Nu te găsesc pe nicăieri

 

Laura Ionescu
Nu te găsesc pe nicăieri
Narator, editura Publica, 2021

 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
 
Intro

Laura Ionescu [Luluts] s-a născut în 1990 la Bucureşti. A urmat în paralel cursurile Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării şi pe cele ale Facultăţii de Istorie, specializându-se în microistorie - cu licenţă şi disertaţie despre jurnalismul de război. Lucrează de peste treisprezece ani în publicitate şi a primit pentru ideile sale o mulţime de premii naţionale şi internaţionale.

Este speaker TedX, a scris, printre altele, în Decât o Revistă şi Revista de Povestiri şi a publicat în antologia de texte Ea. Perspective feministe asupra societăţii româneşti, apărută în 2018 la Editura Curtea Veche. În prezent este copywriter freelancer, trainer în comunicare pentru ONG-uri şi locuieşte tot în Bucureşti, în casa unei pisici tărcate, cu ochi şpanchi, pe nume Olenka.

*

În volumul său de debut, Laura Ionescu se întoarce în copilărie şi adolescenţă pentru a pune întrebări despre lumea nevăzută a părinţilor noştri. Autoarea îşi recompune mama din dialoguri şi momente doar ca să descopere cât de complexă a fost ca personaj: o femeie care credea în egalitatea dintre femei şi bărbaţi la începutul anilor 1990, o luptătoare capabilă să înfrunte statul, capul unei familii care a ştiut mereu că singura resursă cu adevărat infinită este iubirea.

O carte despre iubirea care rămâne şi care ne creşte dincolo de moarte, despre forţa de a integra trauma în ceea ce devenim şi despre cine sunt ai noştri dincolo de faptul că sunt ai noştri, Nu te găsesc pe nicăieri are o forţă emoţională teribilă. Lucrurile nespuse se transformă într-o voce curajoasă şi autentică, o voce ale cărei valuri trec insesizabil de la umor la reflecţie şi de care nonficţiunea românească avea nevoie.

"Naivă mai eşti, mamă, oare când o să vezi lucrurile aşa cum sunt?", mă întreba ea atunci, iar eu îi răspund: acum. În momentul în care scriu lucrurile astea, le văd pentru prima oară aşa cum au fost. Le văd pentru că e prima oară când simt că dacă mă uit la ele aşa cum au fost n-o să orbesc. Am crescut, iar timpul îţi dă puterea asta. Mă uit la trecut şi ştiu că n-o să mă orbească, pentru că am văzut destule până acum.

N-aş fi vrut să am nimic de-a face cu acea femeie pe care o iubeau toţi şi de care se temeau toţi. Mă uit în oglindă şi o văd în ochii mei, o văd în deciziile mele, în neînfricarea absolută pe care o am uneori. O văd în aluniţa de pe mâna mea dreaptă, cea pe care o aveam amândouă în acelaşi loc. O aluniţă pe care timpul insistă să o şteargă, fiindcă timpul e o gumă de şters. O verific din când în când să văd dacă mai e acolo, dar nu prea mai e. Ne seamănă mâinile, ne seamănă picioarele, ne seamănă aluniţa de sub nas, aia care pare o semnătură grăbită făcută de Dumnezeu când avea multe acte de rezolvat. Semănăm. Nu ştiu dacă am eu nevoie să semănăm sau chiar semănăm în toate; nu ştiu dacă oamenii îmi spun asta fiindcă mă iubesc sau fiindcă o iubesc.

O carte recomandată de DOR.

Cartea Laurei e un mulţumesc şi o despărţire. E o rană deschisă şi e vindecarea ei. E o întoarcere în trecut, făcută ca să poţi privi către viitor. (Cristian Lupşa, editor DOR, în prefaţa cărţii)

Cea mai frumoasă carte pe care am citit-o anul acesta! M-a prins ca într-un serial la care am participat activ cu amintirile care mi se iveau rând cu rând. (Ioana Dinu)

Într-o pagină eşti martor la ceva intim din sânul unei familii pe care nu o cunoşti, în următoarea te trezeşti înapoi în propria-ţi copilărie. (Tara Duveanu)

O carte minunat scrisă şi intens trăită. (Andra Nicula)

