau... habar n-am,
lucruri de tipul ăsta. Am fost ieri la o întâlnire cu reprezentanți ai
instituțiilor italiene care promovează filmul și care se ocupă de
poziționarea Italiei ca partener pentru producții cinematografice. M-a
apucat toată jalea Pământului văzând în ce fel sunt organizate și câte
instituții, câte organisme oficiale există pentru a susține
cinematografia italiană. De la comisiile de film care promovează Italia
ca loc de filmare, ca loc în care se pot cheltui banii altora, expun
Italia cu toată frumusețea ei și toată complexitatea ei, până la
organizații de protecție a intereselor lucrătorilor din cinematografie,
instrumente de sprijin la nivel economic. Pentru că într-adevăr,
așa cum spui, cinematografia nu e numai vitrină, nu e numai o chestiune
de imagine. E și un instrument diplomatic extraordinar de punere în
valoare a unei țări, poate contribui economic foarte mult la bunăstarea
unei țări pentru că sunt bani mulți în cinematografie. Sunt domenii
conexe care sunt legate de producția de film și nu vorbesc numai de
turism și ce înseamnă cazare, transport, HoReCa, în general, care e
implicată atunci când au loc filmări în România. Înseamnă în același
timp construcții, tehnică de înaltă calitate, servicii de multe feluri,
de un profil destul de special, dar important și un loc în care
creativitatea se împletește cu execuția de înaltă calitate. Noi avem
toate astea, dar dacă nu știm să le punem în valoare, asta e. Din
păcate lucrurile nu sunt înțelese la nivel de autorități, nu sunt
înțelese beneficiile. Nu sunt unele punctuale pentru lucrătorii din
cinematografie. Nu sunt niște beneficii strict ale sectorului cultural.
Ele sunt niște beneficii ale sectorului economic și ale poziționării
României în context european ca un colaborator de nădejde, ca un
partener egal cu celelalte țări. Pentru că putem, pentru că știm, pentru
că ne-am construit asta în timp. De la
tehnicieni, până la creatori, actori, avem valoare, avem talente și avem
capacități extraordinare. Prețurile noastre continuă să fie
competitive, dar ele nu funcționează în afara unui context funcțional la
nivel legislativ. Ce se întâmplă astăzi cu acest produs esențial pentru
competitivitatea României la nivel european și chiar internațional care
se cheamă schema de ajutor de stat pentru producția cinematografică,
este greu de acceptat. Faptul că ea, deși este aprobată legal, având tot
ce îi trebuie, este blocată de aproape trei ani. Nu numai că nu s-au dat banii care au fost angajați ca datorie a statului român, nu s-au
semnat contractele pentru o altă sesiune și toate lucrurile astea nu
fac decât să descurajeze partenerii străini. Este un blocaj birocratic
de neînțeles pentru oricine vine dintr-un mediu normal economic.
Tipografic Majuscul (foto: Silviu Gheție)
C.N.D.:Mă întreb dacă s-au epuizat toate resursele de revitalizare administrativă și legislativă. Mi se părea o gură de aer. A fost un semn că intrăm într-un
circuit esențial pentru producția de film european. Aș vrea să
detaliem, pentru cei care nu știu, cum funcționează. Ce poate fi făcut
astfel încât și ce ați câștigat să nu ajungă la pierderi? A.S.:
În momentul ăsta, ce am câștigat e deja la pierderi. Va fi foarte greu
de reconstruit încrederea. Încrederea e cel mai greu lucru de recăpătat,
odată pierdută. Ori încrederea partenerilor străini în momentul ăsta e
pierdută. Asta nu înseamnă că am capitulat. Ce înseamnă schema de
ajutor de stat? Este un instrument de sprijin care funcționează în
majoritatea țărilor europene. Nu am inventat noi căruța, ba chiar suntem
printre ultimii care am reușit să implementăm acest sistem. În momentul
în care o companie de film română sau străină - pentru că ea nu se
referă doar la partenerii străini, ea este accesibilă și pentru
proiectele românești - cheltuie o sută de lei în domeniul cinematografic
de la noi poate primi înapoi fie 35, fie chiar 45 de lei. Este un
produs economic. Poți primi banii pe baza unei cereri preliminare, printr-o
procedură destul de simplă și care presupune doar îndeplinirea unor
criterii de eligibilitate din punct de vedere al structurii producției
și nu o judecată artistică. Din fiecare 100 de lei pe care ai cheltuit-o
în România poți recupera sumele de mai sus, dacă în filmul respectiv
România este prezentată și promovată ca România, adică nu se filmează
aici pentru Franța sau Germania; castelele noastre nu devin castele
germane ci sunt ceea ce sunt ele - castelele din Transilvania sau Delta
Dunării din România și așa mai departe. Banii întâi se cheltuie, apoi se
recuperează de la statul român. Întâi îi cheltui, dovedești că i-ai cheltuit în proporția în care i-ai cheltuit și apoi soliciți plata. Nu s-a
plătit decât un singur dosar din cele... cred că 40 și ceva care sunt
depuse. Nu există o procedură clară despre cum se analizează aceste
cereri de plată. Ea s-a schimbat, s-a coafat, s-a
revăzut și în continuare există acest blocaj. Alianța Producătorilor de
Film din România nu a încetat nicio clipă să solicite deblocarea
acestui instrument vital pentru industria cinematografică. Din păcate evenimentele care ne înconjoară pun pe planul doi-trei
elemente de acest tip și aici sigur că discuția e lungă. Ce faci în
perioade de criză? Soluția mea pentru pandemie a fost ca în perioada de
criză să muncesc, încerci să construiești și asta face ca lucrurile să
fie în continuare viguroase și funcționale. Recunosc cinstit că în acest
moment, cu această tragedie pe care o trăim, mă simt mult mai puțin
puternică și mi se pare cumva că toate lucrurile pălesc în fața
războiului din Ucraina și a luptei pentru supraviețuire a unor oameni
inocenți. Mi-e mult mai greu să găsesc energia
de a mă bate pentru lucruri care mi se par mici. Cum să mai spun că o
colaborare la nivel internațional îți permite să nu pleci în lumea largă
și în același timp să interacționezi cu alte economii; să fii parte dintr-un
sistem, să aduci capital străin care se cheltuie acasă, să asiguri
salariile unui întreg sector. Sigur că există și această contribuție din
partea statului român, dar în mare parte banii ăștia cheltuiți sunt
bani din afară. Sunt un fel de... cum să spun, de export fără
delocalizare. Nu vrem să plecăm din România. Vrem să lucrăm aici. Sunt
enorm de mulți tehnicieni care fie se reprofilează, fie, cei într-adevăr
valoroși, lucrează în Bulgaria, Slovacia, Ungaria. Acolo unde aceste
instrumente funcționează. Industria cinematografică acolo e constantă.
