Manhattan Beach

Jennifer Egan
Manhattan Beach
Editura Pandora M, 2019
Traducere din limba engleză şi note de Paul Slayer Grigoriu

***
Intro

Jennifer Egan s-a născut la Chicago, în 1962, şi a copilărit în San Francisco. A studiat literatura engleză la Universitatea din Pennsylvania şi a publicat proză scurtă în mai multe reviste prestigioase: The New Yorker, Harper's Magazine, Zoetrope: All-Story, Ploughshares, Granta şi McSweeney's.

Este autoarea romanului The Invisible Circus, care a fost adaptat pentru marele ecran în 2001, având-o în rolul principal pe Cameron Diaz, a romanului Look at Me, care a fost nominalizat la National Book Award, a volumului de povestiri Emerald City and Other Stories şi a bestsellerului The Keep.

Romanul Pe aici au trecut Cuţitarii (Pandora M, 2012) a câstigat în 2011 Premiul Pulitzer pentru Ficţiune, National Book Critics Circle Award şi LA Times Book Prize.
*
Brooklyn. Marea Criză. Anna Kerrigan are doisprezece ani şi îl însoţeşte pe tatăl său în vizită la Dexter Styles, un om care, îşi dă ea seama, este esenţial pentru supravieţuirea familiei lor. Anna e fascinată de priveliştea mării de dincolo de casa lui Dexter şi de secretul apăsător ce pare să-i unească pe cei doi bărbaţi.

Ani mai târziu, tatăl ei a dispărut, iar ţara este în război. Anna lucrează la Şantierul Naval din Brooklyn, unde femeilor le este permis să ocupe slujbe rezervate altădată doar bărbaţilor, care acum sunt pe front. Anna devine prima femeie scafandru - una dintre cele mai periculoase şi mai masculine profesii -, rolul ei fiind să repare navele care vor ajuta America să câştige războiul. Într-o seară, îl întâlneşte din nou pe Dexter Styles într-un club şi începe să înţeleagă cât de complexă a fost viaţa tatălui ei şi care ar putea fi motivul dispariţiei lui.

Cu o atmosferă de thriller noir, primul roman istoric al lui Jennifer Egan îi urmăreşte pe Anna şi Styles într-o lume plină de gangsteri, marinari, şoferi, bancheri şi sindicalişti. Manhattan Beach este o explorare inteligentă şi tulburătoare a unui moment de cotitură din istoria Americii şi a lumii, precum şi a schimbării de paradigmă în felul cum se definesc bărbaţii şi femeile.

Un roman excepţional de la una dintre cele mai importante scriitoare contemporane.

Bestseller New York Times de la câştigătoarea Pulitzer pentru Pe aici au trecut cuţitarii
Jennifer Egan e probabil cea mai bună romancieră americană în viaţă. (Time)
O scriitoare incredibil de talentată. (The Guardian)
Manhattan Beach este o saga tulburătoare, ingenioasă şi plină de revelaţii, o carte profundă şi, în acelaşi timp, captivantă ca un thriller, care cu siguranţă îşi va transfigura cititorii. (Booklist)
Fastuos şi impecabil construit, Manhattan Beach pendulează între scene de violenţa şi cea mai autentică tandreţe. Forţa emoţională a cărţii demonstrează încă o dată talentul extraordinar al lui Egan. (Publishers Weekly)

Fragment
PARTEA ÎNTÂI
Ţărmul
CAPITOLUL 1
 

Ajunseseră deja cu maşina la casa domnului Styles când Anna şi-a dat seama că tatăl ei era neliniştit. La început, fusese mai atentă la drum, plutind pe Ocean Parkway ca şi cum s-ar fi îndreptat spre Coney Island, deşi trecuseră patru zile de la Crăciun şi era mult prea frig pentru plajă. Apoi, casa în sine: un palat din cărămizi aurii, cu două etaje, ferestre de jur împrejur şi tende cu dungi verzi şi galbene. Era ultima casă de pe strada înfundată care ducea la mare.

Tatăl ei a tras maşina Model J lângă bordură şi a oprit motorul.
- Toots, a spus, nu te uita chiorâş la casa domnului Styles.
- Bineînţeles că n-o să mă uit chiorâş la casa lui.
- Asta faci acum.
- Nu, a spus ea. Îmi mijesc ochii.
- Asta înseamnă să te uiţi chiorâş, a spus el. Tocmai ai dat definiţia.
- Nu şi pentru mine.

S-a întors brusc spre ea.
- Nu te uita chiorâş!

Atunci şi-a dat seama. L-a auzit înghiţind în sec şi a simţit că i se strânge stomacul de îngrijorare. Nu era obişnuită să-l vadă pe tatăl ei agitat. Distras, da. Gânditor, cu siguranţă.
- De ce nu-i place domnului Styles să te uiţi chiorâş? a întrebat.
- Nimănui nu-i place.
- Nu mi-ai spus asta până acum.
- Vrei să mergi acasă?
- Nu, mulţumesc.
- Pot să te duc acasă.
- Dacă mă uit chiorâş?
- Dacă-mi provoci durerea de cap care începe să mă ia.
- Dacă mă duci acasă, a spus Anna, vei fi în foarte mare întârziere.

S-a gândit că ar putea să o pălmuiască. O mai făcuse o dată, după ce ea dăduse drumul unui şuvoi de înjurături pe care le auzise în port, iar mâna lui îi găsise obrazul pe nevăzute, ca un bici. Umbra acelei palme încă o urmărea pe Anna, făcând-o în mod ciudat să fie mai îndrăzneaţă, ca şi cum ar fi sfidat-o.

Tatăl ei s-a frecat pe mijlocul frunţii, apoi a ridicat privirea. Nu mai era agitat - îl vindecase ea.
- Anna, a spus. Ştii ce trebuie să faci pentru mine.
- Bineînţeles.
- Fii fermecătoare, aşa cum eşti tu, cu copiii domnului

Styles, cât vorbesc eu cu el.
- Ştiam asta, tati.
- Sigur că ştiai.

A coborât din Model J cu ochii larg deschişi şi lăcrimând de la soare. Fusese maşina lor până când se prăbuşise bursa. Acum era a sindicatului, care i-o împrumuta tatălui ei ca să rezolve treburile sindicatului. Annei îi plăcea să meargă cu el când nu era la şcoală - la pista de curse, la mic dejunuri de împărtăşanie şi la evenimente bisericeşti, în clădiri de birouri unde lifturile îi transportau către etajele de sus, din când în când chiar la câte un restaurant. Dar niciodată într-o casă particulară ca aceasta.

Le-a deschis doamna Styles, care avea sprâncene impecabil pensate, ca o vedetă de cinema, şi o gură lungă, rujată lucios. Obişnuită să-şi socotească propria mamă mai drăguţă decât orice femeie pe care o întâlnea, Anna a rămas descumpănită de farmecul izbitor al doamnei Styles.
- Speram s-o cunosc pe doamna Kerrigan, a spus doamna Styles cu voce răguşită, ţinând în mâna ei mâna domnului Kerrigan.

La care el a răspuns că fiica lui mai mică nu se simţise bine în acea dimineaţă şi soţia rămăsese acasă cu ea, s-o doftoricească.

Nici urmă de domnul Styles.

Politicos, dar - spera ea - fără a-şi arăta groaza, Anna a acceptat un pahar cu limonadă de pe o tavă de argint adusă de o servitoare negresă îmbrăcată în uniformă albastru-deschis. În luciul puternic al podelei de lemn din holul de la intrare, a prins cu coada ochiului reflecţia propriei rochii roşii, cusută de mama ei. Dincolo de ferestrele camerei de zi alăturate, marea vuia sub soarele slab de iarnă.

Fiica doamnei Styles, Tabatha, avea doar opt ani - cu trei mai puţin decât Anna. Cu toate acestea, Anna s-a lăsat condusă de mână la "camera copiilor", aflată jos - o încăpere dedicată exclusiv jocului, plină de o cantitate şocantă de jucării. O inspecţie rapidă a scos la iveală o păpuşă, mai mulţi ursuleţi mari şi un căluţ-balansoar. În camera copiilor era o "dădacă", o femeie pistruiată, cu voce răguşită, a cărei rochie de lână se sforţa, ca un raft de cărţi supraîncărcat, să-i ţină în frâu bustul masiv. Anna a presupus, după faţa lată şi ochii vioi, că Dădaca era irlandeză şi a simţit că riscă să-i citească gândurile. S-a hotărât să păstreze distanţa.

Doi băieţei - gemeni sau cel puţin interschimbabili - se chinuiau să asambleze şinele unui trenuleţ electric. În parte pentru a o evita pe Dădaca ce respingea rugăminţile de ajutor ale băieţilor, Anna s-a ghemuit lângă fragmentele disparate, oferindu-şi serviciile. Simţea logica părţilor metalice în vârful degetelor; îi era atât de uşor, încât nu putea să se gândească decât că ceilalţi nu-şi dădeau cu adevărat silinţa. Ceilalţi doar se uitau, lucru la fel de inutil când asamblezi lucrurile ca a studia un tablou pe pipăite. Anna a fixat piesa care le dădea bătăi de cap băieţilor şi a mai luat câteva din cutia proaspăt deschisă. Era un tren Lionel, cu şinele de o calitate evidentă din forţa cu care se îmbinau. În timp ce lucra, Anna arunca din când în când câte o privire către păpuşa aflată în capătul unui raft. Îşi dorise cu atâta violenţă una cu câţiva ani în urmă, încât disperarea ei părea să se fi desprins şi să fi rămas înăuntrul ei. Era straniu şi dureros să descopere această dorinţă veche acum, în acest loc.

Tabatha îşi legăna noua păpuşă primită de Crăciun, o Shirley Temple în haină de blană de vulpe. Privea, în transă, cum Anna asambla şinele de tren ale fraţilor ei.
- Unde stai? a întrebat.
- Nu departe.
- La plajă?
- Lângă.
- Pot să vin la tine acasă?
- Sigur că da, a spus Anna, îmbinând şinele cu aceeaşi viteză cu care i le dădeau băieţii.

Aproape că terminase o formă de opt.
- Ai fraţi? a întrebat Tabatha.
- O soră, a spus Anna. Are opt ani, ca tine, dar e rea. Fiindcă e foarte drăguţă.

Tabatha a părut îngrijorată.
- Cât de drăguţă?
- Extrem de drăguţă, a spus Anna cu un aer grav, apoi a adăugat:
- Seamănă cu mama noastră, care a dansat în Follies.

A devenit imediat conştientă cât de greşit era să se laude aşa. Nu te apuca niciodată să spui ceva decât când nu ai de ales, îi răsună în minte vocea tatălui ei.

Prânzul a fost servit de aceeaşi servitoare negresă pe o masă din camera de joacă. S-au aşezat ca adulţii pe scăunelele lor, cu şervete de pânză în poală. Anna s-a uitat de mai multe ori la păpuşă, căutând un pretext să o ia în braţe fără să recunoască ce mult o interesa. Dacă ar fi putut măcar să o simtă în braţe, ar fi fost mulţumită.

După prânz, ca recompensă pentru că se purtaseră frumos, Dădaca i-a lăsat să se înfofolească în haine şi pălării şi s-o tulească pe o uşă din dos de-a lungul unei cărări care ducea din spatele casei domnului Styles către o plajă privată. Un arc lung de nisip acoperit de un strat de zăpadă cobora spre mare. Anna fusese în port iarna, dar niciodată pe plajă. Valuri miniaturale se ridicau sub straturile de gheaţă care se crăpau când călca pe ele. Pescăruşii strigau şi plonjau în vântul rebel, cu burţile de un alb imaculat. Gemenii îşi luaseră cu ei pistoale cu laser tip Buck Rogers, dar vântul le transforma împuşcăturile şi prăbuşirile în pantomimă.

Anna a privit marea. Avea un sentiment, cum stătea aşa, pe ţărmul ei: o îmbinare electrică de atracţie şi groază. Ce ar fi ieşit la iveală dacă toată apa dispărea deodată? Un peisaj de obiecte pierdute: vapoare scufundate, comori ascunse, aur şi pietre preţioase şi brăţara care-i căzuse de la încheietura mâinii într-un canal. Cadavre, adăuga mereu tatăl ei, râzând. Pentru el, oceanul era un pustiu.

Anna s-a uitat la Tabby, care tremura lângă ea, şi a vrut să-i spună ce simţea. Adesea era mai uşor să le spui lucruri străinilor. În loc de asta, a repetat ce spunea mereu tatăl ei în faţa unui orizont gol:
- Nu se vede niciun vapor.

Băieţeii îşi târau pistoalele cu laser spre valurile care se spărgeau de mal, cu Dădaca gâfâind în urma lor.
- Nu vă apropiaţi de apă, Phillip, John-Martin! a şuierat ea cu o forţă uimitoare. Aţi înţeles?

I-a aruncat o privire dură Annei, care îi dusese acolo, şi i-a mânat pe gemeni spre casă.
- Ţi se udă pantofii, a spus Tabby, printre dinţii care-i clănţăneau
- Oare să-i scoatem? a întrebat Anna. Ca să simţim frigul?
- Nu vreau să-l simt!
- Eu, da.

Tabby a privit cum Anna desfăcea curelele pantofilor negri de lac pe care îi împărţea cu Zara Klein, fata de jos. Şi-a scos ciorapii de lână, apoi şi-a adâncit picioarele albe, osoase, prea lungi pentru vârsta ei, în apa îngheţată. Fiecare dintre ele a trimis către inimă o senzaţie agonizantă, parte din care era o flacără de durere neaşteptat de plăcută.
- Cum e? a chirăit Tabby.
- Rece, a spus Anna. Cumplit, cumplit de rece.

S-a străduit din toate puterile să nu dea înapoi în mod vizibil, iar rezistenţa i-a sporit surescitarea ciudată. A aruncat o privire spre casă şi a văzut doi bărbaţi în pardesiuri închise la culoare pe cărarea pietruită, dincolo de nisip.
- Aceia sunt taţii noştri?
- Lui tati îi place să discute afaceri afară, a spus Tabby.

Departe de urechile iscoditoare.

Anna simţea o compasiune binevoitoare faţă de tânăra Tabatha, exclusă de la discuţiile de afaceri ale tatălui ei, în timp ce ea avea voie să asculte oricând voia. Nu auzea mare lucru. Sarcina tatălui ei era să transmită salutări sau urări de bine de la oamenii din sindicate către alţi oameni care le erau prieteni. Aceste salutări includeau un plic, uneori un pachet, pe care uneori le ducea undeva sau le primea - n-ai fi observat dacă nu erai atent. De-a lungul anilor, vorbise o grămadă cu Anna fără să ştie că vorbea, iar ea auzise fără să-şi dea seama că asculta.

