Mintea absorbantă

Maria Montessori
Mintea absorbantă
Editura Vremea, 2017
Traducere din limba italiană de Anca Irina Ionescu

***
Prezentare

Volumul de faţă este alcătuit din conferinţele doamnei doctor Maria Montessori din timpul primului curs de pregătire pe care l-a ţinut la Ahmedabad, după exilarea sa în India, care a durat până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În această carte vorbeşte despre energiile mentale, care îi dau copilului capacitatea de a construi şi de a consolida în spaţiul a doar câţiva ani, de unul singur, fără profesori, fără niciunul dintre procedeele educative obişnuite, toate caracteristicile personalităţii umane, chiar dacă este lăsat aproape singur şi chiar dacă adesea i se pun şi piedici. Această victorie a unei fiinţe slabe din punct de vedere fizic, născută cu posibilităţi mari, dar practic fără ca în ea să se fi dezvoltat deja vreunul dintre factorii vieţii mentale, a unei fiinţe despre care se poate spune că porneşte de la "zero", dar care într-un răstimp de şase ani depăşeşte toate celelalte fiinţe este, într-adevăr, unul dintre marile mistere ale vieţii.

În volumul de faţă, doctor Maria Montessori nu numai că aruncă lumina intuiţiei sale pătrunzătoare ‒ care merge de la observarea aprofundată până la evaluarea corectă a fenomenelor din această primă perioadă absolut decisivă a vieţii umane, dar subliniază şi responsabilitatea omenirii faţă de copil. Autoarea expune în mod realist necesitatea, astăzi unanim acceptată, a "educaţiei chiar de la naştere". Este clar că nu se poate ajunge la o astfel de educaţie decât atunci când educaţia însăşi devine "un ajutor acordat vieţii" şi transcende limitele înguste ale predării şi transmiterii directe a cunoştinţelor sau a ideilor de la o minte la alta. Unul dintre principiile cele mai cunoscute ale metodei Montessori este "pregătirea mediului"; în această perioadă a vieţii, cu mult înainte să meargă la şcoală, mediul pregătit special pentru el îi oferă copilului cheia pentru "o educaţie chiar de la naştere" şi pentru o adevărată cultivare a individului, chiar din prima clipă când păşeşte în viaţă. Este vorba de o teză bazată pe concepţii ştiinţifice, dar confirmată şi de experienţe care au ajutat natura copilului să se manifeste în toată lumea şi care pot demonstra măreţia mentală şi spirituală a acestor manifestări, într-un contrast aparte cu viziunea oferită de omenirea care, abandonată în perioada sa de formare, devine cea mai gravă ameninţare la adresa propriei supravieţuiri.

(Mario M. Montessori, Karachi, mai 1949)

Fragment

Rolul copilului în reconstrucţia lumii

Cartea de faţă este o verigă în dezvoltarea gândirii şi activităţii noastre de apărare a marilor forţe ale copilăriei. Astăzi, în timp ce lumea este dezbinată şi se gândeşte să-şi elaboreze planuri pentru o viitoare reconstrucţie, educaţia este considerată în mod unanim drept unul dintre mijloacele cele mai eficace pentru această reconstrucţie, deoarece este indubitabil că, din punct de vedere psihic, specia umană se află la un nivel inferior faţă de cel pe care civilizaţia susţine că l-ar fi atins.

Şi eu cred că omenirea este departe de gradul de pregătire necesară pentru evoluţia la care aspiră cu atâta ardoare: construirea unei societăţi paşnice şi armonioase prin eliminarea războaielor. Oamenii nu sunt încă capabili să controleze şi să dirijeze evenimentele ale căror victime devin adesea.