Tipografic Majuscul (foto: Silviu Gheție)
C.N.D.:Există
totuși un Centrul Național al Cinematografiei. Televiziunea Română
contribuie la acest fond cinematografic în baza aceleiași legi în care
funcționează și producătorii din România. Încerc an de an să determin
dacă sunt niște strategii pe trei, pe cinci ani ale Centrului Național
al Cinematografiei care ar putea să sprijine munca pe care o faceți voi.
Tu din interior cunoști această strategie? Eu, ca simplu consumator și
încercând să îmi fac cât pot de bine treaba, nu am reușit să determin
aceste strategii. Există? A.S.: Din păcate, după știința
mea, nu. E dureros că în continuare cinematografia românească are acest
statut de Cenușăreasă. Oriunde în lume filmul românesc este prezent.
Acasă nu contează, cumva e trimis cât mai în spatele casei. E drept că
nu a existat niciodată un soi de agregare a energiilor care să pună în
aceeași tabără instituția și breasla. În cea mai mare parte a timpului a
existat acest război constant sau această luptă cu două tabere - pe de o
parte administrația, pe de altă parte lucrătorii din sector. Legea este
îmbătrânită și complet inadecvată în momentul ăsta la transformările
care s-au întâmplat în domeniul cinematografic
în ultimii 20 de ani. Dar există și la nivel structural, felul în care
lucrează oamenii de acolo, o îmbătrânire, o lipsă de relevanță în
contextul actual și mai ales în context internațional. România nu e
prezentă la marile dezbateri. România nu vine cu idei. România, la nivel
instituțional, nu există în discursul internațional. Noi ne ascundem
după degete. Încă o dată spun, și am responsabilitatea vorbelor pe care
le spun: ceea ce au construit cineaștii români, au construit prin ei
înșiși. Nu a fost niciodată un sprijin organizat la nivel de instituție
pentru ca acești cineaști și perlele cinematografice pe care le-au
creat să fie prezente în competițiile internaționale, să ajungă sa fie
vândute în teritorii cât mai multe, să fie văzute pe cât mai multe
ecrane din lumea întreagă. Cineaștii români și-au
construit drumul singuri. Da, sigur, cu bani publici care sunt dați pe
baza unui concurs pe baza unei selecții cu eforturile de rigoare. Nu e
nimic ce li s-a dat fără motiv sau care nu li
se cuvenea. Dar numai că a da bani nu e suficient pentru a construi o
poziție și o identitate. Există un întreg ansamblu de profesioniști din
domeniul cinema-ului care au făcut ca România
să fie unde este. Din păcate nu există și strategiile... De fapt, cred
că la urma urmei e chiar mult mai simplu decât atât. Nu există aceeași
pasiune pentru lucru în rândul funcționarilor din instituții așa cum
este din partea sectorului cinematografic.
Roxanne (foto: Cornel Lazia)
C.N.D.:Nu știu dacă un funcționar dintr-o instituție ar trebui să dezvolte o pasiune pentru ceva. Mi se pare că lipsește un cadru care i-ar putea obliga, de fapt, să își facă treaba. A.S.:
Am văzut o țărișoară cum e Croația. Sunt oameni care lucrează în
instituția care coordonează cinematografia la nivel de relații
internaționale cărora le strălucesc ochii când vorbesc despre
cinematografia din Croația - ce s-a mai întâmplat, cum s-a
mai întâmplat, ce noi talente au și cât de bune. Nu doar regizorul X
sau Y, dar monteurul... și actrița care a reușit să joace nu știu în ce
serie americană și laboratorul de post-producție, locațiile lor... Nu cred că există meserie pe lumea asta pe care să n-o faci cu pasiune... Spuneai la un moment dat să mă gândesc la cine sunt eu și mi-am
dat seama că, încercând să răspund la întrebarea asta, sunt o femeie
care a fost crescută să nu facă umbră pământului degeaba, să încerce să
nu treacă degeaba prin lumea asta. Mama mea era blănăreasă. Nu era
pasionată, era totalmente dăruită muncii ei, clienților ei, relațiilor
cu colegii, felului în care în care gestiona micul atelier în care a
lucrat. Era un funcționar, nu era al ei. Era un funcționar într-o
întreprindere de stat. Numai că asta am văzut toată viața. Am văzut
toată copilăria în casă cât de mult înseamnă pentru mama munca pe care o
face și cât de important era să o facă mai bine. Atunci orice
funcționar dintr-o instituție publică găsesc că trebuie să fie pasionat de ce face că altfel e o irosire a vieții proprii.
C.N.D.:Înțeleg
ce spui, dar cred că lucrurile ar funcționa mai bine dacă am ști ce
avem de făcut nu doar azi ci și în anii următori. Care ar fi idealul de
context legislativ prin care această breaslă a cinematografiei din
România ar putea avea o viață măcar la fel de liniștită cum o au cei
care lucrează într-un teatru subvenționat?
