O viaţă secretă
Colonelul Kuklinski. Trădător sau patriot
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu
Citiţi introducerea acestei cărţi.
Intro
În august 1972, Ryszard Kuklinski, colonel în armata poloneză şi membru al Statului-major polonez, s-a angajat în una dintre cele mai extraordinare operaţiuni de informaţii ale Războiului Rece.
Născut în 1930 într-o familie de muncitori, Kuklinski şi-a pierdut tatăl în timpul războiului; acesta a murit într-un lagăr de concentrare nazist, după ce a fost arestat şi torturat de Gestapo. Când războiul s-a încheiat, tânărul Kuklinski s-a
alăturat armatei, instituţie care se bucura de mare reputaţie în rândul
polonezilor, fiind devansată doar de Biserica Catolică, şi s-a ridicat rapid în rândurile sale datorită inteligenţei sale. În timp, a fost cooptat în Statul-major,
unde a avut acces la planurile de luptă ale Tratatului de la Varşovia.
Primele îndoieli ale lui Kuklinski faţă de regimul comunist şi forţele
sale armate au apărut în timpul implicării Poloniei în invazia sovietică
din Cehoslovacia din 1968, văzând indiferenţa cu care lumea exterioară a
reacţionat la acest eveniment. Patriot polonez înflăcărat, el s-a îngrijorat că aceeaşi soartă ar putea să cadă într-o
bună zi asupra ţării sale. Kuklinski a fost şi mai tulburat de ceea ce a
văzut în proiectele sovietice pentru un război ofensiv împotriva NATO,
care implica intrarea Armatei Roşii în Polonia, un act ce putea declanşa
un răspuns nuclear care i-ar fi nimicit patria.
În ciuda riscului extrem pentru el şi familia sa, Kuklinski a contactat
Ambasada americană din Bonn. În august 1972, el a trimis din RFG, unde
era în concediu, o scrisoare către ambasada SUA din Bonn şi a organizat o
întâlnire secretă. Încă de la bun început, el a lămurit că deplângea
dominaţia sovietică a Poloniei şi considera că ţara sa era de partea
greşită a Războiului Rece.
În următorii nouă ani, Kuklinski - denumire de cod "Jack Strong" - a
avansat rapid în Ministerul Apărării polonez, acţionând ca legătură cu
Moscova şi contribuind la pregătirea pentru un "război fierbinte" cu
Occidentul. În acelaşi timp însă el a trăit o viaţă de subterfugiu - de
mesaje scrise cu cerneală invizibilă, camere miniaturale şi emiţătoare
secrete -, furnizând date cruciale despre subiectele militare ale
Tratatului de la Varşovia la începutul anilor 1970. Urmând
instrucţiunile, le-a transmis agenţilor CIA în moduri extrem de imaginative, uneori aruncându-le în maşinile ambasadei americane, alteori lăsându-le în locuri desemnate.
Informaţiile furnizate de Kuklinski au fost nepreţuite: potrivit directorului CIA de atunci William William Casey, nimeni altul n-a
mai provocat atâtea daune cauzei comuniste în timpul Războiului Rece.
Kuklinski a dezvăluit pregătirile de război ale înaltului comandament
sovietic, inclusiv amplasarea pe solul polonez a buncărelor destinate să-şi
adăpostească comandanţii; asta ar fi permis forţelor americane să le
distrugă în câteva ore de la izbucnirea ostilităţilor. El a detaliat
capacităţile apărărilor şi tancurilor sovietice. La sfârşitul anului
1980, în condiţiile în care Tratatul de la Varşovia se pregătea să
invadeze Polonia, aşa cum se temuse Kuklinski, informaţiile sale l-au
determinat pe preşedintele Jimmy Carter să avertizeze Moscova împotriva
unei astfel de mişcări, ajutând astfel decisiv la prevenirea atacului.
În primul an al administraţiei Reagan, Kuklinski a furnizat informaţii
despre planurile comuniste de a impune legea marţială în Polonia; ca
membru al grupului mic care pregătea operaţiunea respectivă, el avea
cunoştinţe intime despre ea. Spre deosebire de Carter, Ronald Reagan a
decis să nu avertizeze guvernul polonez împotriva impunerii legii
marţiale şi nici nu i-a alertat pe liderii
Solidarităţii cu privire la arestările lor iminente. Se pare că a
acţionat la sfatul lui Kuklinski, având în vedere că decizia asupra
legii marţiale era irevocabilă şi că dezvăluirea ei prematură
rezistenţei poloneze ar fi putut declanşa o grevă generală care s-ar fi încheiat printr-un masacru brutal.
La începutul lunii noiembrie 1981, îngrijorat de faptul că serviciile de
securitate poloneze începuseră să se ferească de el, Kuklinski a cerut
"exfiltrarea" sa şi a familiei sale. Operaţia a fost executată genial;
Kuklinski, soţia sa şi cei doi fii ai lor au fost ascunşi printre
mărfuri comerciale şi expediaţi din Varşovia în Berlinul de Vest într-un camion, iar de acolo aduşi în Statele Unite.
Viaţa lui Kuklinski, care s-a încheiat la
mijlocul lunii februarie 2004 în urma unui atac cerebral, a fost plină
de tragedii. Condamnat la moarte în Polonia, a trebuit să se ascundă sub
un nume fals în Statele Unite. Amândoi fii i-au
murit în circumstanţe misterioase, unul în timp ce naviga pe mare,
trupul său nu a fost găsit niciodată, celălalt în accident de maşină.
Când Polonia a ieşit în sfârşit de sub dominaţia sovietică la începutul
anilor 1990, guvernul polonez nu l-a salutat
ca pe un erou naţional: în sondajele de opinie, aproape jumătate din
populaţie a apreciat că a "trădat interesele naţiunii poloneze", în timp
ce doar 16% l-au văzut ca un patriot polonez.