Deşi educaţia este recunoscută ca unul dintre mijloacele capabile să ridice omenirea, se are în vedere numai educaţia minţii bazată pe vechile concepte, fără a se încerca introducerea unei forţe inovatoare şi constructive. Nu mă îndoiesc că filozofia şi religia trebuie să aducă o contribuţie imensă la reînnoire. Dar câţi filozofi există în lumea ultracivilizată de astăzi, câţi au existat înainte şi câţi vor fi în viitor? Ideile nobile şi sentimentele înalte au existat întotdeauna şi au fost transmise în şcoli, dar războaiele nu au încetat niciodată. Iar dacă educaţia ar trebui să fie întotdeauna concepută conform vechilor scheme antice de transmitere a cunoştinţelor, nu ar mai fi nimic de sperat pentru viitorul omenirii. Ce contează transmiterea cunoştinţelor, dacă însăşi formarea generală a omului este neglijată? Există, ignorată, o entitate psihică, o personalitate socială, imensă, pentru o multitudine de indivizi, o putere a lumii care trebuie luată în considerare; dacă ne poate veni de undeva ajutorul şi salvarea ‒ numai de la copil ne poate veni, deoarece copilul este constructorul omului.

Copilul este dotat cu puteri necunoscute, care pot călăuzi spre un viitor luminos. Dacă dorim cu adevărat să ne îndreptăm către reconstrucţie, dezvoltarea potenţialului uman trebuie să fie scopul educaţiei. În epoca modernă, viaţa psihică a nou-născutului a suscitat un mare interes şi unii psihologi şi-au axat cercetările pe observarea dezvoltării infantile din primele trei ore de după naştere. Alţii, după ce au studiat cu acurateţe, au ajuns la concluzia că primii doi ani de viaţă sunt cei mai importanţi în dezvoltarea copilului.

Măreţia personalităţii umane începe din momentul naşterii omului. Această afirmaţie oarecum mistică ne conduce la o concluzie care ar putea părea ciudată: educaţia ar trebui să înceapă chiar de la naştere. Dar, practic vorbind, cum se poate educa un copil abia născut, sau în primul sau al doilea an de viaţă? Cum să-i dai lecţii unei mici creaturi care nu ne înţelege vorbirea şi nu ştie nici măcar să se mişte? Oare ne referim numai la igienă atunci când vorbim despre educaţia copiilor foarte mici? Fireşte că nu. În această perioadă educaţia trebuie să fie înţeleasă ca un ajutor oferit dezvoltării capacităţilor psihice înnăscute ale individului; cu alte cuvinte, este clar că educaţia care are drept mijloc folosirea cuvântului nu poate fi utilizată.

Bogăţia neutilizată

Observaţii recente au demonstrat clar că cei mici sunt dotaţi cu o natură psihică particulară, ceea ce ne indică o cale nouă pentru educaţie, o formă diferită, care se referă la omenirea însăşi şi care nu a fost luată niciodată în considerare până acum. Adevărata energie constructivă, vitală şi dinamică a copiilor a rămas ignorată milenii la rând; aşa după cum oamenii mai întâi au păşit pe pământ şi după acea i-au cultivat suprafaţa, fără a cunoaşte şi fără a se preocupa de imensele bogăţii care se aflau în adâncul său, la fel şi omul modern progresează în civilizaţie, fără a cunoaşte comorile care stau ascunse în universul psihic al copilului.

De la primele începuturi ale omenirii, omul a continuat să reprime şi să anihileze aceste energii, a căror existenţă am început s-o intuim abia astăzi. Astfel, de exemplu, Carrel scrie: "Perioada primei copilării este fără îndoială cea mai bogată. Aceasta trebuie utilizată în toate modurile posibile şi imaginabile cu ajutorul educaţiei. Pierderea acestei perioade este ireparabilă. Aşadar, nu trebuie să neglijăm primii ani ai vieţii, căci este datoria noastră să-i cultivăm cu atenţie maximă."

Omenirea începe să devină conştientă de importanţa acestei bogăţii încă nevalorificate, ceva mult mai preţios decât aurul: însuşi spiritul omului. Primii doi ani de viaţă deschid un nou orizont, dezvăluie legi de construcţie psihică, necunoscute până astăzi. Însuşi copilul ne-a oferit darul acestei revelaţii, ne-a făcut să cunoaştem un tip de psihologie complet diferit de cel al adultului.