Avem teatre care sunt subvenționate și avem o industrie care
supraviețuiește doar pentru că își doresc câțiva oameni să nu stea.
Oamenii care lucrează în această industrie trăiesc de la un film la
altul. Dacă sunt doi ani de pandemie, un actor, un regizor tehnic, un
recuziter dintr-un teatru își primește un
salariu și poate să trăiască; în timp ce un freelancer din industria
cinematografică, neavând nici un suport legislativ pe care să se
sprijine, moare de foame, pleacă sau se face șofer de autobuz. Sectorul
independent este zero sprijinit. A.S.: Cred că e o durere
mare pe care o are nu doar cinematografia, ci întregul sector cultural
independent. Același lucru se întâmplă pentru artiști - că sunt artiști
vizuali, că sunt performeri, că sunt dansatori, că sunt oameni care
lucrează în teatru, dar nu într-un teatru subvenționat ci în teatrul independent. Deci tot sectorul.
Roxanne (foto: Cornel Lazia)
C.N.D.:De ce să se subvenționeze un teatru și nu și zona cinematografică? A.S.: Asta e o întrebare pe care mi-ampus-o
tot timpul. De ce? Probabil că cel mai sigur sistem care există în lume
la momentul ăsta este sistemul francez. E un sistem care susține
activitățile intermitente. E un sprijin pentru oamenii care trebuie să
lucreze un anumit număr de ore pe an. Atunci când nu lucrează, au totuși
un sprijin din partea statului. Un fel de, nu știu cum să-i
spun, că nu e un ajutor de șomaj ci un fel de continuitate de
subzistență astfel încât să nu moară de foame în perioadele în care nu
au un proiect. Noi nu avem nici o imagine a lucrătorilor din domeniul
cultural. Noi nu avem o catalogare a tuturor tehnicienilor care există.
Noi nu putem să spunem câți oameni lucrează în cultură pentru că nu
există o cartografiere a sectorului. Deci cred că asta ar fi soluția ca
lucrurile să se întâmple așezat, pe de-o
parte. Pe de altă parte, continuitatea în sistemul de finanțare e
necesară și ea. Ce îmi reduce din capacitatea de a mă lupta să exist
este incertitudinea. Ori la Centrul Național al Cinematografiei nu știi
niciodată când vor fi concursurile de proiecte, dacă vor exista unu,
niciunul sau două, cum spune legea. Cam câți bani vor fi? Nu
funcționează schema de cash rebate, celălalt instrument esențial care,
așa cum spuneam, e blocat. Dumnezeu știe până când. Îmi doresc să văd
raza de speranță. Pare că în momentul ăsta există mult mai multă
deschidere față de acest subiect și înțelegere decât a existat în
ultimii trei ani.
C.N.D.:Ești producătorul din România cu cea mai mare vizibilitate. Ți-ai
făcut vreodată un inventar cu ce ai reușit să faci concret pentru
această industrie, excluzând aportul uriaș privind palmaresul în
festivalurile de categorie A? Dacă schimbarea nu vine de la oameni
precum ești tu, cum e Cristian Mungiu și alți câțiva oameni care sunt
percepuți ca fiind verticali, cu performanțe reale... nu știu de unde ar
putea veni. A.S.: Nu fac asta pentru că nu fac liste cu ce mi-a ieșit și ce nu mi-a ieșit. Cred că am făcut lucruri pentru colegii mei și pentru domeniu atât cât m-a
dus pe mine capul. Și la nivel administrativ, cred că faptul că nu îmi
țin gura, totuși sper că nu sunt isterică și lucrurile pe care le spun
sunt argumentate și clare atunci când le comunic. Sper că am reușit să
fac cu decidenții ce am reușit să fac și cu filmele - să mai ridic un
semn de întrebare, să mai schimb un punct de vedere. Nu numai în România
am reușit niște lucruri. În Academia Europeană de Film, de exemplu, am
reușit să atrag atenția asupra filmului documentar și a locului lor
vitregit în imaginea generală. Am reușit să schimb un pic, să dau voce
unor lucruri care sunt evidente, dar care nu sunt vizibile. Ce am mai
făcut? Cred că am mai dat curaj colegilor mei mai tineri să acționeze.
Sper din tot sufletul că am reușit să spun asta destul de răspicat
pentru că eu nu cred că lucrurile pot fi făcute de mine sau de Mungiu
sau de Jude sau de Cristi Puiu. Cred că lucrurile trebuie făcute de
oamenii care vor să se implice, de toate vârstele. Nu trebuie să ajungi
să fii un nume. Când am început să lucrăm la legea cinematografiei
actuală eram o mână de puști care erau la început de drum. Și Mungiu și
Radu Muntean și Tudor Giurgiu. Și eu. Cătălin Mitulescu. Vivi Drăgan nu
mai era un puști, dar el mai mult ne ținea spatele să facem, să nu stăm.
Cei care au fost implicați în toată povestea asta eram foarte la
început. Nu era vorba încă de niciun Palme d'Or și nici de alte succese.
Cu toate astea am răzbit să schimbăm, cu sprijinul celor mai mari decât
noi - domnul Stere Gulea, domnul Radu Gabrea -, dar energia primară
venea dinspre puștimea asta. Câteodată îmi dau seama că nu pot să îi
judec pe colegii mei mult mai tineri pentru că sunt altele condițiile.