Condamnarea la moarte a fost anulată abia în 1997, cu implicarea activă
a lui Zbigniew Brzezinski, şi mai ales pentru că prezenta un obstacol
în calea intrării Poloniei în NATO. Acest lucru i-a permis în sfârşit să se întoarcă în ţara natală în anul următor.
O viaţă secretă se citeşte aproape ca un roman, în care Weiser
"ţese" scrisori personale între Kuklinski şi principalii săi ofiţeri de
caz şi citate din memorandumuri interne ale membrilor Direcţiei
Operaţiuni (DO) care erau preocupaţi de protejarea siguranţei sa.
Fragment
1. Trecerea liniei
Într-o zi de august a anului 1972, un angajat
german al ambasadei Statelor Unite ale Americii din Bonn sorta
corespondenţa sosită de dimineaţă, când o scrisoare expediată par avion i-a
atras atenţia. Conform ştampilei poştale, scrisoarea fusese expediată
pe 11 august, cu trei zile în urmă, din Wilhelmshaven, un port de pe
coasta germană a Mării Nordului. Pe plic expeditorul scrisese cu litere
mari cu carioca albastră:
AMBASADA SUA BONN
EXPRESS
Funcţionarul a deschis plicul şi a găsit înăuntru alt plic, adresat
ataşatului militar al SUA. El a dus ambele plicuri la biroul ataşatului
militar şi le-a predat subofiţerului de
serviciu. Acesta a deschis plicul interior, a găsit o scrisoare şi a
predat totul ataşatului militar, care în momentul acela era militarul cu
rangul cel mai mare din ambasadă. Ofiţerul, un colonel fumător de pipă,
a citit scrisoarea şi s-a dus în partea din faţă a complexului ambasadei, unde lucra şeful staţiei CIA.
Clădirea de şase etaje a ambasadei americane din Bonn, care se afla în
sudul oraşului şi care oferea o panoramă a Rinului, fusese construită pe
stâlpi, ca protecţie împotriva inundaţiilor. Un ofiţer CIA de acolo a
declarat că structura din anii 1950 arăta ca o cazarmă masivă din
prefabricate. În ambasadă lucrau câteva sute de americani, dintre care
aproximativ o treime făceau parte din Agenţia Centrală de Informaţii.
Staţia CIA Bonn era un nod esenţial, care superviza bazele mai mici din
Hamburg, Frankfurt, München şi, bineînţeles, Berlin, unde Estul şi
Vestul se aflau la cea mai mică distanţă între ele şi unde ofiţerii CIA
puteau să-şi întâlnească sursele, să le supună şedinţelor de debriefing şi poligraf şi să le privească direct în ochi.
Staţia Bonn era condusă de John P. Dimmer Jr., un roşcovan bine făcut
din Down Easter, Portland, statul Maine. Dimmer era fiul unui pescar de
mare adâncime din Newfoundland, care, aşa cum îi plăcea lui Dimmer să
povestească, pescuia ca pe vremea bărbaţilor puternici de odinioară şi a
bărcilor de lemn. Dimmer avea cincizeci şi doi de ani şi aceeaşi
constituţie robustă ca a tatălui său, dar nu-l interesa deloc să-i
calce pe urme. Încrezător în sine şi educat, devenise campion de
ortografie al statului Maine la vârsta de doisprezece ani. În 1942,
obţinuse o diplomă în inginerie civilă la Universitatea Maine, apoi
intrase în armată. După al Doilea Război Mondial, condusese un lagăr de
prizonieri de război în care erau internaţi 10.000 de criminali de
război germani şi presupuşi spioni. Postul lui în Bonn însemnase apogeul
unei cariere de peste două decenii în CIA, timp pe care-l petrecuse în mare parte în străinătate.
În august, când majoritatea europenilor erau în vacanţă, Dimmer şi
oamenii lui se pregăteau pentru Jocurile Olimpice de la München, care
urmau să înceapă peste câteva săptămâni. Era de aşteptat ca la aceste
întreceri să participe sute de sportivi sovietici şi din blocul de Est,
iar printre ei, CIA ştia prea bine, aveau să fie şi spioni KGB.
În dimineaţa aceea, Dimmer se afla în biroul său şi trecea în revistă
teancul obişnuit de cablograme şi rapoarte puse pe biroul lui din lemn
în forma literei L, când secretara l-a anunţat că are un vizitator. Ataşatul militar a intrat şi i-a înmânat plicurile. Dimmer i-a mulţumit şi a început să citească textul scris de mână, într-o engleză stricată.
Dragă domn,
Scuze pentru engleză meu. Sunt MAF străin din ţară comunist. Vreau să întâlnesc (secret) cu ofiţer armată american (locotenent-colonel, colonel) pe 17 sau 18, 19.08 în Amsterdam sau 21, 22 în Oostende. Eu nu are mult timp. Sunt cu camarad şi ei nu trebuie ştie.
Expeditorul mai spunea că la sosirea sa la Amsterdam îi va telefona ataşatului militar al ambasadei SUA. Cel care avea să-I răspundă "trebuie vorbeşte rus sau polonez", adăuga el.
Scrisoarea era semnată "V.P.". Dimmer nu ştia ce însemna V.P., dar a
expediat o cablogramă la sediul central CIA din Langley, statul
Virginia, recomandând ca staţia Bonn să încerce să ia contact cu V.P. El
credea că iniţialele criptice "MAF" puteau însemna "man", iar ştampila
oficiului poştal sugera că autorul putea fi un marinar. Itinerarul său -
Amsterdam, urmat de portul belgian Oostende - sugera, în plus, faptul
că se îndrepta spre vest. Dar de ce? Dimmer bănuise că putea fi vorba de
un eveniment sportiv desfăşurat într-unul din oraşele acelea, un eveniment posibil asociat Jocurilor Olimpice, dar după o verificare rapidă nu a aflat nimic.