Iată o viaţă nouă! Nu profesorul trebuie să aplice psihologia la copii, ci copiii sunt cei care îşi dezvăluie psihologia în faţa cercetătorului ştiinţific. Toate acestea pot părea obscure, dar se clarifică imediat atunci când aprofundăm particularităţile: copilul are o minte capabilă să absoarbă cunoştinţe şi are puterea de a se autoinstrui. Este suficientă o observaţie superficială pentru a demonstra acest lucru. Copilul vorbeşte limba părinţilor. Învăţarea unei limbi este o mare victorie intelectuală; nimeni nu l-a învăţat pe copil, totuşi el va şti să utilizeze perfect numele lucrurilor, verbele, adjectivele etc.

Urmărirea dezvoltării limbajului la copil este un studiu de mare interes şi toţi cei care s-au dedicat acestui domeniu sunt de acord că utilizarea cuvintelor şi a substantivelor, a primelor elemente de limbaj, survine într-o anumită perioadă a vieţii, ca şi când ar exista o regulă precisă a timpului, subînţeleasă în această manifestare a activităţii infantile. Copilul pare să respecte cu rigurozitate un program sever impus de natură şi cu o asemenea punctualitate cum nicio şcoală, oricât de înţelept condusă, nu ar putea să o facă. Respectând mereu aceeaşi programare, copilul învaţă formele neregulate şi construcţiile sintactice ale limbii cu o sârguinţă impecabilă.

Anii vitali

În lumea interioară, intimă a fiecărui copil se află, ca să spunem aşa, un dascăl vigilent, care ştie să obţină aceleaşi rezultate de la toţi copiii, indiferent în ce ţară se află. Unica limbă pe care omul o învaţă perfect şi fără ezitări este cea însuşită în prima perioadă a copilăriei, atunci când nimeni nu-i poate preda lecţii; nu numai atât, dar dacă după aceea, când creşte, copilul va trebui să înveţe o nouă limbă, niciun profesor nu-l va putea ajuta să ajungă să vorbească noua limbă cu aceeaşi exactitate cu care vorbeşte limba însuşită în prima copilărie.

Există aşadar o forţă psihică specială ce contribuie la dezvoltarea copilului. Şi acest lucru nu este valabil numai în privinţa limbajului; la doi ani, copilul va fi capabil să recunoască toate persoanele şi lucrurile din mediul său. Dacă reflectăm asupra acestui detaliu, devine tot mai evident că opera de construcţie realizată de copil este impresionantă şi că toate cunoştinţele pe care le posedăm sunt acumulate de copil - de acel copil care suntem cu toţii în primii doi ani de viaţă. Pentru copil nu este vorba numai să recunoască ceea ce este în jurul lui sau să înţeleagă şi să se adapteze mediului său, dar, într-o perioadă în care nimeni nu poate să-i fie profesor, e vorba să-şi formează ansamblul complex reprezentat de inteligenţă, fundamentul sentimentului religios, sentimentele naţionale şi sociale. Este ca şi când natura ar fi ferit orice copil de influenţa inteligenţei umane pentru a lăsa să prevaleze profesorul interior care îl inspiră, asigurându-i posibilitatea de edificare a unei construcţii psihice complete, mai înainte ca inteligenţa umană să poată veni în contact cu spiritul şi să-l influenţeze.

La vârsta de trei ani, copilul a pus deja bazele personalităţii umane şi are nevoie de ajutorul special al educaţiei şcolare. Achiziţiile realizate de el sunt de aşa natură, încât se poate spune că micuţul care intră în sistemul şcolar la vârsta de trei ani este deja om prin cuceririle pe care le-a realizat. Psihologii afirmă că, dacă vom compara capacitatea noastră de adulţi cu cea a copilului, ne-ar trebui şaizeci de ani de muncă asiduă pentru a realiza ceea ce a realizat copilul în primii lui trei ani de viaţă; şi psihologii se exprimă exact cu termenii folosiţi de mine: "la trei ani, copilul este deja un om", chiar dacă această capacitate deosebită a copilului de a absorbi ceea ce vine din mediul înconjurător nu s-a epuizat întru totul în această perioadă iniţială.