În mare parte, noi am fost o generație care s-a născut în competiție. Ne-am luptat să ne naștem, ne-am luptat să rămânem vizibili într-o generație foarte mare. Vorbesc de generația mea, de decreței, cei născuți în '67 - '68, boom-ul
de copii din perioada respectivă, datorat legii împotriva avortului
dată de Ceaușescu. Noi am fost în starea asta de competiție din momentul
în care am venit pe lume. Am acționat ca atare atunci când am avut
șansa ca lucrurile să se schimbe la Revoluție. O dată cu căderea
regimului Ceaușescu, pentru noi s-au deschis
toate porțile și nimeni nu știa nimic mai bine decât noi. Atunci nu
trebuia decât energia pe care o aveam deja, dorința de a fi competitiv,
de a exista. Eram într-o mare de oameni, ca să arăți că ai o față și să nu fii o parte dintr-o
magma, trebuia să faci ceva. Noi învățam din propriile greșeli pentru
că nu era nimeni care să ne dea peste mână, să ne spună că știe mai bine
pentru că nu știau. La nivel local vorbesc și am învățat așa. Colegii
mei, care sunt la început de drum și care construiesc acum - nu știu
dacă mai au energia asta și aici într-un fel mă simt vinovată de a nu fi capabilă să le insuflu ceea ce, cum am spus deja de câteva ori, ne-a
insuflat nouă Vivi Drăgan Vasile - "Da, puteți! Da, faceți! Da,
încercați!" Nu știu dacă reușim noi, generația noastră, să le dăm
curajul celor tineri și să-i forțăm cumva. E
nevoie de un soi de prospețime în gândire. Eu nu sunt convinsă că felul
în care văd eu lucrurile e sută la sută cel actual. Atunci vreau să am
oamenii ăștia, mă înconjor de oamenii ăștia, dar aș vrea să îi văd mai
activi. Aș vrea să îi văd mai hotărâți. Sunt câteva voci. Am colege cu
care lucrez cot la cot în momentul ăsta. Sunt niște minuni și de energie
și de dorința de a învăța și de a construi, de a schimba, de a avansa.
Am colegi care sunt așa, dar sunt puțini și am impresia că nu se
coagulează cum ar trebui. Nu că noi am fi fost uniți și coagulați
vreodată. Dar poate măcar asta o să se schimbe.
C.N.D: Nu
știu cum se vede de la voi, de la cei care realmente fac film, dar mie
mi se pare că înainte de pandemie volumul de producție audiovizuală
inclusiv de film era la un volum foarte mare și film comercial și chiar
și film de autor care are o zonă mai mică de desfășurare. În afară de
faptul că acești ani marcați de pandemie au redus numărul producțiilor, s-a mai schimbat și durata de viață a unei producții pentru că exploatarea în regim clasic s-a
diminuat considerabil. Aș vrea să știu cum se vede de la tine modul în
care această pandemie a schimbat viziunea producătorilor de film. Sunt
lecții pe care echipele de producție și de creație le-au învățat în această perioadă? A.S.: Nu știu ce a învățat fiecare. Eu, cel puțin, am început să îmi pun problema acestei crize de supraproducție cu un an-doi înainte să înceapă pandemia. Pandemia doar ne-aarătat-o
mai clar, am început să o conștientizăm. Nu știu la nivel global, dar
la nivel personal îmi pun întrebarea tot mai des, de șapte ori, înainte
să mă angajez într-un proiect, dacă nu cumva
există riscul să realizez ceva care ar contribui la cantitatea de
deșeuri din lume. Îmi doresc foarte tare să fac doar lucruri care sunt
relevante. N-am aroganța să spun că sunt
relevante la nivelul existenței lumii întregi, dar care să pună o
problemă - mică, mare, că e la nivel personal, că are legătură cu
istoria sau cu economia sau cu societatea sau pur și simplu cu existența
noastră de oameni obișnuiți. Nu mai sunt pregătită să investesc în
filme nici măcar un an și nicidecum cinci - șapte - zece ani cât lucram
câteodată la un proiect și nici să contribui în vreun fel la creația
altora. Încerc să spun asta cât mai răspicat și cât mai clar pentru
toată lumea, trebuie să fim atenți cu ce generăm în jurul nostru, să ne
protejăm pe noi și copiii noștri de cantitățile de deșeuri. Vorbesc aici
de filme degeaba, nu neapărat de lucruri care sunt toxice de-a binelea, nocive. Sigur că perioada de viață a unui film s-a
redus și tocmai de aia e important să încerci să faci ceva care să
poată avea o viață cât mai lungă, chiar dacă nu continuă, chiar dacă nu
în prim plan, dar care să rămână relevant, important ca discurs în timp.
C.N.D: În
această perioadă cu pandemia, în materie de premiere de filme, au fost
puține. Voi ați spart cumva tiparele obținând și premii cu producții
filmate cu masca pe față. Ați avut întâlniri cu reprezentați ai zonei
politice, încercând să faceți ordine în producția națională de film. Ce
alte lucruri bune s-au mai întâmplat în România în ultimii doi ani și un pic? A fost bună la ceva pandemia la noi? A. S.: A fost bună. Da, cred că a fost bună, într-un fel, pentru toată lumea - ne-am
dat un pic arama pe față și am văzut cine suntem cu adevărat. Cred că
la asta a folosit timpul de reflecție. Nevoia de celălalt cred că am învățat-o
mult mai bine în momentul în care am fost nevoiți să ne izolăm. În ceea
ce privește cinematografia lucrul concret pe care pe care l-am
reușit a fost crearea Alianței Producătorilor de Film care reunește
oameni din zone și modalități de expresie sau de existență din domenii
foarte diferite. Ne-am pus, în fine, alături și am făcut tot ce am putut sau ce ne-a
dus capul să facem. Am înțeles că în fața autorităților de fapt nu poți
să te duci singur, oricât de puternică ar fi o personalitate. O voce se
construiește în grup, indiferent de breaslă, e nevoie de o voce comună
și corul rezonează mult mai tare decât solistul. Oricât de bun ar fi
solistul. Asta am învățat. Asta am experimentat și mi se pare că da, din
punctul meu de vedere, e cel mai important lucru. Mi se pare că
solidaritatea e ceva ce am redescoperit în timpul ăsta și care se cam
pierduse în goana pragmatică a fiecăruia pentru existență. Solidaritatea
care, de altfel, se vede acum foarte bine în toată această nenorocire
ce se întâmplă cu Ucraina. Personal iarăși cred că am mai învățat că
nimic nu e de fapt atât de urgent. În afară de boală și moarte nu e
nimic așa de urgent. Totul poate să aștepte un pic. Și dacă nu lucrezi
14 ore în fiecare zi, lucrurile nu se dărâmă. Pământul nu se dărâmă dacă
nu ești acolo sau dincolo. Am pierdut obiceiul de a reflecta, de a
gândi atent înainte de a face pașii, de a ne lua timp pentru asta. Cred
că lumea de astăzi a ajuns atât de grăbită și de neatentă că riscă
accidente majore.