La sediul din Langley, cablograma a ajuns pe biroul lui David Blee,
şeful Diviziei Sovietice. În vârstă de cincizeci şi cinci de ani, chel
şi auster, Blee reprezenta chintesenţa individului nebăgat în seamă. Ar
fi putut trece drept profesor de inginerie electrică la orice
universitate din SUA. În ochii subordonaţilor săi, părea uneori distant,
dar avea un spirit sardonic şi era cunoscut ca un liber cugetător care
nu se temea să conteste credinţele general acceptate.
Cu un an în urmă, directorul CIA, Richard Helms, îi ceruse lui Blee să
preia Divizia Sovietică. Fusese o alegere neconvenţională, deoarece Blee
nu activase niciodată în Moscova, de fapt nicăieri în Europa de Est.
Dar Helms fusese hotărât să facă anumite schimbări. Cu un deceniu în
urmă, unul dintre cei mai apreciaţi agenţi CIA, Oleg Penkovski,
colonelul GRU (spionajul militar sovietic) care predase mii de pagini cu
documente sovietice strict secrete ce ajutaseră administraţia Kennedy
să descifreze capacităţile armelor ruseşti în timpul crizei rachetelor
cubaneze, fusese arestat şi executat de Kremlin. De atunci, operaţiunile
CIA la Moscova deveniseră, practic, muribunde. În opinia lui Blee, asta
se datora faptului că CIA nu scăpase încă de influenţa lui James J.
Angleton, faimosul director al contraspionajului din anii 1960, care
devenise convins că Moscova se infiltrase în CIA şi că orice voluntar
rus era, de fapt, controlat de Kremlin.
Sub conducerea lui Angleton, contactele cu vechile surse au fost
întrerupte, iar "musafirii", aşa cum erau numiţi voluntarii, au fost
respinşi. Cel puţin unul dintre ei a fost demascat de CIA şi trimis
înapoi în Uniunea Sovietică, unde se credea că fusese executat. Robert
M. Gates, fost director CIA, scrisese că "datorită zelului excesiv al
lui Angleton şi al personalului său din contraspionaj, în perioada aceea
am avut în URSS foarte puţini agenţi sovietici, demni de a fi numiţi
aşa".
Ca expert în problematica Orientului Mijlociu, Blee a avut o carieră
remarcabilă în CIA. Originar din San Francisco şi absolvent al
Universităţii Stanford şi al Şcolii de Drept Harvard, el a lucrat în
organizaţia ce precedase Agenţia - Oficiul Serviciilor Strategice (OSS).
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a acţionat în spatele liniilor inamice, fiind debarcat, în secret, dintr-un submarin pe o insulă din largul Thailandei, pentru a monitoriza flota japoneză. Blee s-a
alăturat CIA la fondarea acesteia, în 1947, şi a fost numit şef de
staţie în Africa de Sud, Pakistan şi India, unde, la mijlocul anilor
1960, agenţii săi o scoseseră pe Svetlana Stalin din ţară după ce
aceasta intrase în ambasadă şi ceruse azil politic. În 1968, el a
preluat Divizia Orientul Apropiat din cadrul CIA.
Blee a fost uimit atunci când Helms l-a numit la conducerea Diviziei Sovietice, în 1971, replicându-i acestuia că nu ştia nimic despre URSS şi că nu dorea postul. Helms a replicat:
- Nu încerca să mă convingi. Am decis deja... În plus, am încercat toate
variantele. Vreau să pun în postul acela pe cineva care nu ştie nimic
despre el.
Blee şi-a amintit:
- Helms nu obţinea ce dorea de la operaţiunile sovietice.
Blee a început să călătorească la Moscova, folosind un paşaport
turistic; era prima dată când un ofiţer CIA de rangul lui vizita
capitala sovietică. A fost o călătorie utilă. Se aşteptase, de exemplu,
să găsească puţine ascensoare în blocurile moscovite, dar acestea
existau practic peste tot şi el a descoperit că multe dintre panourile
de comandă din casa liftului cabine erau acoperite cu o bucată de
placaj. Blee a constatat că spaţiul din spatele placajului putea fi o
"cutie poştală oarbă" perfectă, în care CIA şi agenţii săi îşi puteau
lăsa reciproc mesaje.
La Langley, Blee s-a înconjurat de ofiţeri din
afara Diviziei Sovietice, inclusiv unii care fuseseră implicaţi în
operaţiuni în Europa de Est, o zonă în care Angleton nu intervenise.
Blee aprecia că locurile ideale pentru racolarea de ruşi nu erau
Moscova, Berlin sau Varşovia, ci mai degrabă Africa, Europa, America de
Sud sau oriunde îşi trimitea Moscova diplomaţii şi spionii. Oamenii lui
Blee au contactat discret mai multe foste surse la care se renunţase în
perioada Angleton, unele dintre acestea reînnoindu-şi legăturile cu Agenţia.
- Ne-a spus: "Recrutaţi-i şi ocupaţi-vă de ei", îşi amintea Clair George, unul dintre ofiţerii aduşi de Blee.
Abordarea lui Blee a provocat tensiune în Divizie şi cel puţin un schimb încins de replici într-o
sală de şedinţe, atunci când el a muştruluit un ofiţer superior care
sugerase că un anumit plan nu va funcţiona. Blee simţea că problema cu
vechea gardă era aceea că "ei credeau că ştiu totul... dar se înşelau.