În primele noastre şcoli, copiii veneau de la vârsta de trei ani; nimeni nu îi putea învăţa nimic, căci nu erau receptivi; dar ei ne-au oferit adevărate revelaţii cu privire la măreţia minţii umane. Şcoala noastră este mai degrabă o "Casă a copiilor", şi nu o şcoală propriu-zisă, adică un mediu pregătit în mod special pentru copil, unde acesta asimilează cultura difuză mediului fără a fi nevoie de un proces de predare-învăţare.

Copiii din primele noastre şcoli aparţineau celor mai umile clase ale poporului şi părinţii lor erau analfabeţi. Şi totuşi aceşti copii ştiau să scrie şi să citească la vârsta de cinci ani, deşi nimeni nu-i învăţase în mod special acest lucru. Când vizitatorii şcolii îi întrebau:
‒ Cine te-a învăţat să scrii?
Ei răspundeau:
‒ Cine să mă înveţe? Nu m-a învăţat nimeni.

Atunci părea un miracol că un copil de patru ani şi jumătate ştia să scrie şi ajunsese aici fără să fi avut impresia că i s-a predat ceva. Presa a început să vorbească despre "însuşirea spontană a culturii"; psihologii se întrebau dacă nu cumva aceşti copii erau diferiţi faţă de ceilalţi şi am rămas chiar noi înşine perplecşi multă vreme. Numai după mai multe experimente repetate am ajuns la certitudinea că toţi copiii fără deosebire au această capacitate de a "absorbi" cultura. Dacă aşa stau lucrurile ‒ ne-am spus noi atunci - din moment ce cultura poate fi însuşită fără trudă, să-l punem pe copil în situaţia de a "absorbi" şi alte elemente ale culturii. Şi am văzut atunci cum copilul a "absorbit" mai mult decât scrisul şi cititul: botanică, zoologie, matematică, geografie ‒ cu aceeaşi uşurinţă, în mod spontan şi fără efort. Am descoperit astfel că educaţia nu este ceea ce oferă profesorul, ci un proces natural, care se desfăşoară în mod spontan în individ; că aceasta nu se însuşeşte ascultând nişte cuvinte, ci în virtutea unor experienţe efectuate într-un anumit mediu. Datoria profesorului nu este să vorbească, ci să pregătească şi să expună o serie de motive pentru activităţile culturale într-un mediu pregătit în mod corespunzător.

Experienţele mele desfăşurate în ţări diferite au durat peste patruzeci de ani şi, pe măsură ce copiii creşteau, părinţii mi-au cerut să continui educaţia copiilor care deveniseră mărişori. Am descoperit atunci că activitatea individuală este singura care stimulează şi produce dezvoltarea şi că acest lucru este valabil atât pentru cei mici, de vârstă preşcolară, cât şi pentru copiii din şcolile primare şi chiar şi din cele mai avansate.

Apare Omul Nou

În faţa ochilor noştri a apărut o imagine nouă: nu era aceea a unei şcoli sau a unei educaţii. Era Omul care apărea, Omul care îşi dezvăluia adevăratul caracterul în dezvoltarea sa liberă; care îşi demonstra măreţia atunci când nicio oprimare mentală nu venea să-i limiteze efortul interior şi să-i apese pe suflet.

De aceea susţin că orice reformă a educaţiei trebuie să se bazeze pe dezvoltarea personalităţii umane. Omul însuşi ar trebui să devină centrul educaţiei şi trebuie să avem în vedere că omul nu se dezvoltă la universitate, ci îşi începe dezvoltarea mentală de la naştere şi o realizează cu cea mai mare intensitate în timpul primilor trei ani de viaţă; acestei perioade trebuie să-i acordăm o atenţie cu totul deosebită. Dacă se va acţiona în conformitate cu acest imperativ, copilul nu numai că nu va reprezenta pentru noi o povară, dar ni se va arăta drept cel mai mare miracol al naturii. Ne vom găsi atunci în faţa unui copil care nu mai este considerat o fiinţă fără apărare, un fel de recipient gol care aşteaptă să fie umplut cu înţelepciunea noastră; demnitatea lui va apărea în faţa ochilor noştri pe măsură ce îl vom vedea pe acest constructor al inteligenţei noastre ca pe fiinţa care, îndrumată de un profesor interior, munceşte neobosit, bucuros şi fericit, în conformitate cu un program precis, la construirea acestui miracol al naturii care este Omul. Noi, profesorii, putem numai să ajutăm la opera deja realizată, ca nişte servitori ce-l ajută pe stăpân. Vom deveni astfel martori ai dezvoltării sufletului omenesc, ai apariţiei Omului Nou, cel care nu va fi victima evenimentelor, ci, datorită viziunii sale clare, va fi capabil să dirijeze şi să modeleze viitorul societăţii umane.