Cartea asta m-a învăţat ceva esenţial: ce fel de mamă aş vrea să fiu. Şi ce e o mamă bună dacă nu cea care lasă în urma ei oameni care iubesc? (Cristina Stavri)

Nu te găsesc pe nicăieri este o carte despre iubire, iertare şi durere. Dar este şi despre feminitate şi feminism, ceea ce o transformă într-o lectură esenţială în contextul actual. (Ionuţ Tecuceanu)

Am citit cartea pe nerăsuflate şi am fost atentă la fiecare cuvânt, ca să-l interiorizez, aşa cum am simţit că şi Laura a împărtăşit amintirile cu noi. (Roxana Tănăsachi)

O carte despre recuperări esenţiale, o arheologie a copilăriei şi adolescenţei, o carte despre feminitate şi iubire, despre ce pierdem şi ce nu trăim, despre durere şi lucrurile care nu au niciun sens. (Mugur Pătraşcu)

E un tip de scriitură care te înglobează, nu poţi rămâne un cititor spectator, ai intrat în frenezia textului şi nu te mai lasă să respiri! (Irina Tudor)

Laura Ionescu scrie absolut superb, fără cuvinte inutile şi cu foarte mult suflet. O lectură obligatorie. (Laura Ghiţoi)

Fragment

Rime

E simplu să baţi la uşă şi să aştepţi să ţi se deschidă. În general, oamenii ajung la vizor, se uită prin el, decid că au chef de tine sau nu, îşi amintesc ce relaţie au cu tine şi se gândesc dacă să te lase înăuntru. Dar, când ai un metru şi-un pic, e greu să faci asta. Ai nevoie de un scaun, trebuie să-l aduci la uşă, să te urci pe el şi să vezi cât de străin e străinul pe care-l vezi. Aşa că mama nu bătea la uşă şi nu suna la sonerie. Mama inventase o nouă modalitate de a deschide uşi. Le gâdila până când o auzeam şi ştiam că e ea. Mai exact, cu mâna paralelă cu uşa, mama folosea acelaşi gest enervant pe care-l faci când te concentrezi şi baţi darabana pe birou. Ştiam că e ea fără să mă uit pe vizor, fără să verific şi-i deschideam. "Ce mi-ai adus?" "Un pui de fâs". Asta îmi zicea dacă venea acasă cu mâna goală, dacă nu avea nimic în punga aia de plastic atât de specifică părinţilor noştri în anii '90. Acum urâm plasticul, şi pe bună dreptate, dar atunci marea bucurie a capitalismului era plasticul. Nici nu ştiu de unde să încep să descriu cât de fericită a fost mama când a descoperit dresurile din lycra, care rezistau mai mult decât dresurile clasice, alea cu dungă, pe care trebuia să şi le aranjeze de mii de ori pe picior într-o singură zi. Eleganţa ei nu mai trebuia să fie ceva dureros, ceva care presupunea efort extra. Putea să fie ceva simplu, ca un dres care stă pur şi simplu pe picior fără să aibă voinţă proprie şi să alunece spre magma planetei, făcând-o pe mama să se încingă la fel de tare când simţea cum dresul o ia la vale, către glezne.

Îmi aducea mereu câte ceva. Copiii îi ziceau "Doamna Ciocolată", dar pentru mine era mama, care recupera mereu câte o ciocolăţică de prin depozite. Toate brandurile alea mari aveau o replică românească. Aşa că am mâncat ciocolată cu alune şi caramel, ciocolată cu caramel şi cremă de lapte, ciocolată cu cocos, care nu se numea Bounty, ci Americana. Promisiunea libertăţii venea la pachet cu o reclamă în care o tipă cu un fund perfect stătea cu el întors către noi. Purta blugi şi avea mâna pusă pe ciocolata asta, care îi ieşea din buzunarul de la spate. Mâncam ciocolată Africana umplută cu creme care acum sunt contraindicate. Mâncam ce îmi aducea mama: dulciuri care stăteau să expire, dacă nu cumva chiar expiraseră. Pe alea le primea gratis, pe alea le aducea acasă, pe alea le mâncam fără să păţim nimic. Ea m-a învăţat ce înseamnă "a expira" şi tot ea m-a învăţat că, uneori, datele alea de pe ambalaje pot fi ignorate fără să mori. "La câte chimicale au, mamă, ai putea să le mănânci şi peste 200 de ani şi probabil n-ai avea nimic." Se străduia totuşi să nu ne omoare, aşa că la şcoală aducea întotdeauna ciocolate în termenul de valabilitate. Fiindcă am avut din plin, dulciurile nu mi-au plăcut niciodată mai mult decât un "Am poftă de ceva dulce". Nu eram disperată după ele, nu dădeam buzna în bucătărie când ai mei dormeau ca să caut ca un raton ceva ce-mi interziseseră.