A rămas surprinsă de modul familiar, vioi în care tatăl ei stătea de vorbă cu domnul Styles. Păreau să fie prieteni. După toate acestea.

Bărbaţii au schimbat direcţia şi au luat-o prin nisip spre Anna şi Tabby. Anna a ieşit grăbită din apă, dar îşi lăsase pantofii prea departe ca să-i poată încălţa la timp. Domnul Styles era mai mare decât tatăl ei, un bărbat impunător cu părul negru dat cu briantină ieşit de sub marginea pălăriei.
- Spune-mi, asta este fiica ta? a întrebat. Face faţă temperaturilor arctice fără să aibă măcar o pereche de ciorapi.

Anna a simţit că tatăl ei era nemulţumit.
- Ea este, a răspuns el. Anna, spune-i bună ziua domnului Styles.
- Încântată să vă cunosc, a spus ea, strângându-i mâna cu putere, cum o învăţase tatăl ei, şi având grijă să nu mijească ochii când a ridicat privirea spre el.

Domnul Styles era mai tânăr decât tatăl ei, fără umbre sau cute pe faţă. Avea o anume vioiciune, o tensiune viguroasă, perceptibilă chiar şi prin pardesiul umflat. Părea să aştepte ceva la care să reacţioneze sau care să-l amuze. În acest moment, acel ceva era Anna.

Domnul Styles s-a lăsat pe vine lângă ea, în nisip, şi a privit-o direct în faţă.
- De ce eşti în picioarele goale? a întrebat. Nu simţi frigul sau te dai mare?

Anna nu avea un răspuns pregătit. Nu era niciuna dintre cele două; mai degrabă un impuls de a o ţine pe Tabby uimită şi nedumerită. Dar nici asta nu a reuşit să articuleze.
- De ce m-aş da mare? a spus. Am aproape doisprezece ani.
- Bun, şi cum e?

A simţit mentă şi alcool în respiraţia lui, chiar dacă bătea vântul. Şi-a dat seama brusc că tatăl ei nu-i auzea.
- Doare numai la început, a spus. După o vreme nu mai simţi nimic.

Domnul Styles a rânjit, de parcă replica ei fusese o minge a cărei prindere îi provocase o plăcere fizică.
- Cuvinte de învăţătură, a spus, apoi s-a ridicat din nou la înălţimea lui imensă. E puternică, a remarcat el spre tatăl Annei.
- Este.

Tatăl ei i-a evitat privirea.

Domnul Styles şi-a scuturat nisipul de pe pantalonii plisaţi şi s-a întors ca să plece. Epuizase momentul şi era în căutarea următorului.
- Sunt mai puternici decât noi, l-a auzit spunându-i tatălui ei. Norocul nostru că nu ştiu.

Anna s-a gândit că s-ar putea întoarce să o privească, dar părea să fi uitat.

*
Dexter Styles a simţit cum nisipul i se strecura în pantofii Oxford în timp ce se opintea înapoi pe cărare. Era absolut sigur că îndârjirea pe care o simţise la Ed Kerrigan rodise în toată splendoarea ei în fiica cu ochi negri. Asta dovedea ce crezuse dintotdeauna: bărbaţii erau daţi de gol de copiii lor. Acesta era motivul pentru care Dexter făcea rar afaceri cu vreun bărbat înainte de a-i cunoaşte familia. Şi-ar fi dorit ca şi Tabby să fi mers în picioarele goale.

Kerrigan conducea un Duesenberg Model J din '28, albastru Niagara, dovadă a gusturilor alese şi a perspectivelor luminoase dinainte de criză. Avea un croitor excelent. Şi totuşi, omul avea ceva întunecat, ceva care intra în contradicţie cu hainele şi automobilul şi chiar şi cu felul lui deschis şi iscusit de a face conversaţie. O umbră, un necaz. Pe de altă parte, cine nu avea un necaz? Sau mai multe?

În momentul în care au ajuns la cărare, Dexter era hotărât să-l angajeze pe Kerrigan, dacă se înţelegeau în privinţa unor condiţii acceptabile.
- Spune-mi, ai timp să mergem să-l cunoşti pe un vechi prieten de-ai mei? a întrebat.
- Sigur, a spus Kerrigan.
- Nu te aşteaptă soţia?
- Nu înainte de cină.
- Fiica ta? O să-şi facă griji? Kerrigan a râs.
- Anna? E specialitatea ei să-mi provoace griji.

Anna se aştepta dintr-un moment într-altul să fie chemată de pe plajă de tatăl ei, dar, în cele din urmă, Dădaca a fost cea care a venit, pufnind indignată, şi le-a poruncit să treacă la căl- dură. Lumina se schimbase şi camera de joacă părea apăsătoare şi întunecoasă. Era încălzită de o sobă pe lemne. Au mâncat biscuiţi cu nuci şi au privit trenuleţul electric gonind pe şina în formă de opt pe care o construise Anna, cu aburi adevăraţi ieşind din coşul miniatural. Nu văzuse niciodată o asemenea jucărie şi nici nu-şi imagina cât ar putea să coste. Se săturase de această aventură. Durase mult mai mult decât vizitele lor obişnuite de socializare şi rolul pe care îl juca pentru alţi copii o epuizase pe Anna. Parcă trecuseră mai multe ore de când îl văzuse ultima dată pe tatăl ei. În cele din urmă, băieţii au lăsat trenul mergând şi s-au dus să se uite la cărţi cu imagini. Dădaca aţipise într-un balansoar. Tabby stătea întinsă pe un covor împletit, cu noul ei caleidoscop îndreptat spre lampă.

Pe un ton neutru, Anna a întrebat:
- Pot să-ţi iau în braţe păpuşa?

Tabby a consimţit vag, iar Anna a luat păpuşa cu grijă din raft. Păpuşile de acest fel erau de patru dimensiuni, iar aceasta era a doua dintre cele mici - nu bebeluşul nou-născut, ci un bebeluş un pic mai mare, cu ochi albaştri speriaţi. Anna a întors păpuşa spre ea. În mod vizibil, exact aşa cum promiteau reclamele din ziar, irişii albaştri au alunecat spre colţul ochilor, ca şi când ar fi privit-o pe Anna. A simţit un val de bucurie pură care aproape a făcut-o să râdă. Buzele păpuşii formau un "O" perfect. Sub buza de sus erau pictaţi doi dinţi albi.

Ca şi cum ar fi simţit cât de încântată era, Tabby a sărit în picioare.
- Ţi-o dau ţie! a strigat. Nu mă mai joc deloc cu ea. Anna a procesat impactul ofertei. Cu două Crăciunuri în urmă, când îşi dorise în mod atât de acut păpuşa, nu îndrăznise s-o ceară - vapoarele nu mai veneau, iar ei nu mai aveau bani. Acum dorinţa fizică extremă pe care o simţea pentru păpuşă i-a provocat un spasm, tulburând înţelegerea profundă a faptului că, evident, trebuia să refuze.
- Nu, mulţumesc, a spus în cele din urmă. Am una mai mare acasă. Voiam doar să văd cum e cea mică.

Cu un efort suprem, s-a forţat să pună păpuşa la loc pe raft, cu mâna pe un picior de cauciuc, până când a simţit privirea Dădacei asupra ei. Mimând indiferenţa, a întors capul. Prea târziu. Dădaca văzuse şi ştia. Când Tabby a ieşit din cameră, chemată de mama ei, Dădaca a luat păpuşa şi i-a aruncat-o Annei.
- Ia-o, dragă, a şoptit înverşunată. Nu-i pasă - are mai multe jucării decât îi trebuie. Toţi au.

Anna a ezitat, pe jumătate convinsă că ar putea exista o cale de a lua păpuşa fără să afle nimeni. Dar simplul gând la reacţia tatălui ei a făcut-o să reacţioneze mai dur.
- Nu, mulţumesc, a spus rece. Oricum sunt prea mare pentru păpuşi.

Fără a arunca nicio privire în spate, a ieşit din camera de joacă. Dar mila Dădacei o împovărase şi, în timp ce cobora scările, genunchii îi tremurau.

Văzându-l pe tatăl ei în camera de zi, Anna a rezistat impulsului de a alerga la el ca să îmbrăţişeze picioarele, cum făcea de obicei. Era cu haina pe el. Doamna Styles îşi lua rămas-bun.
- Data viitoare, să vii cu sora ta, i-a spus Annei şi a sărutat-o uşor pe obraz, lăsând în urmă o undă de parfum de mosc.

Anna a promis că o va aduce. Afară, maşina Model J lucea mat în soarele de după-amiază târzie. Fusese mai lucioasă când era maşina lor; băieţii de la sindicat o curăţau mai rar.

Pe când se îndepărtau de casa domnului Styles, Anna se gândea la o remarcă deşteaptă potrivită pentru a-l dezarma pe tatăl ei - dintre cele pe care le făcea spontan când era mai mică, iar râsul lui surprins era primul lucru care-i spunea că fusese amuzantă. În ultima vreme, observase adesea că încerca să regăsească o stare mai veche, de parcă o anumită prospeţime sau inocenţă se îndepărtase de la ea.
- Presupun că domnul Styles nu era la bursă, a spus în cele din urmă.

A chicotit şi a tras-o către el.
- Domnul Styles nu are nevoie de bursă. Are cluburi de noapte. Şi alte lucruri.
- E la sindicat?
- O, nu! Nu are nicio legătură cu sindicatul.

Asta era o surpriză. În general, cei de la sindicat purtau pălării, iar docherii şepci. Unii, ca tatăl ei, le purtau pe amândouă, în funcţie de zi. Când se îmbrăca bine, aşa cum făcuse acum, Anna nu şi-l putea imagina pe tatăl ei cu un cârlig de docher. Maică-sa lua pene exotice de la munca ei cu ziua şi împodobea pălăriile tatei cu ele. Îi schimbase croiala costumelor ca să se potrivească şi să-i ascundă silueta uscată - slăbise de când nu mai veneau vapoarele şi făcea mai puţin sport.

Tatăl ei conducea cu o singură mână, cu ţigara prinsă între două degete aflate pe volan şi cu celălalt braţ în jurul Annei.

S-a sprijinit de el. În cele din urmă era mereu vorba despre ei doi în mişcare, cu Anna plutind pe un val de mulţumire, adormită. A simţit un miros nou în maşină, prin fumul de ţigară al tatălui ei, un miros argilos, familiar pe care nu-l putea identifica.
- De ce erai în picioarele goale, Toots? a întrebat el, după cum se aştepta.
- Ca să simt apa.
- Asta fac fetele mici.
- Tabatha are opt ani şi nu a făcut-o.
- A fost mai deşteaptă.
- Domnului Styles i-a plăcut ce am făcut.
- Habar n-ai ce gândea.
- Ba da. A stat de vorbă cu mine când tu nu auzeai.
- Am observat, a zis el, aruncându-i o privire. Ce ţi-a spus? Gândul ei s-a întors la nisip, la frig, la durerea din picioare şi la bărbatul curios de lângă ea - toate acestea împreunate acum cu dorinţa pe care o simţise de a avea păpuşa aceea.
- A zis că sunt puternică, a răspuns ea cu un nod în gât. Ochii i s-au înceţoşat pentru o clipă.
- Şi aşa şi este, Toots, a spus el, sărutând-o pe creştetul capului. Oricine îşi dă seama de asta.

La un semafor, şi-a mai scos o ţigară din pachetul de Viceroy. Anna s-a uitat înăuntru, dar luase deja cuponul. Îşi dorea ca tatăl ei să fi fumat mai mult; strânsese 78 de cupoane, dar obiectele din catalog nici măcar nu erau interesante decât de la 125 în sus. Cu opt sute puteai să-ţi iei un set de tacâmuri de argint într-o cutie personalizată, iar la 700 era un prăjitor de pâine automat. Dar aceste numere păreau de neajuns. Catalogul Premiums era sărac în jucării: doar un urs panda din Frank Buck şi o păpuşă Betsy Wetsy cu toaletă completă la 250, dar păreau deja sub nivelul ei. O atrăgea ţinta cu săgeţi "pentru copii mai mari şi adulţi", dar nu se vedea aruncând săgeţi ascuţite prin apartamentul lor mic. Dacă o lovea pe Lydia?

Fumul se ridica din tabăra din Prospect Park. Erau aproape acasă.

Să nu râzi :((

Raluca Feher
Să nu râzi :((
Editura Trei, 2019

***
Intro

În viaţa reală, Raluca Feher este director de creaţie la CAP şi unul dintre fondatorii Frontline Club Bucharest, filiala românească a unuia dintre cele mai faimoase cluburi de presă din lume. În viaţa ideală, Raluca este o exploratoare curioasă, călătoare printre vorbe şi poveşti, prin teritorii bătătorite sau încă nedescoperite. Citiţi-o pe https://feher.live/.

De aceeaşi autoare, la Editura Trei au apărut volumele America dezgolită de la brâu în jos I şi II şi Splendidul loc al fericirii supreme.