Sunt convins că dacă suntem sceptici în mod rezonabil, ne putem da seama
dacă cineva ne trage pe sfoară. Oamenii spun că vor să lucreze pentru
tine, atunci hai să aflăm ce pot face ei."
Când cablograma despre V.P. a ajuns la sediu, Katharine Hart, şefa serviciului Rapoarte şi cerinţe din cadrul Diviziei, şi-a
exprimat scepticismul faţă de posibilitatea ca un marinar din Europa de
Est, aşa cum sugerase Dimmer că ar fi V.P., să fie o sursă valoroasă
despre URSS.
- Nu ne-ar putea spune nimic nou, i-a
zis ea lui Blee. Blee a ordonat, totuşi, staţiei Bonn să acţioneze
rapid pentru a stabili o întâlnire cu V.P., iar după aprobarea
operaţiunii a lăsat detaliile în seama personalului său din Langley şi
Bonn. Lui Blee îi plăcea să spună că problema cu Allen Dulles, un
veteran al OSS, unul dintre întemeietorii CIA şi directorul Agenţiei în
timpul administraţiei Eisenhower, fusese că aceea că acesta ştiuse prea
multe şi se implicase excesiv în operaţiuni. Blee a râs, când l-a imitat odată pe înzestratul Dulles intervenind în detaliile stabilirii unei întâlniri secrete cu un agent. "Trebuie să-i
ceri să vă întâlniţi sub un măr, nu sub un păr", ar fi spus Dulles.
"Merii au toate frunzele pe ramuri în perioada aceea a anului."
*
La Bonn, Dimmer l-a chemat pe Walter Lang, un
ofiţer în vârstă de patruzeci şi cinci de ani specializat în operaţiuni
sovietice, a cărui acoperire era aceea de militar. Lang crescuse în
Springfield, statul Illinois, unde visase cândva să vândă maşini de
calcul Monroe, aşa cum făcuse tatăl său. Se răzgândise, însă, după ce
lucrase în serviciul de contrainformaţii al armatei în Războiul din
Coreea şi, după ce intrase în CIA, activase la München, Berlin şi Bonn.
Lang, pe a cărui carte de vizită scria "Grupul de evaluare a programelor
Armatei SUA", avea un birou în partea din spate a ambasadei, unde, aşa
cum îi plăcea să sublinieze, avea o panoramă a Rinului mai bună decât
cea a şefilor din faţă.
Dimmer i-a descris lui Lang misiunea şi necesitatea secretului.
- Vreau discreţie totală, a avertizat el.
A mai spus că urmau să aibă, de asemenea, nevoie de un operator CIA, care să vorbească fluent limba rusă. Lang l-a sugerat pe Wally, un ofiţer eston aflat în Hamburg, care mai lucrase cu el, iar Dimmer a fost de acord.
Wally a sosit la Bonn. El şi Lang erau apropiaţi, iar când ajungea în
oraş, obişnuia să stea cu Lang în Plittersdorf, la vreo doi kilometri şi
jumătate de Rin. În vârstă de cincizeci şi trei de ani şi robust, Wally
era înalt de 1,88 m şi cântărea 102 kilograme. Avea păr argintiu des şi
ondulat, ten bronzat şi purta ochelari cu rame aurite. Wally nu avea să
ajungă niciodată şef de staţie - nu avea calităţi administrative şi era
nepriceput ca manager -, dar reputaţia lui în acţiuni pe teren era
inegalabilă. Emana seninătate şi siguranţă de sine şi ştia cum să
procedeze pentru ca o sursă să se simtă confortabil. Când Stalin ocupase
statele baltice, Wally era ofiţer în Marina estonă. Unitatea lui a fost
aliniată şi soldaţilor li s-au oferit două opţiuni: să se alăture Armatei Roşii sau să fie împuşcaţi. Wally a ales să supravieţuiască, dar de atunci i-a urât pe sovietici şi a jurat să acţioneze împotriva lor.
Când Hitler a invadat Rusia, Wally a dezertat din armata rusă şi s-a alăturat forţelor germane. A ajuns căpitan în armata nazistă, dar, îndată ce i s-a ivit ocazia, a dezertat din nou şi a luptat împotriva Germaniei ca parte a mişcării clandestine daneze. După război, el s-a alăturat Agenţiei nou create şi s-a implicat în operaţiuni sovietice în Europa de Est.
Pentru operaţiunea V.P., Wally a primit un nume şi un titlu de acoperire: locotenent-colonelul
Henry P. Morton, Unitatea de management şi planificare a Armatei SUA,
Frankfurt, Germania. A devenit cunoscut drept "colonelul Henry".
Îmbrăcaţi ca turişti şi purtând genţi de voiaj, noul colonel Henry
Morton şi partenerul său, Walter Lang, au luat trenul spre Haga. Nu
ştiau unde va apărea V.P. Acesta spusese că va suna la ambasada SUA din
Amsterdam, dar Statele Unite aveau acolo doar un consulat. Poate că V.P.
nu ştia asta, aşa că Henry a închiriat o maşină şi a mers la consulat,
unde a aşteptat pentru eventualitatea în care V.P. suna acolo. Lang a
rămas la ambasada din Haga, în aşteptarea unui apel în biroul ataşatului
militar.
Joi, 17 august, nu s-a primit niciun semn de
la V.P. Ziua de vineri a început la fel, lipsită de evenimente. Apoi, la
ora 16.30, centralista telefonică din Haga a trimis un apel către Lang,
anunţându-l că un bărbat cu accent rusesc întrebase despre o scrisoare din Bonn.
