Alianţa Diavolilor: Pactul lui Hitler cu Stalin, 1939-1941

Roger Moorhouse
Alianţa Diavolilor: Pactul lui Hitler cu Stalin, 1939-1941
Editura Metteor Press, 2019
traducere din limba engleză de Mihai Manea

*****
Intro

Când Germania nazistă şi Uniunea Sovietică au semnat Pactul germano-sovietic în 1939, lumea întreagă - inclusiv cetăţenii germani şi sovietici - a fost şocată. Până atunci Hitler nu se sfiise să acuze comunismul ca fiind un flagel mondial şi nici Stalin nu era mai tolerant faţă de fascism. Au fost necesare acţiuni propagandistice intense pentru a convinge cetăţenii din ambele ţări că Pactul era în interesul lor. Puţini s-au lăsat convinşi.

Pactul a avut însă consecinţe care s-au prelungit mult dincolo de sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Iniţial, a dus direct la invazia lui Hitler în Polonia şi la invazia lui Stalin în Finlanda, dar, odată cu trecerea timpului, milioane de oameni au fost afectaţi de dorinţa de putere şi cucerire a celor doi tirani.

După cum arată Moorhouse, ramificaţiile pactului au afectat comunismul în întreaga lume şi au jucat un rol esenţial în Europa de Est timp de decenii, deşi, în anii următori, istoria sovietică oficială a declarat că Stalin fusese forţat să semneze Pactul şi că protocolul său secret - care se referea la graniţele statelor baltice şi Poloniei şi la dezinteresul total al Germaniei faţă de Basarabia şi Bucovina de Nord - nici măcar n-a existat.

Moorhouse a întreprins documentări în numeroase arhive şi citează direct personajele cel mai implicate - ministrul german de externe Joachim von Ribbentrop, ministrul sovietic de externe, Viaceslav Molotov, Hitler, Stalin, dar şi alţii -, creând o lucrare fascinantă, care se citeşte aproape ca un roman.

****
Fragment
Introducere

În ziua de 23 august 1939, Stalin a toastat în sănătatea lui Hitler. Deşi cei doi dictatori nu aveau să se întâlnească niciodată, acordul pe care l-au încheiat în ziua aceea avea să schimbe lumea. Cunoscut ca "Pactul germano-sovietic", "Pactul Hitler-Stalin" sau "Pactul Molotov-Ribbentrop", acesta a fost valabil mai puţin de doi ani - s-a încheiat pe 22 iunie 1941, odată cu atacul Germaniei asupra Uniunii Sovietice -, dar a rămas unul dintre cele mai importante evenimente din al Doilea Război Mondial.

Când am început să mă documentez pentru scrierea acestei cărţi, mulţi prieteni şi cunoştinţe din afara cercurilor de istorici m-au întrebat ocazional la ce lucram şi le-am răspuns "la Pactul germano-sovietic". Privirile neînţelegătoare şi sprâncenele arcuite pe care le-am văzut pe chipurile lor la auzul acelui răspuns erau mai mult decât grăitoare. Exceptând Polonia şi statele baltice, pactul acesta pur şi simplu nu face parte din istoria noastră colectivă a celui de-al Doilea Război Mondial. Convingerea mea fermă este însă că trebuie să fie cunoscut de toţi.

Ignoranţa noastră despre acest subiect este surprinzătoare. În vreme ce toate curiozităţile, campaniile şi catastrofele din al Doilea Război Mondial au fost interpretate şi reinterpretate, evaluate şi reevaluate, pactul germano-sovietic rămâne în general necunoscut - expediat frecvent într-un singur paragraf, neglijat ca o anomalie dubioasă, ca o notă de subsol a istoriei mai vaste. Este instructiv, de exemplu, de consemnat că aproape toate istoriile recente ale celui de-al Doilea Război Mondial, care au fost publicate în Marea Britanie şi s-au bucurat de popularitate, îi acordă foarte puţină atenţie. Nu s-a considerat că ar merita un capitol şi, de obicei, i s-au dedicat doar un paragraf sau două şi câteva referinţe de index.

Iar asta e de-a dreptul uimitor când examinăm semnificaţia şi magnitudinea evidente ale pactului. Sub auspiciile sale, Hitler şi Stalin - cei mai infami dictatori din Europa secolului XX - au găsit o cauză comună. Regimurile lor, a căror confruntare ulterioară avea să fie încleştarea definitorie a celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, au rămas umăr la umăr pentru douăzeci şi două de luni, aproape o treime din toată durata conflictului.

Poate că noi uităm legătura, dar pactul a condus direct la izbucnirea războiului, la izolarea Poloniei între cei doi vecini răuvoitori ai săi şi la zădărnicirea eforturilor mai degrabă superficiale ale puterilor occidentale de a dejuca planurile lui Hitler. De aceea războiul care a urmat a purtat ştampila odioasă a pactului. În timp ce puterile occidentale au trecut prin aşa-numitul "Război Ciudat", Polonia a fost invadată şi împărţită între Moscova şi Berlin. Cu încurajarea tacită a lui Hitler, statele baltice independente au fost ocupate şi apoi anexate de Stalin, la fel ca şi provincia românească Basarabia. Finlanda a fost de asemenea invadată şi cucerită de Armata Roşie. Când Hitler s-a întors spre vest, invadând mai întâi Scandinavia, apoi Ţările de Jos şi Franţa, Stalin i-a trimis felicitări. Între timp, în culise, naziştii şi sovieticii făceau schimb de secrete, planuri, tehnologie şi materii prime, ungându-şi reciproc rotiţele maşinăriilor de război. Pentru o vreme s-a părut că cele două dictaturi - sau "Teutoslavia", cum le-a poreclit un politician britanic - se întovărăşiseră împotriva lumii democratice. Britanicii şi francezii s-au gândit chiar la atacarea preventivă a Uniunii Sovietice în 1940.

Acest aspect al beligeranţei sovietice este mai mult decât o simplă curiozitate. Lucrările postbelice despre pactul germano-sovietic - atâtea câte sunt - au manifestat tendinţa de a repeta papagaliceşte disculparea postbelică a Kremlinului: că, prin semnarea pactului, Stalin n-a făcut altceva decât să tragă de timp, păcălindu-l pe Hitler, în timp ce el putea pregăti defensivele sovietice ca să facă faţă unui atac preconizat. Această interpretare, încă susţinută de apologeţi, nu se potriveşte însă cu dovezile. După cum arată această carte, Stalin a fost mult mai pro-activ şi anti-occidental în semnarea pactului decât s-a considerat până acum. La cel puţin un nivel, el a căutat să exploateze agresiunea nazistă spre propriile lui scopuri, să accelereze prăbuşirea Occidentului şi mult-aşteptatul colaps al lumii capitaliste. N-a fost nici pe departe un "neutru" refractar sau pasiv.

Privit în felul acesta, aşa cum au procedat mulţi contemporani, nu este surprinzător că pactul germano-sovietic a întors lumea politică cu susul în jos, "trecând în uitare toate definiţiile noastre politice", cum a spus în mod memorabil un comentator. Dezastrul a fost evitat la limită, dar sovieticii şi comunismul mondial au fost cel mai profund afectaţi de legătura respectivă. Dacă până în 1939 nazismului îi mai rămăsese foarte puţin capital moral şi avea în curând să se compromită complet prin Holocaust, comunismul continua să se mândrească cu moralitatea sa. De aceea au fost cu atât mai umilitoare acrobaţiile pe care membrii loiali au fost siliţi să le facă pentru a-i accepta pe nazişti ca aliaţii lor fraterni şi de aceea numărul de membri de partid a scăzut, iar puţina integritate politică de care se bucurau comuniştii în exteriorul propriului lor mediu a dispărut într-un norişor de dialectică contorsionată. Pactul cu Hitler a lăsat o pată de neşters pe comunismul mondial, aşa cum aveau s-o facă şi invazia sovietică a Ungariei din 1956 sau suprimarea Primăverii de la Praga în 1968. Doar victoria obţinută de Stalin cu multe sacrificii împotriva nazismului după 1941 avea să-i salveze temporar reputaţia mânjită.

Pactul germano-sovietic a fost, prin urmare, enorm de influent. Dar, dincolo de politică şi de ideologie, consecinţele lui nefaste au fost resimţite cel mai acut în Europa Centrală şi de Est, unde - potrivit unei estimări aproximative - au fost afectate în mod direct 50 de milioane de persoane. Întrucât a facilitat războiul lui Hitler, pactul a slujit la ocuparea brutală a Poloniei de Vest, cu toate cruzimile şi nedreptăţile ce au urmat acolo. Deşi Holocaustul în sine nu începuse deocamdată - a început cu adevărat din toamna anului 1941 -, polonezi şi evrei din Polonia ocupată de nazişti au fost supuşi unui regim teribil de exploatare şi persecuţie, care a expropriat, deportat sau ucis sute de mii de oameni.

Pactul i-a afectat de asemenea şi pe acei polonezi, evrei, letoni, estoni, lituanieni, bieloruşi, ucraineni şi români care au devenit cetăţeni sovietici sub egida sa, întrucât ţările lor de origine au fost anexate de URSS. Cu siguranţă, unii dintre ei au salutat schimbarea. Marea majoritate n-a făcut-o. Enorm de mulţi au fost persecutaţi, torturaţi şi ucişi de sovietici, exemplele cele mai notabile fiind cei 22.000 de ofiţeri şi oficiali militari polonezi ucişi în masacrele din Katyn din 1940.

Şi mai mulţi au fost deportaţi şi exilaţi în Uniunea Sovietică. În 1940-1941, numai din Polonia de Est au fost deportate până la 1,5 milioane de persoane. Zeci de mii au fost deportate şi din statele baltice şi Basarabia. Toate au fost trimise în zonele îndepărtate şi sălbatice ale URSS-ului - Kazahstan, Siberia şi Nordul polar -, unde au dus o viaţă de muncă grea şi mizerie în numeroasele lagăre ale Gulagului, în care au supravieţuit doar cei mai puternici. Pentru aceia care au îndoieli faţă de realitatea sumbră a Gulagului stalinist, merită amintit că rata deceselor în lagărele sovietice a fost mai mare decât în lagărele de concentrare ale lui Hitler. Unii dintre supravieţuitorii aceia şi descendenţii lor trăiesc şi azi tot acolo.

Este realmente scandalos că acest capitol sumbru nu-şi găseşte un loc în relatarea occidentală a celui de-al Doilea Război Mondial. La şase decenii după moartea lui Stalin şi la peste douăzeci de ani de la dispariţia Uniunii Sovietice, este timpul pentru o schimbare în această privinţă. Căci, tot aşa cum Hitler a "purificat etnic" teritoriile aflate sub controlul său, Stalin le-a "purificat politic" pe cele aflate sub controlul lui. Totuşi, deşi crimele lui Hitler sunt bine cunoscute şi bine documentate - discutate în mass-media şi introduse în programe şcolare şi universitare din toată lumea -, crimele lui Stalin abia pătrund în conştiinţa publică. De fapt, Hitler şi Stalin au făcut parte din aceeaşi specie totalitaristă şi, departe de a fi o anomalie, pactul germano-sovietic poate fi văzut ca simptomatic pentru mizantropia lor comună.

Merită clarificat faptul că pactul germano-sovietic nu a fost o alianţă ca atare, ci un tratat de neagresiune. De aceea, cu excepţia titlului metaforic Alianţa diavolilor, am evitat în general să mă refer la Hitler şi Stalin ca "aliaţi" sau la colaborarea lor ca fiind o "alianţă". Această clarificare nu ar trebui totuşi să ne orbească înaintea realităţii că relaţia germano-sovietică între anii 1939 şi 1941 a fost extrem de importantă, că a constat din alte patru acorduri încheiate după Pactul din august 1939 şi, prin urmare, a fost din multe puncte de vedere aproape o alianţă. În mod cert a fost mai vitală şi mai importantă pentru ambele părţi decât, de exemplu, alianţa Germaniei cu Italia lui Mussolini. Hitler şi Stalin au fost aliaţi în toate, mai puţin cu numele.

Deşi s-a încheiat în 1941, Pactul avea să cunoască o ciudată existenţă post-mortem. Călcat în picioare de nazişti şi prezentat de sovietici ca fiind o necesitate strategică, efectele sale au persistat mult timp după ce luase sfârşit. Ba chiar harta Europei de Est şi Centrale pe care o vedem în prezent este în mare parte produsul său: graniţele trasate în grabă de Ribbentrop şi Molotov s-au dovedit uimitor de durabile. Două generaţii de lituanieni, letoni şi estoni au suportat existenţa în URSS-ul detestat, în care amintirile amare ale anexării şi ocupaţiei sovietice din 1940-1941 aveau să alimenteze mişcări de rezistenţă postbelice. Ca o justiţie poetică, protestele din statele baltice din 1989, ocazionate de a cincizecea aniversare a semnării Pactului, aveau să înceapă procesul de dezintegrare a URSS-ului.

În ciuda efemerităţii sale - a durat doar douăzeci şi două de luni, iar cele şapte paragrafe scurte conţin abia 240 de cuvinte -, pactul germano-sovietic a avut o importanţă profundă. El n-a fost nici pe departe un eveniment minor sau o simplă curiozitate şi este vital pentru a înţelege nu numai cel de-al Doilea Război Mondial, ci şi istoria europeană mai largă a secolului XX. Merită pe deplin să fie recuperat din notele de subsol şi readus la locul său de drept în relatarea noastră colectivă a celui de-al Doilea Război Mondial în Europa. Nu pot decât să sper că această carte ar putea aduce o modestă contribuţie la acel proces.