Să nu râdeţi....
Dar nici nu o să puteţi. Cartea asta doare, exasperează. O iubire maternă, ca o ură grea. Ura că nu eşti cenuşăreasa, oricâţi pantofi ai, că universul nu se orânduieşte în cercuri concentrice de răsplăţi. Că nu stă drepţi, la ordinele tale. Pe care nu ştii să le dai, fiindcă ai pus re-ul înaintea sentimentului. Fiindcă ai numai răspunsuri şi nicio întrebare. Fiindcă virtutea principală pe care o corcoleşti la piept este despre ce nu eşti şi ce nu poţi, într-o lume care conspiră împotriva ta. A ta, Buricul absolut al pământului. Mama, Gaia, Glia. Tellus Mater. Pântec şi mormânt.
Nu. Nu o să râdeţi. Dar cred că veţi simţi, trăi, înţelege mai bine fatal/ismul. Cordonul ombilical netăiat la timp de sabia Liberului Arbitru. Personajul acela lipsă din cultura noastră mioritică. Personajul după care tânjim până la ştreangul în care ne atârnăm propria neputinţă.
Să nu râzi:(( este o experienţă limită, ascunsă de obicei de mituri şi tăceri. Doare, exasperează. Eliberează. (Mihaela Miroiu, filosof, scriitoare)

Pentru proza pe care ne-o propune Raluca Feher putem prelua, într-o formulă redusă, ceea ce a spus cândva un gânditor care a marcat istoria reflecţiei: să nu râzi, să nu plângi, doar să înţelegi.
Şi, de fapt, ce avem noi aici? Ceva consistent şi, pentru literatura de azi, luminos şi incitant. Ceva care, între altele, ne îndeamnă să parafrazăm formula invocată mai sus. Fiindcă despre literatura pe care o face Raluca Feher, cu o siguranţă de sine extraordinară, cu nerv, cu o tăietură a frazei care tinde spre o (binevenită pentru proză) precizie de tip chirurgical, şi, îngăduiţi aceasta, cu graţie şi şarm, se poate spune imediat şi bine-meritat: să nu râzi, să nu plângi, să înţelegi; dar şi să admiri, să te bucuri. Şi să dai mai departe. Şi anume: să te bucuri şi să dai mai departe literatură de foarte bună calitate! (Cristian Pătrăşconiu, jurnalist cultural)

Unii ar spune că Raluca Feher e o publicitară care a văzut lumea. După ce i-am citit cărţile, ştiu că e o povestitoare dusă cu capul care deschide la nesfârşit cutiuţele lumii, căutând un înţeles. Iar ceea ce găseşte e, fără excepţie, absurd, vesel sau doar înfricoşător. Că e departe, că e aproape, lumea e altfel, dar la fel peste tot: dusă cu capul. După ce citeşti, te prinzi că lucrurile pe care te-ai bazat toată viaţa stau invers. Oamenii supravieţuiesc în zeci, sute de lumi cu care sunt obligaţi să negocieze şi cărora li se supun, până la urmă.
Cartea de faţă este o Feher la pătrat. Adică două: autoarea şi eroina ei, Diana, care povesteşte fără să mai scoată un cuvânt (ar fi şi greu, cu o funie în jurul gâtului!) istoria eşecului personal. Este un roman, dar şi o carte de povestiri, de memorii, o carte dusă cu capul. Pe scurt, nu oferă nicio speranţă. Ceea ce însă o deosebeşte fundamental de tomurile care vestesc sfârşitul lumii e tonul. Iar acest spectacol de cuvinte în mişcare ascunde ceva imobil: omul, incapabil să evadeze dintr-un destin nesuferit. (Florin Iaru, scriitor)

Să nu râzi:(( este o carte despre mame şi fiice, multe mame şi multe fiice care au ajuns să semene cu mamele lor, femei neterminate şi femei neîncepute. Este o carte pe care am eliminat-o ca pe-o piatră la rinichi.
Şi tot nu mă simt mai bine. (Raluca Feher)

Fragment

Eram în baie când a sunat telefonul, nu l‑am auzit. A sunat de mai multe ori, de vreo patru cred. Niciodată Mihaela nu sună de patru ori. E clar că s‑a întâmplat ceva.
- S‑a sinucis Diana.

Am tăcut. Cu gura deschisă am tăcut. Mihaela vorbea ceva şi eu nu auzeam, cu timpanul spart de cuvântul‑pumn. Sinucis.

Nu e cuvânt‑pumn, e cuvânt‑motor de rachetă Saturn. Nu numai că mi‑a crăpat timpanul, dar toate ideile au căzut moarte în vacarmul decolării.

Mihaela striga la mine.
- Mai eşti aici? Hei, măi, ai închis?
- Nu.
- Hai că vin la tine.

Am părul ud şi faţa udă şi nu sunt 70% apă, pentru că toată s‑a evaporat din mine sub vântul nuclear al veştii. Mi‑e sete şi beau trei pahare de vin şi vinul mă umple ca pe‑o damigeană, nu aud nimic de la lichidul care curge în mine.

Mihaela organizează pomana.

Trebuie să mergem la mama Dianei. Oare frate‑su, Vlad, ştie? Cred că nu ştie, e plecat în Canada de câteva luni.
- Cum a murit? apuc să întreb.
- S‑a spânzurat. A găsit‑o Alin, nu ajunsese de două zile la serviciu, nu răspundea la telefon, iar el avea nevoie urgent de maşină. Ştii că îi dăduse maşina ca să poată merge zilnic la maică‑sa.

Nu ştiu nimic din toate astea. De ce ar fi vrut să meargă la maică‑sa? După ce a murit papa Victor, aproape că nu mai vorbeau. Diana a considerat mereu că maică-sa, ţăranca pocnită - cum îi spunea când vorbeam despre ea -, l‑a băgat pe taică‑su în mormânt.
"Cea mai lungă crimă din lume", aşa spunea când vorbea despre relaţiile dintre Victor şi Mily.
- Unde e maică‑sa?
- Cum unde? La balamuc. A reuşit să o interneze într‑un spital de boli nervoase, undeva lângă Sibiu. Mergea zilnic la ea, două ore dus, două ore întors. De la asta i s‑a tras. Şi de la băutură. Hai, frate, chiar nu ştiai nimic sau şi tu eşti varză?

Îmi mai pun un pahar de vin şi îi torn unul şi Mihaelei. Mereu m‑au fascinat oamenii fără semne de întrebare. Calcă pe apă fără să se ude, nimic nu‑i trage la fund, nu ca pe noi, ăştilalţi, mereu nedumeriţi, confuzi, cu buzunarele pline de bolovanii dubiilor. Ne scufundăm în mâlul îndoielilor şi pe deasupra noastră trec, cu pantofii albi ca scoşi din cutie, Mihaelele sprintene care au ştiut mereu cum se vor isprăvi poveştile noastre, ale tuturor, mari sau mici. E atât de clar pentru ei, totul.
- Era clar că e deprimată şi băutura se ştie că duce la depresie şi...
- Cum s‑a spânzurat?
- Cum adică? De lustră, cred. Săracu' Alin, îţi dai seama că eşti marcat pe viaţă, să vezi că se apucă şi el de băut acum. E un cerc vicios.
- Când s‑a întâmplat?
- Acum o oră jumate. Mai întâi am sunat‑o pe diriga şi apoi pe Tavi şi pe urmă pe tine.
- De ce ai sunat‑o pe diriga?

Mihaela se uită la mine ca la o cretină. Este în continuare comandanta de detaşament din 1988, eu sunt comandanta de grupă. Diana era olimpică la geografie, cred. Nu ştiu dacă avea şnur. Mihaela a ajuns la 45 de ani în cămaşa albă şi fusta plisată de pionier.
- Să ne organizăm cu clasa.

Deschid o altă sticlă de vin. Telefonul Mihaelei sună şi ea vorbeşte întruna. Mama Dianei a fost anunţată. A făcut o criză, e pe sedative.
- Ce criză?
- De plâns, de nebunie. Doar e la balamuc.

Asta înseamnă că, nebună fiind deja, dacă a făcut o criză de isterie, poate şi‑a anulat boala şi preţ de cinci minute o fi fost şi ea adunată în matricea iniţială. O fi fost normală.

Înmormântarea o să fie vineri. Asta aflăm de la Vero, sora lui Alin. Alin e acasă. Nu prea vorbeşte şi bea vodcă.

Vero spune că Diana era moartă de cel puţin o zi, aşa a zis legistul. Că Alin a sunat imediat la Salvare şi Salvarea a trimis legistul. Era vânătă la faţă şi umflată. Alin nu a atins‑o, a trebuit să treacă pe lângă ea, pentru că era cumva prinsă de uşă.
- S‑a spânzurat de uşă?

E prima oară când o văd pe Mihaela uimită. Comandanta de detaşament nu a punctat niciodată bine la fizică mecanică. Ar cere lămuriri ca să vizualizeze cadavrul mai bine, dar îi este ruşine de mine.

Vero bea vinul, mă întreabă dacă poate să‑şi aprindă o ţigară. Îi cer şi eu una.
- Dar tu te‑ai lăsat de câţiva ani. Doar nu te reapuci de fumat acum?

E prea mult într‑o singură zi, chiar şi pentru Mihaela.

Aprind ţigara, trag din ea cu nădejdea omului care speră că turbina dinăuntru poate fi astfel repornită. Poate o să simt ceva. Dar sunt amorţită în continuare.

Îmi amintesc povestea unui băiat al cărui centru al durerii din creier nu funcţiona. Impulsurile circulau prin nervi, informaţia ajungea la cap, dar creierul nu ştia să o citească, deci nu trimitea înapoi, prin nervi, răspunsul: durere, nu pune mâna pe plită sau scoate‑ţi cuţitul din pulpă.

Creierul asista la măcelul propriului vehicul ca un beţiv extatic.
Aşa sunt eu. Beţiv extatic.
Râd la tragedii şi plâng la glume.

Vero se uită la mine uimită cum încep să râd şi râd şi râd şi, cu coada ochiului, o văd pe Mihaela făcându‑i semn cu degetul mare şi arătătorul desenând un pahar care este dus de mai multe ori spre gură.

Vezi bine, sunt la al şaselea pahar în cât timp? Nici două ore.
- Aaaaa.

Vero se întoarce către mine şi îmi mai dă o ţigară în timp ce spune:
- Alin mi‑a zis că pe birou a văzut că era un post-it lipit pe o cutie. Spunea: pentru Raluca.

*
Au trecut trei săptămâni.

Cutia Dianei e pe masă, în bucătărie, lângă pachetul de Lucky. M‑am reapucat de fumat. Cutia e de la IKEA, de carton. Pe post‑it zice: pentru Raluca. Să nu râzi:((

Cei doi ochi şi guriţele triste compun un semn care îmi spun să nu fac mişto de ea.

Dianei i‑a fost mereu frică de ridicol. Sunt sigură că totul a venit de la maică‑sa, ţăranca pocnită, un monstru care şi‑a transformat copiii în cai de curse. Când nu ajungeau pe podium, îi bătea nemilos. Când au îmbătrânit şi nu mai erau buni de alergat, i‑a vândut la circ.

Nu ştiu cum a reuşit Diana să o bage pe maică-sa la azil sau clinica de boli nervoase. Probabil i‑a spus că acolo ajung toate vedetele, toţi bogătaşii României. Asta a fost singura cale.

Nu am mai vorbit de un an jumate cu Diana. Din seara în care mi‑a spus, beată, incoerentă, nervoasă, că i‑am distrus viaţa. Că niciodată prietenia noastră nu a contat pentru mine, că m‑am folosit de ea ca să mă ajung.

Aşa a zis: să te ajungi.
- Unde am ajuns, Diana?
- La Bucureşti, câştigi bine, vii şi îţi fluturi iubiţii şi banii, mă scoţi la restaurante, dar te doare‑n cur de mine, aşa cum te‑a durut şi de Vlad. Eşti o parvenită.

Sunt o parvenită.

Nu am mai vorbit. Cu Vlad, primul meu iubit, fratele Dianei, nu ne‑am mai spus vreun cuvânt de 18 ani.

Am deschis cutia de carton de la Diana în ziua înmormântării. Nu am intrat în capelă. Nu am văzut‑o moartă. Morţii tind să rămână cu mine, să apară în licăriri de câteva milisecunde în timp ce încerc să‑mi amintesc ce cumpărături să fac, când fac dragoste, când scobesc în cap după o reţetă de cocktail. Morţii îmi pun piedică gândurilor. Mă îngrozesc paloarea lor şi orizontalitatea ţeapănă; de ce, oare, nu‑i îngroapă în picioare?

Sau de ce nu‑i pun cu genunchii la gură, ca triburile Chachapoyas din Peru?

Îi ţin pe spate, cu tălpile cu vârfurile orientate în sus. De parcă ar putea merge pe perete. Stau acum la linia de plecare, aşteaptă semnalul când o iau cu toţii pe axa OY, în sus sau în jos. După cum le‑a fost viaţa, iad sau rai.

A Dianei a fost iad. Pentru că nu am fost acolo pentru ea, pentru că am tras uşa şi am plecat, iar ea a îngheţat ca fetiţa cu chibriturile afară, privind scânteile chibriturilor pe care i le aprindeam sub nas.

Nu ai fost niciodată atentă la mine.

Aşa mi‑a strigat. Avea dinţii negri şi buzele indigo, şi ochii roşii.

Când s‑a terminat cu Vlad, mi‑a fost silă de toată familia aia care m‑a târât în cocina scandalurilor fără număr. În urletele şi înjurăturile care se terminau amiabil, după opt minute, cu o invitaţie la masă. Ca şi cum cuvintele ălea, toate drăcuielile şi toate scabroşeniile, nu rămâneau în aer. Nu te izbeai de ele când te aşezai la masă, nu trebuia să scuturi farfuria de boule şi pizda mă‑tii, să speli furculiţele de flegme.
- Laaa maaasăăăă!!! striga Mily, iar noi ieşeam din camera lui Vlad - eu, Diana şi Vlad - cu ochii în pământ, eu mă scuzam şi spuneam că trebuie să plec acasă şi Diana insista să rămân, dar Vlad ştia că nu pot să îi salvez şi îmi aducea haina, mă conducea până jos şi eu plecam mereu înjumătăţită de oamenii ăştia nepăsători care şi‑au distrus copiii.

Vlad nu a venit la înmormântarea Dianei. Vero mi‑a spus de ce, dar nu am ţinut minte.

Poate nici el nu a putut să‑şi vadă sora cu vată în nas. Palidă. Sau vânătă. Umflată. Cu fălcile legate cu pânză. Poate a primit şi el o cutie cu un post‑it pe care scria: să nu râzi:(( Tu niciodată nu ai râs de mine, ai plâns de mine. Acum să râzi.

*
Cutia e pe masă.

Mi‑e frică să nu găsesc înăuntru vreun deget. Un teanc de scrisori netrimise care să demonstreze că eu sunt vinovată pentru moartea ei sau pentru viaţa ei de căcat terminată într‑o frânghie de la Hornbach.

Aş vrea să chem pe cineva să fie cu mine. Mă uit în telefon. E plin de morţi în telefon.

Ioana. Vali. Ion şi Andrei. Nu am şters pe niciunul. Stau cuminţi în mormintele lor din numere, 07 şi ceva. Cine răspunde, oare, dacă îl sun pe Sorin? A murit de cancer, acum nişte luni. Nu ştiam că are cancer. Cum nici la Andrei nu bănuiam o inimă beteagă.

E simplu să vizitezi morţii din telefon.

Nu trebuie să mergi cu flori. Nu trebuie să suporţi mirosul înecăcios de tămâie sau pe cel de pişat al cerşetorilor care umplu cimitirele.

*
În cutie sunt sute de pagini printate.

Nu ştiu câte sute pentru că nu există numerotare. Dar sunt cel puţin 400. Cel mult 700. Zic şi eu aşa, că nu mă pricep defel să estimez. Dacă aş fi fost bună la aproximat, aş fi ştiut că Diana e la cam 17 centimetri de moarte, atunci când am văzut‑o ultima oară.

Beată.

Alcoolul este un potenţiator al depresiei. Aşa mi‑a zis Diana atunci, râzând de maică‑sa care auzise cine ştie pe unde povestea asta şi apoi a venit acasă şi a reprodus‑o exact aşa: potenţiator.

De unde ştie ea ce e aia potenţiator? Se fac potenţiatori d‑ăştia în Giurgiu?

Mă uit peste pagini. Dialoguri, monologuri, povestiri. Îmi aduc aminte de prima poezie a Dianei. Sau, mă rog, prima operă în versuri pe care a scris‑o la ziar. Ştiu doar ceva pe sărite: te‑ncolonezi la nod şi‑ţi faci sepuku‑n pod. Finalul era însă superb: poezia se dezvoltă ca şi cum te pişi cu boltă.