- Eşti V.P.? a întrebat Lang în engleză.
Apelantul a închis. Cinci minute mai târziu, telefonul a sunat din nou.
Vorbind în engleză stricată, V.P. a solicitat o întâlnire. A spus că a
doua zi dimineaţă avea să plece spre Rotterdam.
- Fără uniforme, a spus el.
Vocea lui suna distantă şi formală.
Lang a spus că el şi partenerul său, un colonel de armată, se vor
întâlni cu V.P. în gara centrală din Haga în seara aceea, între orele
21.00 şi 22.00. A mai spus că partenerul său va ţine sub braţ o revistă Time.
- Poate vorbi poloneza? a întrebat V.P.
- Asta nu va fi o problemă, a spus Lang.
V.P. a spus că va purta un costum maro şi că va iniţia el contactul. Apoi a închis. Henry s-a întors de la Amsterdam şi a plecat cu Lang la gară, unde au ajuns în jurul orei 21.00. Li s-a alăturat un alt ofiţer CIA din Haga, care s-a
ocupat de contrafilaj, pentru a se asigura că nu erau urmăriţi. În
ciuda orei înaintate, gara era plină de navetişti şi turişti, aşa încât
cei trei ofiţeri s-au contopit uşor cu mulţimea. Lang a stat într-o staţie de tramvai, la aproximativ 100 de metri de gară, iar Henry a ocupat o poziţie la intrare, răsfoindu-şi revista.
A trecut mai mult de o oră şi nu au zărit pe nimeni care să se
potrivească cu descrierea lui V.P. Apoi, în jurul orei 22.10, Henry a
văzut un bărbat despre care a crezut că ar putea fi ţinta lor. A început
să-l urmărească, dar acesta n-a
încercat să iniţieze vreun contact şi a dispărut în curând. Cam în
acelaşi moment, Henry a văzut un alt bărbat, în costum deschis la
culoare, care a iniţiat un contact vizual scurt cu el şi apoi s-a întors. A aruncat apoi o privire asupra gării, parcă verificând dacă nu era observat. Apoi l-a privit iarăşi.
Henry a încuviinţat din cap şi a pornit spre ieşirea din gară. Bărbatul l-a urmat fără ezitare. Lang a mers în faţa amândurora, conducându-i aproximativ 200 de metri după colţ, spre maşina lor. Bărbatul s-a suit fără ezitare pe bancheta din spate, iar Henry i s-a alăturat. Lang a trecut la volan, apoi s-a întors şi s-a prezentat. În întuneric, abia vedea chipul bărbatului, dar nu i-a uitat niciodată strângerea de mână: palma lui V.P. era fermă, însă rece ca gheaţa.
O viaţă secretă
Colonelul Kuklinski. Trădător sau patriot
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu
Citiţi introducerea acestei cărţi.
Fragment
Citiţi a doua parte a acestui fragment aici.
Sâmbătă dimineaţa devreme, Lang şi Henry au mers cu maşina la Rotterdam, unde au rezervat o cameră la un hotel. Pentru a menţine aparenţa de oameni de afaceri, au umplut o valiză goală cu pantofi, care să-i confere greutate. Li s-a alăturat un tehnician din staţia Bonn, un meşter bun la toate care putea repara aparate foto stricate, magnetofoane sau aproape orice. I s-a cerut să caute şi să cumpere un carburator.
Spre sfârşitul după-amiezii, Lang şi Henry s-au îndreptat spre parcul RV, pentru a-l aştepta pe Kuklinski. În jurul orei 17, l-au văzut, însoţit de un adolescent cu părul blond şi rar. Kuklinski şi băiatul au trecut de Henry, care făcea fotografii ca un turist obişnuit.
- Domnule, a spus Kuklinski încet, el este fiul meu.
El şi băiatul au mers mai departe, făcând poze şi amestecându-se cu un grup de turişti. Câteva minute mai târziu, Lang şi Henry l-au văzut pe Kuklinski spunându-i ceva fiului său, care s-a îndepărtat. Polonezul s-a apropiat de Lang, care l-a condus peste un pod pietonal şi, împreună cu Henry, au mers cu maşina la hotel. Odată ajuns în cameră, Kuklinski a radiat de încântare, când a vorbit despre fiul său, Bogdan. Băiatul nu înţelegea engleza, a spus el, şi ar fi presupus că salutul tatălui său fusese doar un gest amical faţă de alt turist. Kuklinski a zis că-i spusese fiului că mergea la cumpărături pentru Hanka şi-i lăsase zece guldeni pentru suc şi bomboane. Bogdan avea să se descurce de unul singur câteva ore. Ei conveniseră să se întâlnească mai târziu în parc, dar dacă tatăl lui nu apărea, Bogdan trebuia să se întoarcă la iaht fără el. Kuklinski avea să sosească mai târziu.
Kuklinski, care continua să fumeze ţigară după ţigară, tuşind uneori, părea mai relaxat decât în seara precedentă. Lang a pus pe masă un casetofon Philips cu un mic microfon detaşabil.
- Locuiesc în Varşovia, a început Kuklinski, pe strada Jana Olbrachta, numărul 19A, apartamentul 55.
Era un bloc locuit exclusiv de militari şi familiile lor. Clădirea avea opt etaje, pe când cele din jur aveau doar patru. Kuklinski locuia la etajul cinci, care era deservit de două ascensoare. A spus că vecinul lui imediat era Egon Franke, un faimos campion olimpic de scrimă, în prezent antrenor la un club. Apartamentul lui Franke era singurul cu care avea un perete comun. Kuklinski a spus că nu ştia numele celorlalţi vecini de pe palierul său.