Erau acolo şi erau în regulă. Îmi plăceau mai mult cornuleţele cu dulceaţă pe care le făcea mama, tortul al cărui blat era copt în oala de ciorbă în cuptor, învelit în cremă untoasă de ciocolată şi ornat neapărat cu kiwi şi banane, clătitele pe care le întorcea în aer. Nu se omora cu făcutul dulciurilor în casă, parcă trasase o limită între iubirea ei pentru noi şi iubirea lui mamaie pentru noi. Îşi disputaseră acest teren, iar mama primise mâncarea de zi cu zi, ca să se asigure că n-o să ne îngrăşăm până ne rostogolim pe scări fiindcă nu mai încăpem în lift, dar că mâncăm în fiecare zi. O aud şi acum, fără să-i mai aud vocea, ci doar cuvintele, spunându-mi "Mănâncă ce găteşte mama, aşa slăbeşti, nu cu rahaturile alea din comerţ de covrigei şi fast-food". Şi totuşi îmi aducea dulciuri când venea de la muncă, pliante primite pe stradă, pufuleţi de la Rădiţa (femeia care avea aprozarul de jos, la câteva scări distanţă) sau, pur şi simplu, nimic. Puiul de fâs era o pungă goală, dar eu mi-l imaginam ca pe un monstruleţ lacom care a devorat tot ce s-ar fi putut găsi în punga aia, înainte ca mama să ajungă acasă.

Doamne, cât urăsc pungile de plastic. Aş prefera să-mi car cumpărăturile în braţe 15 kilometri decât să le bag într-o pungă de plastic şi ştiu că şi mama le ura, dar în ele, pe lângă ce aşteptam eu de la ea, mai intrau şi aşteptările celorlalţi de la ea. Aducea în ele dosare cu şină şi ţiple doldora cu acte pe care trebuia să le rezolve în timp ce voia să se bucure şi de familia ei. Punga nu se potrivea niciodată cu geanta, mereu de piele, mereu asortată la pantofi, indiferent de anotimp sau cât de săraci aveam impresia că suntem.

Când lua salariul, îmi lua şi un Happy Meal. Prima oară când am muşcat din burgerul ăla de la McDonald's am auzit heruvimi în fundal. Nu numai că avea gust dumnezeiesc, dar odată cu el primeam şi o jucărie. Prima a fost iubita lui Bugs Bunny pe un teren de baschet, iar pe mine m-a prins microbul şi am înnebunit-o cu McDonald's în sus, McDonald's în jos. Am ajuns la o înţelegere avantajoasă cu mama, fiindcă făceam asta deja: dacă învăţam bine, primeam un Happy Meal pe lună. L-am primit mereu, pentru că mama îşi ţinea promisiunile. Nu conta că era ruptă de oboseală după serviciu şi că ar fi vrut să eşueze în pat. Nu conta ea, contam eu. De oriunde ar fi venit, trecea prima oară pe la McDonald's şi apoi venea acasă cu punga aia în care erau cartofii prăjiţi, burgerul şi, mai ales, jucăria. Le-am strâns ani întregi, până când n-am mai avut loc de ele în cameră. ţin minte că în primul an în care au apărut luminiţele în Bucureşti ne-am dus pe Magheru. Era seara de dinainte de Revelion, iar noi am coborât la Romană şi am mers pe jos până la Universitate. Când ne-am întors, mama s-a gândit să-l detroneze pe Moş Crăciun, în care oricum nu credeam, ştiam că ea e Moşu', şi ne-am oprit la McDonald's, unde mi-a luat un Happy Meal. Ea nu şi-a luat nimic, ca de obicei. Ar fi dat orice să mă vadă fericită. Dacă avea bani de dat, i se părea uşor să facă asta. Asta a fost ultima oară când m-a ţinut de mână, când am vrut eu, de fapt, să o ţin de mână. Aveam deja 10 ani, eram mare de-acum. Era anul 2000 şi asta suna cumva. De ce n-aş fi trecut şi eu la următorul capitol din viaţa mea, cel în care mama, care-mi fusese complice până atunci, devenea un simplu actor care mai intra din când în când pe scena vieţii mele, fără să aibă rolul principal, ci doar unul de figuraţie?