Ce sunt ăstea 400 de pagini? Sau cel mult 700? Jurnalul ei? Jurnalul maică‑sii?

Acum nişte ani mi‑a spus că Mily are un jurnal, borcanul în care îşi urlă ura faţă de univers. Odată mi‑a citit din el. Mi s‑a făcut rău. Despre Diana scria că este ticăloasă, beţivă, curvă. Vick era curvarul‑impotent, Vlad era năsosul‑ratat.

Diana citea şi râdea şi mie mi‑era rău şi nu puteam nici măcar să mă prefac că mi se pare amuzant. Şi, la un moment dat, Diana a început să plângă cu hohote şi am luat‑o‑n braţe şi a plâns mult şi după a zis: hai să mergem să bem ceva.

Şi am mers.

Să nu râzi :((

Capitolul 1 şi un sfert

Este o carte.

Este o criză de tuberculoză.

Diana a murit de tuberculoză. A scuipat sânge în batistă. Plămânii şi i‑a scuipat.

Este cartea vieţii ei, care este cartea vieţii maică‑sii, care este cartea vieţii bunică‑sii, maicile superioare din Dune.

Nu este o carte, este un pachet de cărţi pe care ghicitoarea ţi le răsfiră pe faţa de masă şi le întoarce una câte una, ai opt în pentagrame, care lângă Eremit înseamnă că o să mori de mâna ăleia care te‑a făcut.

Diana a înregistrat totul, toate şoaptele şi toate bocetele, toate vorbele la beţie şi toate vorbele la mânie. Nu ştiu cum de nu şi‑a pus ştreangul de gât mai devreme.

Cartea asta, Să nu râzi:((, este cartea pe care niciunul dintre noi nu vrea să şi‑o amintească. Umilinţele, laşităţile, supuşenia şi metamorfoza ratată, în loc să devenim fluturi, am rămas nişte larve rele, înjurând în barbă universul pentru incapacitatea noastră de a zbura.

Ieri mi‑am adus aminte de cuvântul teraformare.

Eram între paginile Dianei întinse în toată camera, hârtia asta vine aici, foaia asta se pupă cu asta şi mi‑am dat seama că teraformez viaţa asta în care am locuit şi eu un pic, câţiva ani, dar pe care nu o cunosc deloc, o viaţă străină ca o cameră de hotel în care ai stat două nopţi în patul cu cearşaful vârât bine sub saltea.

Teraformez viaţa asta necunoscută mie, aici fac un lac şi aici pun un munte, aşa cum îmi place mie. Dar Dianei cum i‑ar fi plăcut? Poate să pun lacul în altă parte şi să scot muntele de tot, căci nu‑i plăcea muntele, că era frig şi ea avea circulaţia periferică proastă. Pune‑ţi şi tu şosete, nu umbla desculţă prin casă, îi spunea maică‑sa, că ai circulaţia periferică proastă.

Dar Diana nu o asculta şi atunci Mily îmi spunea mie să îmi pun papuci.

Era frig la ei în casă, că nu dădeau drumul la centrală decât seara şi numai când erau -5 grade afară.

Teraformez viaţa Dianei. Aş teraforma şi moartea Dianei, aş putea să spun că nu s‑a sinucis, ci a murit de tuberculoză, scuipând sânge în batistă, căci avea sânge prea mult în plămâni şi batiste prea albe.

Sau pot să zic că a murit de frig, circulaţia asta periferică proastă i‑a venit de hac.

Dar ce mai contează?

Morţii cu morţii şi viii cu viii, cum spunea bunicul Dianei în carte. Eu nu l‑am cunoscut pe bunicul Dianei, cum nici ea nu l‑a cunoscut decât din faimoasele tirade ale maicăsii, care l‑a urât pe bătrân cu patimă. Cam cum a urât mai tot în jurul ei.

Să încep cu ce?

Zic să încep cu Viena.

E un început bun de carte, este vorba despre doi bătrâni ajunşi în Occident pe banii fetei lor cu picioare reci. Şi peripeţiile lor acolo, în Viena, la prinţesa Sisi.

Dar mai întâi să spunem că această carte, Să nu râzi:((, este scrisă la persoana întâi de Diana, fata care a murit, şi este o carte despre părinţii ei, mai degrabă despre mama ei, Mily, Maria Matei din Găujani, Giurgiu. Apare şi Vick, Victor, tatăl ei, şi mai apare şi Vlad, fratele ei, şi alţi unchi şi mătuşi trec prin cadru, dar este despre Diana şi Mily, fiică şi mamă.

Eu i‑aş zice Cea mai lungă crimă din lume. Dar şi Să nu râzi:(( îmi place. Pentru că în titlul ăsta intră şi mamă şi fiică şi toată tristeţea şi frica de pe lume. Să nu râzi:((, pentru că mi‑ai rupe inima.

Mi‑ai rupe inima şi eu sunt deja cu inima ruptă, de când m‑am născut am avut inima ruptă şi d‑aia am avut mâinile şi picioarele reci, că inima stricată nu putea să pompeze sângele cu atâta forţă cât să ajungă până‑n picioare.

Capitolul 2

Mily şi Vick pleacă la Viena. O să stea zece zile, să aibă timp de plimbări pe Dunăre şi de vizite la Schönbrunn. Nu vreau să‑i grăbesc, să alerge ca disperaţii să bifeze.

Cu trei nopţi înainte de plecare, maică‑mea nu mai doarme.
- A înnebunit de tot, sare în sus de trei metri din orice. Nu pot să‑i mai zic nimic.
- Păi nu‑i zi.

Taică‑miu a făcut bagajul. E imens.
- Ce dracu' vă luaţi, dom'le, atâtea haine? O să‑ţi crape hernia iar.
- Mă‑ta şi‑a luat patru perechi de pantofi, opt fuste, zece bluze, mi‑am luat şi eu patru perechi de pantaloni şi...
- Voi sunteţi normali, staţi zece zile, de ce să‑ţi iei patru perechi de pantaloni, când ai timp...
- Cari tu?
- Nu.
- Atunci lasă‑mă‑n pace!
- Nu car eu, dar eu dau banii când o fi să te operezi. Iar.

Au ajuns. Nu le place hotelul. Nu are televizor în cameră şi nici nu au decât un cearşaf pe pat, să se acopere.
- Nişte nesimţiţi! şuieră Mily la telefon.
- Sunt 40 de grade afară, îi spun.
- Dar dacă noaptea se face frig?
- Dar dacă nu se face frig?
- Un rahat de hotel, concluzionează maică‑mea.

Înjur în gând. Trimit gândul cu înjurătura cu 900 de kilometri la oră până la Viena. Sper ca în două ore să‑i mai găsească la hotel.

Sună telefonul.
- Am căcat steagul, zice taică‑miu cu voce panicată.
- V‑aţi certat?
- Nu. Mi‑au furat portofelul.

Mi se taie respiraţia. 500 de euro cash plus card cu alţi 1.000, am pus‑o.
- Când? Ce aveai în el?
- Acum câteva secunde, mi‑am dat seama că pun la cale...
- Ce aveai în el, cash‑ul?
- Nu, e la maică‑ta. Cardul şi buletinul.
- Sună să blochezi acum cardul.
- Nu poţi să...
- Sun eu.

Sun la CEC, omul care îmi răspunde spune că trebuie să sune posesorul cardului, nu fiică‑sa.
- Trebuie să suni tu. Uite numărul. Sună acum, bine? Sună să blocheze cardul.

Trec 10 minute. Sun înapoi.
- Ai rezolvat?
- Da. Au blocat cardul.
- Perfect.
- Dar acum nu ne ajung banii.
- Cum adică? Aveţi 500 de euro cash, i‑aţi spart în două zile de când aţi ajuns?
- Nu. Dar trebuie să ne trimiţi bani.
- Normal. Mă uit acum cum e cu Western Union.

Din spatele lui se aude gura maică‑mii:
- Un băbălău, un neatent, normal că îi fură banii când...
- Dă‑mi‑o puţin la telefon.
- E fii‑ta, vrea să vorbească..., vocea lui taică‑miu se scufundă lovită de aisbergul acuzaţiilor lui Mily.
- Diana, e un cretin. I‑am spus, fii atent că tipii ăştia sunt dubioşi, prea se bagă în noi la trecerea de pietoni şi chiar şi el a zis că ăştia ne tâlhăresc, dar ştii cum e taică‑tu, haidaaaaa, haidaaaa, ardelean bătut în cap, până s‑a mişcat el, i‑au furat portofelul.
- Se poate întâmpla oricui. Şi mie mi‑au furat din rucsac şi din cort, mi‑au spart casa, nu înseamnă că eşti idiot, ci doar ghinionist.
- Cum, mă, să nu fii idiot când de‑a doua zi păţeşti aşa ceva?
- Te rog frumos, nu v‑am trimis acolo ca să vă certaţi. Te rog, linişteşte‑te, nu v‑au furat niciun ban. Mâine vă trimit eu.
- Un nemernic. Cum să mă liniştesc? Îşi bate joc de mine, de banii tăi, de...
- Nu s‑a întâmplat nimic. Cardul e blocat, nu aţi pierdut niciun ban. Şi, chiar dacă s‑ar fi întâmplat, erau banii mei, nu ai voştri. Deci ar trebui ca eu să fiu supărată.
- Păi şi eu sunt supărată că acum te pune pe tine pe drumuri, că tu te‑ai dat peste cap să ne trimiţi aici şi el nu e atent.
- Nu e nicio problemă. Nu vă mai certaţi.

Închid telefonul. Am mâinile şi picioarele reci.
Şi umede.

Mi‑e milă de taică‑miu. Pentru el ziua de azi şi aia de mâine o să fie de coşmar. Viena o să dispară într‑un nor de ocări. Ar fi putut foarte bine să fie undeva în Giurgiu, pe malul gârlei, pişcat de ţânţari, mâncând porumb fiert.

Cuvintele sunt ciocane. Cad pe piatra din care crezi că eşti făcut şi poc‑poc‑poc, te cioplesc, te ciobesc, scot colţuri pe care nu ştiai că le ai, îţi trag de sub piele cuţite şi de sub unghii gheare.

Cuvintele‑ciocan te transformă într‑un ciocan. Ciocanele bat cuie.

Cuiele intră în alţi oameni. În cauciucuri, în mingi şi în trunchiuri de copaci.

De cuiele care au străpuns trunchiuri de copaci, oamenii care au fost găuriţi de alte cuie agaţă funii şi spânzură pisici.

Cei mai mulţi dintre noi sunt ciuruiţi de cuiele pe care părinţii noştri le‑au bătut în noi. Apoi educatoarele şi mătuşile, bunicile şi vecinii, şi copiii de la bloc, şi oamenii de la televizor.

Ne‑a ieşit tot sufletul din noi prin găurile făcute de cuie şi pentru că nu avem suflet, pentru că ne‑am transformat în ciocane fără suflet, batem cuie în alţi oameni şi în trunchiuri de copaci şi spânzurăm pisici. Şi vrăbii. Uneori, când avem noroc, spânzurăm câte o vulpe sau câte un pelican.

Cred că un biznis bun ar fi să fac un cabinet unde să am un magnet mare, aşa, cât un laptop. Să‑l plimb peste corpul pacienţilor şi să le scot cuiele ăstea din corp.

Aş face operaţiunea asta, dar numai pentru copii. Ei sunt salvabili. Lor nu le‑a ieşit tot sufletul din corp şi, se ştie, dacă mai ai chiar şi numai 12% din suflet rămas, el se reface. Dar pentru asta trebuie să nu stai lângă adulţi‑ciocan.

Trebuie să fii izolat, cu alţi copii norocoşi ca tine, şi părinţii să‑ţi poată spune numai anumite lucruri. Le‑aş pune zgărzi care electrocutează şi, cum apare cuvântul‑cui, cum dzzzzdzzzzzzzz, mama şi‑ar muşca limba şi ar trebui să caute în vocabular un cuvânt mai bun, un cuvânt bont, care să nu înţepe.

Săracu' taică‑miu.

El nu e un om rău. Doar un adaptat la rău. Rău cu rău, dar mai rău fără rău.

E un miros la ei în casă, un miros pe care, probabil, l‑am avut şi eu cât am stat acolo. Mirosul relaţiei lor, uşor acruţ, uşor putrefact, de picior transpirat scos dintr‑un pantof scâlciat, după o călătorie lungă cu trenul.

Vick şi Mily au călătorit mult cu trenul ăsta al lor. Au ajuns să‑şi umple vieţile unul cu altul, asta e camera mea şi asta a ta, asta e farfuria mea, asta a ta, dar mirosul e al lor, al amândurora, imposibil de spus cine a contribuit cu ce la crearea lui.

Western Union e cel mai scump. Mai sunt două variante. Una e gratis, dar mie îmi put chestiile gratis, şi cealaltă costă mai puţin, dar sunt mai puţine office‑uri de unde pot să ridice banii.

Maică‑mea zice că să le trimit prin Western Union că e mai simplu.

Nu e mai calmă, e chiar mai disperată. Zice că nu are bani să îi cumpere nimic nepotului şi nici lu' frate‑miu şi nici vecinei care îi udă florile acum, cât e ea plecată.

Mai are o săptămână în faţă, mâine primeşte banii şi are 350 de euro neatinşi.

Se plânge că îi e frică să meargă la restaurant, chibzuieşte banii ca să nu moară de foame. Mănâncă wurst cu un euro şi bea apă de la chiuvetă până vede banii ăia de la Western Union, cine ştie ce se mai poate întâmpla?

Universul poate să comploteze să te distrugă.

Se ştie acest lucru, unii oameni nu au noroc şi pace. Chiar dacă printr‑un miracol ajung la 70 de ani să viziteze Viena, deşi au o pensie de rahat, o singură pensie de rahat, deşi nu au pus bani deoparte, că nu au avut cum, că era doar un singur salariu în casă, deşi nu au avut pe nimeni să‑i ajute, deşi copiii sunt nerecunoscători şi nu apreciază sacrificiul făcut şi nu trimit bani acasă cum trimit alţi copii care au fost crescuţi cu cheia de gât, dar uite, îşi iubesc părinţii, şi acum din Germania sau America, din Italia sau Spania, trimit acasă munţi de bani, vagoane de bani, Doamne, de unde am plecat, de la miracolul care i‑a adus pe Mily şi Vick la Viena când nimeni nu le‑ar mai fi dat o şansă, dar uite, au ajuns şi ce să vezi, poc, li se fură portofelul unde sunt un card şi un buletin şi miracolul se duce dracului.

Oribil aici. E plin de turci şi arabi şi ţigănie. E murdar pe stradă şi e scump.

Tot mai bine e acasă.