- Avem trei camere şi o bucătărie, a spus el. În apartament există o singură intrare. Sunt trei ferestre şi un balcon mare, cu vedere spre un cartier rezidenţial.
Strada era păzită, în special după lăsarea întunericului, de miliţieni în uniforme, care aveau motociclete sau maşini dotate cu staţii radio.
- În general, lucrez peste program, a spus el.
Adesea ajungea acasă la ora 23.00, în unele zile chiar mai târziu.
- Uneori, când maşina nu-mi funcţionează sau când vreau să economisesc banii de benzină, folosesc maşina oficială a şefului meu, un Fiat, de care adesea şeful nu mai are nevoie după orele de lucru, a spus Kuklinski. Dacă sunt singur, şoferul mă duce acasă pe traseul meu. Dacă suntem mai mulţi, decidem cine să fie dus primul acasă. Kuklinski le-a relatat că îi plăcea să socializeze cu alţi ofiţeri din clubul de iahting al Statului Major General, care se numea "Atol" şi care avea sediul pe strada Wisniowa. El era vicepreşedintele clubului. Îi plăcea să navigheze cu familia şi încerca să-şi petreacă week-end-urile cu soţia lui, Hanka, cu Bogdan şi cu celălalt fiu al lor, Waldemar, care avea nouăsprezece ani. Hanka era contabilă într-o fabrică de strunguri şi împreună câştigau suficient "pentru un trai decent". Se împrumutase ca să cumpere un garaj pentru maşina lor şi plătea reparaţiile auto după ce avusese două accidente. Băieţii aveau nevoie de haine şi de rechizite şcolare. Waldemar cumpăra constant cărţi şi avea o bibliotecă mare.
Lang a fost impresionat de stăpânirea detaliilor dovedită de Kuklinski. Uneori, în timpul acelei întâlnirii, dar şi în a treia, care a avut loc câteva zile mai târziu la Oostende, Kuklinski a luat microfonul şi a început să se plimbe prin cameră. La un moment dat, a vorbit patruzeci şi cinci de minute despre educaţia sa militară, despre misiuni trecute şi actuale şi despre accesul la documente secrete, gesticulând ca şi cum ar fi fost într-o şedinţă de personal. Aparent, au scris ulterior Lang şi Henry, polonezul deţinea "controlul total al subiectului" şi o "abilitate remarcabilă de a organiza şi articula materialul".
Kuklinski a spus că se alăturase Statului Major General în 1963, iar acum lucra în cadrul Direcţiei Operaţiuni, care era un fel de creier al Ministerului Apărării. El a descris apoi perioada de şase luni petrecută în Vietnam, unde văzuse de aproape trupele americane. În 1969, fusese autorul principal al unui exerciţiu de transmisiuni pentru trupe poloneze, est-germane, cehoslovace şi sovietice. În vederea pregătirii acelui exerciţiu, plecase la Moscova, unde lucrase îndeaproape cu comandanţi ai Tratatului de la Varşovia. Era bine apreciat şi fusese desemnat să conceapă toate exerciţiile de pregătire militară din Polonia. Fusese autorul principal al exerciţiilor "Vara 70", "Vara 71" şi "Primăvara 69", fiecare necesitând colaborarea cu douăzeci până la patruzeci de ofiţeri din Tratatul de la Varşovia.
Kuklinski scrisese directivele anuale de instruire operaţională pentru ministrul Apărării, Wojciech Jaruzelski, în care analiza starea de pregătire a armatei poloneze şi elabora planuri noi pentru fiecare an. Fusese trimis în România, ca să studieze pregătirea şi planificarea militară a armatei române. În toamnă, urma să-l însoţească pe Jaruzelski în URSS, pentru a urmări exerciţii militare ale armatei poloneze, ce aveau să includă lansări de rachete Scud şi rachete ale apărării antiaeriene poloneze.
Kuklinski nu avea rude sau prieteni în străinătate, dar ţinea legătura regulat cu ofiţeri din alte armate membre ale Tratatului de la Varşovia şi-şi dezvoltase o reţea de experţi care-i furnizau cele mai recente informaţii de care avea nevoie în activitatea sa. Adesea vizita unităţi militare din Polonia şi se întâlnea direct cu comandanţii lor, care-l tratau cu respect.
În timp ce vorbea, Kuklinski fuma întruna ţigări, pe care le ţinea între degetul mare şi degetul mijlociu, în stilul european. Henry şi Lang i-au spus că va primi o cameră foto miniaturală pentru a fotografia documente secrete şi au petrecut o parte a întâlnirii explicând un sistem iniţial de comunicare pe care să-l aibă în Polonia. Lui Kuklinski i s-au cerut detalii despre viaţa sa zilnică, începând cu locul unde parca maşina la serviciu (adesea pe o stradă publică), până la străzile pe care se deplasa uzual. I s-a spus că, de câte ori era posibil, trebuia să-şi şofeze propria maşină - mai degrabă decât să ia autobuzul sau maşina de serviciu - şi să urmeze de fiecare dată aceleaşi rute, la dus şi la întors. Henry a explicat că în felul acela americanii puteau să-l urmărească şi să-I lase semnale, iar dacă s-ar fi abătut de la rutina aceea, puteau începe să-şi facă griji.
Cheia era simplitatea, a spus Henry. Statele Unite aveau să-l contacteze în Varşovia, aruncându-i o scrisoare pe geamul maşinii. Scrisoarea avea să conţină un text inofensiv, dar şi un mesaj ascuns, vizibil doar când peste hârtia se apăsa un fier de călcat (CIA numea tehnica respectivă "SS", de la "scriere secretă"). Mesajul avea să confirme ora şi locul primei întâlniri din Varşovia. Henry i-a spus lui Kuklinski să folosească pseudonimul "Jack Strong" când semna scrisori către americani.