C.N.D.:Ați reușit o mână de oameni
să construiți o cinematografie foarte puternică. Nu știu dacă la nivel
european mai există vreo țară care să fi avut trei Urși de Aur obținuți
la Festivalul de la Berlin într-o perioadă relativ scurtă de timp. 2 Urși sunt ai tăi - unul cuPoziția copilului, filmul lui Călin Peter Netzer și celălalt al lui Radu Jude cuBabardeală cu bucluc sau porno balamuc. Valul pe care l-ați
creat naște un sentiment de bucurie, dar știm că aceste momente de
glorie nu durează prea mult. Mă încearcă o emoție destul de stranie când
mă uit la ce se întâmplă la noi și am o ușoară temere că lucrurile ar
putea să se dizolve până la dispariție. Și acum întreb, valul pe care
voi l-ați construit este unul suficient de
puternic astfel încât producători tineri cum sunt Radu Stancu, Ana Maria
Antoci, Bianca Oană, fetele despre care povesteai mai devreme - Carla
Fotea și Diana Păroiu și alți câțiva... pot acești tineri să creeze conținut astfel încât disiparea asta de care mă tem să aibă loc cât mai târziu? A. S.: Habar n-am ce să zic. Sunt foarte fericită că există oameni cum sunt cei pe care i-ai
numit plus Monica Lăzurean, plus Gabi Suciu. Și cred că ei vor continua
cu forță și cu multă putere drumul ăsta. Dacă se va disipa, habar n-am. Nu știu pentru că totuși ce s-a întâmplat cu filmul românesc e ceva absolut uluitor. Într-adevăr
la nivel european nu există o asemenea constanță. A existat și există
în continuare noul cinema grec care a avut niște vârfuri extraordinare,
dar totuși nu continuă la aceeași intensitate ca aici, care e
surprinzătoare și pentru noi. Ceea ce s-a
întâmplat anul trecut de exemplu cu filmele Alinei Grigore și al Monicăi
Stan e minunat. Totuși e nemaivăzut pentru o țărișoară cu niște resurse
care cred că sunt a zecea parte din ce reușește Franța să investească
în cinema-ul de artă, nu mai vorbesc de cel
comercial. Cred că trebuie văzute un pic proporțiile. Să nu mai spunem
că nu e mare lucru selecția într-un festival.
Selecțiile astea sunt din ce în ce mai mari, mai complicate și este
absolut extraordinar. Am mai uitat un nume căruia îi prevăd viitor de
aur - Ana Gheorghe. E un om care cred că va muta mulți munți din loc.
Pașii ăștia constanți, gândiți, calculați, cred că vor continua. Nu cred
că se va disipa. Ce sper din tot sufletul este ca și colegii mei mai
tineri să înțeleagă suficient de repede că și succesul și eșecul durează
trei zile. Apar de cele mai multe ori neașteptat și dispar la fel de
neașteptat. E legenda aia cu bilețelul lăsat de un sătean pentru un rege
ca să îl deschidă când e în culmea succesului, dar și în culmea
deznădejdii. Atotputernicul Rege a citit: "Și asta va trece!"
C.N.D.:Apropos de succesul tău - pomeneam mai devreme de cei doi Urși de aur, un Urs de Argint... A. S.:
Doi Urși de aur câștigați cu 2 regizori diferiți nu există în istoria
Festivalului de la Berlin. Punct. Nu sunt singura din România, nu sunt
singura din Europa, sunt singura din lume. Contează? Nu.
C.N.D.:Contează
pentru următoarea mea întrebare și nu numai. Ai un portofoliu uriaș din
zone diferite stilistic - unele sunt cu auto ironie (cam tot ce face
Radu Jude), altele cu umor destul de greu de dus în spate... toate
extrem de bine documentate. Sunt filme diferite lucrate cu echipe de
creație, cu regizori, scenariști foarte diferiți ca mod de abordare a cinema-ului. Care
sunt elementele comune care au făcut din aceste filme succesele care
sunt? Ele vor rămâne în istoria cinematografiei europene, cel puțin, ca
niște repere. Ce le unește? Cum te-ai apropiat de ele? A. S.: Cred că m-am
apropiat în primul rând cu pasiune pentru că sunt cu toatele lucruri
spuse cu pasiune. Sunt sincere. Sunt puternice creativ și tehnic. Deci
astea sunt cumva elementele. Am să fac o mărturisire care poate că nu
îmi face onoare - ultimul lucru pe care îl citesc pentru un proiect este
scenariul. Câteodată nu citesc deloc scenariul. Ce mă interesează este
motivația autorului, cineastului pentru că eu fac filme de autor. Asta
știu eu să fac, asta știu cum să fac și atunci mă interesează de ce omul
ăsta din fața mea este pregătit să investească 3, 4, 5, 7 ani de
energie, de resurse, de... orice. Un scenariu se poate face mai bine,
dar dacă nu este flacăra aia pe care să mizezi că o să ardă și eu nu
sunt dispusă să întrețin flacăra care arde acolo, dacă motivația asta e
diferită de ce cred eu despre lume, despre valorile mele în lumea
asta... nu am cum să o susțin. Eu nu sunt un business man, de fapt. Eu
nu știu să vând orice. Eu știu să vând ceva în care cred la rândul meu.