Şi în mine miroase a mort. Căci am mai murit o dată, în mine. Nu ştiu câte vieţi mai am, că am murit de mii de ori în mine, sperând că o să cad lată, jos, şi o să mă trezesc desculţă, alergând pe un câmp de sare. Ciudat este că moartea asta, a sinelui, e confundată de multă lume cu apatia.

Dar nu e apatie. E doar lipsă de resurse. Fiecare nouă viaţă mă găseşte mai puţină.

Mai subţire.

Şi dacă eu sunt aşa, oare cum e Vick? De câte ori o fi murit în el?
- Ai primit? Totul în regulă?
- Da. Mulţumesc.
- S‑a calmat?
- Da, clar. Chiar nu m‑a mai făcut azi idiot.
- S‑a gândit că ţi‑a zis ieri de atâtea ori încât poţi să ţii minte până azi. Doar n‑oi fi idiot?
- Nu fi impertinentă.

Taică‑miu se îmbăţoşează.
Glumele tata-fiică au şi ele o limită.

E clar. E împuţinat de loviturile de ciocan. Nu mai e de mult el, ci o versiune subţiată a lui. Un Buddha scheletic.

Mă gândesc la el, coborând scările în întunericul blocului lipsit de geamuri pe coridor. Mi‑l imaginez pipăind cu piciorul marginea treptei, monturile mâinii drepte strângând balustrada, stânga căutând în beznă repere.

Avea 43 de ani şi Ceauşescu tăia lumina.

Nu puteai să te pui cu Ceauşescu, el era mare şi avea o foarfecă mare, tu erai mic, o foaie de hârtie decupată de Ceauşescu în hore de omuleţi ţinându‑se de mână.

Întunericul trebuia îmbrăţişat, cunoscut, acceptat. Când nu te poţi lupta cu un inamic, copiază‑l. Mimetism.

Maică‑mea, comunismul, inamicii lui Vick pe care Vick i‑a învins devenind ei.

Oare de ce îl căinez?

Mântuitorul Dunei

Frank Herbert
Mântuitorul Dunei
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Ion Doru Brana



***
Intro

Frank Herbert (1920-1986) este scriitorul care a creat cea mai iubită poveste SF a tuturor timpurilor: Dune. Scriitorul a avut o personalitate multiplă, cu un mod complicat şi întortocheat de gândire, iar opera sa de căpătâi este o reflectare a modului său de a fi. Romanele care alcătuiesc seria Dune sunt scrieri clasice, structurate pe mai multe niveluri de înţelegere, iar seria se dovedeşte una dintre cele mai complexe opere SF scrise vreodată.

Curiozitatea şi spiritul independent caracteristice lui Frank Herbert i-au creat acestuia multe probleme în copilărie şi l-au pus în situaţii dificile mai târziu. Scriitorul nu a absolvit facultatea deoarece a refuzat să urmeze cursurile care nu îl interesau. Frank Herbert s-a străduit o perioadă îndelungată să-şi găsească o existenţă normală, trecând de la un serviciu la altul şi mutându-se din oraş în oraş. A fost atât de independent încât a scris numai ceea ce a simţit că trebuie să scrie.

Pentru documentarea şi scrierea primului roman al seriei Dune a avut nevoie de 6 ani. Primul roman a primit refuzuri din partea a 23 de editori înainte de a fi publicat. Soţia sa, Beverly, a fost pentru Frank Herbert sprijinul cel mai de nădejde. Aceasta a renunţat la propria carieră literară, muncind pentru a plăti facturile şi a-i acorda lui Frank întreaga libertate de creaţie de care avea nevoie. În fapt, cei doi au format o adevărată echipă, Beverly fiind cea care i-a redactat aproape toate scrierile. Cei doi au trăit o poveste de dragoste remarcabilă şi tragică în acelaşi timp, iar moartea prematură a soţiei i-a lăsat lui Frank Herbert un gol imens in suflet, modificând chiar, într-un fel, cursul unuia dintre romanele din ciclul Dune: Canonicatul Dunei.

În total, Frank Herbert a scris aproximativ 30 de cărţi şi antologii de povestiri, incluzând aici şi cele 6 cărţi din seria Dune. Toate au devenit bestselleruri internaţionale. A colaborat cu Bill Ransom la romanele Incidentul Isus, Efectul Lazar şi Factorul Înălţare, iar ultimul său roman publicat, Man of Two Worlds, a fost scris împreună cu fiul său, Brian. Deşi apărută cu multe decenii în urmă, Dune este mai actuală şi mai populară ca niciodată, noii cititori descoperind mereu alte şi alte înţelesuri. A fost tradusă în zeci de limbi şi s-a vândut în peste 20 de milioane de exemplare.

***

Mântuitorul Dunei e al doilea volum din seria Dune.

*

Fremenii şi-au găsit Mesia. Prorocirile s-au adeverit. Au devenit stăpânii planetei lor, ba chiar ai întregului Univers, iar Paul Atreides a devenit legendarul Muad'Dib.
Cu mai multă putere decât orice altă fiinţă din univers, venerat ca un zeu de fanaticii fremeni, acesta se confruntă, însă, cu maşinaţiunile politice ale celorlalte puteri din imperiu.
Paul se luptă şi cu îndoielile oricărei figuri mesianice: poate el să aducă, într-adevăr, mântuirea şi dacă da, nu cumva însăşi umanitatea lui îi stă în cale?

"Genial! Este tot ce a fost Dune, şi poate puţin mai mult." (Galaxy Magazine)

"Orice operă fantasy reflectă spaţiul şi timpul când a fost scrisă. Dune este un fantasy emblematic pentru epoca modernă: discută probleme de mediu, potenţialul speciei umane, stadiile conştiinţei şi revoluţia regiunilor în dezvoltare faţă de imperialism. Toate compunând o viziune unică despre transformările personale şi cosmice." (The Guardian)

Fragment

O lună care cade şi dispare.

Avu brusc sentimentul că oraşul care se întindea sub privirile lui fusese transpus într-un straniu simbol al universului său. Clădirile pe care le contempla acum fuseseră ridicate în câmpia unde fremenii săi îi zdrobiseră cândva pe sardaukari. Pe locul unde răsunase odinioară zgomotul bătăliei domnea acum larma surdă a activităţii citadine.

Continuând să înainteze de-a lungul balustradei, Paul coti. Din acest punct al balconului priveliştea care i se înfăţişa era cea a unei suburbii ale cărei construcţii se pierdeau în depărtare, printre stânci şi nisipul adus de vânt din deşert. În prim-plan, peisajul era dominat de templul Aliei. Pe cei două mii de metri ai zidurilor sale, luna, simbolul lui Muad'Dib, apărea pe imense tapiserii verde cu negru.

O lună care cade.

Paul îşi trecu mâna peste frunte şi peste ochi. Oraşul-simbol îl apăsa. Îşi dispreţuia propriile gânduri. O asemenea şovăială, la altcineva, i-ar fi provocat mânia.

Îşi detesta oraşul!

O furie născută din plictiseală mocnea în adâncul fiinţei lui, alimentată şi de deciziile pe care nu le putea evita. Ştia ce potecă ar trebui să urmeze. O văzuse, doar, de atâtea şi-atâtea ori....O văzuse! Într-o vreme... demult, se considerase inventatorul unui sistem de guvernământ. Dar invenţia lui căzuse în vechile şabloane, ca şi când ar fi fost un fel de maşinărie hidoasă dotată cu o memorie elastică. Era suficient un moment de slăbire a vigilenţei pentru ca formele trecutului să revină. Forţe care lucrau în afara controlului său, în inimile oamenilor, îl înşelau, îl sfidau.

Îşi plimbă privirea peste acoperişuri. Câte existenţe libere adăposteau, oare? Printre acoperişurile albe, roşii şi aurii se zăreau petice verzi de frunziş. Verdele... Darul lui Muad'Dib şi al apei sale. Plante în aer liber... Grădini care puteau să rivalizeze cu cele ale legendarului Liban.
"Muad'Dib iroseşte apa ca un smintit", spuneau fremenii.

Din nou, Paul duse mâna la ochi.

Luna cădea.

Lăsă mâna jos. Oraşul i se înfăţişa acum parcă mai clar. I se păru că percepe în jurul clădirilor aura unei monstruoase barbarii imperiale. Edificiile se înălţau, enorme şi strălucitoare, sub soarele septentrional. Coloşi! În faţa lui se desfăşurau toate extravaganţele arhitecturale ale unei istorii detracate: terase cu proporţii de mesa, pieţe de mărimea unui oraş, parcuri, clădiri cu acareturi, grădini reproducând colţuri de natură sălbatică.

Arta sublimă se hotărnicea cu inexplicabile prodigii ale prostului-gust. Câteva detalii îi impresionară, totuşi, retina: o arcadă adusă parcă din străvechiul Bagdad... un dom de vis dintr-un mitic Damasc... o punte boltită, concepută pe lumea cu gravitaţie scăzută a Atarului... înălţări graţioase şi coborâşuri bizare. Efectul de ansamblu era o splendoare fără pereche.

O lună! O lună! O lună!

Frustrarea, presiunea inconştientului maselor, iureşul omenirii în univers erau ca un gigantic val de maree care ameninţa să-l înece. Percepea vastele migraţii ce guvernau relaţiile umane: vârtejuri, curenţi, fluxuri de gene pe care niciun baraj de abstinenţă, nicio epidemie de impotenţă, niciun blestem nu le puteau curma.

În această imensă mişcare, jihadul lui Muad'Dib nu era decât o clipire. Înotând în această maree, Bene Gesseritul, entitatea care încerca să manipuleze genele, era, ca şi el, neputincioasă în capcana torentului. Viziunea lunii care cădea trebuia măsurată la scara altor legende, a altor viziuni din acest univers în care până şi stelele, aparent veşnice, pâlpâiau, păleau şi mureau...

Ce importanţă putea să aibă o biată lună solitară într-un asemenea univers?

De undeva, din adâncurile Citadelei, adâncuri atât de îndepărtate încât sunetele se pierdeau uneori în zgomotul difuz al oraşului, se auziră armoniile unei rebaba cu zece coarde. Era un cântec al jihadului, o melodie de dor pentru o femeie rămasă pe Arrakis:

Şoldurile ei sunt dune arcuite de vânt,
Ochii ei ard ca arşiţa verii.
Cosiţele lungi îi atârnă pe spate
Încărcate de acverigi.
Mâinile mele îşi amintesc pielea ei:
Parfumul de ambră, mireasma de floare,
Pleoapele mi se zbat sub amintiri...
Focul dragostei iarăşi mă arde!

Un cântec stupid, pentru cei care se pierdeau în sentimentalisme! Numai bun de cântat cadavrului pe care-l văzuse Alia printre dune.

O siluetă se deplasă în umbra grilajului de la capătul balconului.

Paul se răsuci brusc.

Ghola-ul ieşi la lumină. Ochii săi de metal scânteiau.
- E Duncan Idaho sau cel numit Hayt? întrebă Paul.

Ghola-ul, oprindu-se la doi paşi de el, răspunse:
- Pe care-l preferă Domnia Ta?

În glasul lui răzbătea o notă de prudenţă.
- Joacă-ţi rolul de zensunnit, rosti cu amărăciune Paul.

Insinuare în insinuare! gândi. Dar ce putea spune sau face un filozof zensunnit pentru a schimba măcar o părticică din realitatea ce se desfăşura înaintea lor în această clipă?
- Eşti tulburat, Sire, zise ghola-ul.

Paul îi întoarse spatele şi privi în depărtare, spre meterezele şi turlele cioplite de vânt ale Scutului de Piatră. Erau ca o copie ironică a oraşului. Natura însăşi îl sfida! Iată ce pot construi! Privirea îi poposi pe uriaşa despicătură din versantul masivului, crevasa din care se revărsa un râu de nisip, şi gândi: Acolo! Da, acolo i-am zdrobit pe sardaukari!
- Ce te tulbură, Domnia Ta? întrebă ghola-ul.
- O viziune, murmură Paul.
- Ahhh... Şi eu am avut viziuni când tleilaxu m-au trezit la viaţă. Eram neliniştit, singur... deşi încă nu ştiam cât de singur.

Viziunile nu mi-au dezvăluit nimic! Tleilaxu mi-au spus că era o simplă intruziune a cărnii, o indispoziţie care-i afectează deopotrivă pe oameni şi pe ghola. Atâta tot.

Paul se întoarse şi scrută ochii ghola-ului, bilele de oţel lipsite de orice expresie. Ce puteau să vadă ochii aceia?
- Duncan... Duncan... murmură el.
- Numele meu este Hayt.
- Am văzut o lună care cădea. Pe urmă a dispărut, distrusă.

Am auzit un şuier cumplit. Iar pământul s-a cutremurat.
- Ai băut prea mult Timp, Sire, spuse ghola-ul.
- Eu fac apel la zensunnit şi-mi răspunde mentatul! Foarte bine! Fă să treacă viziunea mea prin filtrul logicii tale, mentatule. Analizeaz-o şi redu-o la simple fraze pentru un elogiu funebru.
- Un elogiu funebru! Dar Domnia Ta fugi de moarte. Nu te interesează decât clipa ce va urma. Refuzi să trăieşti în prezent. Un augur! Grozavă cârjă pentru un Împărat!

Brusc, Paul constată că era incapabil să-şi ia ochii de la o aluniţă de pe bărbia ghola-ului - o aluniţă de care-şi aducea foarte bine aminte.
- Încercând să trăieşti în acest viitor, urmă Hayt, îi conferi vreo substanţă? Îl faci să fie real?
- Dacă mă angajez pe calea viziunii mele, voi fi viu în acel viitor, murmură Paul. Ce te face să crezi că vreau să trăiesc acolo?

Ghola-ul ridică din umeri.
- Mi-ai cerut un răspuns substanţial.
- Unde este substanţa, într-un univers alcătuit din evenimente? întrebă Paul. Există vreun răspuns final? Nu generează fiecare soluţie noi întrebări?
- Ai absorbit atât de mult Timp, Sire, încât ai iluzii de nemurire. Dar chiar şi Imperiul Domniei Tale trebuie să-şi trăiască traiul şi să moară.
- Nu-mi vântura pe sub nas altare înnegrite de fum, mârâi Paul. Am auzit destule poveşti tragice despre zei şi mântuitori. Pentru ce aş avea nevoie de facultăţi speciale ca să-mi prevăd ruina, asemenea tuturor celorlalţi? Cel mai mărunt servitor din bucătăriile mele ar putea face asta. Clătină din cap. Luna a căzut!
- N-ai acordat, de la bun început, niciun răgaz de odihnă minţii Domniei Tale, spuse ghola-ul.
- Aşa mă distrugi? întrebă Paul. Împiedicându-mă să-mi adun gândurile?
- Poţi să aduni haosul? Noi, zensunniţii, zicem aşa: "Nu aduna nimic şi-ai să culegi totul." Ce poţi să culegi dacă nu te aduni pe tine însuţi?
- Eu sunt chinuit de-o viziune şi tu îmi debitezi aiureli! se înfurie Paul. Ce ştii tu despre precogniţie?
- Am observat efectele oracolului... I-am văzut pe cei care caută semne şi prevestiri pentru destinul lor. Se tem de ceea ce caută.
- Dar luna aceea care cade este reală, murmură Paul şi, inspirând tremurat, adăugă: Se mişcă... se mişcă.
- Dintotdeauna, oamenii s-au temut de lucrurile care se mişcă de la sine, spuse ghola-ul. Te temi de propriile tale puteri. Lucrurile care cad în mintea Domniei Tale nu vin de nicăieri. Unde se duc după aceea?
- Mă consolezi cu înţepături, mormăi Paul.