Prolog. Întâlnire la frontiera păcii

Probabil că nu huruitul tancurilor i-a surprins pe cetăţenii din Brest în dimineaţa aceea rece din septembrie 1939. Oraşul lor din estul Poloniei fusese deja ocupat de trupele germane de aproape o săptămână, aşa că se obişnuiseră resemnaţi cu hărmălaia comenzilor lătrate şi a traficului militar. Mai degrabă, au fost şocaţi de vocile care însoţeau huruielile tancurilor. Nu erau intonaţiile aspre şi guturale ale germanei, ci rostogolirea legănată a unei limbi mai apropiate de a lor şi care a fost imediat recunoscută: rusa.

Pentru unii locuitori ai Brestului, sosirea Armatei Roşii a fost văzută ca o eliberare. Mulţi membri ai comunităţilor bielorusă şi evreiască din oraş vedeau în Uniunea Sovietică protectorul lor faţă de naţionalismul statului polonez pe care ei îl considerau intolerant. De aceea în unele suburbii din est a existat o atmosferă de sărbătoare, iar soldaţii care soseau au fost întâmpinaţi conform tradiţiei slave cu pâine şi sare, în timp ce o fanfară intona imnul sovietic "Internaţionala". Alţii au fost însă mai degrabă neliniştiţi. Populaţia poloneză a oraşului îndurase câteva săptămâni încinse, îngrijorându-se de situaţia militară, temându-se de sosirea trupelor germane sau de utilizarea gazelor toxice, ca şi de posibilitatea ca vecinii bieloruşi să se întoarcă împotriva lor. Unora li s-au redeşteptat amintiri mai vechi ale teribilului război polono-sovietic din 1920-1921, sau ale deceniilor de ocupaţie rusească ce precedaseră anul 1914, cu doar o generaţie în urmă. Pentru ei, sosirea trupelor sovietice a fost un ecou al vremurilor întunecate şi o prevestire de rău augur a zilelor ce aveau să urmeze.

Trupele sovietice au făcut prea puţin pentru a uşura tensiunile. Soldaţii, în general zdrenţăroşi şi neîngrijiţi, primiseră în mod evident ordin să nu interacţioneze cu localnicii, deşi se pare că unii nu au avut de ales decât să le ceară ţăranilor hrană sau să le schimbe caii epuizaţi. Cu toate acestea, ei au fost uneori abordaţi de către cei curajoşi sau curioşi. Unul dintre aceştia din urmă a fost bielorusul Svetozar Sinkevici, în vârstă de cincisprezece ani, care iniţial a fost entuziasmat de sosirea celor pe care i-a numit "poporul meu". Deziluzia a urmat însă rapid: "Feţele le erau cenuşii, nerase", şi-a reamintit el, "mantalele lungi şi vestoanele scurte şi matlasate păreau largi, iar feţele încălţărilor erau făcute din prelată. M-am apropiat de un camion şi am încercat să vorbesc cu soldaţii, însă toţi au tăcut, ferindu-şi privirile. În cele din urmă, unul dintre ei, cu chipiu şi o stea pe mânecă, a spus că partidul a trimis Armata Roşie să ne elibereze de moşierii şi de capitaliştii polonezi. Am rămas perplex."

Mulţi din Brest i-au împărtăşit probabil confuzia. Cel puţin din punct de vedere istoric, oraşul era obişnuit cu năvăliri violente ale lumii exterioare. În cei 900 de ani trecuţi de la întemeierea sa, fusese în mod repetat disputat de polonezi, mongoli, ruşi, suedezi şi cavalerii teutoni. Chiar şi în timpurile recente avusese parte de tulburări considerabile. În 1915, ruşii abandonaseră oraşul germanilor, a căror ocupaţie durase până la sfârşitul Primului Război Mondial. Apoi, odată cu prăbuşirea Imperiului Rus în 1917, oraşul ajunsese pentru prima dată pe prima pagină a ziarelor din toată lumea, deoarece, sub numele "Brest-Litovsk", găzduise în martie 1918 tratativele germano-sovietice şi semnarea tratatului de pace dintre cele două ţări care avea să-i poarte numele.

În 1939, însă, evenimentele se succedaseră cu o rapiditate de neînchipuit pentru generaţia anterioară. Departe de încremenirea de durată, fără ieşire, din Primul Război Mondial, campania poloneză din 1939 fusese martora unei revoluţii în tactica militară. Deşi urma să se dezvolte organic, şi încă nu-şi câştigase statutul de doctrină militară oficială, blitzkrieg-ul, cu vârfuri de lance formate din blindate rapide care pătrundeau adânc în spatele inamicului pentru a-i distruge liniile defensive, a vestit o eră nouă în gândirea tactică. Aşa că, deşi aflat departe în estul Poloniei, Brest s-a pomenit rapid în centrul atenţiei germanilor, în primul rând datorită formidabilei fortăreţe din secolul al XIX-lea de la marginea sa din vest, care putea servi ca punct important de apărare pentru forţele poloneze greu încercate. Viteza înaintării germanilor fusese atât de mare, încât atunci când trupele lor au apărut în faţa Brestului pe 13 septembrie, la nici două săptămâni după începerea invaziei, unii locuitori ai oraşului au crezut că soldaţii erau paraşutişti, desantaţi în spatele liniilor poloneze.

Confuzia continua să fie la ordinea zilei când Armata Roşie a intrat în oraş cinci zile mai târziu. Cu excepţia acelor cetăţeni care s-au grăbit să-i salute pe sovietici ca eliberatori, alţii au sperat cu fervoare că Armata Roşie venea să-i ajute împotriva germanilor invadatori, o ficţiune care fusese propagată în mod evident de elemente ale armatei poloneze. Cu toate acestea, declaraţiile oficiale ale autorităţilor sovietice - care fuseseră traduse în poloneză de comandamentul local al Wehrmachtului, într-un exemplu clar de colaborare între cele două state - aveau să anuleze toate speranţele respective, anunţând categoric că invazia Armatei Roşii nu era altceva decât rezultatul presupusului colaps militar şi politic al Poloniei şi avea exclusiv intenţia de a-i proteja pe ucrainenii şi bieloruşii care trăiau acolo. Departe de a se grăbi să înfrunte Wehrmachtul invadator, soldaţii sovietici - care se deplasau în camioane sau ţinându-se de pârţile laterale ale tancurilor - se îndreptau spre vest prin oraş pentru a-i saluta pe omologii lor germani.

Spre sfârşitul dimineţii de 18 septembrie au fost stabilite primele contacte. În tot oraşul, soldaţii germani şi sovietici au început să fraternizeze: verdele-măsliniu a întâlnit "gri-verzuiul" - avangarda revoluţiei comuniste a lui Stalin a ajuns în faţa Wehrmachtului lui Hitler. Precauţi la început, conştienţi de relaţiile lor tensionate anterior, cele două tabere au făcut schimb de raţii alimentare şi au comunicat pe cât de bine au putut prin limbajul semnelor şi bunăvoinţă. O apropiere uşoară a fost împărţirea de ţigări: papirosi, ţigările grosolane, rulate manual ale sovieticilor, erau schimbate pentru articole fabricate în Germania, mult apreciate de soldaţii Armatei Roşii. Tancurile şi maşinile blindate au fost vizitate şi inspectate, iar ambele părţi au spus de fiecare dată că "ale noastre sunt mai bune". În ciuda deosebirilor ideologice, zâmbetele din ziua aceea par să fi fost autentice. Un martor ocular şi-a reamintit că a văzut soldaţi germani pe un trotuar al străzii salutându-şi omologii sovietici de pe trotuarul opus cu cuvintele:
- Comunişti! Buni!

Au fost stabilite şi contacte la niveluri mai înalte. La ora 10.30, un tânăr ofiţer sovietic a sosit într-o maşină blindată la Cartierul General german din oraş. Potrivit consemnărilor germane contemporane, discuţiile ce au urmat au fost "prietenoase" şi preocupate în principal de stabilirea unei linii de demarcaţie între forţele sovietice şi cele germane. Comandantul german local, generalul Heinz Guderian, a fost mai puţin entuziast. El avusese parte de zile grele, pierzându-şi aghiotantul, locotenent-colonelul Robert Braubach, care fusese împuşcat de un lunetist polonez - o "pierdere dureroasă" -, şi fiind apoi obligat să-l ajute pe episcopul Danzigului, Edward O'Rourke, care se trezise în zona de război şi nu dorise să cadă în mâinile sovieticilor. Drept urmare, s-a simţit frustrat că termenul limită convenit pentru o retragere germană din Brest, numai 48 de ore, nu le asigura oamenilor săi timp suficient pentru a-şi evacua răniţii sau a-şi recupera vehiculele avariate. Cu toate acestea, ofiţerului sovietic i s-a servit prânzul şi s-a ajuns la o înţelegere conform căreia predarea oficială a oraşului către sovietici urma să aibă loc în după-amiaza zilei de 22 septembrie.

În dimineaţa predării, pregătirile s-au desfăşurat fără probleme. Conform acordului, forţele sovietice au preluat controlul oraşului şi al fortăreţei sale, începând cu 8.00. Două ore mai târziu, o comisie mixtă s-a întrunit pentru a clarifica eventualele confuzii sau fricţiuni rămase. Curând după aceea, Guderian s-a întâlnit cu omologul său sovietic, generalul de brigadă Semion Krivoşein, comandantul Brigăzii 29 Tancuri Uşoare. Comunist înfocat şi evreu, Krivoşein era un bărbat scund, vânjos, care afişa o mustaţă tunsă scurt ca a lui Hitler. Ca şi Guderian, era un pionier al folosirii tancurilor; este de altfel posibil ca ei doi să se fi cunoscut din perioada petrecută în şcoala de tancuri Kama din Kazan în anii 1920, în timpul unei înfloriri anterioare a colaborării germano-sovietice. Vorbind în franceză, el şi Guderian au discutat despre organizarea unei parade militare comune care să marcheze predarea oficială a oraşului în mâinile sovieticilor. Cu toate că era prea puţin atras de aşa ceva, declarând că oamenii lui erau obosiţi după lungul lor marş spre vest, Krivoşein a acceptat totuşi ca două unităţi să ia parte la o paradă a forţelor Wehrmachtului şi Armatei Roşii în după-amiaza aceea.

La ora 16.00, cei doi generali s-au reîntâlnit pe un podium mic de lemn, care fusese construit în grabă în faţa intrării principale a fostului comandament german, clădirea administraţiei regionale de pe strada Uniunea de la Lublin. Stând în faţa drapelului german Kriegsflagge cu svastică, Guderian zâmbea larg, arătând superb în mantaua cu căptuşeală roşie şi cizmele din piele neagră. Alături, Krivoşein era îmbrăcat similar, în manta din piele cu centiron şi cizme din piele, pentru a-l feri de frigul toamnei.

Înconjurându-i pe cei doi, dincolo de un grup de ofiţeri superiori germani, o mulţime eterogenă de soldaţi din Wehrmacht şi Armata Roşie se înghesuia pe traseul paradei, pâlcuri de gri german amestecându-se cu mantalele din piele neagră ale ofiţerilor sovietici, măsliniul-cenuşiu al infanteriştilor şi combinezoanele negre ale tanchiştilor. Dincolo de ei, civilii mărgineau laturile străzii. Printre ei s-a numărat Raisa Şirniuk, de douăzeci de ani, care şi-a reamintit cum se răspândise vestea despre paradă: "N-a existat niciun anunţ oficial, dar fabrica de zvonuri lucrase bine şi în dimineaţa aceea toată lumea din oraş ştia deja că trupele vor mărşălui pe acolo". Conform unei relatări germane, mulţimea a fost entuziastă şi alcătuită în principal din membri ai comunităţilor non-poloneze din Brest - bieloruşi şi evrei - care au salutat Armata Roşie cu flori şi ovaţii.

Parada a început însoţită de muzica unei fanfare militare. Infanteriştii germani au fost primii, iar uniformele impecabile şi precizia pasului de defilare au atras comentarii admirative din partea spectatorilor. Raisa Şirniuk a fost printre cei impresionaţi de ţinuta lor militară şi a observat că ofiţerul lor comandant îi ţinea aliniaţi, strigând "Langsam, langsam, aber deutlich!" ("Încet, încet, dar ferm!"). Au urmat unităţi motorizate: motociclete cu ataş, camioane şi camionete încărcate cu soldaţi, care tractau piese de artilerie. Tancurile au zăngănit, de asemenea, pe caldarâmul străzii. Pe măsură ce fiecare unitate trecea prin faţa tribunei improvizate, era salutată scurt atât de Guderian, cât şi de Krivoşein, care îşi petreceau restul timpului într-o conversaţie amicală.

Bucureştii sculptorului Emil Wilhelm von Becker

Victoria Dragu-Dimitriu în dialog cu Rodica Filip von Becker
Bucureştii sculptorului Emil Wilhelm von Becker
Editura Vremea, 2019



*****
Intro

O carte de dialoguri în genul deja consacrat al scriitoarei Victoria Dragu Dimitriu. De data aceasta, autoarea stă de vorbă cu Rodica Filip von Becker, nepoata lui Emil Wilhelm von Becker, sculptorul Casei Regale a României. Discuţiile ne poartă în timpuri îndepărtate, pe firul istoriei familiei von Becker, reînvie atmosfera nobilă din jurul artiştilor români şi vine cu informaţii inedite despre cele mai frumoase edificii ale Bucureştiului.