Ei l-au asigurat, de asemenea, pe polonez că, în cel mai negru scenariu, atunci când credea că urma să fie arestat şi că trebuia să fugă din ţară, guvernul american va avea grijă de el şi de familia sa. Au spus că americanii vor începe să pună deoparte fonduri în acest scop. Kuklinski, care înţelegea riscurile pe care şi le asuma, a fost surprins de declaraţia aceea. El presupusese că avea de-a face cu armata americană, că purtau discuţii de la ofiţer la ofiţer, şi subliniase în mod clar că motivaţia lui era ideologică, nu financiară. Dorea să rămână în Polonia şi să acţioneze împotriva Uniunii Sovietice şi nu dorea decât sprijinul Statelor Unite în acest sens.
Când a doua întâlnire s-a apropiat de sfârşit, Kuklinski li s-a adresat direct lui Henry şi Lang. A spus că nu dorea să discute despre domenii în care nu avea experienţă.
- Nu vreau să discutăm despre opiniile mele politice. La urma urmelor, a spus el, era militar.
- Cu toate acestea, ca orice polonez, înţeleg că ne găsim într-o situaţie forţată şi că am fost siliţi să purtăm jugul comunist.
Deoarece era militar de douăzeci şi cinci de ani, "am observat viaţa şi întâmplările din lume, începând cu Războiul din Coreea, apoi situaţia din Indochina, evenimentele din Cehoslovacia, dramele din propria noastră ţară... şi toate m-au convins că, din păcate, partea comunistă este cea agresivă".
În opinia sa, în caz de război, forţele armate poloneze nu puteau fi niciodată "înjugate la maşina sovietică de război". Timp de secole, a spus el, Polonia avusese tradiţia libertăţii şi armata poloneză fusese "acolo unde se luptase pentru libertate".
Chiar dacă Polonia se afla în blocul comunist, a continuat Kuklinski, "deşi ne aflăm în interiorul sistemului defensiv al URSS-ului, locul forţelor noastre armate, locul armatei noastre este de partea libertăţii. Acolo este şi armata voastră, armata Statelor Unite."
La ora 21:05, cei trei bărbaţi s-au îmbrăţişat din nou şi tehnicianul a sosit cu un carburator pentru Kuklinski. Au acceptat să se întâlnească din nou la Oostende.
*
În week-end-ul acela, la Varşovia, ofiţerul CIA Ed Schooley s-a urcat în maşina sa ponosită British Singer şi a pornit pe un traseu numit "rută de detectare a filajului", sau RDF. Staţia Varşovia primise o cablogramă "fulger" de la Langley, care descria un oficial militar polonez potenţial important, ce oferea informaţii voluntare în altă parte din Europa. Schooley primise numele şi adresa lui Kuklinski şi i se ceruse să-i viziteze blocul de apartamente, apoi să caute un loc unde s-ar fi putut ţine prima întâlnire. Sediul dorea un sit care să nu fi fost folosit anterior.
- Vrem ceva complet nou şi care să se afle în zona lui, i s-a spus lui Schooley.
Nu era neobişnuit ca Schooley să plece cu maşina în weekend- uri, iar el folosea drumuri regulate în rutina sa zilnică. De exemplu, în zilele de vineri împrumuta cu regularitate filme pe 16 mm de la biroul ataşatului militar, ceea ce-i oferea un pretext să le returneze duminica la ambasadă. În ziua aceea, Schooley şi-a făcut RDF-ul întortocheat prin Varşovia, în efortul de a stabili dacă era filat de SB, poliţia secretă poloneză. Ofiţerii CIA erau instruiţi să-şi îndeplinească misiunile chiar şi în condiţii de filaj, dar era important să ştie dacă pe urmele lor se găsea cineva. În timp ce şofa, Schooley privea frecvent în oglinda retrovizoare şi, în cele din urmă, a concluzionat că era "curat". S-a îndreptat spre cartierul lui Kuklinski, un loc în care un şofer american cu plăcuţe de înmatriculare diplomatice n-ar fi intrat în mod obişnuit şi a parcat la câteva străzi depărtare. A străbătut apoi la pas zona, dar când a ajuns pe strada lui Kuklinski, o femeie l-a strigat de la o fereastră de la etaj, întrebându-l pe cine căuta.
Schooley devenise convins că una dintre ocupaţiile preferate ale femeilor în vârstă din Varşovia era aceea de a sta cu coatele pe pervazurile ferestrelor şi a privi trecătorii de pe stradă. Americanul, care era îmbrăcat lejer, cu o geacă uşoară, i-a spus că încerca să găsească o adresă. A strigat numele unei străzi din apropiere şi un număr. Femeia i-a arătat direcţia. Schooley i-a mulţumit şi s-a îndepărtat, dar apoi s-a furişat în spatele unui bloc şi a revenit, încercând să evite a fi observat. În cele din urmă, a găsit blocul lui Kuklinski, care era retras faţă de stradă. În hol, s-a uitat la căsuţele poştale şi a văzut numele lui Kuklinski. A examinat căsuţa pentru a vedea dacă putea fi deschisă fără cheie, ceea ce ar fi însemnat o bună cutie poştală oarbă sau un loc unde să lase mesaje pentru polonez, dar era încuiată. Schooley s-a gândit să încerce să-I găsească apartamentul, apoi a decis că era mai important să localizeze un sit pentru prima lor întâlnire.