De-abia aşteptam să se întoarcă de la birou ca să-mi mai spună poveşti, ca să-mi mai pună porecle, ca să mai râdem împreună de mine. De la ea am învăţat că cel mai important lucru în viaţa asta este să râzi de tine înainte să râzi de ceilalţi. Ideal, de fapt, e să râzi doar de tine şi niciodată de ceilalţi. "Nu ştii prin ce-au trecut, mamă, aşa că râzi de tine, dacă poţi, nu de ceilalţi Fiecare ne ducem poveştile mai departe aşa cum putem, n-ai niciun drept să judeci pe nimeni niciodată". Am fost, pe rând: "Aptamiluţ", "Liluţ", "Lile", "Lăurica", "Laura Balaura", "Luluţ", "copil precocoinfantil", "cocuţă", "pizduţă", "trandafirel", "zoaie", "cel mai dezordonat copil din lumea cunoscută", "diliman", "dilimanjaro", "freakyneloză", "copil zbanghiu", "hai, mă, mamă, mă", "la revedere", "îngerul meu, tu eşti îngerul meu". Poreclele depindeau de ce prostie făcusem sau cât de prost făcusem ceea ce mi se dăduse să fac. Spre exemplu, "zoaie" apărea când spălam vasele şi reuşeam să umplu toată bucătăria cu apă. O enervam pe mama până la punctul în care ajunsese să facă singură totul în casă. Tata greşea, eu greşeam. Ca să nu mai greşim şi neavând răbdare cu lipsa noastră de atenţie la detalii, în cele din urmă ajungea ea să facă tot. Să spele, să frece, să gătească - în timp ce eu şi tata stăteam pe canapeaua din sufragerie ca doi copii care-şi dezamăgiseră părinţii. Doar că eu chiar eram copilul.

"Mamă, tu eşti atât de tălâmbă încât te împiedici de florile de pe covor." Asta mi-a zis după ce mi-am scrântit piciorul atât de rău încât n-am mai ajuns la şcoală două săptămâni. Am stat cu el învelit în foi de ceapă care miroseau oribil. Am stat cu el şi în foi de varză. Şi apoi au urmat băile cu tărâţe, pe care le făceam oricum săptămânal şi pentru mâna ruptă, ca nu care cumva să rămân cu vreun semn pe viaţă. Când mi-am scrântit piciorul în sufragerie, decisesem că acea cameră e un loc mai bun în care să exersez pentru viitoarea mea carieră în balet, iar mama a venit să mă culeagă de jos, după ce picasem şi rămăsesem acolo, răcnind ca un animal rănit. Aplica şi tratamentul de la doctor - Burov -, dar şi leacurile ei de vrăjitoare din Dobrogea. A crezut întotdeauna că medicina alternativă e ca o atelă care o susţine pe cea reală, cea prescrisă de medici. Mi-a făcut toate vaccinurile la timp. Mi-a făcut, în pofida ţipetelor mele, toate injecţiile cu penicilină, când am răcit la plămâni. Nu mi le făcea ea, pentru că, deşi ştia cum, nu putea să mă facă să sufăr mai mult decât sufeream deja. Venea la noi tanti Didi, buna ei prietenă cu mână uşoară, care mi-a făcut atât de multe injecţii în fund, încât în loc de fund aveam două vânătăi uriaşe în care nu mai găseai spaţiu să înţepi. Ştiam că e tanti Didi de când liftul oprea la etajul şapte şi începeam să plâng în hohote, de durere, încă dinainte ca durerea să se facă simţită din nou. Mi-am dat seama că în faţa durerii cel mai bine este să fii relaxat, există anumiţi paşi pe care nu-i poţi sări. Orice aş fi făcut, acul ăla oricum urma să îmi străpungă pielea. Sunt lucruri de care nu scapi, oricât de mult ţi-ai dori. Cu cât înveţi asta mai repede, cu atât mai bine. Cu cât te predai, cu atât doare mai puţin. "Nu încorda, nu te încorda, lasă moale", ziceau amândouă, şi eu mă străduiam din răsputeri să nu-mi fie frică, să-mi las pielea liberă, ca o foaie de hârtie pe care vârful stiloului o poate străpunge uşor. Au.