Fragment
Darurile Bucureştilor

M-a tulburat întotdeauna felul în care îşi taie calea spre noi poveştile Bucureştilor. Cineva zăreşte din goana troleibuzului un nume încrustat pe o placă de marmură, la un colţ de stradă, şi povestea îşi găseşte de îndată locul în saga unei familii; altcineva recunoaşte în mulţime un profil, asemănător cu al unei fiinţe iubite, pierdute demult, şi şoapta devine strigăt ascuţit; un domn se apleacă asupra unei căţeluşe rătăcite pe stradă şi o trecătoare, din întâmplare pe acolo, îşi oferă ajutorul, o sută de poveşti vor înflori din crâmpeiul acelei clipe; un prieten vechi te caută în înghesuiala unui vernisaj, să-ţi comunice un fapt important; cineva a uitat tot şi se străduieşte să-şi deştepte amintirile; altcineva întinde o mână, sprijinindu-te să cobori câteva trepte în timp; undeva se deschide o poartă şi întâmplările locului ţâşnesc năvalnic din ziduri; o carte necitită lasă să cadă un petic de hârtie cu o adresă; un telefon îţi deşteaptă emoţii stinse demult. Descifrezi, scrijelită în piatră, pe postamentul unei statui, îngropat între crengi de măceş şi spini, semnătura unui artist. Istorioara tresare prin bucoavnele vechi, la bibliotecă, primul volum, luat în mână absolut la întâmplare, îţi furnizează, neaşteptat, detalii sublime.

Povestea pare că a şi început a se depăna, se stabilesc reperele, urzeala e pregătită, băteala abia aşteaptă să-şi împletească culorile printre firele întinse. Apoi undeva se rupe o aţă de păianjen, se rostogoleşte un bob de mac, cineva se teme că va deştepta adevăruri primejdioase, dureri împietrite, suspiciuni adormite, şi povestea se curmă. Trebuie să ai noroc, trebuie să te grăbeşti, altfel aurora boreală clipeşte şi se stinge pentru totdeauna. Sau dimpotrivă, povestitorului îi vin în ajutor alte glasuri, istoriile se amestecă, cărţile se deschid exact la pagina care îţi confirmă legenda, din cufere vechi ies la iveală teancuri de documente, povestea de familie devine act în regulă, cu număr de înregistrare şi ştampilă, amintirea vagă se năpusteşte materializată dintr-o fotografie înţepenită de jumătate de veac între două sertare ale scrinului încrustat, craniul de pe biroul medicului apare în tabloul de deasupra bibliotecii, pictat în anii 1920, cutia muzicală mai cântă încă, învârtind caruselul cu privighetori de aramă, îţi poţi trage pe braţe mănuşile albe de bal, lungi până la umeri, de la 1881, ale naşei contese, îţi poţi plimba degetele înfiorate pe efigia trandafirie, modelată în lut, a micii prinţese care nu a trăit nici patru ani. Poţi prelua, fără voie, toată sfâşierea sfârşitului ei, îţi poţi pierde respiraţia de durere auzind glasul mamei şoptind cuvintele biblice: Nu o plângeţi, ea n-a murit, ea doarme. O scrisoare veche, de fapt o ciornă rămasă din întâmplare prin dosarele familiei, adresată cuiva care a citit-o, transcrisă şi timbrată, acum aproape o sută de ani, îţi povesteşte cum se montează coloanele măiestru restaurate ale bisericii cantacuzine din curtea palatului Cotroceni. Sau cum se poate afla în însuşi chipul fiicei tale modelul ideal pentru a înfăţişa în piatră înţelepciunea, graţia, hărnicia şi seninătatea. Crezi că retrăieşti emoţiile, revelaţiile altora, descoperi rosturile rătăcite, căutările, izbânzile, tristeţile de demult. Totuşi, nu poţi să afli totul, pas cu pas, nu ţi-ar ajunge timpul tău pentru a retrăi timpul altora. Nici nu există retrăiri. Dar poţi spera să zugrăveşti o clipă.

De foarte mulţi ani îmi doream să aflu povestea inscripţiei de pe muchia unui postament de vas ornamental, o descifrasem întâmplător, în Grădina Icoanei: Sculptor Emil Becker, strada Bateriilor 50. La început, literele cioplite în piatra artificială abia se mai întrezăreau, apoi cineva a lustruit cu fineţe faţeta îngustă, a curăţat cu grijă lichenii înfloriţi în calcaruri şi literele parcă au ieşit la suprafaţă din timpul trecut. De câte ori aveam drum pe acolo, îmi spuneam: strada Bateriilor nu mai există, unde se va fi ascunzând povestea? Nu se poate să nu existe undeva... Şi într-o zi, fiul meu cel mare, Andrei, fără să-mi bănuiască nostalgiile, mi-a depănat surâzând un fel de basm modern. Una dintre colegele lui, o foarte frumoasă doamnă, îl întâlnise pe internet pe acela care avea să se dovedească alesul inimii sale... Se căsătoriseră şi locuiau undeva în raza Foişorului de Foc, într-o casă cu grădina potopită de arbori şi plină de statui, unde mirele se străduia să reînvie duhul unei alte vechi clădiri, distruse în demolările din anii '80, în urgia ce lovise dealurile de pe malul drept al Dâmboviţei. Casa aceea fusese a străbunicului lui, un mare sculptor. Iar strănepotul se numea Şerban Filip von Becker...

Casa din strada Bateriilor 50

Pentru mine, a intra în casa sculptorului Emil Wilhelm Becker, aflată în mult chinuitul cartier Uranus, pe strada Bateriilor, care nu mai există, a însemnat să sun la o poartă dintr-un cu totul alt cartier, aproape de Foişorul de Foc şi de Calea Moşilor, pe strada Iancu Căpitanu. Acolo s-a strămutat universul artistului bucureştean, în anul 1983, când o ţesătură superbă de uliţi (Cazărmii, Lăzureanu, Alexandru Orăscu, Meteorilor, Miracolelor, Fenix, Salvatorului, Arionoaiei, Bateriilor, Schitul Maicilor şi multe altele încă) a dispărut sub buldozere. Acolo şi-a găsit un refugiu, în măsura în care un univers poate migra, casa de poveste, una dintre operele artistice ale marelui creator. Familia sa şi-a adunat puterile, înfruntând urgiile vremii, şi a reuşit să salveze, element cu element, pas cu pas, şi lucrurile care ştiu să vorbească, şi duhul adunat în fibra lor. Doamna Rodica Filip von Becker, nepoata de fiică a lui Emil Wilhelm Becker, m-a întâmpinat şi m-a ascultat cu un surâs inspirat, luminos, în odaia străjuită de dantelăria înflorată a unor coloane de piatră şi a unui şemineu ce aminteşte de interioarele palatelor regale.

- Am putea începe în multe feluri, doamnă Becker, evocarea artistului care a dăruit Bucureştilor statuia Avântul ţării şi i-a împodobit cu ornamente unice, încărcate de simboluri, clădirile cele mai elegante ale primei jumătăţi de secol XX, dar dumneavoastră şi numai dumneavoastră puteţi, dintr-o perspectivă unică, povesti cum a fost, e perspectiva nepoatei, a fetiţei care a trăit în aceeaşi casă cu bunicul ei, care a avut îngăduinţa să îi intre în birou şi în atelier, să îl vadă lucrând, să-l audă povestind, să înveţe de la el cum e viaţa pe pământ.
- Deşi sunt peste şaizeci şi cinci de ani de când bunicul meu, sculptorul Emil Wilhelm Becker, a părăsit această lume, eu îl simt prezent prin spiritul său şi sper să mă ajute în această încercare de reconstituire a vieţii sale. Pentru mine, el a fost un monument. Toată copilăria şi adolescenţa mi-au fost marcate de personalitatea lui. Mă impresiona voinţa lui puternică şi ambiţia pentru realizarea lucrului propus. De mică am vrut să fiu ca el, l-am venerat şi am priceput, cât am putut eu la vârsta aceea, capacitatea lui de creaţie, care m-a impresionat extraordinar. Şi eram copil destul de mititel şi-i spuneam: Otata, tu eşti un geniu! Eram pătrunsă de ce-i spuneam şi convinsă că aşa este. Pentru mine, era măreţ nu în primul rând în ceea ce priveşte relaţiile de familie. Poate că, în general, bunicii sunt descrişi diferit, mai bunuţi, mai drăguţi, că merg cu copiii în parc să-i plimbe, că le iau prăjituri, însă bunicul meu nu a fost în acest fel. Mă ducea la concertele de orgă de la Biserica Evanghelică, ţinea să-mi completeze educaţia muzicală primită acasă, cu lecţii de pian. Se pare că eram dotată cu talent, Otata şi-ar fi dorit să devin pianistă. Dar n-a fost să fie, au venit peste noi ani grei, anii de după 1944, şi am fost nevoită să renunţ. Frigul polar din casă, mâinile mele îngheţate, frica de viitor, sărăcia care ne-a lovit mi-au întrerupt studiile.

- Aţi trăit lângă bunicul dumneavoastră şi vremuri bune şi vremuri cumplite.
- Da, vremuri grele, ameninţătoare, distructive, şi le va veni rândul să le evoc. Acum, înainte de orice, aş vrea să îl amintesc pe bunic, aşa cum îl vedeam cu ochii unui copil fericit, iubit de toată familia. A fost, în primul rând, un om destul de sever, disciplinat, organizat, ţinea foarte mult la punctualitate, la corectitudine. Şi trăsăturile astea a încercat să mi le insufle mie, dar şi bunicii, soţia lui, Omama. Îmi aduc aminte că odată, când eram la Buşteni, am făcut nu mai ştiu ce poznă, probabil am întârziat la masă, şi Otata m-a pedepsit închizându-mă în camera mea. Eu, însă, am fugit pe fereastră, iar Otata s-a supărat foarte tare şi a vrut să mă trimită, ca pedeapsă, înapoi la Bucureşti. Împreună cu Omama. Părea neînduplecat! Am vărsat multe lacrimi până am fost iertată. Vedeam cât de mult ţine la ordine şi disciplină Otata, mai ales când eram împreună în vacanţă, la Buşteni, unde stăteam mai mult timp împreună, dar şi la Bucureşti, unde locuiam în aceeaşi casă din strada Bateriilor 50. Numai că la Bucureşti el muncea tot timpul şi-l vedeam mai puţin.

- Îl vedeaţi, însă, de foarte aproape.
- Da, aşa. Deşi era mereu foarte ocupat cu treburile lui, îmi acorda toată atenţia, când i-o ceream. Eu, de exemplu, îl ştiam întotdeauna la birou, aşezat în faţa unui teanc de albume, de reviste, de gravuri sau de planşe, şi imaginea asta mi-a rămas în minte până azi. Avea aprinsă lampa de birou şi se uita cu lupa la monede şi medalii vechi, le întorcea pe toate părţile, le privea atât de concentrat, că nu vedea nimic în jur. Ce faci tu, Otata? îl întrebam eu. Şi el răspundea scurt: Studiez! Toată viaţa lui a studiat. Am şi aici, la Bucureşti, am şi în biblioteca de la Buşteni albumele lui cu marii pictori. De fapt, cărţile mele cu poveşti acestea au fost, albumele cu lucrările marilor pictori şi sculptori. Velázquez, Rembrandt, Michelangelo.

- Vă explica, vă povestea despre ei?
- Mă ţinea pe genunchi, să mă uit în albume, le răsfoiam împreună, îmi mai şi povestea! Ştiţi cum îmi spunea el mie? Puricelul meu! Parcă-i aud glasul: puricel! Uneori jucam tabinet sau şah şi povestea. Pe urmă îmi dădea hârtie şi creion să desenez, iar el citea mai departe. Îmi dădea nişte foi mari de bloc, era o hârtie Ursus, făcută la fabrica de la Buşteni. Eu începeam să desenez mirese şi miresoi, aşa le spuneam, şi Otata îşi vedea liniştit de ale lui. Îmi plăcea foarte mult că îmi povestea şi despre voiajele pe care le făcea în străinătate, pentru că el a colindat aproape întreaga Europă. Cu Omama, e adevărat. Dar mergea şi singur foarte mult. Pentru că a lucrat la Mausoleul de la Liège, ştiţi, în Belgia. A câştigat premiul care l-a desemnat ca realizator al sarcofagului Eroului Necunoscut Român, şi astfel a putut să-şi lege numele de această operă în veci nemuritoare, cum se afirma în gazeta Viitorul din 17 iulie 1936. Această împrejurare i-a prilejuit o serie întreagă de călătorii. Acolo mergea singur. Sarcofagul era sculptat într-un bloc de marmură albă de Transilvania, în stil romano-bizantin, şi cântărea 6.000 de kilograme. Pe ecuson sunt trecuţi anii războiului: 1916-1919. Pentru că România a intrat în război la 16 august 1916 şi a luptat până în toamna lui 1919, contra trupelor ungare ale lui Béla Kun, până când capitala, Budapesta, a fost cucerită, Béla Kun a demisionat şi regimul comunist care se instalase a fost desfiinţat. Abia atunci, la 14 noiembrie 1919, ostaşii români au putut porni spre casă.