Pe când se plimba prin cartier, Schooley s-a apropiat de cimitirul Powstancow Warszawskich. A intrat acolo şi a început să caute o configuraţie acceptabilă - care să aibă două cotiri la dreapta şi o rută de evadare. În curând a găsit o zonă ce părea promiţătoare, cu un rând de tufişuri şi o alee ce traversa drumul central al cimitirului. Exista un singur neajuns: drumul revenea în buclă la intrare, ceea ce încălca o regulă esenţială a siturilor operaţionale. Din motive de siguranţă, ofiţerii CIA trebuiau să intre şi să plece pe rute diferite. Dacă erau urmăriţi, puteau pleca direct, "trăgând" după ei orice maşini de filaj, în timp ce sursa se putea îndepărta pe jos.
Se făcuse însă târziu şi Schooley avea nevoie de un sit. Dacă discontinuitatea era suficientă, putea fi acceptabil şi un drum în buclă. A numărat paşii de la intrare până în locul de întâlnire, pe care avea să-i menţioneze în raportul său scris. Apoi a pregătit o cablogramă pentru Langley. Informaţiile aveau să fie redirecţionate spre Henry şi Lang, pentru a fi prezentate lui Kuklinski.
*
Următoarele două întâlniri, la Oostende şi Bruxelles, s-au derulat fără probleme. Când cimitirul Powstancow Warszawskich i-a fost sugerat lui Kuklinski, ca loc pentru primul lor schimb, el a fost încântat. Era un loc istoric şi sacru, unde fuseseră înmormântate victimele Revoltei din Varşovia, din 1944. El fusese acolo de multe ori şi cunoştea o zonă cu mulţi arbori în care putea intra fără să fie văzut. A primit apoi instrucţiuni suplimentare despre modul de comunicare cu americanii în Varşovia, inclusiv lăsarea de mesaje în cutii poştale oarbe, care, în unele cazuri, se aflau în spaţii deschise. Kuklinski şi-a dat seama că, deseori, locul cel mai întunecat se afla sub becul felinarului. I s-au oferit mai multe brelocuri pentru chei, drept suveniruri, şi cărţi poştale, dovezi pentru colegii de echipaj şi fiul său că fusese la cumpărături.
În Belgia, ofiţerii au pus treisprezece întrebări primite de la Langley. Prima era: "descrie, în detaliu, planurile pentru război ale forţelor armate ale Poloniei, Rusiei şi altor state membre ale Tratatului de la Varşovia în timpul unei situaţii de urgenţă, dar şi planurile atacurilor iniţiale potrivit conceptului de război limitat". Kuklinski a răspuns cu pricepere, vorbind douăzeci de minute fără întrerupere, folosind o hartă a Europei pentru a se orienta, în timp ce schiţa rutele invaziei. În cele din urmă, s-a oprit şi a spus că ar avea nevoie "de minimum o săptămână de înregistrări" pentru a răspunde la întrebarea aceea şi la celelalte.
Ultima întâlnire a avut loc la Kiel, în Germania, pe 25 august, cu o zi înainte ca Kuklinski să plece înapoi în Polonia. În timpul acelei întâlniri, el a afirmat, pe ton nepăsător, că era considerat un membru al "fondului de aur" al armatei (sau "băieţii de aur"), cum îl numea Jaruzelski; cei care aveau un asemenea statut erau frecvent rotiţi în misiuni noi, astfel încât aceştia să câştige experienţă practică, pentru a fi avansaţi apoi la cele mai înalte niveluri ale armatei poloneze.
Când întâlnirea, care a durat trei ore, s-a apropiat de sfârşit, Lang şi Henry i-au înmânat lui Kuklinski alte suveniruri pe care le-ar fi putut cumpăra din magazinele pentru turişti din Kiel, printre care un coral mare pentru acvariul său de acasă, şampon pentru Hanka şi un set de şah portabil cu tablă magnetică.
Kuklinski a devenit atunci emotiv.
- Vă rog să mă iertaţi, a început el, dacă ultima mea afirmaţie a fost cumva haotică, dar nervii sunt în mod clar de vină. Aş dori să-mi exprim profunda bucurie că gândurile ce au pus stăpânire pe mine acum douăzeci de ani, în timpul deplasării în Occident, s-au materializat. Sunt foarte fericit pentru asta. Citând disponibilitatea sa de a lucra în secret împotriva Uniunii Sovietice, el a adăugat:
- Nu consider că acesta ar fi un joc periculos, riscant, pentru că ştiu că locul ţării mele este în lumea liberă. Vreau să trimit conducerii armatei americane, e drept în numele meu, asigurarea că la fel ca mine gândesc aproape 30 de milioane de polonezi. Dorinţa noastră profundă este să ne regăsim alături de voi în lumea liberă. Situaţia ţării mele nu-i uşoară. Avem alături de noi nişte parteneri pe care nu noi i-am ales, ci ne-au fost daţi de soartă, adică Uniunea Sovietică, care are amplasate trupe în faţa şi în spatele nostru, iar situaţia este grea. Cred totuşi că în momente de cumpănă, forţele armate poloneze vor sta umăr la umăr cu armata americană.
Kuklinski era sigur că soldaţii polonezi vor renunţa la rolul lor într-un atac asupra Occidentului şi vor lăsa o deschidere trupelor NATO.
- Forţele noastre ar putea fi adăugate la forţele lumii libere, a declarat el, şi numărate ca atare.
Kuklinski s-a întors la iahtul lui, iar Lang şi Henry au petrecut noaptea în hotel. A doua zi dimineaţă, s-au dus în port şi s-au aşezat pe o stâncă mare, lângă apă. Au văzut ambarcaţiunea lui Kuklinski în depărtare şi au urmărit-o o vreme până a dispărut la orizont.
- Nu cred că am spus vreun cuvânt, şi-a amintit Lang. Am sperat doar la ce era mai bun pentru el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu