Recursul la metodă

 

Alejo Carpentier
Recursul la metodă
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din spaniolă: Dan Munteanu Colán

Citiți prefața acestei cărți.

*****
Intro

Alejo Carpentier, figură emblematică a literaturii secolului al XX-lea, se naște în 1904, la Havana, în Cuba, ca fiu al unui arhitect francez și al unei profesoare de limbi străine, de origine rusă. La vârsta de doisprezece ani se mută cu familia la Paris, unde, sub îndrumarea mamei sale, se dedică studiului muzicii. Revenit în Cuba, începe studii de arhitectură, abandonate ulterior. Lucrează ca jurnalist și se implică în mișcări politice de stânga, ceea ce duce la arestarea sa. Se refugiază apoi în Franța, unde intră în contact cu grupul suprarealiștilor; în aceeași perioadă, în urma unor călătorii în Spania, își descoperă fascinația pentru stilul baroc. Nu revine definitiv în țara natală decât după 1959, odată cu victoria Revoluției Cubaneze, și va primi o serie de însărcinări pe linie culturală și diplomatică. Moare la Paris în 1980.

Autor al unei opere scriitoricești remarcabile, apreciată pentru rafinatul său stil baroc și teoria realului miraculos, Carpentier devine un punct de reper pentru generația boomului latinoamerican. În 1977 îi este decernat Premiul Cervantes, iar în 1979, Premiul Médicis.

*
Replică erudită, subtilă și ironică la o celebră lucrare filozofică, Recursul la metodă caută rațiunea de a fi a unei lumi profund iraționale: America Latină.
 
Figura centrală în acest univers al agoniei și al extazului, al promiscuității politicii și al sublimului artei este Primul Magistrat, în care sunt amalgamate trăsături preluate de la mai mulți dictatori sud-americani. Este, totodată, unul dintre cele mai memorabile personaje din literatura care abordează tema dictaturii, alături de cel din Toamna patriarhului de Gabriel García Márquez și de cel din Eu, Supremul de Augusto Roa Bastos.

"Alejo Carpentier a revoluționat romanul latinoamerican. A pus limba spaniolă a Barocului să zugrăvească o lume în care literatura nu imită realitatea, ci o completează. Noi, toți, suntem descendenții săi." (Carlos Fuentes)

"Recursul la metodă propune o perspectivă idealistă și umoristică asupra puterii represive și a revoluției care dă în clocot, totul redat cu o vioiciune distinsă. Carpentier demonstrează, încă o dată, cât de bine face legătura în scrierile sale între diversele realități cu care s-a confruntat el însuși. Ne-am putea întreba ce credea Fidel Castro despre personajul de aici, care îi seamănă." (The New York Times)

"Carpentier este unul dintre cei mai mari romancieri de limbă spaniolă." (Mario Vargas Llosa)

"În magistralele sale romane, Carpentier lasă moștenire culturii hispano-americane și celei universale o estetică originală, clară și explicită. Dar lasă, în același timp, întregii umanități un legat încă și mai important, poate: omul latinoamerican trebuie să ducă la bun sfârșit sarcina de a descoperi adevărata dimensiune, spirituală, a continentului său." (Dan Munteanu Colán)

"Recursul la metodă înfățișează nu doar existența unui tiran sau a unui regim, ci și a unei întregi nații: o lume frumoasă și deosebită, sacrificată pe altarul modernității." (Brooklyn Paper)