- Sarcofagul pentru Memorialul Eroilor Primului Război Mondial fusese lucrat acasă, la Bucureşti?
- Aşa, acasă! Când a fost dus acolo sarcofagul sculptat de el, cu trenul, bineînţeles, Otata şi-a luat un şezlong, s-a suit în vagonul de marfă, lângă lucrarea lui, şi nu s-a clintit de acolo tot drumul, timp de şapte zile, ca s-o păzească, să supravegheze manevrele hamalilor şi, mai ales, s-o aşeze cu propriile mâini la locul definitiv. Sarcina lui fiind îndeplinită, artistul s-a întors acasă fără să mai aştepte onorurile inaugurării, care au avut loc mai târziu. Am aici fotografia lucrării, Otata o ţinea pe peretele din birou şi, aici, am pus-o şi noi la fel, e o fotografie făcută în momentul când sarcofagul a ajuns acolo şi a fost instalat pe locul pregătit pentru el. Vedeţi, deasupra lui este desfăşurat steagul României, cu Stema Regală, şi mai este şi o candelă. În perete, în dreptul sarcofagului, este o nişă, închisă cu o uşiţă metalică, ce lasă să se vadă trei imagini-simbol, Stema Regală şi, cred, două icoane. Fiecare ţară aliată, Franţa, România, Spania, Grecia, Marea Britanie, Italia, Polonia şi Rusia, îşi avea monumentul ostaşilor ei, cripta ei. Unele părţi din marele monument au fost plasate şi afară, sub cerul liber, unde erau biserica şi un turn de 75 de metri, monument laic, având la picioare clădirea cu criptele.

- Capela nu era încă terminată în momentul acela, pe cât se vede în fotografie.
- Aşa e! Fotografia este făcută spre sfârşitul lucrărilor. Vedeţi, la picioarele sarcofagului este aşezată Coroana Regală, iar în lungul sicriului, pe capac, o spadă aurită, cu mânerul în cruce şi cu iniţialele Regelui Ferdinand în centru. Modelul ei se află în casa noastră, în sufragerie, e fixată pe unul dintre lambriuri, lângă şemineu. Mi-a spus bunicul că înăuntrul sarcofagului e pământ adus din toate regiunile ţării noastre şi câte puţin pământ al unora dintre ţările aliate.

- Prin ce ani se ocupa Emil Becker de Memorialul European de la Liège?
- Nu ştiu exact, pe la sfârşitul anilor '30, din 1936 avem noi un extras din Gazette de Liège despre lucrarea bunicului, dar am auzit că, de fapt, lucrările nu s-au terminat niciodată de-a binelea, conform proiectului iniţial.

- Oficial este denumit Memorialul Interaliat de la Cointe.
- Exact. Un an mai târziu, în 1937, când Otata lucra la cele două medalii legate de inaugurarea Memorialului, comandate lui, Regele Leopold al III-lea l-a primit pe sculptor, care i-a prezentat machetele având pe revers chipurile Regelui Carol I şi al Regelui Leopold. Când vom trece în revistă machetele şi fotografiile de lucrări o să revenim asupra lor. Îmi plăceau nespus amintirile lui de la Liège, le ascultam cu ochii închişi ori de câte ori îmi povestea, la cererea mea, despre Prinţesa de Merode, pe care o întâlnise cu ocazia lucrărilor de la Monumentul Interaliat, ea făcând parte din Comitetul de Iniţiativă, ca Preşedintă. Otata se bucurase de preţuirea ei, prinţesa fiind cucerită de erudiţia şi de talentul lui artistic. De aceea îl invitase la recepţiile oferite la reşedinţa ei şi cum eu, ca toate fetiţele din vremea mea, adoram poveştile cu prinţi şi prinţese, nu mă mai săturam ascultându-l vorbind despre o prinţesă adevărată şi parcă îl vedeam pe bunicul meu în ţinută de ceremonie, întâlnind lumea elegantă a acelor reuniuni. Otata îmi aprinsese fantezia şi cu un cadou special, o hermină cu ochişori de sticlă pe care o purtam cu multă mândrie, aşa cum Omama şi mama îşi purtau vulpile. O mai am şi astăzi, s-a păstrat bine. Văzusem în poze herminele prinţeselor din poveşti, le spuneam tuturor: Uite ce mi-a adus Otata din Belgia!

- Un dar încântător pentru o fetiţă mică, îndrăgostită de prinţese!
- Toate darurile de la bunicul meu mă încântau, să ştiţi. Iar Prinţesa de Merode, vizitată de Otata la reşedinţa ei, era pentru mine personaj de vis. Am şi o adresă a prinţesei, de pe plicul venit din Bruxelles, 213, Avenue Louise. Din acestea toate au rămas doar cuvintele ei de preţuire scrise pe spatele fotografiei lucrării lui Emil Becker, Sarcofagul Românilor de la Liège, şi semnate Princesse de Merode. Această mărturie o păstrez cu pioşenie şi cu părerea de rău că cerneala a fost decolorată de timpul trecut de atunci, peste 60 de ani. Cred că adresa din Avenue Louise nu este a reşedinţei Merode, ci a Comitetului pentru Mémorial Interallié, pentru că am găsit-o şi în dreptul numelui baronului Trostenberg, Secretar General al Comitetului, pe o notă unde se află şi numele arhitectului Joseph Smolderen, cu adresa lui din Bruxelles, 37, Rue Washington. Dar să mă întorc la relatările bunicului despre călătoriile lui prin lume. Îmi descria în amănunt hotelurile la care trăgea. Nu erau aşa cum sunt în ziua de astăzi, cu patru stele, cu cinci stele. Nu luxul conta în primul rând pentru bunicul. El alegea hoteluri cu tradiţie, unde poposiseră în timp mari personalităţi ale lumii. Numai acolo se ducea. Şi era un prilej să-mi povestească despre un scriitor sau un artist sau despre un om politic. Îmi descria diferite detalii de arhitectură, de ornamente, simplu, ca pentru mine. Îmi dădea amănunte pitoreşti. Îşi amintea, de exemplu, că la Londra, la intrarea unui hotel cu o veche tradiţie, oaspeţii erau întâmpinaţi de un portar-halebardier în costum de epocă. Pentru mine, detaliile acestea erau încântătoare, îmi plăcea grozav să-l ascult, eram extaziată. Îmi plăcea şi când îmi descria bagajele lor, numeroase geamantane, cufere, cutii pentru pălării, precum şi nelipsita pungă cu cocoşei de aur, pentru cheltuielile de drum. Acestea erau temele poveştilor lui pe când mai eram încă un copil mic. Până pe la începutul anilor '40. Mai târziu, în adolescenţă, a început să-mi vorbească mai mult despre familie, despre numeroşii Beckeri pictori, gravori şi chiar sculptori, despre cei pasionaţi de istoria artei sau de istoria religiei, autori ai unor studii importante, despre pasiunile lor de colecţionari, de numismaţi. Însă timpurile se schimbaseră. Bunicul povestea cu grijă, cu reţinere, dar convins că trebuie să îmi cunosc înaintaşii.

- Eraţi singurul copil din familie?
- Eram prima nepoată. Dintre fraţii mamei, numai Willy a avut copii, mai târziu, doi băieţi. Emil, nu. Otata, v-am spus, era foarte ocupat, dar când avea o clipă liberă, seara, fiind acolo, sub ochii mei, îl căutam şi mai urma o poveste...

- Aşa se desfăşurau serile în strada Bateriilor. Am mai scris, doamnă Becker, despre acest cartier dispărut, despre o casă aflată pe strada Bateriilor 28, la colţul cu Intrarea Iuliu Roşca, despre o alta, de la numărul 26... Case ale familiei scriitorului Petre Dulfu. Nora sa, doamna Eftimia Dulfu, mi-a evocat casele şi cartierul. Mă bucur să revin pe această stradă cu desăvârşire ştearsă de pe faţa pământului, pentru a evoca o mare personalitate a artei româneşti, pe sculptorul Emil Wilhelm Becker, pentru a pomeni şi strada, ca pe cineva foarte drag şi pierdut...
- Pe strada Bateriilor 28, da, puţin mai sus, mai spre începutul străzii. Nu am cunoscut familia Dulfu direct, dar, bineînţeles, auzisem de ei. În strada Bateriilor, acolo m-am născut, în casa din strada Bateriilor 50. Şi mama mea, Elsa Otilia, se născuse acolo, şi fiul meu, Şerban, la fel. Vă pot spune că de copil eram foarte mândră de casa mea şi conştientă de originalitatea şi de frumuseţea ei. Cu tot ce s-a mai construit de-a lungul anilor, cu adăugirile făcute de Otata, ajunsese să aibă vreo douăzeci de camere. Fiecare cu rostul şi personalitatea ei. La început, Otata, Omama şi părinţii mei au locuit în aceeaşi casă, cea cu foişorul dinspre stradă, de Otata făcut, apoi, prin 1940, Otata şi-a amenajat în spate, în fundul curţii, un apartament pentru el şi Omama, dar sigur folosea în continuare biroul lui obişnuit, din care intra în ateliere, şi toate camerele de jos. Holul, saloanele, sufrageria, sera erau locurile unde se întâlnea toată familia. Nu exagerez dacă vă spun că avea ceva de castel medieval casa noastră. Sufrageria era mobilată în stil muntenesc. Fumoarul, în stil moldovenesc. Aveam două nişe cu arme vechi, iatagane, pistoale cu cremene, teci de pumnale. Piese din costumele naţionale, etalate pe câte un perete, printre covoare româneşti, lucrate de mână, la război, cu motive tradiţionale, puse prin toată casa, pe divane, pe pereţi şi pe podele. Scaune cioplite cu motive populare şi jilţuri la fel. Arcade susţinute de coloane sculptate, între camere, tavanele, fiecare cu meşteşugul lui, unele cu grinzi cioplite, altele, cum era cel din biroul bunicului, cu arcade în ogivă... Fiecare tavan arăta altfel, unele, sus, la etaj, albe şi netede, altele, cele de jos, adevărate dantelării de stucatură. În hol erau nişte modele superbe. Nu a putut fi demontat tavanul acela, s-a sfărâmat. La fel, tavanul din salon, o dantelă de stucatură, o splendoare, nu s-a putut desface nimic... S-a sfărâmat cu totul. Tavanul sufrageriei, cu bârne din stucatură, a fost salvat, cumva l-am desfăcut piesă cu piesă şi se află în garaj, aşezat cu grijă.

- Bârnele nu erau din stejar?
- Din ghips. Dar imitau stejarul, erau vopsite în culoarea lemnului de stejar. Şi lămpile erau o risipă de fantezie. Din cristal, din metal, din stucatură, Art Nouveau, Art Déco, clasice, după anii în care fuseseră confecţionate. Holul era luminat de un frumos candelabru bisericesc vechi, din alamă, cu şase braţe cu lumânări. Când era nevoie se aprindeau şi aplicele cu două braţe de la baza arcadei. Salonul cel mare era luminat de un candelabru delicat din cristal de Murano, prins în tavan în mijlocul rozetei, după moda vremii. Salonaşul beneficia de lumina unui alt candelabru vechi, bisericesc, mai mic, cu numai patru braţe, care aurea măsuţa rotundă cu furnir de trandafir, reflectându-se în oglinda de deasupra şemineului. Întreaga ambianţă era de factură clasică. Îmi plăcea că acolo ascultam noi muzică, fie imprimată pe discuri, fie interpretată la pian de muzicantele familiei. În 1906 casa avea instalaţie cu gaz aerian, lămpile erau prevăzute cu tuburi prin care erau alimentate. Erau aprinse seara cu chibriturile. Deasupra şemineului, Otata pusese Stema Ţării, ca pe un blazon al casei. La Buşteni mai păstrez o lampă de tavan din casa bunicilor, mică, decorată cu tuburi din sticlă, care fusese cu gaz aerian. Fiul meu i-a pus un bec, a adaptat-o, mă bucur mult seara când o văd aprinsă, chiar dacă cele mai multe tubuleţe s-au spart în cursul sutei lor de ani, şi mă gândesc cum arăta pe vremea lor... Când m-am născut eu toate lămpile erau electrice, dar mi se tot povestea. În copilărie mă impresiona mereu, deşi o priveam zi de zi, lampa din seră, un vultur mare cu aripile desfăcute în zbor. Ducea în cioc două ramuri şi acolo erau montate becurile. În casa aceea şi-a gândit şi şi-a făurit întreaga operă Otata, acolo şi-a avut faimosul lui atelier, mai exact atelierele, pentru că în timp au fost mai multe în curtea noastră. Eu am apucat, de fapt, unul singur dintre cele trei-patru pe care le-a avut, unele aflate chiar lângă biroul lui. Se intra, direct din biroul lui, în primul atelier, o încăpere foarte mare, urmată de alte trei, concepute de el, pentru că Otata avea şi studii de arhitectură.

- Era de iznoavă casa, cum se spune? Pe un teren neconstruit până atunci? Când îl cumpărase, de la cine?
- A fost aşa: în 1906, când Otata s-a căsătorit cu Omama, cu Maria Faust, ea a venit cu o casă de zestre şi cu teren, aici, pe Bateriilor, stradă care se întindea între Sfinţii Apostoli şi Cazărmii. La poalele dealului Arsenalului, îl vedeam bine din curtea noastră. Pe aceeaşi stradă locuia şi familia bunicii mele, familia sculptorului Faust.

- Familia Faust?
- Da, Omama este şi ea fiica unui sculptor. Sculptorul Josef Faust...

- Străbunicul dumneavoastră matern! Artist, aşadar, ca şi bunicul, ginerele lui.
- Am multe poveşti cu familia Faust. Se leagă direct de începuturile casei noastre. Facem o paranteză?

- De ce nu un mic capitol al lor, doamnă Becker?