Educaţia pentru viaţă
Şcoala şi viaţa socială

Este necesar să avem chiar de la început o idee despre ceea ce înţelegem prin educaţie pentru viaţă, pornind chiar de la naştere, şi este necesar să intrăm în detaliile problemei. Recent, conducătorul unui popor, Gandhi, enunţa necesitatea nu numai de a se extinde educaţia pe întreg parcursul vieţii, ci şi de a face din "apărarea vieţii" centrul educaţiei. Era pentru prima oară când o astfel de afirmaţie era făcută de un "lider" politic şi spiritual. Ştiinţa însă, nu numai că a exprimat această necesitate, dar de la începutul secolului nostru a demonstrat că ideea de a se extinde educaţia pe tot parcursul vieţii are posibilitatea de a fi pusă în aplicare cu certitudinea succesului. Acest concept de educaţie nu a intrat încă în domeniul acţiunii nici unui minister de instrucţiune publică. Educaţia de astăzi este bogată în metode, scopuri şi finalităţi sociale, cu toate acestea, se poate spune că aceasta nu ia în considerare viaţa ca atare. Printre numeroasele metode oficiale de educaţie din diverse ţări, nimeni nu-şi propune să acorde asistenţă individului chiar de la naştere şi să-i protejeze dezvoltarea. Astăzi educaţia, aşa cum este concepută, face abstracţie de viaţa socială şi de cea biologică. Toţi cei care intră în lumea educaţiei sunt izolaţi de societate. Elevii sunt obligaţi să respecte regulile prestabilite de instituţiile ale căror elevi sunt şi să se conformeze programelor recomandate de ministerele instrucţiunii publice. Se poate spune că nici în trecutul cel mai recent, condiţiile sociale şi fizice ale elevilor nu erau luate în considerare ca un fapt care ar putea să intereseze câtuşi de puţin şcoala ca atare. Astfel, dacă elevul era subnutrit, dacă avea defecte de auz sau de vedere, se considera imediat că este mai puţin dotat. Cu timpul, defectele fizice au fost luate în considerare, dar numai din punctul de vedere al igienei fizice, în timp ce nimeni nu consideră nici astăzi că mintea elevului poate fi ameninţată şi prejudiciată de metodele educative defectuoase şi neadaptate. Orientarea Noii Educaţii, de care s-a interesat Claparède, are în vedere cantitatea disciplinelor incluse în programe, intenţionând să le reducă pentru a evita oboseala mentală. Dar nu se referă la problema modului în care elevii vor putea să-şi îmbogăţească cultura fără a se extenua. În cea mai mare parte a şcolilor oficiale conduse de stat, ceea ce contează este ca programa să fie acoperită. Dacă spiritul tinerilor elevi este afectat de deficienţe sociale şi de problemele politice care dezbat adevăruri pasionante, cuvântul de ordine este că tânărul nu trebuie să se ocupe de politică, ci trebuie să se concentreze pe studii ca să le poată finaliza. Şi aşa se întâmplă că tânărul ieşit de pe băncile universităţii are o inteligenţă atât de limitată şi de sacrificată, încât nu este în stare să identifice şi să evalueze problemele epocii în care trăieşte.