C.N.D: Sunt
convinsă că toate zecile de producții de film pe care le ai în
portofoliu sunt importante pentru tine. Nu aș îndrăzni să te îndemn să
faci un top al lor pentru că probabil e imposibil. Aș vrea să-mi
spui însă fără care dintre aceste filme ascensiunea ta la statutul de
producător important pe piața din Europa ar fi fost mai greoaie. A. S.: Fără primele.
C.N.D.:Fără Nemescu... A. D.: Fără Marilena de la P7, fără Lampa cu căciulă, fără Cea mai fericită fată din lume. Cu siguranță... deși și asta e foarte relativ. Dacă n-ar fi fost astea, ar fi fost altele. Habar n-am ce s-ar fi întâmplat, dar au contribuit fiecare. Fiecare a avut rolul lui. Și pentru ce mi-a dat mie ca experiență și pentru construcția din spate și pentru parcursul de după. Astea primele mi-au dat încredere, mi-au
dat foarte multă încredere. Au și fost experiențele alea de început
extraordinare. Noi și cu echipele cu care am lucrat. Da, cu siguranță,
dar ar fi fost altfel fără. Fără oricare din ele ar fi fost altfel. Da,
cred că fără astea de început ar fi fost altfel, cu siguranță.
C.N.D.:Vreau să ne mai întoarcem puțin în backstage-ul
acestui sector cinematografic și să povestim puțin despre... Oscaruri.
În momentul în care un film este propus de o țară pentru premiul de la
categoria "film străin" începe o serie de campanii, de evenimente care
se derulează în Statele Unite. Se semnează tot felul de contracte cu
agențiile care au în obiectul lor de activitate să promoveze filmele
străine în cadrul membrilor Academiei Americane de Film care cu greu ar
putea să vizioneze cantitatea uriașă de filme care se îndreaptă către
aceste nominalizări. Ai avut, din partea României, multe dintre filmele
tale propuse la Oscarul pentru film străin. Nu știu în ce măsură
experiența pe care ai avut-o ca producător executiv laToni Erdmannte-a apropiat de campaniile pe care Germania le-a
făcut pentru acest film astfel încât el să ajungă pe lista de
nominalizări. Ce au făcut germanii și ce ar trebui să facă România
astfel încât filmele pe care le trimitem acolo, multe dintre ele într-o
cheie cinematografică mai mult decât curajoasă și necesară curentului
cinematografic mondial? Deci ce a făcut Germania în anul ăla și ce nu
face România? A. S.: Știu destul de bine ce a făcut
Germania și știu la fel de bine ce face Polonia, având în vedere că sunt
prietenă foarte bună și chiar producem un film împreună cu
producătoarea filmelor lui Pawlikowski. Și știu și pentru Ida și știu și pentru Cold War
ce au făcut polonezii pentru Oscaruri. Polonia face enorm de mult
pentru industria cinematografică din țara lor. Cheltuia cam un milion de
dolari pentru aceste campanii. Cam pe acolo ne jucăm. Știu și ce a
făcut Georgia când a reușit să se ajungă la nominalizări cheltuind cam
300.000 - 500.000 de euro. România, după știința mea, nu a cheltuit
niciodată mai mult de 100.000 de euro. Nu există un fond special. Nu e
numai vorba de bani. E din nou vorba de acest lobby la nivel
instituțional, de prezență în cercuri de influență din breaslă, de o
prezență constantă a unor oameni care știu alți oameni, care participă
la întruniri. Asta ar trebui să facă instituțiile - lobby, să asigure
prezența regizorului, a echipei în tot felul de evenimente din America
în perioada de votare. Să fim deasupra nivelului apei, să fim cu capul
pe sus, să respirăm. Să știe lumea cine ești. Ar trebui investit an de
an, indiferent de cât de mari sunt șansele unui film sau al altuia din
filmele românești care sunt nominalizate și propuse de România, pentru a
crea obiceiul membrilor Academiei de a se uita cu atenție la filmul
românesc.
C.N.D.:Filmele pe care le-ai produs au multe elemente din zona documentarului că vorbim despreBabardeală... care inclusiv în tehnica de filmare s-a dus în zona asta, Aferim!face reconstituire până la detaliu a vremurilor de acum 200 de ani, SoldațiiIvanei Mladenovic care nici măcar nu are cast-ul
principal din zona actorilor profesioniști... Cum îți gândești acest
mix de genuri pe care îl întâlnești la toți creatorii pe care îi ai în
echipă? A.S.: Vine cred, în ceea ce mă privește, din
același interes pentru sinceritate și autenticitate. Plus că
documentarul mă interesează foarte tare, întotdeauna m-a
interesat. În ultimii ani mi se pare că e mai interesant, mai puternic
și mai important pentru soarta omenirii. Micile schimbări pe care le
poate aduce un film în viața cuiva - e mult mai probabil ca un
documentar bun să le poată face mai eficient decât o ficțiune..