Familia Faust

- Veneau din Lemberg, Polonia, azi Lvov şi Ucraina, dar erau de origine austrieci şi catolici, Carol şi Matilda Faust, muzicieni, ei sunt părinţii lui Josef. Stră-străbunicii mei. Grosspapa Josef era născut la Lemberg şi era primul lor fiu. Mulţi ani mai târziu au mai avut un băiat, Karl, Carol, arhitect cu studii în Germania, născut, căsătorit şi mort la Bucureşti. Karl Karl Faust, cum arată actul lui de naştere: născut la 19 aprilie 1877, în suburbia Sfântul Ştefan. Fiul lui Carol Faust, muzicant, de 39 de ani şi al Matildei, născută Saltzman, 31 de ani. Date puţine, dar cuprinzătoare. Ce mai ştiu despre acest frate al străbunicului meu matern: locuia pe Bulevardul Aviatorilor, fost Jianu, am fost cu părinţii la el acasă şi-mi amintesc că avea o casă mare, frumoasă, cu o instalaţie de termoficare foarte modernă pentru timpurile acelea, îşi regla el, cum voia, temperatura din locuinţă.

- L-am găsit pe Karl Faust în cartea de telefon din 1938: Carol Faust, Şos. Jianu 68, sectorul 2. Telefon 2 - 9504. Totul se păstrează undeva...
- Unchiul mare Carol a găzduit atunci un eveniment de familie, nunta uneia dintre nepoate, şi de aceea ne-am adunat cu toţii acolo. Eu eram prin clasa întâi, cam aşa... Karl Faust era cunoscut şi apreciat în România perioadei interbelice, a lucrat printre alţii, ca arhitect, la renovări, la Palatul Regal de pe Calea Victoriei.

- Aşadar amândoi fraţii Faust au construit pe malurile Dâmboviţei.
- Exact. Bunica mea, Maria Filomena, fiica lui Josef şi a Amaliei Faust, s-a născut la Bucureşti, la 4 iulie 1887, la ora 5 dimineaţa, în casa părinţilor săi, din strada Cerbului 8, din suburbia Mihai Vodă, fiica lui Josef Faust, teracotist, 26 ani, şi a Amaliei, 17 ani.

- Ce tânără era Amalia! Bunica dumneavoastră, Maria Filomela, s-a născut în acelaşi cartier în care se afla strada Bateriilor. Înseamnă că şi-a trăit întreaga viaţă în acelaşi cartier. Am citit undeva că iniţial strada Bateriilor fusese parte din strada Cazărmii, apoi a devenit de sine stătătoare. Toate au dispărut.
- Da, şi nimic nu mă poate consola pentru ce s-a pierdut acolo! Amalia, mama fetelor Faust, străbunica mea, născută Dobesch, venise pe lume tot la Bucureşti, dar părinţii ei, bunicii lui Omama, erau şi ei catolici născuţi la Viena, Josef şi Elisabeth Dobesch, născută Hamaro. Am dat prin arhive de actul de naştere al uneia dintre surorile Amaliei, Josepha Otilie, născută în 1877, septembrie 20, la casa părinţilor din suburbia Gorgani, strada Grădina cu Cai, nr. 20.

- Strada Grădina cu Cai purta acest nume şi în 1877?
- De aceea v-am amintit de această soră, despre care nu mai ştiu altceva, dar, legat de ea, am aflat adresa familiei Dobesch. De altfel, străbunica Amalia mai avea încă trei surori, tanti Lizi, căsătorită Hartel, tanti Finy, căsătorită Silvestri, cu fratele tatălui lui Constantin Silvestri, dirijorul, şi tanti Liny, pe care mi-o amintesc văduvă cu mulţi copii, venind joia la masă la Omama, nepoata ei de soră.

- Câte nume, câte legături de rudenie nebănuite!
- Soţii Josef şi Amalia Faust au avut patru copii, trei fete şi un băiat, i-au educat atent, i-au înzestrat frumos. Cele trei fete Faust, Maria, prima născută, Omama a mea, Wilhelmina, cea de a doua, şi Eugenia, mezina, au făcut pensionul, cântau la pian, vorbeau curent limbi străine, dar fuseseră pregătite sistematic şi pentru a şti să conducă o casă, vedeau cu rândul, câte o săptămână, de câte un sector din gospodăria părintească, una se ocupa de curăţenie, alta era de serviciu la bucătărie, a treia avea în grijă alte treburi prin casă. Prin rotaţie, se confruntau direct cu toate problemele unei gospodării, erau crescute foarte riguros şi toate trei au fost gospodine desăvârşite şi cu ştiinţa comportamentului în societate.

- Unchiul, arhitectul Carol Faust, era numai cu zece ani mai mare decât nepoata lui de frate, Maria.
- Exact! Dar erau legaţi între ei fraţii, în ciuda diferenţei mari de vârstă. Otata a lucrat la început cu socru-său, Josef Faust. Cu viitorul lui socru, pentru că probabil aşa a cunoscut- o pe Omama, pe Maria Faust, lucrând în atelierul tatălui ei, Atelierul Faust, de sculptură în ipsos şi ciment, situat pe strada Bateriilor, numărul 17. În alte locuri, am găsit numărul 25. Atelierul era la locuinţa proprie, cum a fost şi cu Emil Wilhelm Becker, după cum se obişnuia pe atunci, iar Josef Faust a fost şi el un sculptor decorator de succes. Mi s-a povestit...

- Cine, Otata sau Omama vă povestea despre Josef Faust?
- Amândoi. Bunica, despre familie, iar Otata, despre atelier, despre lucrările de decoraţiuni ale lui Josef Faust, de exemplu, la Palatul Prefecturii din Constanţa. Ei doi au făcut împreună ornamente pentru pavilionul românesc de la Expoziţia Universală Paris 1900 şi au lucrat şi la pavilioanele Expoziţiei Naţionale de la Bucureşti, din 1906, organizată pentru aniversarea celor 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I, când s-a amenajat Parcul Carol. Păstrăm fotografiile lor de atunci, în albumul cu lucrările lui Emil Wilhelm von Becker. Dantelării de piatră! Câteva dintre aceste imagini îi reprezintă pe amândoi, în atelier. Otata, în halatul lui alb, cu spatele la obiectiv, este pe schele, lucrând la un basorelief superb, o compoziţie dinamică, foarte complicată, cu zei în zbor şi cai în galop, iar Grosspapa, în costum de stradă, cu pălărie, îşi contemplă colaboratorul din prag. În ultimul plan, se poate vedea, aşezată pe un raft, macheta lucrării ce prinde viaţă sub mâinile lui Emil Becker.

- Socrul şi ginerele se cunoscuseră bine unul pe altul, muncind împreună, iar participarea la amenajarea expoziţiei din 1906 era o consacrare.
- A contat mult felul în care s-au cunoscut! Muncind împreună! Omama a primit ca dotă casa, cu terenul ei. Nu avea numărul 50 pe atunci... Dacă mai exista actul de dotă, aş fi putut să vă spun imediat ce număr avea în 1906. O să îl găsim prin alte însemnări. În ceea ce mă priveşte, eu am păstrat întotdeauna cu grijă actele... Dar viaţa îţi pune atâtea oprelişti...

- Am văzut de cum am intrat teancul de dosare cu acte şi fotografii, foarte impozant, aşteptând pe masă.
- Şi nu sunt decât o parte, foarte multe documente s-au pierdut sau au fost distruse...

- Am venit pregătită cu fişele statuii Avântul Ţării, prezentată în cartea despre statuile şi fântânile Bucureştilor. Datele scoase din lista cu Abonaţii la Reţeaua Telefonică pe 1915 răspund la întrebare: Becker, Emil Wilhelm, Atelier de sculptură decorativă, Str. Bateriilor 56, telefon 23/74.
- Da, acesta era numărul casei la început, 56! Mi-am însemnat nişte detalii care figurau pe acel act de zestre pierdut, reconstituindu-l, parţial, după alte acte, peste care am dat răscolind arhivele. Omama primeşte dotă acest imobil, cumpărat de tatăl ei odată cu terenul, încă din 1887, anul în care s-a născut ea. Cetăţeanul de la care a cumpărat Grosspapa Faust casa şi terenul le cumpărase la rândul lui, cu ani înainte, de la Biserica Albă Postăvari, fuseseră proprietatea bisericii şi actele acelea erau scrise cu litere chirilice. Grosspapa le-a cumpărat cu scopul de a i le da de zestre primei născute. Totul, teren şi imobil, la preţul de 20.000 de lei. La care se adăuga trusoul, compus din îmbrăcăminte şi lingerie, plus mobilierul, 3.000 de lei. Mi s-a părut ceva deosebit faptul că, în acest act, mirele şi mireasa îşi declarau în scris mulţumirea faţă de părinţi pentru dotă. Otata nu primise avere de la tatăl său, August Becker, având înaintea lui o soră, Amalia Augusta, care se căsătorise, dar socrul, Josef Faust, cunoscând valoarea talentului şi ambiţia în ceea ce face a viitorului ginere, a apreciat că fata lui va avea alături de acesta o viaţă fericită.

- Şi nu s-a înşelat!
- A avut o mare încredere în el şi, mai mult, Josef Faust l-a trimis să studieze la facultate, la München.

- V-au povestit vreodată bunicii cum s-au întâlnit ei, cum s-au cunoscut?
- Probabil s-au cunoscut în casa părintească a bunicii, unde Otata lucra alături de tatăl ei, dar se vedeau în cercurile germane, unde se organizau felurite activităţi, lecţii de gimnastică, de dans, de cor, la Liedertafel, unde au mers cu toţi tinerii din familie până târziu. Acolo s-au apropiat. Nu mi-au povestit, dar presupun. Omama avea un caiet frumos de amintiri, cu coperţi groase, de culoarea fildeşului, desenat cu muguri de mesteacăn, pe care scria, cu litere ca de dantelă, Poesie. Şi cu nişte frumoase flori albastre, stilizate. Un caiet de la 1900! Aşa sunt datate rândurile scrise de prietenele ei, Elise Schara, Rosa Feldstein, Eugenie Bondy, Anna Vanina, Aurora, în franţuzeşte, în româneşte, în germană, la 1900, la 1902, la 1904.

- Numai domnişoare de la 1900?
- Apare şi un tânăr, Metzner Willy, despre el mi-a spus Omama odată că era unul dintre pretendenţii refuzaţi. Şi, fireşte, Otata. Vă daţi seama că dintre toate catrenele şi desenele, cel mai interesant mi s-a părut şi este, cu adevărat, mesajul lui Otata, care i-a desenat domnişoarei Maria Faust un personaj de basm romantic german, un pitic miner, ieşit pe jumătate dintr-o grotă, cu felinăraş şi un fel de daltă în mâini, uneltele muncii lui, zâmbind fericit, şi i-a caligrafiat spre prietenească amintire o strofă dintr-o poezie: O ringe nicht nach eitlen Kränzen/ Zu oft sind sie des Zufalls Spiel;/ Nein, still zu schaffen nicht zu glänzen/ Sei Seines Lebens schönstes Ziel./ Zur freund, Erinnerungen E.W. Becker. E un citat din poetul german din secolul XVIII, Friedrich Wilhelm Gotter.

- Era poate şi filosofia de viaţă a sculptorului Becker. Nu te lupta pentru coroane vanitoase,/ Sunt prea adesea jocuri de noroc,/ Nu, ţelul nobil al trudei tale/ Să fie liniştea, nu strălucirea. Iată cele patru versuri, într-o traducere sumară. Mulţumirea sufletească era ţelul vieţii tânărului artist.
- Vedeţi, doamnă Dimitriu? Nu dulcegăriile obişnuite în asemenea caiete de amintiri a scris el acolo, ci principii de viaţă, gânduri profunde, de prieten sincer. Bunicul preţuia liniştea sufletească, dar prin munca lui a şi strălucit!

- Citea poezie?
- Citea, citea, am şi acum în biblioteca de la Buşteni cărţile autorilor lui preferaţi, Lessing, Goethe şi Schiller! Cununia bunicilor a fost oficiată la Biserica Evanghelică din Bucureşti. Mirii şi nuntaşii au sosit în cupeuri trase de cai albi, domnii în fracuri şi cu jobene, doamnele în complicate rochii lungi, cu multe podoabe şi pălării cu pene. Tot ce era mai elegant în anul căsătoriei lor, 1906. Am găsit datele din actul de căsătorie de la biserică, era la 25 iunie/8 iulie, preotul se numea E. Heitz. Naşi de cununie: Rudolf Pauly cu Alexandrine (n. Obrescovisch) şi Michael Hartel cu Elisabeta (n. Dobesch), mătuşa dinspre mamă a miresei. Despre Alexandrine Pauly vreau să vă povestesc ceva: eu am apucat-o pe naşa bunicilor. Era o femeie frumoasă, cochetă, mereu perfect coafată, mereu elegantă, purtând tot timpul bijuterii scumpe. Când naşul Rudolf Pauly, om cunoscut ca foarte bogat, a murit, doamna Pauly s-a trezit cu portăreii în casă. A luat de îndată toate bijuteriile şi le-a ascuns în sicriul bărbatului ei!