Fragment

Trei

Când Generalul Ataúlfo Galván, învins în prima bătălie în câmp deschis, trecu Río Verde, în urma trupelor zdrobite și împrăștiate, lăsându‑le pe celălalt mal pe cele două muieri ce‑l însoțeau în această campanie, Misia Olalla și Jacinta la Negra - rămase în urmă pentru că se încăpățânaseră să care saci cu bluze, ruane^[i] și găteli, furate din prăvăliile unei așezări jefuite de curând -, se zugrăvi un fulger dintre cele care par că sfâșie cerul de sus în jos, răsunară două tunete ce parcă nu se mai terminau, și asta a fost uvertura unei ploi ce a durat luni de zile, deasă, neiertătoare, exasperantă, fiindcă nu se mai oprea, turna tot timpul și la fel de tare, cum se întâmpla numai prin părțile acestea cu păduri. Pentru că se aflau în zona pădurilor, pe coaste de munți veșnic încețoșați, estompați de negura ce se ridica într‑o parte ca să se îndesească în alta, lăsând soarele să se strecoare printr‑o gaură de cer - ici câteva clipe, colo alte câteva - ca să lumineze ignorata mândrie a unor flori fără nume, cățărate pe coroanele arborilor rămuroși, sau ca să farmece inutil, pentru că nimeni n‑avea să‑l vadă, splendidul candelabru de orhidee agățat de tavanul junglei; aceasta era regiunea pădurilor, unde peste caoba, júcaro, cedri și quebracho^[ii], peste atâtea specii atât de rare, încât răsturnau clasificările tradiționale - le răsturnaseră chiar și pe cele ale lui Humboldt -, cădeau atâtea ploi, încât oamenii, simțindu‑le apropierea după o adiere venită de departe, aveau impresia că începe un an de șapte luni, inclus cu totul într‑un an de douăsprezece luni al cărui curs nu cunoaște cele patru anotimpuri, ci doar două: unul scurt, mucegăios, cu muncă pe brânci, și unul lung, de o nesfârșită plictiseală. Când răsuna ultimul tunet al anotimpului, începea o viață nouă - o nouă etapă, un nou pas - în mijlocul unei vegetații atât de ude și îmbibate, încât părea răsărită din lagunele și mlaștinile pământului, veșnic pline de orăcăitul broaștelor, acoperite de spinările lor buboase, irizate de bășicuțe rătăcitoare, pornite din putreziciunile adâncului... Fuseseră înălțate câteva corturi de campanie pentru comandanții armatei. Cel al Primului Magistrat în mijloc, fixat cu frânghii prinse de țăruși, ce susțineau înaltul fronton de pânză cu un steag al Republicii. Învingătorul zilei, după o cină compusă din sardele, corned‑beef^[iii], banane prăjite, cremă de lapte și vin de Rin, considerând că ofițerii săi sunt probabil epuizați după încrâncenata luptă din timpul zilei, i‑a poftit la binecuvântata odihnă, în așteptarea Consiliului Statului-Major de a doua zi. Rămăseseră doar Colonelul Hoffmann, Doctorul Peralta și Primul Magistrat să joace o plicticoasă partidă de domino, la lumina galbenă a felinarelor cu gaz. Dar deodată, cinci, zece, douăzeci de trăsnete se abătură asupra junglei, urmate de tunete ce bubuiau atât de prelung, că părea unul singur, și veni o trombă - "învârtelnița", cum îi spun localnicii - ce luă pe sus cât ai clipi din ochi întreaga tabără. În vreme ce soldații se descurcau care cum puteau, Colonelul Hoffmann și Primul Magistrat, călăuziți de Doctorul Peralta, se îndreptară spre munte, unde dimineață zăriseră gura neagră a unei grote. Ajunseră la destinație alunecând, împiedicându‑se, uzi leoarcă, tremurând, luminându‑și calea cu lanterne cu baterii.