O iluminare lăuntrică păru să se oglindească o clipă pe chipul ghola-ului. Paul avu impresia că în faţa lui se afla într-adevăr Duncan Idaho.
- Te consolez cum pot, rosti Hayt.

Paul reflectă asupra acestei reacţii. Resimţea ghola-ul vreo durere pe care mintea lui o respingea? Reprima Hayt o viziune proprie?
- Luna mea are un nume, şopti Paul.

Brusc, încetă să mai lupte, se lăsă năpădit de viziune. Niciun sunet nu-i ieşi pe buze, dar întreaga sa fiinţă urla. Nu îndrăznea să vorbească, de teamă ca vocea să nu-l trădeze. În acest viitor terifiant, aerul era încărcat de absenţa lui Chani. Carnea care ţipase în extaz, ochii ei care străluciseră de dorinţă, glasul care-l fermecase pentru că niciodată nu încercase să-l înşele cu vreun tertip subtil... totul dispăruse. Totul se întorsese la nisip şi la apă...

Încet, Paul se întoarse. Ochii săi poposiră asupra realităţii prezentului.

În piaţa din faţa templului Aliei îşi făcuseră apariţia trei pelerine cu capul ras, purtând mantii galbene, murdare. Mergeau repede, cu capetele plecate pentru a se feri de vântul puternic. Unul dintre ei şchiopăta cu piciorul stâng. Străbătură piaţa, dădură colţul şi dispărură.

Dispărură, asemenea lunii din viziunea lui. Viziunea care continua să-l stăpânească. Ţelul ei cumplit nu-i dădea de ales.

Carnea cedează, gândi el. Eternitatea îşi ia înapoi ceea ce-i aparţine. Trupurile noastre au agitat, o vreme, apele. O vreme, am fost intoxicaţi de dragoste de viaţă, de dragoste de sine, o vreme, am nutrit câteva idei stranii, înainte de a ne supune instrumentelor Timpului. Ce s-ar mai putea spune? Am survenit. Nu sunt, dar am survenit.

Acolo unde cântă racii

Delia Owens
Acolo unde cântă racii
Editura Pandora M, 2019
Traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară.

***
Intro

Delia Owens şi-a obţinut licenţa în zoologie la Universitatea din Georgia şi doctoratul în etologie la Universitatea din California. Împreună cu fostul ei soţ, Mark, a scris trei bestselleruri internaţionale despre anii pe care i-au petrecut ca naturalişti în Africa: Cry of the Kalahari, The Eye of the Elephant şi Secrets of the Savanna. A primit Premiul John Burroughs pentru carte de ştiinţă şi a publicat articole în Nature, African Journal of Ecology şi International Wildlife.
Acolo unde cânta racii este romanul ei de debut, care va fi ecranizat de Fox 2000, producătoarea filmului fiind Reese Witherspoon.
În prezent, locuieşte în Idaho. O puteţi urmări pe www.deliaowens.com.

*

Zvonurile despre Fata Mlaştinii au circulat mulţi ani în Barkley Cove, un orăşel liniştit de pe coasta Carolinei de Nord. Aşa că, în 1969, când chipeşul Chase Andrews este găsit mort, localnicii bănuiesc imediat că a fost ucis de Kya Clark, adevăratul nume al Fetei Mlaştinii.

Însă Kya nu este nici pe departe sălbăticiunea pe care şi-o închipuie lumea. Sensibilă şi inteligentă, a supravieţuit singură în ţinuturile luxuriante de pe malul oceanului, împrietenindu-se cu pescăruşii, descoperind bogăţia nesfârşită a pădurilor brăzdate de canale şi învăţând lecţii de viaţă accesibile doar celor care trăiesc în natură.

Într-o bună zi, Kya simte înfiripându-se în sufletul ei dorinţa de a fi iubită, iar când doi tineri din oraş sunt atraşi de frumuseţea ei neobişnuită, viaţa i se schimbă complet, căpătând un alt sens. Dar, nu după mult timp, ceva cu totul neprevăzut îi sfărâmă noua existenţă.

Acolo unde cânta racii îmbină cu un talent extraordinar povestea tulburătoare a maturizării unei fete părăsite de familie, un superb omagiu adus naturii, o emoţionantă poveste de iubire şi misterul unei crime.

#1 Bestseller New York Times

"Un roman de o frumuseţe tulburătoare." (The New York Times Book Review)

 "Delia Owens explorează felul în care izolarea afectează comportamentul uman, precum şi efectul profund pe care îl poate avea respingerea asupra noastră." (Vanity Fair)

Fragment
 

Pentru Amanda, Margaret şi Barbara

De la început
Dacă nu v-aş fi ştiut
Nu v-aş fi cunoscut.
V-am ştiut
V-am cunoscut
V-am îndrăgit
Pe vecie.
 

PARTEA 1

Balta

PROLOG

1969

Balta nu e o mocirlă. Balta e un spaţiu al luminii, unde iarba creşte din apă, iar apa curge către cer. Pârâiaşe leneşe hălăduiesc în voie, purtând cu ele către mare globul soarelui, iar păsările cu picioroange se înalţă cu neaşteptată graţie - de parcă n-ar fi alcătuite pentru zbor - în zarva asurzitoare a gâştelor albe.

Apoi, în trupul bălţii, ici şi colo, petice de mocirlă adevărată cuprind limbile joase de pământ pitite în umezeala lipicioasă a pădurilor. Apa mocirlelor e neclintită şi întunecată, fiindcă a înghiţit lumina cu gâtlejul său nămolos. Până şi târâtoarele nopţii sunt diurne în vizuina asta ferită. Există sunete, fireşte, dar, în comparaţie cu balta, mocirla e tăcută, fiindcă descompunerea e munca celulelor. Viaţa se fărâmiţează, începe să duhnească şi redevine materie organică putredă, informă; o băltoacă moartă, cu iz înţepător, stă la originea vieţii.

În dimineaţa zilei de 30 octombrie 1969, cadavrul lui Chase Andrews zăcea în mocirlă. Îl păştea obişnuita absorbţie tăcută, care l-ar fi făcut nevăzut pentru totdeauna. O mocirlă se pricepe la moarte, n-o socoteşte neapărat o tragedie şi cu siguranţă nu un păcat. Însă în dimineaţa asta doi băieţi din sat, veniţi cu bicicletele până la vechiul foişor de foc, îi zăresc, de pe drumul vălurit, geaca de blugi.

1. Mămica

1952

Dimineaţa dogoritoare de august făcea ca răsuflarea de ceaţă a mlaştinii să se agaţe de stejari şi de pini. Pâlcurile de palmieri pitici stăteau neobişnuit de tăcute, dacă nu puneai la socoteală fâlfâitul slab al egretelor ce se ridicau din lagună. Şi atunci Kya, de doar şase ani la acea vreme, auzi pocnetul uşii de plasă. Îndreptându-şi spinarea pe scăunel, se opri din frecat murdăria de pe oală şi o lăsă în ligheanul plin de clăbuci zoioşi. Nu se mai auzea niciun sunet acum, în afară de propria-i respiraţie. Cine ieşise din baracă? Nu mămica. Ea nu lăsa niciodată uşa să se izbească.

Dar când Kya dădu fuga pe verandă, îşi văzu mama într-o fustă lungă, cafenie, cu pliurile bătându-i gleznele, păşind pe cărarea nisipoasă, încălţată cu pantofii cu toc. Încălţămintea cu vârfuri rotunjite era făcută din imitaţie de piele de aligator. Singura ei pereche de pantofi buni. Kya vru să strige, dar ştia că nu era cazul să-l trezească pe tăticu', aşa că deschise uşa şi se opri pe treptele de cărămidă. Văzu, de acolo, valiza albastră pe care o ducea mămica. De obicei, încrezătoare ca un căţeluş, Kya ştia că mama ei avea să se întoarcă nu peste mult cu ceva carne unsuroasă înfăşurată în hârtie maro ori cu vreun pui cu capul bălăbănindu-se. Doar că până atunci nu mai purtase pantofii de aligator şi nu-şi luase niciodată valiza cu ea.

Mămica se uita întotdeauna înapoi când ajungea acolo unde şleaul dădea la şosea, cu un braţ ridicat, fluturând din mâna albă, apoi se întorcea să-şi vadă de drum, care şerpuia printre smârcurile din codru, pe lângă lagune prelungi, şi care ajungea în cele din urmă - dacă mareea o permitea - în sat. Însă azi nu se opri şi păşi mai departe, nesigură, pe făgaşul cărării. Silueta ei înaltă se mai iţi când şi când prin găurile din frunzişul pădurii, până ce nu se mai văzură decât străfulgerări ale eşarfei albe printre frunze. Kya porni în fugă către locul din care ştia că are să se ivească şoseaua; mămica, desigur, avea să-i facă de acolo cu mâna. Însă ajunse doar cât să întrevadă o clipită valiza albastră - ce culoare greşită pentru umblat prin pădure! - în vreme ce dispărea. Simţi că pieptul îi e apăsat de o greutate, de ceva dens precum mâlul; se întoarse pe trepte şi se puse pe aşteptat.

Kya era cea mai mică dintre cinci fraţi, ceilalţi cu toţii mult mai în vârstă, deşi în ultima vreme nu mai ştia exact câţi ani aveau. Stăteau cu mămica şi cu tăticu', înghesuiţi ca iepurii în cuşcă, în baraca grosolană a cărei verandă cu plasă la uşă se holba de sub stejăriş.

Jodie, fratele de care Kya era cea mai apropiată ca vârstă, însă totuşi cu şapte ani mai mare, ieşi din casă şi se opri în spatele ei. Era, ca şi ea, brunet şi cu ochii negri; o învăţase să fluiere ca păsările, numele stelelor şi cum să cârmeşti o barcă prin stufăriş.
- Are să se-ntoarcă mămica, zise.
- Nu ştiu. Umbla cu pantofii ăi buni.
- O mamă nu-şi lasă copchiii. Nu-i în stare.
- Mi-ai zis tu că vulpile-şi lasă plozii.
- Mda, numa' că vulpiţa aia avea picioru' tot o rană. Murea de foame dacă-ncerca să-şi hrănească puiuţii şi pe ea. Mai bine aşa, că i-a lepădat, acuma o să se facă bine şi-o să mai fete alţii, când i-o putea creşte cum se cade.

Jodie nu era nici pe departe atât de sigur pe cât suna, însă o zicea pentru Kya.

Cu gâtlejul strâns, fata şopti:
- Da' mămica a luat valiza albastră, de parcă s-ar duce hăt departe...

Sălaşul se afla dincolo de palmierii-evantai al căror şir se întindea de-a lungul câmpiei nisipoase până la colierul de lagune verzi şi, în depărtare, până la mlaştinile de dincolo de acestea. Kilometri întregi de buruieni, aşa de rezistente că puteau creşte şi-n apă sărată, întrerupte doar de copaci gheboşaţi, în care se întipărise forma vântului. Păduri de stejar se adunau de ambele părţi ale barăcii şi adăposteau cea mai apropiată dintre lagune, a cărei oglindă forfotea de viaţă. Printre copacii aceştia se strecurau dinspre mare aer sărat şi ţipete de pescăruşi.

Revendicarea teritoriului nu se schimbase prea mult de la anul 1500. Proprietăţile răsfirate prin mlaştină nu erau înregistrate legal, aveau însă hotare naturale - un pârâiaş era graniţă ici, un stejar mort colo - şi erau populate de renegaţi. Că doar nu-şi face nimeni colibe din frunze de palmier într-un smârc decât dacă fuge de ceva ori a ajuns la capătul drumului.

Mlaştina era străjuită de o coastă frământată, poreclită de cei dintâi exploratori "Cimitirul Atlanticului", din pricina mareelor uriaşe, a vânturilor furioase şi a epavelor eşuate ca nişte coifuri de hârtie în apa puţin adâncă de lângă ţărmul a ceea ce avea să devină coasta statului Carolina de Nord. Iată ce se putea citi în jurnalul unui matelot: "ne-am dat aproape de ţărm... dar n-am desluşit vreo intrare... ne-a cuprins o furtună grozavă... a trebuit să ne legăm bine cu parâme, şi ne-a mânat iureşul unui curent puternic... pământul... fiind băltit şi plin de mocirle, îndată ne-am întors la corabie... Neprielnic loc pentru cei ce vor veni poate să se aşeze prin aceste părţi."

Coloniştii nu întârziaseră totuşi să apară şi mlaştina infamă devenise o plasă în care se prinsese un talmeş-balmeş de marinari răzvrătiţi, naufragiaţi, datornici şi fugari din calea impozitelor, războaielor ori legilor care nu le picau bine. Din cei care nu fuseseră ucişi de malarie sau pe care nu-i înghiţise mocirla, se ivise cu timpul un trib de pădureni de mai multe rase şi culturi, şi fiecare dintre ei era în stare să taie un crâng întreg cu securea şi să nimerească un cerb de la un kilometru distanţă. Precum şobolanii de râu, aveau cu toţii teritoriul propriu şi totuşi era necesar să se potrivească între ochiurile reţelei, altfel într-o zi ajungeau să dispară, iac-aşa, în smârcuri. Două secole mai târziu, li se alăturaseră sclavi fugari care evadaseră în mlaştină şi cărora li se spunea cafenii, apoi sclavi eliberaţi, fără un şfanţ şi încolţiţi din toate părţile, care se răspândiseră pe tărâmul bălţilor din lipsa altor opţiuni.

Poate că era un meleag aspru, însă mustea de viaţă. Viaţă de toate soiurile - crabi de nisip agitându-şi frenetic picioarele, raci ce navigau prin mâl, peşti, creveţi, stridii, căprioare grase şi gâşte durdulii care umpleau uscatul şi apa. Dacă nu-ţi era peste mână să scormoneşti primprejur după mâncare, nu flămânzeai în veci.