C.N.D.:Sigur
e cunoscut faptul, dar, dacă nu, îl mai menționăm și noi aici, că ești
căsătorită cu Alexandru Solomon - unul dintre autorii importanți de film
documentar din România. Și cu toate astea ai făcut mai multe filme cu
Radu Jude decât cu soțul tău. Cum a fost posibil? A.S.:
Alecu, soțul meu și Radu seamănă foarte tare - sunt naturi
enciclopedice, răscolitoare de arhive, au un univers cultural extrem de
larg. Am învățat enorm, de-a lungul timpului, de la amândoi. Radu lucrează cu un soi de urgență ca și când lumea s-ar
termina mâine. El trebuie să lucreze, să facă încă ceva, să propună
încă ceva. Alecu e mult mai calm în demersul artistic, mai răbdător,
sapă mult mai adânc. Plus că de multe ori s-a
întâmplat să fie Radu mai norocos la finanțare decât Alecu. Nu știe
multă lume de câte ori am căzut la CNC cu proiectele lui Alexandru
Solomon. Asta e amuzant - câteodată lumea depune la concurs cu Ada
Solomon gândindu-se că ea oricum câștigă tot
timpul. Numai că nu scrie la gazetă de câte ori pici. Și cât de dureros e
lucrul ăsta. Cât de tare te dezechilibrează. Radu e mai degrabă ca
un frate pentru că am crescut în cariere împreună. Dar e și o
camaraderie care durează de foarte multă vreme. N-am știut să compar. E foarte greu să compar. Sigur că mi-a
fost greu și ciudă câteodată. Sigur că sufeream, deși erau amândouă
filmele mele, de la doi oameni dintre care unul e tatăl copiilor mei și
iubitul meu și omul fără de care nu știu dacă aș putea să merg mai
departe dacă n-ar mai fi lângă mine. Am
avut sentimentul de frustrare când, trimițând la același festival un
film al lui Alecu și un film al lui Radu, a fost ales doar filmul lui
Radu. Sigur că am suferit. Sunt om. Mi s-a întâmplat și să mi se pară nedrept, să pun în balanță cele două filme și să nu pricep de ce n-a
fost preferat celălalt. Mi se întâmplă asta câteodată și cu două filme
ale lui Radu. Propun două scurtmetraje către același festival și să nu
înțeleg prea bine de ce e alegerea aia că pentru mine era evident că e
celălalt mai bun sau mai interesant sau mai provocator sau mai ceva. Pe
urmă, cu timpul, am priceput că ține și de noroc și de actualitatea
demersului. Dar câteodată e greu de dus.
Distanța dintre mine și mine
C.N.D: Ne întoarcem la filmul lui Radu Jude făcut în pandemie - Babardeală. Ați
filmat cu mască, în exterior, o secvență care în mod evident a fost
gândită pentru interior. Sunt incluse în scenariu aspecte legate de
pandemie, de teoriile conspiraționiste care au însoțit-o, de trimiteri la antivacciniști. Cu certitudine scenariul este construit înainte de martie 2020, cum ați reușit, într-un
timp atât de scurt, să vă adaptați și din punct de vedere al
producției, dar și al conținutului. Din punct de vedere al mesajului pe
care îl are filmul, mi se pare că a crescut valoric prin aceste
trimiteri la actualitatea care ne măcina pe toți. A. S.:
Da. Sigur scenariul nu a fost scris așa ci a fost adaptat la situația de
la momentul intrării în producție. Schimbarea și adaptarea ține tot de
versatilitatea și de urgența asta cu care trăiește Radu. Îi sunt foarte
recunoscătoare că ne-a împins să nu ne oprim. Asta m-a ajutat de fapt în prima parte a pandemiei - am stat în priză, nu m-am
oprit. Trebuia să ne adaptăm la situația reală și am vrut ca filmul
acesta să rămână o mărturie a vremurilor și a situației speciale în care
ne găseam. Inițial stabilisem că filmăm în octombrie-noiembrie.
Și ne pregăteam să facem asta. Sigur că în momentul în care am realizat
că totuși 28 de oameni, cât erau inițial, plus o echipă de filmare, în
interior, cu geamurile închise, în plină pandemie, nu era o soluție.
Radu a zis că este foarte veridic ca adunările să se țină în aer liber. O
ședință în aer liber, într-o curte interioară, nu e neadevărată. Dacă filmam în vară n-ar
mai fi fost accesibilă o finanțare pentru că unul dintre criteriile de
eligibilitate era să nu filmăm până la mai mult de jumătate din film
până la jumătatea lui octombrie. Cred că în jur de 15 iunie, nici nu mai
știu bine, am realizat că riscul să nu putem filma, din cauza
restricțiilor, în octombrie-noiembrie e mult
mai mare decât riscul de a nu primi finanțarea. Am renunțat la
finanțare. Radu a zis că avem cum să protejăm echipa, folosind măști,
dar cum protejăm actorii? Așa că am decis că vor purta măști. Toți. Deci
marca pandemiei va fi acolo. A rescris scenariul. Masca a devenit parte
integrantă a costumului pentru actorii din film. Cam asta e povestea.
Am filmat mai devreme, am renunțat la banii pe care puteam să îi avem
adiționali. Ne-am descurcat. Asta a fost.
C.N.D.:Ai
început ca producător de film cu scurtmetraje. Ai început cu Radu Jude,
cum spuneam mai devreme, și ați crescut împreună. Cred că Radu până laLampa cu căciulă, scurtmetrajul pe care voi l-ați
făcut împreună, mai făcuse regie de reclame probabil și ceva asistență
de regie. Tu aveai experiență în publicitate și pe film doar în
proiectele care se întâmplaseră la Domino. Ai făcut tot scurtmetraj cu
Cristian Nemescu și nu ați reușit să vă construiți un portofoliu
împreună pentru că el a plecat prea repede dintre noi. Este unul dintre
secretele unui producător care, ca să poată performa, e important să
crească alături de echipe tinere care sunt la început de drum? A.S.:
Cred că e mai de la egal la egal. La început e destul de greu să faci
față cuiva care riscă să impună pentru că știe mai bine, pentru că are
mai multă experiență. Este mult mai bine să iei startul cu oameni care
sunt la început de drum, dar cu care ai același tip de interese, aceeași
viziune asupra lumii. Am început cu scurtmetraje pentru că mi s-a
părut că riscul e mai mic. A fost important că eram toți la început,
eram super entuziaști. Bucurie ca la filmarea aia mai rar. A însemnat
foarte mult felul ăsta de lucru și încrederea și visele tuturor din
echipă. Ceva bun în experiența de lucru cu oameni care sunt la început
de drum este că, oricât ai ști, tot mai înveți. E diferit și asta face
și farmecul meseriei ăsteia de cineast, fie că ești artistul sau
producătorul. Niciun film nu seamănă cu celălalt. Nicio experiență nu
seamănă cu cealaltă. Provocările sunt diferite. Soluțiile pe care
trebuie să le găsești sunt diferite. Genul ăsta de familie temporară
care e echipa de film e iarăși ceva absolut senzațional și care pentru
mine contează. Eu nu știu să trăiesc singură. Am norocul să am meseria
asta care presupune lucru înconjurat de oameni. Nu sunt niciodată
singură și e felul în care îmi place să trăiesc - înconjurată de oameni.