O zburătăcire speriată de lilieci, ce se liniștiră în curând, și simțiră realitatea adăpostului cu pereți umezi, boltă argiloasă, împodobită cu stalactite, unde ploaia se făcea simțită doar ca vuietul unei îndepărtate cascade. Era însă frig; răceală de piatră întunecoasă, pe care micile răni ale muntelui sângerau încet. Primul Magistrat, așezat pe un poncho, avea o nestăpânită poftă de băutură. (Nevoie răscolită în pântece, în măruntaie, ce te face să‑ți simți trupul golit, fără viscere, contractat de o neostoită neliniște ce urcă spre gâtlej, spre gură, trezește memoria buzelor și mirosul...) Înțelegând ce se întâmplă (repetat semnal cu degetul mare la ureche), doctorul Peralta adoptă o figură ștrengărească și, apucând servieta Hermès, declară că el, de teama unor posibile guturaiuri în timpul campaniei, luase cu el niște rachiu de care - de ce să nege? - era mare amator. "Toată lumea știe că tu ești starețul Santei Inés", a spus Colonelul Hoffmann, descheindu‑și mantaua, însuflețit de o neașteptată veselie. Și, alăturându‑se rugăminților secretarului, l‑a convins pe Primul Magistrat să guste din licoare ca să‑și păzească sănătatea - acum mai prețioasă ca niciodată - de primejdiile vremii rele. "De data asta", a spus Primul Magistrat, ducând la gură primul flacon, a cărui învelitoare de piele de porc, groasă și poroasă, îi mirosi dintr‑odată ca magazinul din Paris unde Ofelia își cumpăra șeile, hamurile, frâiele și căpețelele de jocheu. "Nu vă opriți, domnule Președinte; vă face bine; într‑o zi ca asta... și zi de victorie, încă." "Zi glorioasă, într‑adevăr", a întărit Doctorul Peralta. De afară îi răspunse un tunet ce le întărea, aici înăuntru, plăcuta senzație de siguranță. Licoarea tare, băută în grotă, își împletea aroma de trestie-de-zahăr, aromă vegetală, cu umezeala și mireasma pământului, a mușchiului, într‑o îndepărtată evocare a clasicelor crame, unde mustul doarme sub bolți adânci. Cu sufletul ușurat, Primul Magistrat și‑a adus aminte de un text clasic, citat de el în glumă la un Consiliu de Miniștri - unde se fălea mult cu cât e de citit, amintindu‑și versuri, sentințe la obiect, maxime potrivite -, cu prilejul unui scandal politic în care era amestecată armata: "Suflați vânturi până vă veți sparge obrajii. Și voi, fulgere, vii ca ideile, prevestitoare ale trăsnetului ce doboară stejarul, veniți să‑mi aprindeți capul acoperit de nea..." La care Doctorul Peralta, mai mult zorrillesc^[iv] decât shakespearian, răspundea cu scânteieri din Pumnalul gotului, atât de des rostite pe scena Naționalului nostru de tragedianul spaniol Ricardo Calvo, a cărui dicție, prea literară, Peralta o maimuțărea în mod comic:

Ce furtună ne pândește!

Doamne, ce noapte de groază!

Oare‑i orb groaznicul glas,

fulgerarea ce sclipește

când mânios gonește vântul

și zarea se prăbușește?...