Vânători-culegători

Maria Manolescu
Vânători-culegători
Editura Polirom, 2019



*****
Intro

Maria Manolescu (n. 1980) a publicat romanele Halterofilul din Vitan (Polirom, 2006) şi Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift (Cartea Românească, 2010). A absolvit masteratul de scriere dramatică la UNATC, a câştigat a treia ediţie a Concursului de Dramaturgie dramAcum şi a participat la Rezidenţa de Dramaturgie de la Royal Court Theatre. Cele mai cunoscute piese ale sale sunt With a Little Help from My Friends, Sado-Maso Blues Bar şi Ca pe tine însuţi. În 2017 i s-a montat la Fabrica de Pensule Cluj piesa Sclavi, despre sclavia modernă (regia Theodor-Cristian Popescu), iar în 2018 a participat la programul Drama 5 al Reactor de Creaţie şi Experiment Cluj, scriind Micul nostru centenar (regizată de Dragoş Muşoiu), o piesă despre cum aniversarea de 100 de ani a unei străbunici din România e umbrită de disputele pe teme politice din sânul familiei. În prezent, Maria locuieşte în Bucureşti împreună cu soţul ei şi fiul lor de 5 ani.

La Editura LiterNet Mariei Manolescu i-au apărut piesele Ca pe tine însuţi (care se poate descărca gratuit aici) şi Micul nostru centenar (într-un volum colectiv care se poate descărca aici).

*

"Petra vrea să fie scriitoare, Petrei i-e frică să fie mamă. Pentru o protagonistă feminină în literatura română, Petra e deosebit de antipatică. O închipuită. Dar literatura română a zilelor noastre are tot mai multe scriitoare gata să dărâme, cu scrisul lor, mitul maternităţii ca binecuvântare, ceas magic şi predestinare. Niciuna dintre mamele cărţii de faţă (tinere sau bătrâne) nu e, filtrată prin ochii «răi» ai Petrei, o sfântă, fiindcă lumea (a noastră) pe care o descrie Maria Manolescu e o lume a bărbaţilor, doriţi, răsfăţaţi, idealizaţi în varianta lor eroică şi inaccesibilă de cuceritori. Pentru că ne plac vânătorii, nu culegătorii, luptele scurte, nu cultivatul cu răbdare. Din fericire, Maria Manolescu are simţul umorului şi al grotescului, iar Petra supravieţuieşte scriitoriceşte propriilor închipuiri.

Petra, această voce care se povesteşte la persoana a III-a în romanul Mariei Manolescu, scrie piese de teatru, cu titluri care se tot schimbă, şi e fascinată de teatru, pe cale de moştenire de familie şi din dor de tatăl-actor dispărut. În textele inserate în roman e vorba şi despre teatrul politic care-salvează-lumea (not) şi mai ales despre specialitatea semideclarată a romancierei, relaţiile de iubire şi de cuplu (acum, şi la maturitate). Dacă n-o cunoaşteţi pe Maria Manolescu dramaturga, Vânători-culegători e introducerea ideală, într-o confruntare prietenească la grătar stă o viaţă-ntreagă de visuri ratate." (Iulia Popovici)

Fragment

Sosiseră de o oră la mare şi era deja a patra oară când trebuia să meargă la baie. Îi respinse apelul trogloditei de maică-sa, îi oferi zâmbetul ei de victimă Ilenei, care fuma mulţumită după ce-i expusese o teorie metafizică despre infecţia urinară, şi porni desculţă spre şirul toaletelor, încercând să-şi potrivească paşii pe vocea lui Janis Joplin. Summertime, time, time. De obicei îi plăcea să facă drumul de la terasă la toalete în Micul Golf - era un prilej să verifice cine-a mai venit şi cine se uită la ea, să scaneze haine şi forme, să judece relaţii, să le zâmbească fals copiilor şi sincer căţeilor, să se încarce de râsetele, muzica, clinchetele tacâmurilor şi bucuria oamenilor de aici. Your daddy's rich/ And your ma is so good-looking, baby. Fumul de ţigară care se ridica de la aproape toate mesele - nu mai erau multe alte locuri unde să se întâmple asta - crea efectul perfect pentru trecerea ei. Aici avea un mers liber, în ritmul căruia îşi simţea tot corpul, cum rareori i se întâmpla acasă. Întâlnea briza cu fiecare parte din ea, îşi simţea părul plesnindu-i obrajii, iar asta n-o enerva, cum o făcea de obicei orice urmă de voinţă liberă, de atitudine din partea părului ei. Dimpotrivă, aici moştenirea ei de la bunica - firul lung, drept, subţire şi moale, negru bătând înspre albastru - o făcea să se simtă cum se simţise probabil Marilyn Monroe cu fusta ridicată de curentul de aer. Sub-fusta-lui-Marilyn era sub-părul-ei, creierul era cel mai erotic organ al ei, aşa-i spusese odată Vlad şi ea se bucurase atunci. Părea cel mai mare compliment posibil. Acum nu mai era atât de sigură.

Ajunsese deja la jumătatea drumului, în dreptul unei mese unde beau bere şi râdeau gros trei liceeni cu tricouri cu Nirvana, Metallica şi o formaţie românească pe care n-o ştia, ceva cu lupul dacic înghiţindu-şi coada în chip de Uroboros, şi le adresă un zâmbet generos, cu tot cu ochi, cu tot gândul, un zâmbet prin care voia să le spună că şi ea a fost aşa, că ea chiar a prins, pe când avea 10 ani, sinuciderea lui Cobain. Ba chiar a plănuit să se sinucidă împreună cu Sergiu cel musculos, cu Marius cel cu urechile rămase mici de la casca de scrimă şi cu Radu cel prea slab şi prea frumos, sperând că-l vor întâlni pe dragul de Kurt la unplugged-ul din Nirvana Mare, dar n-au reuşit să găsească suficiente pastile la părinţii lor şi-au scris un pact cum c-o s-o facă la 27 de ani, ca toţi ceilalţi din Clubul 27, şi se vor aştepta unii pe alţii în Nirvana Mare. Le plăcea mult sintagma asta pe atunci, ea o spusese prima şi o preluase toată gaşca din spatele blocului, cu toate că Petra era cea mai mică dintre ei. Prinsese şi pentru că era perioada de glorie a revistei România Mare, pe care mulţi dintre bunicii lor o citeau cu aviditate. Deşi nu acesta fusese primul ei succes de public. Pe la 7 ani începuse să inventeze poveşti de groază, cum era cea cu o vecină a mătuşii de la ţară căreia-i apăruse dracul pe înserate la fântână, de fapt capul dracului ieşise chiar din găleata cu apă şi femeia murise pe loc. Niciun copil n-o întrebase pe nepoata povestitoare de unde se ştia că era vorba de dracul, de vreme ce femeia era deja moartă când au găsit-o. Faptul că reuşise să fie mai şmecheră decât ei o făcuse să se simtă bine, să încerce cu mai mult curaj, să-şi adune forţele, dacă nu chiar s-o pregătească să devină un profesionist inteligent şi pervers al Epocii Fake News (cu vocea lui Vlad). Mai târziu, puştanii care aveau video player o chemau când împrumutau ceva nou ca să aibă cine să le povestească şi să le repovestească filmele după ce returnau casetele. Era memoria lor, povestitoarea, adevărata voce din spatele Sorei 13, toţi adulţii erau siguri c-o să ajungă o mare scriitoare, poate şi pentru că era orfană, poate că se gândeau la Virginia Woolf sau poate voiau s-o consoleze cumva, oricum. One of these mornings/ You're gonna rise, rise up singing. Dar uite că nu ajunsese mare scriitoare, era mare doar pentru cei trei liceeni cărora le zâmbise şi le adresase degeaba gândurile ei. Era bătrână, trăia în altă dimensiune, probabil că pentru ei ea începea deja să fie o troglodită, cum era maică-sa pentru ea, deşi poate că încă nu pe partea politică. Sau poate, cine ştie, poate puştii ăştia erau marxişti, din ce în ce mai mulţi începeau să fie, deşi apăreau şi mai mulţi ortodocşi habotnici. Nisipul de sub tălpi i se păru deodată foarte rece. De fapt era ud. Oare puştii vărsaseră berea sau făcuseră pipi pe ei? Sau - cu vocea lui Vlad - poate le cursese ciorbiţa din gură? Armate de marxişti prea tineri, cu coşuri, dar cu balele şi ciorbiţa curgându-le din gură ca unor bătrâni neputincioşi - ăsta era un viitor posibil. Poate cel mai bun. Un junghi o săgetă "acolo jos", cum ar fi zis mama ei sau bunica lui Vlad, şi-şi aduse aminte că nu putea intra desculţă la baie, pe gresia rece şi murdară, aşa că se întoarse să-şi ia sandalele.

Călcă pe muchia unui capac de sticlă de bere şi-şi aminti de miştourile colegilor de la agenţie că vine "în groapa de gunoi de la 2 Mai". Poate, le răspunsese ea cu cuvintele lui Vlad, dar pişatul nostru e dus de curenţi la voi în Vamă, şi nu invers. "Pişat" sunase rău în gura ei, colegii se uitaseră contrariaţi şi Petra ajunsese acasă furioasă pe Vlad, aşa cum i se întâmpla din ce în ce mai des în ultima vreme. Honey, n-n-nothing's going to harm ya.

În orice altă zi ar fi fost recunoscătoare pentru ocazia de a reface drumul masă-toaletă, de a verifica cine se bucură de întoarcerea ei neaşteptată, cine-i ţine privirea. Realiză acum, când tocmai pierdea sentimentul acesta, că terasa din Micul Golf fusese pentru ea un catwalk. Locul unde s-a simţit mai frumoasă şi mai feminină decât oriunde altundeva. Aici avea mereu înălţimea ideală, silueta ei se potrivea mereu perfect între şirurile de mese, iar oglinda de la chiuvetă îi dădea mereu cu câţiva ani mai puţin. Cea mai generoasă oglindă în care s-a privit vreodată. Era ceva în aerul locului. În energia lui, cum ar fi spus Ileana. Dar acum, pe neaşteptate, nu se mai simţea frumoasă nici măcar aici. Acum catwalk-ul era plin de mucuri de ţigară şi de capace de bere şi de nisip ud. Sigur, mucuri şi capace au fost mereu, dar parcă de la o vreme toate locurile erau mai murdare, oamenii mai duşmănoşi şi mai nervoşi, traficul mai agresiv. De când veniseră la putere tătucii aleşi de troglodita de maică-sa, de trogloditul de taică-su lui Vlad şi de troglodita de bunică-sa, până şi securistul pensionar din bloc devenise mai otrăvit, mai pe faţă, cu glumiţe de genul "mai bine aveţi grijă, nu-mi spuneţi unde mergeţi" şi aluzii că "iarba-i mai deasă aici, în centru, nu?", care, venite de la un bătrân cocârjat de aproape 90 de ani, păruseră stranii la început. Se gândise chiar că omul e senil, până când o vecină cu copil mic în marsupiu a oprit-o la semafor şi i-a spus în şoaptă, deşi nu mai era nimeni prin preajmă - toţi trecuseră pe roşu -, că moşul securist a simţit miros de iarbă de la apartamentul lor şi acum îi pândeşte să-i reclame la poliţie, i s-a lăudat ei în parc, unde vecina ieşea cu copilul şi el cu câinele. Omul era mare iubitor de animale.

Şi mai erau şi alte semne de agresivitate. Bunica lui Vlad, care nu mai făcuse politică de ani buni, începuse să fie mai vocală, la fel şi prietenele ei. Vocile pe care le auzea seara din televizoarele vecinilor erau isterice, otrăvite. Oraşul era mai murdar - văzuse cu ochii ei oameni în toată firea care-şi ştergeau cu mâna mucii lichizi şi apoi puneau mâna pe bară în tramvai. Lumea vorbea mai neîngrijit, se îmbrăca mai urât, culorile erau mai şterse, totul mirosea a frică şi-a nerăbdare, iar la agenţie oamenii serioşi şi responsabili păreau îngrijoraţi de tot felul de măsuri şi de legi pe care ea nu le înţelegea foarte bine. La fel şi la bere, se vorbea tot mai des despre politică şi legislaţie, despre proiecte de legi, despre impozite şi cifre care-o speriau de două ori: în primul rând pentru că era clar că se întâmplă lucruri rele şi în al doilea rând pentru că îi era clar că ea pierduse trenul acesta, era prea bătrână sau prea ignorantă ca să înţeleagă şi să se pregătească pentru ceea ce simţea, din neliniştea adulţilor din jurul ei, că va urma. Tot ce înţelegea, tot ce i-ar fi putut spune articulat şi treaz şi inteligent unui străin care-ar fi întrebat-o cum merg lucrurile în ţara ei era că în realitatea ei călduţă apăruseră nişte găuri mari, la fel ca acelea din şosele şi de pe trotuare. Găuri prin care se scurgeau bani şi şanse, sau găuri înfundate, devenite bălţi pline de gunoi şi apă maronie, cu rahat de câine dizolvat. România se-ntorsese în anii '90.

Până şi în Micul Golf începuseră să vină textiliştii, şi ei mai agresivi, mai vulgari, gata să ocupe golful cu copiii lor Disney răzgâiaţi şi gălăgioşi, gata să acopere plaja cu un covor de coji de seminţe îmbălsămate în saliva din care bolboroseau sunete disonante, ciuntite şi negândite. Vibe-ul locului se răcise. Simţea, ca atunci când s-a lăsat de mult frigul şi tu nu-ţi dai seama decât când ai răcit deja şi tremuri, că peste întreaga ţară se lăsase ceva ca o umbră rece şi întunecată.

I se părea că toţi se uită la craterele lăsate de acnee pe faţa ei, că cineva râde de mersul ei cocoşat, acelaşi mers de adolescentă prea înaltă, ruşinată de sânii abia mijiţi, care-o purta de douăzeci de ani în atâtea locuri neplăcute, în afară de 2 Mai. Catwalk - singura pisică văzută aici îi tăiase calea la venire cu un mers greoi. Era prea grasă, avea blana plină de nisip, privirea lipsită de viaţă şi strălucire, ca ochii peştilor pe care-şi dăduse mândria.