C.N.D.:Care sunt calitățile indispensabile pentru un producător? A.S.: Diplomația. Capacitatea de a asculta. Curajul și pasiunea.
C.N.D.:Dacă
ar fi să își dezvolte trei abilități la începutul carierei pentru a
pătrunde pe piața europeană de film, care ar fi acestea? A.S.:
Curajul de a vedea, de a vorbi despre tine, de a nu te simți inferior
pentru că ești la început, pentru că vii din est, pentru că engleza ta nu-i perfectă. Nu ne-am născut niciunii cu astea. Sigur că e un soi de disconfort când ești prima dată într-un
alt mediu decât al tău, dar cred că e extrem de important să
îndrăznești. O îndrăzneală care să includă bun simț. Îndrăzneala care se
duce în obrăznicie sau aroganță e nepotrivită și face rău. Sinceritatea
iarăși e importantă, abilitatea de a fi sincer fără a minimiza
eforturile tale, credințele tale, valorile tale, atu-urile pe care le are proiectul tău.
C.N.D: Am trăit o pandemie. Nici nu știm dacă s-a terminat sau nu. Cu certitudine trecem printr-un război care nu știm când se va termina, cum se va termina. Sistemele economice și la noi și la nivel european sunt într-un haos mare, plătim taxe într-o țară în care educația, cultura, sănătatea supraviețuiesc pur accidental. Cum vezi tu viitorul? A.S.:
Nu știu ce să zic. Știu cum mă pregătesc eu pentru viitorul ăsta atât
de incert că nu știm încotro ne ducem, nu știm ce va fi. Știm cât de
greu ne va fi să trăim, fie și strict la nivel economic, post război.
Acest război, chiar dacă se va încheia repede (ceea ce din păcate nu
pare deloc evident) va avea niște costuri economice pentru întreaga
Europă mari și dificil de dus. Nu îmi e frică de aceste costuri
economice, sunt pregătită pentru ele. Știu să trăiesc cu puțin și cred
că e cel mai ușor lucru de dus. Să învățam să mai reducem, să consumăm
mai puțin sau să ne descurcăm cu mai puțin. În rest, încerc și
deocamdată nu reușesc foarte bine, să continui să produc, să fac sau să
desfășor acțiunile care țin de o viață normală - fie pregătirea pentru
filmare, fie petrecerea timpului meu liber. Spunea o prietenă psiholog,
la un moment dat, dând niște sfaturi pentru oameni cum să facă față
acestei perioade, că da, sigur, tuturor ne e frică de moarte și de
război, dar nu putem să așteptăm să murim, ceea ce e de altfel foarte
improbabil că se va întâmpla. Nu putem fi vii doar ca să așteptăm să
murim. Dacă va fi să murim, important e să trăim la maxim timpul ăla
care ne e dat. Încerc să fac asta. Au fost câteva dispariții importante,
în timpul pandemiei. Au plecat oameni pe care îi credeam nemuritori sau
care aveau profilul ăsta. Vorbesc chiar de prezențe publice, nu
neapărat de persoane apropiate, cum sunt Ivan Patzaichin sau Ion
Caramitru. O altă figură care avea profil de nemuritor este domnul Ioan
Onisei. Șocul cel mare a fost că aceste persoane au putut să dispară
fizic. Am mult mai multă grijă pentru că eu cred într-adevăr că trebuie să ne bucurăm de azi, pregătind mâine. Cum putem să ne concentrăm totuși pe bucuria pe care ne-o
poate aduce azi și cum putem să nu facem umbră Pământului degeaba? Cam
așa mă pregătesc eu pentru viitor. Aș vrea să trăiesc. Sunt dintre cei
care vor să trăiască cât se poate de mult, dar să trăiască în putere, nu
chinuit. Mă bucur de zilele astea - încă pace, încă echilibru!
C.N.D: Câte filme ai produs? A.S.: IMDB zice că sunt 72.
C.N.D: Ce trebuie să conțină o poveste pe care vrei să o produci? A.S.: Adevăr.
C.N.D.:Cum îți alegi povestitorii filmelor? A.S.: Să împartă aceleași valori cu mine.
C.N.D.:Crezi că un film poate schimba un om? A.S.: Un om - nu, o atitudine - da, un punct de vedere - da. Mai mult nu am aroganța să cred.
C.N.D.:Filmul este în primul rând... A.S.: Oglinda.
C.N.D.:Cea mai mare provocare la un film este... A.S.: Să reușească să fie ce și-a propus să fie.
C.N.D.:Faci filme ca să... A.S.: Mă bucur de viață.
C.N.D.:O preocupare pe care o ai și pe care o cunosc puțini oameni... A.S.: Dansul contemporan.
C.N.D.:Cel mai mult îți place să... A.S.: Privesc marea.