Servieta cu flacoane a fost deschisă din nou pentru a cinsti "groaznicul glas" din vers și pe cel ce, cu groaznic glas, îl răcnise. Și destul de încălzit, cu tunica nițel descheiată, Colonelul Hoffmann a început să facă o retrospectivă a campaniei: până ieri, mici ciocniri armate, încăierări, focuri izolate, ambuscade de patrule; de partea noastră, cea mai gravă pierdere: trenul aruncat în aer la ieșirea din tunelul Roquero, cu cai, vehicule pierdute, șaptesprezece morți și cincizeci și doi de oameni scoși din luptă, cu răni mai mult sau mai puțin grave. Dar inamicul - a îndreptat lumina lanternei spre o hartă pusă pe găinațul de liliac vălurit ce acoperea solul - se retrăsese mereu spre Río Verde, fără intenția de a lupta. Astăzi, în schimb, avusese loc o mare înfruntare, o adevărată bătălie, așa cum se văzuse doar în timpul Războaielor de Independență. Desigur că fusese necesară o pregătire foarte atentă. Inamicul primise numeroase ajutoare în oameni, cai, vite, saci cu porumb, informații transmise din sat în sat, cu o uimitoare repeziciune, de către împuțiții ăștia de munteni, mereu gata să sprijine răzmerițe și lovituri de stat. Conflictul nu data de ieri, de azi. De o jumătate de veac muntenii ăștia ne puneau răbdarea la încercare cu marșurile lor spre Capitală și șefii lor, care, ajunși la Palatul Prezidențial, descopereau cu uimire cum funcționează mașinile de gătit cu gaz și instalațiile sanitare, robinetul de apă caldă și telefonul dintr‑o cameră în alta. De aceea, înainte de luptă fusese necesar să se organizeze o vastă operațiune de curățire: incendierea caselor și a satelor, împușcarea pe loc a oricărui suspect, scurte rafale la baluri, la aniversări și botezuri, tot atâtea pretexte pentru a face propagandă cu jumătate de gură, a răspândi zvonuri și a pune la cale răzmerițe, ca să nu mai vorbim de unele priveghiuri, unde, printr‑un nemaipomenit miracol, în coșciug nu era niciun mort. "Dar la Santo Tomás del Ancón te‑ai cam întrecut", zise Primul Magistrat. Trist, foarte trist, fără îndoială, dar războiul nu se face cu mănuși albe și nici stând prea mult pe gânduri. Trebuie să ținem seama tot timpul de cele două principii incontestabile ale lui Moltke^[v]: "Cel mai bun lucru care se poate face într‑un război este să‑l sfârșești curând... Pentru a‑l sfârși repede sunt bune toate mijloacele, fără a le excepta nici pe cele mai condamnabile." Într‑un text fundamental, publicat în 1902 de Marele Stat-Major German, se spunea: "Un război purtat în mod energic nu poate fi îndreptat doar spre distrugerea combatanților, ci și a resurselor lor materiale și morale. Aspectele umanitare pot fi avute în vedere numai dacă nu afectează obiectivele războiului." În plus, von Schlieffen^[vi] spusese că... "Nu mă mai bate la cap cu clasicii tăi nemți", a spus Primul Magistrat. Von Schlieffen ar fi vrut ca luptele să fie conduse pe hărți, ca pe o tablă de șah, de la distanță, prin legături telefonice, cu automobile și motociclete. Da' în împuțitele astea de țări fără șosele, cu atâta junglă, mlaștini și munți, legăturile se puteau stabili doar călare pe măgari sau catâri - nici caii nu pătrundeau prin unele locuri -, dacă nu chiar prin mesageri care să știe să alerge și să se furișeze asemenea curierilor lui Atahualpa^[vii]. Aceste bătălii ideale, purtate cu ajutorul ocheanului și binoclului, cu hărți împărțite în careuri și aparate de precizie, te făceau să visezi, bineînțeles, la generali cu mustăți à la Kaiser și sticla de coniac la îndemână, prea puțin amatori - deși existau și excepții - să se arunce sub ploaia de gloanțe și în lupta corp la corp... Luptele noastre, în schimb, trebuiau purtate - ca azi - cu snagă în boașe, uitând teoriile învățate la Academiile Militare. Și erau mai de preț aici bătrânii artileriști cu sistemul lor de "trei palme în sus și două la dreapta, un deget și jumătate corecția tirului", în stare să încarce un tun și cu piulițele vivandierelor, decât noii locotenenți putrezi de algebră și balistică păsărească, pe care subalternii nu le înțelegeau, având nevoie să calculeze în carnețel traiectoria unui obuz care până la urmă cădea întotdeauna mai încoace sau mai încolo de țintă. "În America Latină, cu toată artileria, mitralierele și restul bucătăriei moderne cumpărate de la yankei, natura ne obligă să ne batem tot ca pe vremea Războaielor Punice", zicea Primul Magistrat. "Dacă am avea elefanți, i‑am pune să treacă Anzii." "Cu toate astea, von Schlieffen..." "Von Schlieffen al tău își bazează întreaga strategie militară pe bătălia de la Cannae^[viii], câștigată de Hannibal." Și Demnitarul, care condusese operațiunile din timpul zilei, îi ului pe ceilalți dezvăluindu‑le - sau poate vrând să‑i facă să creadă... - că se călăuzise după Comentariile lui Iulius Cezar în organizarea înfruntării. Trei corpuri de infanterie în centru; două în ofensivă, cel de‑al treilea, în rezervă, în tranșee. Două corpuri de cavalerie: la dreapta, cel al lui Hoffmann, la stânga, al său. Obiectiv: ruperea flancurilor inamicului, îngrămădirea într‑un punct, încercuirea lui în așa fel încât ariergarda să devină ineficientă și împiedicarea retragerii sale spre râu. Văzându‑se aproape încercuit, Ataúlfo Galván se refugiase pe celălalt mal, lăsându‑i aici pe cei doi îngeri păzitori ai somnului său, Misia Olalla și Jacinta la Negra, care, la ceasul acesta, trebuie să fi trecut prin prohaburile a peste jumătate de batalion de Husari ai Patriei, ce defilaseră printre coapsele lor în rând, câte unul, până la ultimul. În realitate, bătălia fusese cea purtată de Cezar contra lui Ariovist^[ix], începând cu infanteria care îi freca pe bieții indieni și negri, prost înarmați, ce