Mecanismele şcolare sunt străine de viaţa socială contemporană, căci aceasta pare să fie exclusă cu toate problemele ei din domeniul educativ. Lumea educaţiei este un fel de insulă în care indivizii, rupţi de lume, se pregătesc pentru viaţă rămânând străini de aceasta. Se poate întâmpla, de exemplu, ca un student să fie afectat de tuberculoză şi să moară din cauza ei; nu este trist ca universitatea, şcoala în care trăieşte, să-l ignore pe bolnav, după care să apară dintr-odată cu o reprezentare oficială la înmormântarea lui? Aceştia sunt indivizi foarte emotivi care atunci când vor intra în lume vor fi inutili pentru ei înşişi şi un motiv de suferinţă pentru familia şi prietenii lor. Cu toate acestea, autoritatea şcolară nu este obligată să se intereseze de cazurile particulare de psihologie, şi acest absenteism îşi găseşte o deplină justificare în regulamentele care atribuie şcolii misiunea de a se ocupa numai de studii şi de examene. Cine le duce la bun sfârşit va primi o diplomă şi un titlu. Astfel, pentru vremurile noastre, acesta este punctul terminus al şcolii. Cercetătorii problemelor sociale arată că absolvenţii de şcoli şi universităţi nu numai că nu sunt pregătiţi pentru viaţă, dar în majoritatea cazurilor au posibilităţi diminuate. Statisticile arată o creştere impresionantă a numărului de nebuni, criminali, indivizi consideraţi "ciudaţi".

Sociologii cer şcolii un remediu împotriva acestui rău. Dar şcoala este o lume în sine, o lume închisă faţă de problemele sociale, pe care nu este obligată să le ia în considerare şi să le cunoască. Este o instituţie socială cu o tradiţie prea învechită, deoarece regulamentele ei pot fi modificate pe cale oficială; numai o forţă care acţionează din exterior o va putea schimba şi reînnoi, aducând un remediu pentru deficienţele care însoţesc astăzi educaţia de toate gradele, aşa după cum însoţesc şi viaţa celor care merg la şcoală.

Diavoli fragili

Radu Găvan
Diavoli fragili
Editura Pandora M, Grupul Editorial TREI, 2017

***
Intro

Radu Găvan s-a născut pe 29 decembrie 1978, la Bucureşti. La terminarea liceului se înscrie la Facultatea de Construcţii, pe care o abandonează în 2003, angajându-se ca agent imobiliar. După doi ani dificili, care îi inspiră ulterior scrierea romanului Exorcizat, primeşte oferta de a lucra la agenţia de turism unde activează şi în prezent.

Primul său roman, Exorcizat, a primit Premiul Mircea Ciobanu şi a fost nominalizat la Festival du premier roman de Chambéry 2016, Premiile Accente şi RomCon 2015 pentru cel mai bun roman de debut. Pentru cel de-al doilea roman, Neverland, a primit Premiul I la Festivalul Alexandru Macedonski.

Radu Găvan locuieşte în Bucureşti, este căsătorit şi are un băieţel.

"Radu Găvan m-a cucerit de la prima carte, însă abia acum, cu Diavoli fragili a ieşit la iveală uriaşul său talent scriitoricesc. Cu cel de-al treilea roman, Radu Găvan face un salt extraordinar spre MAREA literatură. Într-o discuţie prietenească, Radu îmi spunea că are senzaţia că acest roman e ca un monstru care o să se ridice şi o să umble de unul singur prin lume, iar asta am simţit şi eu în timpul lecturii.
O carte despre fragilitatea liniei ce desparte binele de rău, realitatea de ficţiune, o carte despre consumare, renaştere şi eliberare. O minunată pledoarie pentru scânteia vie a literaturii şi tributul pe care uneori arta şi creaţia le cer omenescului din noi." (Camelia Cavadia)