Era 1952 acum, iar unele dintre loturile din baltă trecuseră de la o persoană la alta, generaţii întregi, fără acte şi înscrisuri, vreme de patru secole. Cei mai mulţi îşi făcuseră sălaş acolo demult, dinainte de Războiul Civil. Alţii ocupaseră terenuri mai recent, mai ales după cele două Războaie Mondiale, de unde bărbaţii se întorseseră frânţi, cu vântul şuierându-le prin buzunare. Mlaştina nu îi delimita, însă îi definea şi, ca orice pământ sacru, le ţinea secretele bine ascunse. Nu-i păsa nimănui că ocupaseră pământul, fiindcă nu-l mai voia nimeni altcineva. Era, până la urmă, un teritoriu inundat şi nedesţelenit.

La fel ca şi cu băutura, locuitorii bălţii îşi distilau legile proprii - nu ca acelea săpate cu foc în table de piatră sau scrise pe hrisoave, ci unele mai profunde, imprimate în materialul lor genetic. Străvechi şi naturale precum cele care guvernau şoimii şi porumbiţele. Când e prins la înghesuială, deznădăjduit ori izolat, omul revine la acele instincte care ţintesc direct la supravieţuire. Iute şi just. Atuuri mereu existente, fiind trecute mai adesea de la o generaţie la alta decât genele mai blânde. Fără nimic moral, matematică şi-atât. Între ele, porumbiţele se luptă la fel de des precum şoimii.

Mămica nu se întoarse în acea zi. Nu vorbi nimeni despre asta. Tăticu', cel mai puţin. Duhnind a peşte şi-a rachiu, se apucase să zdrăngănească din capacele cratiţelor.
- Ce-i de haleală?

Fraţii şi surorile, cu ochii plecaţi, ridicară din umeri. Tăticu' lătră o înjurătură şi ieşi şchiopătând înapoi în pădure. Se mai certaseră ei şi altădată, ba chiar mămica o luase o dată sau de două ori din loc, dar mereu se întorsese, strângând în braţe, la nimereală, pe oricine avusese chef să se lase alintat.

Cele două surori mai mari gătiră pentru cină fasole şi pâine de mălai, dar nimeni nu se aşeză la masă, cum ar fi făcut de-ar fi fost de faţă mămica. Îşi luară din oală fasolea, trântiră peste ea pâinea de mălai şi se duseră să mănânce pe saltelele întinse pe podele ori pe sofaua ponosită.

Kya nu reuşi să bage nimic în gură. Se aşeză pe treptele verandei, uitându-se în lungul cărării. Înaltă pentru vârsta ei, numai piele şi os, avea pielea înnegrită de soare şi păr drept, des şi negru ca pana corbului.

Întunericul o opri din pândă. Orăcăitul broaştelor avea curând să acopere sunetul paşilor, dar chiar şi aşa, întinsă pe patul ei de pe verandă, continuă să stea cu urechile ciulite. Chiar în dimineaţa aceea, se trezise de la sfârâitul cărnii grase de porc în tingirea de fier şi de la aroma de scovergi rumenindu-se în cuptorul cu lemne. Îşi trăsese salopeta pe ea şi dăduse fuga la bucătărie ca să aşeze farfuriile şi tacâmurile şi să culeagă cărăbuşii de pe turtele de porumb. Adesea, în zori, mămica o îmbrăţişa -"Bună dimineaţa, fetiţa mea specială" - şi se apucau amândouă de corvezi ca şi cum ar fi făcut-o în paşi de dans. Uneori, mămica îngâna cântece populare sau spunea cimilituri pentru copii: "Purceluşul ăsta a plecat la piaţă". Sau o lua pe Kya la un joc îndrăcit, izbind cu tălpile în podeaua de placaj până ce muzica de la radioul cu baterii murea şi începea să sune ca şi cum s-ar fi auzit dintr-un fund de butoi. În alte dimineţi, mămica vorbea despre chestii de oameni mari pe care Kya nu le pricepea, dar îşi dădea seama că vorbele mămicăi trebuiau să se ducă undeva şi ele, aşa că le absorbea prin piele în vreme ce împingea încă un lemn în vatră. Dând din cap de parcă ar fi înţeles totul.

Apoi urma zarva trezitului şi hrănitului tuturor. Tăticu' nu era. El avea două reglaje: tăcere şi răcnit. Aşa că era numai bine când dormea mai mult ori dacă nu venea acasă deloc.

Însă, în acea dimineaţă, mămica fusese tăcută, cu zâmbetul pierit de pe buze şi ochii înroşiţi. Îşi legase pe frunte o eşarfă albă, în stil pirat, însă tot se vedeau marginile purpurii şi galbene ale unei vânătăi. Îndată după ce mâncaseră, mămica îşi pusese în valiză câteva lucruri şi o pornise la drum.

*
În dimineaţa următoare, Kya îşi reluă straja pe trepte, cu ochii negri scrutând drumul ca un tunel ce aşteaptă sosirea trenului. Balta era învăluită în ceaţă, o ceaţă atât de joasă, încât dosul ei molatec se cobora până în noroi. În picioarele goale, Kya îşi frământă degetele, necăji cu fire de iarbă larvele de leul-furnicilor, dar un copil de şase ani nu poate sta mult locului şi nu peste mult o porni spre pământul moale, îmbibat de maree, care scotea plescăituri când păşeai. Se ghemui la marginea apei limpezi şi privi zvârlugile cum ţâşnesc printre umbre şi petice însorite.

Dintre palmierii-evantai se auzi strigătul lui Jodie. Ridică ochii într-acolo: poate avea veşti. Dar, când îl văzu strecurându-se printre frunzele ascuţite, îşi dădu seama, din felul în care se mişca, lipsit de elan, că mămica nu venise.
- Vrei s-o facem pe exploratorii? întrebă el.
- Ziceai că eş' prea mare ca s-o faci pe esploratoru'.
- Noo, am zis şi io aşa. Nu se există prea bătrân. După mine!
O zbughiră pe întinderea plată, apoi printre copaci, către plajă. Ţipă voioasă când el o prinse şi râseră până ce ajunseră la stejarul cel mare care îşi răşchira braţele enorme peste nisip. Jodie şi fratele lor mai mare, Murph, bătuseră nişte scânduri în cuie, printre crengi, făcând din arbore turn de veghe şi fortăreaţă. Mare parte dintre ele se desprinseseră de-acum, bălăngănindu-se în cuie ruginite.

De obicei, dacă i se dădea voie să se joace acolo, i se permitea doar în calitate de sclavă, ca să le aducă fraţilor scovergi calde, abia scoase din cuptorul mămicăi.

Însă azi Jodie zise:
- Poţi să fii căpitan.

Kya ridică războinică braţul drept:
- Să-i alungăm pe spanioli!

Îşi făcură săbii din beţe şi începură să croiască tufişurile cu ele, chiuind şi împungându-şi inamicii imaginari.

Apoi - fiindcă puseurile de fantezie veneau şi se duceau cu repeziciune - se duse la un buştean acoperit cu muşchi şi se aşeză. I se alătură şi fratele, în tăcere. Voia să-i spună ceva, să-i abată gândul de la mămica, dar nu-i ieşi nicio vorbă de pe buze, aşa că se mulţumiră să stea aşa şi să urmărească umbrele mişcătoare ale vietăţilor apei.

Mai târziu, Kya se întoarse pe verandă şi aşteptă vreme lungă pe trepte, însă, cât stătu să se uite în lungul potecii, nu plânse. Faţa îi era liniştită, iar buzele, o linie subţire sub ochii cercetători. Doar că mămica nu se întoarse nici în ziua aceea.

2. Jodie

1952

După ce mămica plecă, pe parcursul următoarelor săptămâni, surorile şi fratele mai mare al Kyei îşi pierdură şi ei urma, de parcă s-ar fi luat după ea. Răbdaseră faţa congestionată a lui tăticu' şi accesele sale de furie care porneau cu strigături şi ajungeau la pumni peste ceafă sau la scatoalce date cu dosul palmei până ce, unul câte unul, dispăruseră. Erau, oricum, aproape adulţi. Iar mai încolo, la fel cum urma să le uite vârstele, avea să le uite şi numele adevărate, amintindu-şi doar că li se spunea Missy, Murphy şi Mandy. Pe salteaua de pe verandă, Kya găsi o moviliţă de şosete lăsate de surorile ei.

Într-o dimineaţă, când dintre fraţi nu-i mai rămăsese decât Jodie, Kya se trezi în zăngănit de cratiţe şi în miros de grăsime prăjită. Se năpusti către bucătărie, gândind că mămica se întorsese acasă şi că făcea prăjiturele de mălai sau friganele. Însă era Jodie la plită, amestecând în mămăligă. Kya zâmbi ca să-şi ascundă decepţia, iar el se bătu cu palma peste creştet şi-i semnaliză cu blândeţe să nu ridice vocea: dacă nu-l trezeau pe tăticu puteau să mănânce doar ei. Jodie nu ştia să facă pesmeţi şi nici şuncă nu mai era, aşa că termină mămăliga şi ouăle jumări în untură şi se aşezară la masă, schimbând în tăcere priviri şi zâmbete.

Îşi spălară iute străchinile şi o luară la goană spre baltă, cu el în frunte. Dar chiar în clipa aceea apăru tăticu, zbierând şi înaintând către ei cu mers poticnit. Imposibil de slab, cu silueta părând să-i plutească deasupra solului din pricina gravitaţiei scăzute. Şi cu dinţii galbeni ca ai unui câine bătrân.

Kya aruncă o privire spre Jodie.
- Putem fugi. Să ne-ascundem în locu' ăla cu muşchi.
- E-n regulă. O să fie bine, răspunse el.

*
Mai încolo, aproape de apus, Jodie dădu peste Kya pe plajă, uitându-se lung spre mare. Când se apropie, fata nu ridică ochii spre el, ci şi-i menţinu îndreptaţi spre apă. Dar tot îşi dădu seama, auzindu-l cum vorbeşte, că tăticu' îl pocnise în figură.
- Tre' să plec, Kya. Nu se mai poate să stau aici. Aproape că se întoarse către el, dar n-o făcu totuşi. Voia să-l implore să n-o lase singură cu tăticu', dar cuvintele nu ieşeau.
- O să pricepi tu, când te-oi face mai mare, zise Jodie. Kya voia să ţipe că o fi ea mică, dar că proastă nu-i. Ştia că tăticu' era motivul pentru care plecaseră cu toţii; însă ce o măcina era că nu o luase şi pe ea nimeni. Se gândise s-o şteargă şi ea, doar că n-avea unde se duce şi nici bani de autobuz.
- Kya, drăguţă, ai grijă. De-o veni careva, să nu te duci în casă. Acolo te poate prinde oamenii. Tu să fugi în mlaştină, să te-ascunzi în tufe. Şi mereu să-ţi ascunz' urmele. Ţi-am arătat cum. Şi poţi să te-ascunz' şi de tăticu'.

Cum ea tot nu scotea o vorbă, Jodie îşi luă rămas-bun şi porni cu paşi mari, peste plajă, către pădurice. Chiar înainte să se piardă printre copaci, se întoarse în cele din urmă către el şi-l privi cum se îndepărtează.
- Purceluşul ăsta a rămas acasă, rosti către valuri fetiţa. Apoi, rupându-se din încremenire, alergă la baracă. Îi strigă numele în hol, dar lucrurile lui Jodie nu mai erau şi culcuşul lui de pe duşumea era despuiat de aşternuturi. Se cufundă în salteaua lui, privind ce mai rămăsese din zi cum alunecă în josul peretelui. Lumina stărui după ce se ascunse soarele, cum făcea de obicei, şi o parte din ea nimeri în odaie, făcând ca pentru o clipă paturile soioase şi teancurile de boarfe să capete mai multă formă şi culoare decât copacii de-afară.

O foame de lup - chestie atât de trivială - o luă prin surprindere. Se duse în bucătărie şi se opri în uşă. Toată viaţa ei încăperea fusese încălzită de coptul pâinii, de fiertul fasolei sau de tocana de peşte ce forfotea pe plită. Acum, locul mirosea a rânced, era tăcut şi întunecat.
- Cine-o să facă mâncare? întrebă cu voce tare. Ar fi putut să-ntrebe: Cine-o să danseze?

Aprinse o lumânare şi se apucă să scormonească în tăciunii din sobă, adăugând apoi surcele. Dădu la foale până ce se aprinse o flăcăruie, apoi mai adăugă lemne. Frigiderul folosea pe post de dulap, de vreme ce electricitatea era de negăsit prin preajmă. Ca să nu se întindă mucegaiul, uşa era ţinută întredeschisă cu pliciul de muşte. Şi totuşi, vinişoarele negru-verzui se alungeau în fiece scobitură.

Găsi ceva rămăşiţe şi spuse:
- Am să tăvălesc mămăliga prin untură şi-am s-o încălzesc.

Zis şi făcut. Mâncă apoi direct din cratiţă, uitându-se pe geam, în tot acest timp, după tăticu'. Dar nu-l văzu să apară.

Când lumina revărsată de secera lunii atinse în cele din urmă baraca, se mută greoi pe patul de pe veranda - o saltea noduroasă pe podea, cu aşternuturi adevărate, presărate cu trandafiraşi, pe care mămica le găsise la o vânzare de vechituri - , singură noaptea pentru prima oară în viaţa ei.

La început, la fiecare câteva minute, se ridica şi se uita prin cadrul de plasă. Încerca să audă paşi în pădure. Ştia formele tuturor copacilor, şi totuşi, unii păreau să ţopăie ici şi colo, mişcându-se odată cu luna. Un timp, stătu atât de încremenită, că nici nu putu să înghită, însă deodată, fiindcă se făcuse vremea, melopeea familiară a broaştelor şi a greierilor-verzi umplu noaptea. Mai liniştitoare decât trei şoricei orbi cu cuţit de măcelar. Întunericul avea un iz dulceag, răsuflarea reavănă a broaştelor şi salamandrelor care izbutiseră să treacă de încă o zi fierbinte şi împuţită. Mlaştina trimise o ceaţă joasă, alinătoare, şi Kya adormi.

*
Tăticu' nu se arătă vreme de trei zile şi Kya fierse frunze de napi din grădină pentru micul dejun, prânz şi cină. Se dusese şi la coteţul găinilor, să caute ouă, dar nu găsise niciunul. Nu se vedea pe nicăieri vreo găină ori vreun ou.
- Pui de rahat! Sunteţi nişte pui de rahat, asta sunteţi. Voise să aibă grijă de păsări de când plecase mămica, însă nu făcuse mare lucru. Scăpaseră din îngrăditură şi gloata pestriţă se auzea cloncănind departe, printre copaci. Trebuia acum să le arunce crupe, să vadă dacă le poate ţine prin apropiere.