se alăturaseră revoluționarilor - pentru Cezar erau veneți, marcomani, heruli, tribohi..., iar pentru noi, guahibos, guachinangos, bochos, mandingas^[x] -, până când, văzându‑și oamenii zdrobiți, șeful lor trecu Río Verde. Ataúlfo Galván ni se părea la fel ca Ariovist, care fugise lăsându‑le pe un mal al Rinului pe cele două vivandiere ale sale, una din Suebia și cealaltă din Noricum. Și să nu uităm că și Cezar a avut de luptat cu acei andes^[xi], care nu știu de ce mi se pare că seamănă cu împuțiții noștri de andini. "Oh! Câte știți, domnule președinte!" a exclamat Doctorul Peralta, uimit de atâtea cunoștințe în materie de războaie antice. "Eu știu doar că astăzi l‑am bușit pe Ariovistul Galván", a spus Hoffmann, nițel jignit că Primul Magistrat nu‑i prețuia prea mult pe Moltke și von Schlieffen... Își trecură din nou flacoanele din mână în mână. Din când în când, strălucirea unui fulger se furișa prin gura peșterii. Președintele își aminti de plictisitoarea operă văzută la New York, unde, într‑unul din tablouri, apărea o grotă misterioasă, pierdută în adâncul pământului, cu bolți înverzite de scânteieri fosforescente. Colonelul Hoffmann, înzestrat cu o voce puternică, care‑l făcea să‑și închipuie că e Heldentenor^[xii], amintind de grotele lui Mime și Alberich, încercă să cânte câteva acorduri wagneriene, pronunțând cuvintele afectat, într‑o germană din gâtlej, fără să nimerească însă textul adevărat care însoțea laitmotivul din Siegfried. Necăjit de lipsa de memorie, pusă pe seama băuturii, apucă un bolovan și‑l azvârli spre fundul peșterii. Sunetul ce‑i răspunse nu fu însă zgomotul pietrei lovind piatra, nici al pietrei căzute pe pământ sau în apă, ci acela al unui vas de lut lovit în pântece, spart în bucăți. Militarul ridică lanterna. Deasupra unor cioburi de pământ se înălța, acolo, în fund, o oribilă arhitectură umană - de‑abia de mai rămăsese umană - din oase înfășurate în pânză ruptă, piele uscată, găurită, roasă, ce purta un craniu împodobit cu o panglică brodată; un craniu cu orbite goale, având o expresie îngrozitoare, cu o scobitură de nas furios, deși inexistent, și o enormă gură crenelată de dinți galbeni, împietriți parcă pentru veșnicie într‑un neauzit urlet, încununând mizeria unor falange risipite, a unor coaste împrăștiate și a unor tibii încrucișate, de care mai atârnau încă niște sandale milenare - și totuși, parcă noi, datorită sforii colorate: roșu, negru, galben. Părea un imens făt descărnat, ce străbătuse toate etapele evoluției, maturitatea, decrepitudinea și moartea - reîntors la condiția fetală prin scurgerea timpului -, așezat aici, mult mai încolo, mult mai încoace de propria sa moarte, ceva ce de‑abia mai e ceva, ruina unei anatomii care privește prin două găuri, de sub o coamă grețoasă, căzând în șuvițe prăfuite de‑o parte și de alta a obrajilor uscați. Și acest monarh, judecător, mare preot sau șef militar îi privea iritat de pe soclul vârstei de veacuri nenumărate pe cei ce spărseseră ultimul său acoperământ de lut. Alte șase urne mari se înșirau în dreapta și‑n stânga, de‑a lungul pereților lucinzi de apa ce se filtra prin munte. Adunând câteva pietre, Hoffmann le sparse una după alta. Și apărură șase mumii, pe vine, cu humerusurile încrucișate - mai mult sau mai puțin jupuite de piele, cu femururi sau falange mai mult sau mai puțin întregi, găurile negre ale chipurilor mai mult sau mai puțin acuzatoare -, întrunite într‑un înfricoșător conclav pângărit, într‑un Tribunal al Profanărilor. "Ptiu, ptiu, drace! Piei, diavole!" strigară toți trei, într‑un vârtej de lilieci ce se azvârleau roată peste capetele lor. Urmăriți încă de viziunea rămasă în spate, ieșiră în noapte, sub ploaie, îndreptându‑se spre tabără, unde corturile trântite pluteau în apa clisoasă. Înfășurându‑se în ele - deși erau ude -, s‑au așezat la picioarele unui pom gros, așteptând primii zori. Și cum frigul strângea, au fost golite ultimele flacoane din servieta Hermès. Revenind la surprinzătoarea seninătate regăsită întotdeauna când bea mult, Primul Magistrat l‑a însărcinat pe secretarul său să redacteze un raport către Academia de Științe a Națiunii cu privire la descoperirea mumiilor, cuprinzând coordonatele grotei, poziția intrării în raport cu răsăritul soarelui, așezarea exactă a urnelor etc., așa cum procedau, în prezent, arheologii. Pe de altă parte, mumia principală, cea din mijloc, avea să fie donată Muzeului Trocadero din Paris, unde urma să dea foarte bine într‑o vitrină, pe un soclu de lemn, cu o placă de aramă: Civilisation Précolombienne. Culture de Río Verde etc., etc. În privința vechimii, o să vadă experții de acolo, mai prudenți decât ai noștri, prea înclinați în a dori să demonstreze, de fiecare dată când găseau vreo toartă de ulcior vechi, vreo amuletă de argilă că acestea dovedeau o tehnică a olăritului mai înaintată decât cele mai vechi vestigii din Egipt sau Sumer... Dar, oricum, cu cât vor fi mai multe secole pe placă, cu atât mai mare va fi prestigiul țării, posesoarea unor vestigii ce se puteau compara, în vechime, cu cele găsite în Mexic sau Peru, ale căror piramide, temple și necropole reprezentau un soi de blazon al civilizațiilor noastre, demonstrând că nu avem nimic de lume nouă, pentru că în această Lume Nouă împărații noștri purtau scânteietoare coroane de aur, pietre prețioase și pene de quetzal^[xiii] în vremea când presupușii strămoși ai Colonelului Hoffmann rătăceau prin pădurile negre, îmbrăcați în piei de urs, cu coarne de vite pe cap, iar francezii nu ajunseseră decât să înalțe niște menhire - bolovani lipsiți de grație și artă - pe coastele Bretaniei, pe când Poarta Soarelui din Tihahuanacu^[xiv] era deja veche.