"Diavoli fragili este, în opinia mea, cea mai bună carte de până acum semnată de Radu Găvan. Ingredientele care l-au făcut pe autor o voce aparte în literatura română contemporană se regăsesc şi în acest roman, într-o altă combinaţie: violenţa, macabrul, accentele psihologice şi de thriller, limbajul neîngrădit, pasajele şocante, suspansul bine strunit, ritmul alert, atmosfera apăsătoare, sumbră, caruselul de personaje, poveşti şi emoţii. Lor li se adaugă o pendulare perpetuă între onirism şi realism, între naratori, între scriitori şi scriituri, între ficţiuni şi metanaraţiuni.
Cred că cel mai important aspect care transpare din Diavoli fragili este tocmai dragostea pentru literatură, o literatură care te obsedează, absoarbe şi consumă, o literatură prin şi pentru care trăieşti. Cartea lui Radu Găvan e o lentilă tulburătoare prin care poţi privi lumea." (Eli Bădică)

Fragment

În mijlocul întunericului închid ochii şi în timp ce urechile îmi sunt biciuite de huruitul infernal al monstrului de metal ce pufneşte şi şuieră, unduindu-şi trupul inform în noapte, imaginile ultimei mele călătorii cu trenul se desenează înceţoşat în spatele pleoapelor plecate.

Aveam treisprezece ani pe atunci şi ţăcănitul ritmic al roţilor se împleteşte cu vocea ei cavernoasă într-un murmur nedesluşit ce-mi apasă până la sufocare amintirea acelor zile obscure. Părinţii mei erau oameni bogaţi şi până în acel moment primisem o educaţie aleasă într-una dintre cele mai bune şcoli din ţară, iar viaţa mea fusese, în general, pe atât de îmbelşugată şi plină de iubire pe cât şi-ar fi putut dori orice copil de vârsta mea. Apoi visul frumos s-a năruit şi un coşmar vâscos s-a ridicat în loc, iar tot ce am putut face a fost să încerc să-mi păstrez echilibrul undeva la marginea mizeriei umane, într-o casă cu camere mici şi întunecate, ascunzându-mă de privirea unei mătuşi demonice, al cărei unic ţel era să devoreze cât de mult se putea din moştenirea rămasă în urma alor mei.

Nu împlinisem treisprezece ani când mama s-a înecat. Dintre rămăşiţele trecutului răzbate imaginea unei femei înalte, cu chip delicat şi voce blândă, un înger întrupat, menit să-mi ocrotească înşelătorul drum prin pădurea vieţii, să-mi ofere sprijin în cele mai nemiloase înfruntări şi mângâiere celor mai adânci răni. În acea zi s-au plimbat cu barca, doar ei doi plutind pe acel lac blestemat. Dimineaţa au plecat împreună, seara s-a întors doar tata. A intrat în casă şi zgomotul paşilor târşâiţi s-a întins cleios pe scări şi a pătruns pe sub uşa camerei mele, s-a căţărat spre urechile copilului de atunci şi ochii mi s-au umezit înainte să-i aud vocea, înainte să ascult oribilele cuvinte care aveau să-mi răpească o mare parte din suflet pentru totdeauna. Victor, mama ta... a murit. Cuvinte care muşcă şi smulg tot ce pot din tine. Căzuse din barcă, spunea tata, şi se dusese imediat la fund. Oricât au căutat, nu au reuşit să o găsească. Trupul ei se odihneşte pe fundul lacului, o siluetă subţire înveşmântată în alb. Uneori, în acele nopţi petrecute în funesta pivniţă din casa ororilor, după ce adormeam cu genunchii strânşi la gură şi ochii secaţi de lacrimi, o visam şi în mijlocul întunericului cel mai dens, ochii ei erau întotdeauna luminoşi.

Zilele au trecut şi casa aceea însorită s-a întunecat încetul cu încetul şi frigul s-a strecurat înăuntru, îngheţând în calea sa tot ce era viu, asemenea unui obraz din care se scurge sângele până ce paloarea morţii pune stăpânire pentru totdeauna pe chipul vieţii fericite de odinioară şi tot ce rămâne în urmă e un rictus împietrit în tăcere pe faţa putrezită a unui lepros.