Fiecare pas venea cu un nou junghi şi se gândi că probabil cam aşa se simţise Mica Sirenă mergând pe plajă spre prinţ, deşi durerea din tălpi sigur era mai uşor de suportat decât cea din "inima feminităţii ei", cum spusese Ileana. Nu creierul, ci sub-fusta. "Acolo jos."

În plus, Mica Sirenă făcea un sacrificiu din dragoste. Durerea sirenei însemna ceva fertil, pământul din care iubirea îşi lua seva. Pe când în cazul Petrei durerea era pentru iubire mai degrabă mormânt decât brazdă. Se crispă - nu-şi dădea seama exact dacă de durere sau de gustul rânced al imaginii pe care şi-o notase în minte. Pământ brazdă/Pământ mormânt. Ce treabă mai avea ea, ce treabă mai avem noi toţi cu brazdele? Cine-i cultivase, cine-i însămânţase în minte aceste imagini? Şi de ce nu era niciodată sigură pe gândurile, pe imaginile, pe ideile ei? Şi ce-ar fi trebuit să facă ca să fie mai sigură?

Se apropie spunându-i Ilenei:
- Desculţă la toaletele publice - o idee bună este nu.

Replica era menită să invoce o jumătate de oră plină de veselie de pe drumul spre mare, când vorbiseră toţi patru ca Yoda, inspiraţi de figurinele Star Wars de la Mega Image. Dar acum nu era sigură că-i reuşise poanta. Vocea îi sunase dogit şi şovăielnic, o voce care se subţia spre final ca dacicul Uroboros de pe tricoul puştiului, o ciudată fiinţă de sunet şi sens înghiţindu-se pe sine de ruşine. Se urî pentru asta, apoi îşi duse dramatic mâna la burtă ca s-o convingă pe cealaltă că o durea. Voia să sugereze că s-a chinuit să glumească doar ca s-o menajeze pe Ileana de durerea ei. Dar amândouă ştiau că asistaseră la primul semn de slăbiciune. Semnul pe care-l aşteaptă oricare două femei atunci când se-ntâlnesc. Semnul decisiv.
- Tu eşti regina, spusese de fapt Petra.

Ileana se aplecă zâmbind, îi culese sandalele tocite de sub masă (se ataşa de lucruri, se agăţa de ele până le tocea) şi i le băgă cu gesturi delicate în picioare. O suverană care, atingând o singură dată, la momentul potrivit, picioarele servitoarei, devine temută şi respectată, intangibilă pentru tot restul domniei sale.

Cu energia scursă, ca şi cum cineva i-ar fi scos dopul, Petra se îndreptă din nou spre toalete, de data aceasta pe drumul mai scurt, dinspre mare, unde era expusă privitorilor de la un singur şir de mese. Numai că acum era o pradă uşoară pentru cei din golf, iar Vlad şi Mugur, care puneau corturile în soare pe plaja deja neîncăpătoare sâmbătă la prânz, îi făcură cu mâna şi Vlad îi strigă ceva. Probabil voiau bere, dar ea nu se simţea bine, nu era în stare să se întoarcă, să le zâmbească prietenilor de la bar, să ceară, să primească, să coboare panta, să se strecoare printre corturi, pe nisipul încins şi să schimbe cuvinte inutile cu băieţii. Iar vederea corturilor o înfurie, aşa că îşi continuă drumul fără să-i bage în seamă, ca şi cum ar fi fost doi dintre constructorii burtoşi care fluierau după ea pe stradă în drum spre job. Era o mică victorie, un prim pas în a spune "nu", una dintre principalele ei probleme, cum reieşise la unul din testele de la HR.

Intră în ultima cabină de toaletă, trase zăvorul, silabisi conştiincioasă pentru a patra oară anunţul cu virgulă între subiect şi predicat care-o invita să păstreze curăţenia, îşi ridică fusta, îşi dădu jos chiloţii, se flexă în poziţia umilitoare la care erau obligate femeile în toaletele străine, de Gânditor-încremenit-în-timpul-aşezării, şi aşteptă durerea.

Dacă bărbaţii ar fi fost obligaţi să îndure poziţia asta ca să evite atingerea unui colac murdar, probabil s-ar fi găsit de mult o soluţie. Un bărbat ar fi găsit-o - cu vocea lui Vlad. Dar era una din poverile femeilor şi va rămâne aşa până la sfârşitul veacurilor, la fel ca toate celelalte poveri ale femeilor. Discriminarea. Violenţa. Fertilitatea.

Gânditorul, celebru pentru un gând pe care nu-l aflase nimeni, stătea confortabil pe scăunel. În timp ce femeia lui - şi puţini ştiau că Gânditorul are o femeie, făcuse un sondaj ad-hoc la birou, pentru o campanie -, femeia lui şedea pe jos, răcind la ovare, încercând să fie decentă şi elegantă, cu un genunchi puţin ridicat, deşi era prea grasă ca să facă asta cu uşurinţă. Totuşi, privea liniştită în zare. Ea nu gândea, ea pur şi simplu aştepta. Aştepta ca el să termine de gândit? Nu. Petra începuse de ceva vreme să bănuiască ce aştepta femeia Gânditorului. Aştepta un alt bărbat.

Durerea începea să vină. Petra simţi câteva picături de foc smulgându-se din ea, dar nu curse nimic. Gemu involuntar şi încercă să-şi concentreze atenţia pe altceva. Nisipul de pe jos, îmbibat de apă şi de gâze moarte cu picioare lungi, ca nişte flori negre emaciate, se aşeza în forme pline de înţelesuri. Ca zaţul în care ghicea cu atâta pasiune maică-sa. De patru ori venise la baie în ultima oră, de fiecare dată în aceeaşi cabină, şi toate formele se schimbaseră, mai puţin una, e drept că dintr-un colţ inaccesibil tălpilor: un semiprofil de bărbat cu barbă, având deasupra o dungă subţire, arcuită, care aducea cu o aură. Oare ce-ar fi spus mama ei dac-ar fi văzut asta în cafea? Probabil c-ar fi făcut o glumă otrăvită despre cel pe care nu-l invoca decât foarte rar şi de fiecare dată numai prin glume otrăvite. "Sfânt şi demon, asta am fost tac-tu şi cu mine", îi spunea de când era mică. "Ai rămas cam devreme numai cu demonul, dar asta nu înseamnă că trebuie s-o faci tu pe sfânta." Da, troglodita de maică-sa o mirosise dintotdeauna.

Se şterse de nimic. Ileana îi explicase că nu e întâmplător locul în care-o doare, că există o cauză metafizică. La fel ca în cazul oricărei afecţiuni sau al oricărui accident, o asigurase. Îi spusese, imediat ce băieţii lor plecaseră să ridice corturile, că trupul ei încearcă să-l oprească pe Vlad să ajungă la ea, blocându-şi feminitatea. Petra îşi imagină feminitatea ca pe-o cabină de veceu cu uşa înţepenită. Mişcă puţin zăvorul, să fie sigură că se poate deschide, şi, în timp ce-şi aranja rochia şi încerca să-şi recompună faţa schimonosită de durere, avu o revelaţie: infecţia era de fapt un atavism. Animalul din ea încerca să-şi marcheze teritoriul, pentru că nu se simţea în siguranţă. Pentru că n-avea niciun chef să stea la cort. Pentru că ar fi vrut şi ar fi meritat, după atâta muncă, să se odihnească într-o cameră curată, să aibă suficient loc să-şi tragă o rochie pe cap, să aibă parte de o baie adevărată, fără insecte moarte, mirosuri şi icoane de nisip pe jos, şi de un duş of One's Own. Dar Vlad insistase, iar ea, ca de obicei, nu avusese puterea să-l confrunte. Aşa că acum animalul din ea se uşura foarte des sau cel puţin încerca s-o facă, iar femeia din ea se îngreuna - rămânea grea, uite că totuşi - de resentimente.

O poveste despre viitor, libertate, iubire şi Big Pharma - Autonom

Annalee Newitz
Autonom
Editura Nemira, 2019
Traducere din limba engleză de Mihai Iordache

Citiţi un fragment din această carte.

*****
O poveste despre viitor, libertate, iubire şi Big Pharma

O să spun din start că Armada, proiectul editorial lansat de editura Nemira la sfârşitul anului 2018, tinde să devină unul dintre favoritele mele. Selectând cu atenţie şi competenţă titluri de SF, fantasy şi thriller, Armada continuă să facă ceea ce face Nemira excelent de atâţia ani: să păstreze cititorul pasionat de aceste genuri conectat la cele mai interesante şi controversate apariţii editoriale de pe piaţa internaţională. Ultimul titlu care mi-a căzut în mână a fost Autonom al scriitoarei americane Annalee Newitz. Pentru mine un nume nou, Annalee Newitz este pentru mulţi o jurnalistă cunoscută, posesoare a unui doctorat obţinut la Berkeley şi a unui blog intitulat io9, unul dintre cele mai citite bloguri de science-fiction din lume.

Autonom s-a dovedit a fi genul de carte care fie îţi place şi te prinde, fie te enervează şi o arunci cât acolo. Cert este că în ea uitate sunt legile roboticii ale lui Asimov, corectitudinea politică şi optimismul faţă de viitorul speciei umane. Cartea ne aruncă într-un viitor sumbru, undeva în jurul anilor 2144, într-un timp în care omenirea încearcă să îşi revină după un cataclism care a schimbat faţa Pământului pentru totdeauna. Nu mai există ţări aşa cum le ştim, ci doar francize. Big Pharma controlează lumea asigurând la preţuri de multe ori exorbitante medicamentele necesare combaterii bolilor declanşate de virusuri şi bacterii periculoase. Cei care nu îşi pot permite variante originale ale medicamentelor apelează la piraţi care produc şi distribuie la preţuri mult mai mici copii ale acestora. Unul dintre aceşti piraţi este Jack, adică Judith Chen, fostă speranţă a cercetării medicale. La eliberarea din închisoarea în care ajunsese ca urmare a unor activităţi cu tentă revoluţionară, devine pirat considerând că oricine are dreptul la tratament şi medicamente ieftine, indiferent de situaţia materială sau poziţia socială. Să nu vă imaginaţi, însă, că oamenii epocii sunt dispuşi să dea bani doar pe leacuri pentru diverse boli. Unul dintre cele mai vândute medicamente ale lui Jack se dovedeşte a fi, de exemplu, o reproducere moleculă cu moleculă a lui Vive, o pastilă care asigura longevitatea.

Ultima realizare a lui Jack este obţinerea prin inginerie inversă a unui produs celebru al unei firme din Big Pharma, numit Zacuity şi care are drept scop creşterea productivităţii şi vigilenţei la locul de muncă. Problemele apar atunci când oamenii care folosesc copia creată de Jack încep să o ia razna. Devin atât de obsedaţi de activitatea pe care o prestează încât renunţă la somn, mâncare şi orice altceva. Îşi pun în pericol viaţa lor şi pe a altora. Ştirile sunt pline de cazuri care de care mai ciudate ceea ce determină compania producătoare să ia măsuri. Aceasta decide trimiterea pe urmele lui Jack a lui Eliasz, un agent militar cu experienţă, şi a lui Paladin, un robot antrenat pentru a fi partenerul unui uman în astfel de misiuni. Cartea urmăreşte acţiunile celor două părţi, împletind incursiunile în trecutul lui Jack cu istoria sclavului uman Threezed, gândurile lui Paladin cu sentimentele lui Eliasz. Folosind toate aceste elemente, autoarea reuşeşte să contureze mai bine lumea pe care şi-a imaginat-o. Aflăm, astfel, că oamenii pot fi şi ei împinşi spre servitute, devenind sclavi din considerente financiare, că roboţii îşi pot obţine, cel puţin teoretic, autonomia după cel mult zece ani de servitute. Cu tristeţe constatăm că mizeria umană continuă să existe, că unii copii sunt vânduţi în continuare ca sclavi sexuali, că religia joacă încă un rol important în viaţa multora, că nivelul de corupţie este în continuare ridicat. Lumea a devenit un loc sumbru, periculos atât pentru oameni cât şi pentru roboţi. Interesele marilor companii primează, acestea sunt dispuse să calce la propriu pe cadavre pentru a-şi menţine imaginea şi marja de profit.

Cenuşiul lumii este un pic, dar doar un pic, contracarat de povestea de dragoste care se naşte între Eliasz şi Paladin. Spun doar un pic pentru că Eliasz dă dovadă de homofobie. Astfel, deşi nu are nici o problemă în a se îndrăgosti de un robot, acesta trebuie neapărat să fie o "Ea", deşi, roboţii nu au sex după cum ne spune Paladin. Mulţi cititori au fost deranjaţi de această latură a personajului ratând faptul că Eliasz nu este construit ca un erou, ci ca un militar obişnuit prins în nişte circumstanţe speciale. Eu nu m-am aşteptat să fie altfel decât l-a gândit autoarea şi nici nu mi-aş fi dorit să fie pentru că ar fi pierdut ceva din credibilitate. Pe de altă parte, povestea de iubire mi s-a părut caraghioasă. Chiar dacă am înţeles ce a vrut să transmită autoarea - că diferenţele pot fi estompate şi că o maşină inteligentă poate ajunge să aibă sentimente şi semne de întrebare legate de sine şi relaţiile cu cei din jur ca orice fiinţă din carne şi oase, tot nu am putut să consider povestea credibilă şi emoţionantă. De altfel, de aici cred că vine şi punctul slab al acestei cărţi. Deşi construieşte o lume originală, vine cu idei şi găselniţe tehnologice interesante, Newitz nu reuşeşte să creeze personaje de care să te ataşezi, de care să îţi pese. Rămân cumva terne, secundare faţă de fascinantele idei legate de dezvoltarea inteligenţei artificiale şi ideea de antropomorfizare.