Când aveam vreo patru ani, mama s-a întors acasă cu un zâmbet uriaş pe faţă şi mi-a povestit despre prima reclamă pe care a făcut-o vreodată. Cum nu existau agenţii de publicitate - şi, chiar şi dacă ar fi existat, o firmă care importa alune n-ar fi avut bani pentru ele -, mama le-a propus celor pentru care lucra să bage o reclamă la televizor în timpul campionatului mondial de fotbal din 1994. Au fost uimiţi de iniţiativa mamei, cum erau uimiţi de toate iniţiativele ei, dar au fost de acord. După un brainstorming cu o echipă de contabili lipsiţi de orice fărâmiţă de creativitate, mama le-a dat liber şi a venit acasă. Cu un şpriţ, o ţigară şi tot ce ştia despre oameni, mama a scos un slogan care mi se pare bun chiar şi azi, mai ales azi, când oamenii vorbesc fără să spună mare lucru. "Ţuica fără prune e ca berea fără alune. Alunele Felix" - ăsta a fost sloganul scos de ea şi îmi place să cred că ăsta e în continuare motivul pentru care bărbaţii se îndoapă cu alune în România când beau bere. L-a legat de ceea ce suntem noi ca popor. L-a legat de ţuică. Ce curajos. Cine ar mai fi scris asta azi? Era doar un packshot în care apăreau alunele şi, în fundal, o voce de femeie zicea replica asta.

Mama avea felul ei de a face cuvintele să o asculte şi de a-i face pe ceilalţi să-i asculte cuvintele. Nu ştiu pe unde le auzea şi nu mi-e clar cum le transforma în altceva, dar am crescut văzând-o cum mă porecleşte şi cât poate să fie de deşteaptă la nivel lingvistic. Pe limba ei, cuvintele se topeau precum zahărul şi ascultau de o altă logică, una pe care nu am înţeles-o niciodată. Ăsta a fost cadoul pe care l-am primit de la ea, cuvintele pe care nu mi le puteam lua înapoi, cuvintele pe care, dacă mă străduiam suficient, le puteam transforma în ce voiam eu. Mi-a arătat cum te poţi juca tot restul vieţii tale dacă renunţi la păpuşi şi adopţi cuvintele. Inventa diminutive pe care nu le auzisem nicăieri, spunea poveşti pe care le scotea la mal doar ca să nu mai fac eu valuri şi să adorm. După ce am început să scriu, i s-a părut prea pretenţios modul meu de a mă exprima - eram un copil de 17 ani care citise prea multă critică literară. Nu înţelegea de ce plângeam atâta, când gura oamenilor era făcută pentru două chestii: glume şi râs. Mi-ar fi plăcut să o ascult, deşi mi-e clar că nu ne putem auzi părinţii decât atunci când trecem de 20 de ani. Îi auzim când nu mai sunt vocea din capul nostru, ci devin o voce din exterior. Când ne întoarcem la ei pentru că vrem, nu pentru că nu avem încotro.