---

[i] Ruana, un fel de poncho folosit în zonele muntoase ale Americii de Sud (sp.).

[ii] Arbori tropicali (sp.).

[iii] Carne de vită la conservă (engl.).

[iv] Adjectiv derivat de la numele lui José Zorrilla y Moral (1817-1893), poet și dramaturg romantic, autor a numeroase poeme și drame, printre care și El puñal del godo (Pumnalul gotului), din care provin versurile de mai sus.

[v] Helmuth Moltke (1800-1891), feldmareșal, teoretician și istoric militar german, colaborator apropiat al lui Bismarck.

[vi] Alfred Schlieffen (1883-1913), general și teoretician militar german.

[vii] Juan Santos Atahualpa (cca 1710 - cca 1756), conducător al unei răscoale împotriva dominației spaniole în Peru.

[viii] Așezare în sud-estul Italiei, în Apulia. Bătălia a avut loc în anul 216 î.H., în timpul celui de Al Doilea Război Punic, și s-a încheiat cu o strălucită victorie împotriva romanilor.

[ix] Ariovist (cca 71-58 î.H.), conducător al suebilor, a fost înfrânt de Cezar în anul 58 î.H. și izgonit din Galia.

[x] Triburi indiene și africane din America Latină.

[xi] Unul dintre popoarele învinse de Iulius Cezar în campaniile sale.

[xii] Tenor eroic, ales cu predilecție pentru roluri din operele wagneriene (germ.).

[xiii] Pasăre tropicală viu colorată, considerată sacră de mayași.

[xiv] Tihahuanacu, sau Tiahuanaco, așezare în Bolivia unde se află vestigiile unei civilizații precolumbiene.