În seara celei de-a patra zile, tăticu' se înfăţişă cu o sticlă în mână şi se lăbărţă pe pat. Apoi, intrând în bucătărie în dimineaţa următoare, răcni:
- Da' unde s-au dus toţi?
- Nu ştiu, răspunse ea fără să-l privească.
- Nu ştii tu nimic, ţi-e goală tărtăcuţa. Eşti făr' de folos, ca ţâţele boului.

Kya se strecură fără zarvă afară pe uşa verandei, dar când se preumbla pe plajă, căutând scoici, simţi miros de ars şi, când ridică ochii, văzu fum ridicându-se dinspre baracă. Alergând cât de iute putu, ieşi în grabă dintre copaci şi văzu o ditai pălălaia arzând în curte. Tăticu' arunca în flăcări picturile, rochiile şi cărţile mămicăi.
- Nu! ţipă Kya.

Tăticu' nu se uită la ea, însă aruncă pe foc vechiul aparat de radio cu baterii. Kya îşi pârli faţa şi braţele când dădu să-l scoată, însă văpaia o împinse înapoi.

Se grăbi să se întoarcă în baracă, încercând să blocheze întoarcerea lui tăticu' pentru încă o serie, şi-l înfruntă din priviri. Tăticu' ridică dosul palmei la Kya, însă fetiţa nu cedă. Apoi, brusc, el se răsuci şi o porni şchiopătând spre barcă.

Kya se lăsă pe trepte, fără vlagă, uitându-se cum acuarelele mamei, peisaje din mlaştină, se mistuie şi se fac cenuşă. Rămase acolo până ce apuse soarele, până ce toţi nasturii începură să lucească precum chihlimbarul şi amintirea dansatului cu mămica se topi în flăcări.

Pe parcursul următoarelor zile, Kya învăţă din greşelile celorlalţi, ori poate mai mult de la zvârlugile din apă, cum să trăiască cu tăticu'. Trebuia să te ţii departe, să nu-l laşi să pună ochii pe tine, să fugi din peticele cu soare în cele cu umbră. Trezită şi ieşită din casă înainte să se scoale el, fata locuia în pădure şi pe apă, apoi se furişa neştiută în casă şi se culca pe patul de pe verandă, cât de aproape de baltă era cu putinţă.

*
Tăticu' luptase cu nemţii în al Doilea Război Mondial, unde femurul său drept fusese nimerit de un şrapnel şi se despicase -ultimul lor motiv de mândrie. Cecurile săptămânale cu ajutorul de invalid erau singura lor sursă de venit. La o săptămână de la plecarea lui Jodie, frigiderul se golise de tot şi nu mai rămăseseră nici prea mulţi napi. Când Kya păşi în bucătărie, în acea dimineaţă de luni, tăticu' arătă spre o bancnotă boţită de un dolar şi nişte mărunţiş aflat pe masă.
- Cu ăia de colo-şa iei mâncare pe-o săptămână. Nu-i nimica pe gratis, aşa să ştii, zise tăticu'. Totu' costă ceva şi pentru banii ăia o să ţii casa, o s-aduni lemne de foc şi-o să speli rufile.

Şi pentru întâia oară o porni Kya singură spre satul Barkley Cove ca să cumpere de mâncare - purceluşul ăsta s-a dus la piaţă. Plescăi prin nisipul adânc şi prin mâlul negru cale de aproape şapte kilometri, până ce văzu în faţă licărul golfului, cu cătunul pe mal.

Braţe subţiri, cu apă sărată, înconjurau aşezarea, amestecându-şi pâcla sărată cu cea a oceanului, care se umfla, în ora de flux maxim, de cealaltă parte a Străzii Mari. Împreună, balta şi marea separau oraşul de restul lumii, singura legătură fiind şoseaua asfaltată cu o singură bandă care pătrundea şchiopătând în sat, plină de crăpături şi gropi.

Erau două străzi: Strada Mare era paralelă cu oceanul şi avea un şir de prăvălii: băcănia Piggly Wiggly într-un capăt, Western Auto în celălalt, birtul în mijloc. Printre ele se înşirau Mărunţişuri la Kress, un magazin de mobilă Penney (doar marfă de catalog), brutăria lui Parker şi un magazin de încălţăminte Buster Brown. Lângă Piggly se găsea birtul La Naiba, care oferea cârnăciori prăjiţi, ardei roşii iuţi şi creveţi serviţi în cornete de hârtie. Nicio doamnă ori vreun copil nu punea piciorul acolo fiindcă era considerat indecent, însă o fereastră pentru comenzi fusese tăiată într-un perete, permiţându-le să ceară cârnaţi şi cola de pe stradă. Cei de culoare nu puteau folosi nici uşa, nici ferestruica.

Cealaltă stradă, Strada Principală, se întindea de la vechea şosea direct spre ocean şi Strada Mare, în care se oprea perpendicular. Aşa că singura intersecţie din localitate era între Strada Mare, Strada Principală şi Oceanul Atlantic. Prăvăliile şi celelalte acareturi nu erau lipite unele de altele ca în majoritatea oraşelor, ci separate de parcele mici, goale, pe care poposeau alge şi frunze de palmier de parcă peste noapte mlaştina şi-ar fi croit drum până acolo. Timp de mai bine de două secole, vânturile aspre şi sărate erodaseră clădirile înjghebate din lemn de cedru şi le făcuseră să capete culoarea ruginii, iar cercevelele ferestrelor, majoritatea vopsite în albastru ori alb, crăpaseră şi se coşcoviseră. Cătunul părea, în linii mari, să fi ostenit de lupta cu elementele şi, pur şi simplu, se năruia încet.

Pontonul, înveşmântat în parâme ferfeniţite şi bătrâni pelicani, înainta în golful mic, ale cărui ape, atunci când nu se zbuciumau, reflectau roşul şi albastrul bărcilor de pescuit creveţi. Drumeaguri de pământ bătătorit, cu căsuţe de cedru pe margini, şerpuiau printre copaci, pe după lagune şi de-a lungul oceanului, după ce se terminau prăvăliile. Barkley Cove era aproape literalmente un sătuc uitat din fundul lumii, răsfirat printre estuare şi stufăriş ca un cuib de egretă luat de vânt.

Cu picioarele goale şi îmbrăcată în salopeta de-acum prea scurtă, Kya se opri acolo unde cărarea din mlaştină dădea în şosea. Îşi muşca buzele, tare ar fi vrut s-o tulească înapoi acasă. Nu ştia ce-o să le spună oamenilor, cum o să se descurce cu banii de cumpărături. Dar foamea o îmboldea, aşa că păşi pe Strada Mare şi, cu bărbia în piept, o apucă spre Piggly Wiggly pe o cărăruie mărginaşă care se ivea când şi când printre peticele înierbate. Auzi, apropiindu-se de Mărunţişuri la Kress, ceva zarvă în spatele ei şi sări într-o parte tocmai când trei băieţi, mai mari cu vreo câţiva ani decât ea, trecură grăbiţi pe biciclete. Cel din frunte se uită în urmă, râzând că fusese la un pas să dea peste ea, apoi fu cât pe ce să se ciocnească de o femeie care ieşise din prăvălie.
- CHASE ANDREWS, treci încoace imediat! Haideţi, tustrei.

Băieţii mai pedalară un pic, apoi se resemnară şi se întoarseră la femeie, domnişoara Pansy Price, vânzătoare de textile şi de poveţe. Familia ei deţinuse cândva cea mai mare fermă din marginea mlaştinii şi, cu toate că fuseseră demult siliţi să vândă, femeia îşi juca mai departe rolul de proprietăreasă înstărită. Lucru deloc uşor atunci când trăiai într-un apartament minuscul, deasupra birtului. Domnişoara Pansy purta îndeobşte pălării ce aduceau cu nişte turbane de mătase, iar în dimineaţa asta avea una roz pe creştet, care-i punea în umbră rujul şi obrajii daţi cu fard roşu.

Se apucă să-i mustre pe băieţi.
- Mă cam gândesc să le spun mamelor voastre de treaba asta. Sau, mai bine, taţilor. Aşa de repede să mergeţi pe drum, cât pe ce să mă daţi jos. Ai ceva de spus, Chase?

Băiatul avea bicicleta cea mai şic - şa roşie, ghidon cromat, înălţat.
- Ne pare rău, domnişoară Pansy, nu v-am văzut de fata aia de colo, s-a pus în drum.

Chase, bronzat şi brunet, arătă cu degetul spre Kya, care dăduse înapoi, pe jumătate ascunsă după o tufă de mirt.
- Las-o pe ea. Nu poţi să-ţi arunci păcatele în cârca altuia, nici dacă-i un gunoi de mlaştină. Acuma... băieţi, tre' să faceţi o faptă bună, să vă răscumpăraţi. Iote domnişoara Arial, cară cumpărăturile, mergeţi şi ajutaţi-o să le ducă pân' la camionetă. Şi băgaţi-vă poalele cămăşilor în pantaloni.
- Da, doamnă, rostiră smeriţi băieţii şi porniră pedalând spre domnişoara Arial, care le fusese învăţătoare în clasa a doua.

Kya ştia că părinţii băiatului cu păr negru deţineau prăvălia Western Auto, motiv pentru care avea şi bicicleta cea mai bătătoare la ochi. Îl văzuse pe Chase descărcând cutii mari cu marfă din camion şi ducând-o în magazin, însă nu schimbase niciodată vreo vorbă cu el sau cu ceilalţi.

Aşteptă câteva minute, după care, iarăşi cu bărbia în piept, păşi spre băcănie. Înăuntru, Kya studie ce soiuri de mălai erau la vânzare şi alese o pungă de jumătate de kilogram de crupe măcinate mare, din pricina unei etichete roşii ce atârna de sus - Oferta specială a săptămânii. Cum o învăţase mămica. Se foi printre rafturi până nu mai văzu pe nimeni la casă, apoi înaintă şi dădu nas în nas cu vânzătoarea, doamna Singletary, care o şi întrebă:
- Un' ţi-e maică-ta?

Părul doamnei Singletary era tuns scurt, cu cârlionţi strânşi, vopsiţi vineţiu, ca un iris în lumina soarelui.
- Are treabă, doamnă.
- Păi... ai bani pentru mălaiu' ăla ori ba?
- Am, doamnă.

Neştiind cum să socotească suma exactă, îi întinse întregul dolar.

Doamna Singletary nu era convinsă că fetiţa face diferenţa între monede, aşa că puse restul în palma desfăcută a Kyei şi numără încetişor, desluşit:
- Douăzeci şi cinci, cincizeci, şaizeci, optzeci... optzeci şi cinci şi trei bănuţi. Fiin'că mălaiu' face doişpe cenţi.

Kya simţi că i se face rău de la stomac. Trebuia să numere şi ea? Se uită la grămăjoara de monede necunoscute din palmă.

Doamna Singletary păru să se mai înmoaie.
- Bine atunci. Hai, du-te.

Kya o zbughi din prăvălie şi porni, mergând cât de repede putea, înapoi spre cărarea din mlaştină. Mămica îi spusese de multe ori: "Să nu alergi prin oraş, că lumea are să creadă c-ai furat ceva." Dar de îndată ce ajunse la cărarea nisipoasă, o rupse la fugă şi goni aşa aproape un kilometru. Restul drumului îl parcurse în pas vioi.

Întoarsă acasă, crezându-se în stare să facă terciul, aruncă crupele în apă clocotită, cum făcea mămica, dar se strânseseră într-un cocoloş mare, pârlit la fund şi crud în mijloc. Atât de cleios era cocoloşul, că abia dacă izbuti să ia câteva îmbucături, aşa că ieşi din nou în grădină şi mai descoperi nişte frunze de nap printre florile de sânziene. Le fierse şi le mâncă, sorbind zeama cu zgomot.

Reuşi, după câteva zile, s-o scoată la capăt şi cu mămăliga, deşi nişte cocoloaşe tot făcea, oricât de tare ar fi învârtit în ceaun. În următoarea săptămână, cumpără nişte spinare de porc - însemnată cu etichetă roşie - şi o fierse cu nişte crupe şi varză creaţă, făcând un terci deloc rău la gust.

Kya spălase de multe ori rufăria, ajutând-o pe mămica, aşa că ştia cum să frece hainele de placa de sub robinetul din curte, cu bucăţi de săpun. Salopeta lui tăticu' era aşa de grea, că nu izbutea s-o stoarcă bine cu mânuţele ei şi nici s-o întindă pe frânghie, aşa că se mulţumea s-o aburce, şiroind de apă, pe o creangă de palmier-evantai de la marginea pădurii.

Ducea cu tăticu' o viaţă în doi timpi, locuind separaţi în aceeaşi baracă, uneori fără să se vadă zile întregi. Nu vorbeau aproape niciodată. Kya strângea după ea şi după el, ca o femeie în toată firea. La gătit nu se pricepea îndeajuns cât să-i pregătească şi masa - iar el oricum nu era prin preajmă de obicei -, însă îi făcea patul, strângea mizeria, dădea cu mătura şi spăla de cele mai multe ori vasele. Nu fiindcă aşa i s-ar fi spus, ci fiindcă era singura cale de a menţine decentă baraca pentru când avea să se-ntoarcă mămica.

*
Mămica spusese mereu că luna de toamnă se arată la ziua de naştere a Kyei. Aşa că, deşi nu-şi amintea data naşterii, într-o seară, când luna se ridică aurie şi dolofană din lagună, Kya îşi zise: "Cred că am făcut şapte ani." Tăticu' nu suflă un cuvânt; şi bineînţeles că nu se ivi nici pic de tort aniversar. Nu spunea nimic nici despre mersul ei la şcoală, iar fata, neştiind mare lucru despre asta, se temea să aducă vorba.

Mămica trebuia musai să se-ntoarcă de ziua ei, aşa că în dimineaţa de după luna plină Kya îşi trase pe ea rochiţa de bumbac cu imprimeu şi rămase să se uite în lungul drumului. Îşi dorea ca mămica să apară pe drum, înspre baracă, purtând aceiaşi pantofi de aligator şi aceeaşi fustă lungă. Când nu apăru nimeni, apucă oala cu crupe şi, străbătând pădurea, ajunse pe plajă. Duse mâna la gură şi, cu capul lăsat pe spate, slobozi o chemare: kiii-oo, kii-oo, kii-oo. Pâlpâiri de argint apărură în aer din susul şi din josul plajei şi de peste valuri.
- Ia uite-i cum vin. Nici nu pot număra cât de mulţi pescăruşi îs.

Ţipând şi cârâind strident, păsările se roteau şi se lansau în picaj, se opreau aproape de faţa ei şi poposeau la pământ, unde Kya le aruncase crupe. Se liniştiră până la urmă şi se apucară să-şi cureţe penele, iar ea se aşeză pe nisip, cu picioarele strânse. Un pescăruş mare se opri lângă Kya.
- E ziua mea, îi spuse păsării.