Mi-ar fi plăcut să o întreb dacă şi-ar fi dorit să scrie şi poate că mi-ar fi răspuns. Nu imediat, şi-ar fi luat nişte timp să se gândească. Părinţii noştri au avut timp să trăiască, să se iubească, să ne crească, dar nu au avut timp să se gândească. Mama nu a avut timp să se întrebe dacă ceea ce face e bine. Viaţa a dus-o şi ea s-a dus cu viaţa, oriunde s-a putut mai bine, de cele mai multe ori în amonte. Nu mi-o amintesc citind, poate că făcea asta după ce adormea "îngerul ei". O văd citind ziare, rezolvând cuvinte încrucişate, ajutându-l pe tata, care se credea creativul casei, la integrame. Nu o văd citind, dar o văd punându-mi în braţe Basmele românilor ale lui Petre Ispirescu. Nu o văd citind, dar mă văd pe mine citind sub nucul din fundul curţii. Pierdută de tot cu Dochia şi Decebal, şi mamaie care îmi mai aducea nişte pandişpan cu vişine. Treceam în clasa a II-a. Nu o văd citind, dar o văd dându-mi cartea lui Hector Malot, Singur pe lume. Cu mintea de acum nu pot să nu mă gândesc că poate mama a fost un profet; ştia că durerea mea va părea mai mică dacă o voi fi trăit înainte să o simt pe bune. Mă ascundeam în braţele ei şi plângeam după Sufleţel, aşa cum mai târziu m-am ascuns prin cearşafuri şi mi-am dat seama că Sufleţel era ea. Mama mi-a făcut cadou Cireşarii şi tot mama mi-a dat să citesc Don Quijote, poate pentru că toată viaţa ei se luptase cu morile de vânt. Mama mi-a dat să citesc Stendhal, Balzac şi J.K. Rowling, mama mi-a dat să citesc Plai cu boi şi Libertatea, mama mi-a dat să citesc etichete de şampon, subtitrări de film şi multe benzi desenate. Mama mi-a dat să citesc, pentru că şi-a dorit întotdeauna să pot citi ceea ce e cel mai greu: oamenii. Unde mama a dat, a crescut. Ea mi-a dat să citesc. "Unde dă mama, creşte" zicea ea, care nu m-a lovit decât cu tăcerile ei. Pentru că, atunci când mama înceta să-mi vorbească fiindcă fusesem nesimţită, lumea se oprea şi aştepta cu sufletul la gură ca eu să-mi cer iertare doar pentru ca ea să vorbească din nou. Cu glasul ei ferm, cu rimele ei de copil, cu poreclele pe care numai ea putea să mi le pună, cu poveştile ei mitologice. Poate că ar fi vrut să scrie. Dacă ar fi scris cum vorbea, ar fi fost un scriitor minunat. Ar fi fost un scriitor bun. Dar şi-a dorit să fie liberă într-o lume cenzurată. Şi atunci a ales chimia. După care familia a ales-o pe ea şi ea ales să ne crească aducând bani în casă, lăsând deoparte toate universurile pe care le conţinea şi care au devenit poveştile cu care am crescut. M-a surprins că m-a lăsat să scriu, dar poate că n-ar fi trebuit. Mi-a dat voie să decid, pentru că nu s-a considerat în măsură să nu-mi dea voie. Ştia că oamenii decid pentru ei înşişi ce vor să devină. Am moştenit de la ea capacitatea asta de a arde, de a simţi în exces, de a vedea prea mult. Dacă n-aş fi scris, m-aş fi ofilit aşa cum o făceau "hoaţele" din Dobrogea, nişte flori care înfloreau noaptea şi dispăreau până a doua zi dimineaţă. Aşa am reuşit să supravieţuiesc momentului în care a murit, scriind. Ştia ea. Ca întotdeauna, ştia. "Of, ce copil sensibil eşti Măi, mamă, lumea asta are atât de multe colţuri Ce-o să te faci?"

Unde mama a dat, a crescut. Mi-a dat de ales. Am avut de ales între ce credea ea că e bine şi ce credeam eu că e bine. M-am ales pe mine. Nu mi-a dat de ales finalul pe care l-am avut noi două, un final pe care l-a scris ea. Până acum am scris zeci de poveşti şi niciuna despre ea. Mama a dat, mama a luat. Sunt plină de vânătăi şi totuşi singura mea rană e ea.

Suntem doar noi două, mă duce la primul meu film. Desene animate, cum îmi plac mie, Doamna şi vagabondul. Ajungem la Scala după un drum lung, ca distanţa dintre Pământ şi Lună. Uitase că nu ştiu să citesc, că sunt prea mică. Îmi citeşte tot filmul cu intonaţie, deranjează toată sala. Îi pasă, dar îi pasă de mine mai mult. Filmul se termină, iar noi ne oprim la McDonald's, la Romană. Îmi ia un Happy Meal. Plecăm acasă. Adorm în braţele ei. Ea e doamna. Doamna Mimi.