Însă lui Annalee Newitz i-au ieşit excelent descrierile oraşelor şi a activităţii Pastilelor Biliare. Mi-a plăcut mult de tot modul în care şi-a imaginat Casablanca: un amestec de nou şi vechi, de tehnologie şi vestigii, de ştiinţă şi religie. Astfel, Biotech Park, un incubator de corporaţii şi oraş nou se afla în apropiere de Moscheea Hassan II ale cărei lasere de pe acoperiş se aliniau cu Mecca în timpul rugăciunilor. Medina cuprindea atât magazine tradiţionale cât şi magazine de biotech pentru consumatori. Magazinele care vindeau carne proaspătă de miel se aflau lângă cele care vindeau carne artificială de porc crescută pe spaliere, învelită în polimeri biodegradabili.

Cartea oferă câteva momente excelente iubitorului de science-fiction, dar simţi că ar mai fi multe de spus, că este cumva neterminată. Deşi aduce în discuţie subiecte grele ca libertatea şi politicile de gen, autoarea ratează întrucâtva discuţia reuşind doar să ultragieze o parte a cititorilor şi să îi amuze pe alţii. Per total este o poveste bună, originală, cu idei şi concepte interesante care pot deveni realitate într-un viitor nu foarte îndepărtat. Scriitoarea stăpâneşte subiectele despre care vorbeşte, transmite cititorului pasiunea şi fascinaţia pentru ele, dar nu reuşeşte să facă acelaşi lucru când vine vorba de personaje. Acestea par cumva izolate, cumva anesteziate faţă de latura lor umană chiar şi atunci când pretind că trăiesc sentimente puternice. Paladin, Threezed şi Med au fost pentru mine cele mai interesante personaje din carte şi mi-aş dori să mă mai întâlnesc cu ele şi pe viitor... poate fără Eliasz şi Jack.

Când supravieţuitor înseamnă mai mult decât o emisiune tv - Sahara

Dean King
Sahara. O poveste adevărată despre supravieţuire
Editura Corint, 2019
Traducere din limba engleză de Florin-Răzvan Mihai

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Când supravieţuitor înseamnă mai mult decât o emisiune tv

Recunosc că nu am mai citit de mult o poveste adevărată atât de impresionantă cum este cea din Sahara lui Dean King. Mi-au plăcut întotdeauna cărţile care descriu expediţiile temerare ale unor oameni curajoşi în regiuni încă neexplorate ale Pământului. Epoca aceea în care existau pe hărţi încă multe pete albe, în care o hartă marinărească pe care erau însemnaţi curenţii şi căile de navigare prin ape periculoase valora cât greutatea unui om în aur am găsit-o mereu fascinantă. A fost, după mine, epoca unor altfel de bărbaţi, croiţi după un alt calapod faţă de cei de azi, cu instincte de supravieţuire puternice puse la încercare de vitregiile lumii în care trăiau. Unii dintre ei erau mânaţi de spiritul de aventură, alţii de dorinţa de cunoaştere, mulţi de situaţia financiară precară. Dacă mulţi erau exploratori pentru că asta îţi doriseră să facă, povestea descrisă în cartea apărută la Corint face parte din alt registru.

În 1815, doisprezece marinari americani au avut neşansa de a naufragia pe coasta africană, într-una din cele mai aride regiuni ale Globului. Bricul american Commerce, după furtuni puternice şi o deviere de la curs a ajuns în zona capului Bojador, considerat mormântul multor vase care avuseseră nenorocul să se rătăcească în acea zonă. Deciziile rapide şi inspirate ale căpitanului James Riley au salvat echipajul de la înec, dar nu şi de la o soartă care s-a dovedit a fi mult mai crudă. Riley avea 37 de ani în momentul naufragiului şi era marinar de la vârsta de 22 de ani. Echipajul vasului Commerce era format din marinari cu experienţă, dar şi din novici ai mării. De-a lungul călătoriei pe mare, oamenii se transformaseră cu adevărat într-un echipaj, ceea ce privind retrospectiv, a jucat un rol important în supravieţuirea multora dintre ei.

Poveştile de groază despre cei care populau ţărmurile africane ale oceanului era frecvente în epocă. Arabii, numiţi Sahrawi, aveau obiceiul de a jefui, ucide sau lua în sclavie creştinii care aveau nenorocul să ajungă în acele regiuni. Oamenii deşertului erau la fel de nemiloşi ca regiunea în care locuiau. Musulmani care îşi reclamau originea din însăşi familia Profetului, săraci de cele mai multe ori, beduinii nu dădeau o prea mare importanţă vieţii străinilor ajunşi în puterea lor decât dacă aflau că puteau obţine o răscumpărare pentru ei. James Riley este dat, de exemplu, la un moment dat la schimb pentru o pătură. Atât se estimase că valorează: o pătură. Lumea văzută prin ochi de Sahrawi era cu totul altfel decât cea văzută prin ochii marinarilor. Deşertul nu era pentru ei un spaţiu pustiu şi descurajant, ci ca un spaţiu cu numeroase faţete, populat de spirite bune sau rele, cu oameni sfinţi capabili de magie albă sau cu duşmani în stare să-i deoache. Femeile erau majoritatea îmbătrânite înainte de vreme şi mult mai rele decât bărbaţii. Toate acestea aveau să le afle marinarii lui Riley atunci când după ce vor ajunge la marginea deşertului şi vor deveni sclavii oamenilor deşertului. Vânduţi pe nimic, bătuţi, înfometaţi şi însetaţi, oamenii vor trăi un adevărat calvar în care îşi vor folosi şi cele mai ascunse forţe pentru a supravieţui.

Bazată pe memoriile a doi dintre supravieţuitori, căpitanul Riley şi marinarul Robbins, precum şi pe călătoriile, studiile şi cercetările autorului, Sahara. O poveste adevărată despre supravieţuire nu este o lectură uşoară, ci una care vorbeşte despre testarea limitelor rezistenţei umane, despre greutăţile vieţii într-una dintre cele mai dure regiuni ale lumii. Lipsa apei şi a hranei i-a îmbolnăvit pe oameni, i-a determinat să mănânce şi să supravieţuiască cu melci, bulbi de plante, lapte şi sânge de cămilă. Ne trece prin faţa ochilor o lume exotică, neîndurătoare, cu legi şi obiceiuri foarte diferite de ceea ce trăim acum. Forţa, curajul şi unitatea de care dau dovadă membrii echipajului, precum şi loialitatea căpitanului faţă de oamenii lui sunt impresionante. Cu fiecare încercare descrisă, cu fiecare rând citit, realizezi de câtă voinţă şi de câtă determinare au avut nevoie aceşti oameni pentru a supravieţui. Cartea descrie fără menajamente efectele setei asupra organismului uman, disperarea oamenilor care pentru a supravieţui ajung să îşi bea propria urină. Autorul nu se limitează la a descrie într-un mod pe care l-aş numi naturalist aceste experienţe, ci oferă cititorului informaţii despre cazurile şi mărturiile altor naufragiaţi care au supravieţuit unor situaţii asemănătoare, precum şi concluzii ale studiilor medicale legate de efectele testării limitelor organismului în acest fel de situaţii.

Dean King nu scrie un studiu ci descrie într-un mod fascinant şi cu clare calităţi literare o poveste de viaţă adevărată. Pagină după pagină, cititorul devine din ce în ce mai legat de aceşti supravieţuitori, simte împreună cu ei fiecare piatră care le însângerează picioarele şi durerea biciului pe spinare sau a călătoriei pe cămile. Simte nebunia şi deznădejdea echipajului şi continuă să spere împreună cu ei. Răsuflă uşurat când află că, mai întâi cinci mateloţi, reuşesc să ajungă la Swearah, oraşul în care vor fi răscumpăraţi. Află că alţi doi oameni au fost salvaţi ulterior, dar şi că, din păcate, despre ceilalţi membri ai echipajului luaţi în sclavie nu s-a mai aflat niciodată nimic. Cartea aceasta este o experienţă care îi creşte cititorului adrenalina mult mai bine decât ar putea-o face orice serie televizată despre viaţa în sălbăticie. Pentru că ştii că aici este vorba despre o poveste reală, despre situaţii din care oamenii au trebuit să scape bazându-se doar pe propria voinţă, putere şi inteligenţă. Ştii că nu au existat camere de filmat şi nici un echipaj medical la îndemână. Înţelegi că pentru aceşti oameni să renunţe echivala cu o condamnare la moarte.

Povestea adevărată din această carte este recomandată celor care au fost fascinaţi de cartea lui Alberto Vaszquez-Figueroa, intitulată Tuareg, dar şi celor care iubesc aventura şi faptele de curaj reale. Este o carte a depăşirii limitelor, a atrocităţilor unei lumi conduse de regula celui mai puternic, o carte despre prietenie, onoare şi încăpăţânarea de a supravieţui în pofida celor mai negre circumstanţe.

Poveste pentru Maria. Şi pentru mine

Ioana Bâldea Constantinescu
Poveste pentru Maria
Editura Nemira, 2019

 Citiţi un fragment din această carte.
O poveste de la lansare aici.

***
Poveste pentru Maria. Şi pentru mine

Mă aflu într-un moment delicat în cariera mea de mamă. După aproape 13 ani de supremaţie necontestată, încep să alunec de pe piedestal. Dintr-o dată parcă nu le mai ştiu chiar pe toate, nu mai sunt cea mai bună, ce mai frumoasă şi cea mai deşteaptă.

Vrăjile mele şi-au pierdut puterea, formulele mele magice abia îţi provoacă un zâmbet condescendent, iar despre bagheta aia vrăjită cu care te făceam să râzi cât ai clipi... bag seama că am pierdut-o pe undeva.

Încep să mi se scuture superlativele ca nişte decoraţii pe care le-am deţinut nemeritat şi oricum prea multă vreme.

Mă tem acum tot mai tare să nu mă încadrez la comparativul de inferioritate (ce să fac, tocmai am repetat gramatica de clasa a cincea).

De fapt, mă tem în general, cu diferite grade de intensitate, iar cartea Ioanei, Poveste pentru Maria, vine să-mi spună un lucru miraculos: că nu sunt singură în spaima asta a mea continuă şi bezmetică. Că toate mamele din lumea asta o simt la fel, doar că, poate, o ascund mai dibaci decât mine. Că este complicat să-ţi găseşti drumul şi să-ţi păstrezi luciditatea în hăţişul raw-vegan, naturist, antivaccinist, dominat de o avalanşă de teorii de parenting pe care dacă nu le aplici trăieşti un cumplit sentiment de ratare. Sau inadecvare.

Poveste pentru Maria nu este o carte pentru copii. Sau nu este o carte pentru copii mici. Pentru că Ioana imaginează de fapt un dialog peste timp cu fiica ei. Cum o să-ţi aminteşti de mine şi de zilele în care râdeam, găteam, ne certam, ne îmbufnam, citeam poveşti? Ce o să-ţi rămână în suflet, clătitele zdrenţuite de duminică dimineaţa, îngheţata de vanilie, Harry Potter sau poate Peter Pan?

Poveste pentru Maria este cartea pe care mi-ar fi plăcut să i-o scriu fiului meu. Şi pe care, într-un fel i-am scris-o în gând în fiecare zi, sau am mâzgălit-o într-o oră liberă la cafenea, în carneţelul cu steluţe galbene. Ioana adună toate aceste frânturi de poveşti, toate momentele de ţinut minte, toate râsetele, plânsetele, lecturile şi alergările prin parc şi încheagă un mozaic încântător. Care se citeşte rapid, cu plăcere şi, mai ales, cu lacrimi în ochi.

Pentru că are curajul să se arate sinceră, vulnerabilă, exagerată, stângace în bucătărie, înspăimântată, şovăitoare, dar transmiţând iubire la fiecare rând. O iubire "groaznică", epitet rostit de Maria, pe care şi eu îl folosesc uneori, încântată tocmai de caracterul lui ambiguu.

Cartea Ioanei este şi un excelent compendiu de literatură pentru copii. Leul din Narnia este tovarăş de drum cu Gerald şi cu Porchiţă. Dinozauri de toate felurile şi mărimile ţopăie cot la cot cu Marele Uriaş Prietenos. Hedwig, bufniţa polară, se simte minunat în compania Leului celui Laş din Oz, iar Bilbo Baggins convieţuieşte paşnic cu Circe şi câinele Argus. Ghilgameş, Pongo, Bambi, Sinbad Marinarul, un talmeş-balmeş seducător şi colorat.

Dar pentru că Ioana este o cititoare feroce, nu lipsesc referirile literare din lumea "celor mari": Toni Morrison, Liz Gilbert, Etgar Keret, Evgheni Vodolaskin. Paranteză: încă nu s-a întâmplat să nu-mi placă foarte tare o carte recomandată de Ioana.

Poveste pentru Maria este o emoţionantă colecţie de amintiri. Amintiri nu doar din copilăria Mariei, ci şi din cea a Ioanei, cu uliţe prăfoase de ţară, slujbe de Înviere şi îngheţată la cornet care se topeşte până acasă.

Am citit cu nesaţ într-o după-amiază fierbinte de vineri Poveste pentru Maria. Şi am rămas cu impresia că despre mine am citit.