Locuiam doar noi doi în acel palat părăsit şi clipele petrecute alături de tatăl meu se risipeau din ce în ce mai uşor. Simţeam cumva că îl pierd şi pe el şi o disperare firavă de copil mă învăluia ca prin ceaţă. Uneori venea la mine în cameră şi îmi citea dintr-o carte, ignorându-mi cu desăvârşire vârsta, ca şi cum încerca să se întoarcă în trecut, să se agaţe de acele clipe ca de un ultim suport al sănătăţii lui mentale, degradată în mod evident în ultimele luni. De multe ori se oprea din citit în mijlocul unei fraze şi rămânea privind în gol. Mă uitam în ochii lui şi nu puteam percepe decât umbre întunecate, pierdute în mijlocul unei mări de suflete moarte. Alteori se uita fix la mine şi în privirea lui se ascundea altcineva, întrevedeam vag o imagine hâdă ce mă urmărea lacomă din spatele unei perdele întunecate, o umbră sinistră a celui ce fusese tatăl meu. Mă privea şi toată adoraţia din ochii lui, toată iubirea blajină pe care i-o citeam cândva în privire părea pierdută în altă lume.

Într-o noapte m-am trezit brusc şi inima îmi bubuia în piept, transpiraţia îmi uda rece spatele şi nu ştiam unde sunt. Apoi am auzit o bufnitură de undeva de la parter şi trupul mi-a fost străbătut de un fior. M-am dat jos din pat şi am coborât încet scările de lemn, strângând balustrada rece, bâjbâind prin întuneric cu urechile ciulite, gata să surprind cel mai mic zgomot, un copil speriat în mijlocul unei uriaşe case din piatră. M-am îndreptat cu paşi şovăielnici spre raza palidă ce se strecura pe sub uşa salonului principal, o încăpere somptuoasă în care părinţii mei dădeau serate pe vremuri, dopurile de şampanie pocneau vesel şi oaspeţii dansau sub candelabrele aprinse. Am împins uşor uşa şi am intrat. Undeva, într-un colţ îndepărtat, l-am zărit pe tatăl meu prăbuşit într-un fotoliu, cu palmele desfăcute acoperindu-i figura. Părea că plânge. O lampă cu picior arunca o lumină chioară asupra lui şi mi-am mijit ochii încercând să îl văd mai bine. Nu părea să mă fi auzit, căci rămăsese în aceeaşi postură încremenită. Am înaintat câţiva paşi şi apoi am înţepenit dintr-odată. În penumbră, tatăl meu îşi coborâse braţele şi se uita spre mine. Pentru o clipă, pot să jur, am surprins o sclipire drăcească jucându-i în ochi. Fără să gândesc m-am tras în spatele unui fotoliu acoperit cu un linţoliu alb. S-a ridicat şi s-a îndreptat alene spre fereastră. A rămas nemişcat câteva clipe privind afară, urmărind ceva ce eu nu puteam vedea. Brusc, s-a întors şi s-a năpustit cu capul înainte spre peretele din faţa lui. Un pocnet a răsunat sec şi tatăl meu s-a dat în spate, clătinându-se pe picioare. Apoi s-a răsucit şi trupul i-a alunecat moale în fotoliu. Privea în gol, în timp ce un firicel roşu îi cobora din mijlocul frunţii, unduindu-se pe lângă chiul drept şi pătându-i buzele. Îşi linse propriul sânge şi mormăi ceva, după care îşi acoperi iar faţa cu palmele. M-am ridicat cât de încet am putut, m-am strecurat afară din cameră şi m-am întors în patul meu. În mijlocul nopţii am plâns amarnic şi mi-am jurat că nu-l voi lăsa pe tatăl meu în ghearele nebuniei. Planul meu era simplu. Aveam să îi ofer toată iubirea de care avea nevoie.

În săptămânile ce au urmat îl îmbrăţişam şi îi vorbeam ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat; chiar dacă de multe ori mă privea absent şi nu-mi răspundea, ochii mei îi transmiteau dragoste chiar şi în acele clipe în care se uita concentrat undeva deasupra mea, iar când mă întorceam să văd la ce priveşte atât de atent nu întâlneam decât un perete gol, o oglindă sau un tablou.

Într-o zi m-am întors de la şcoală şi nu l-am găsit acasă. Am ieşit afară şi l-am strigat. Niciun răspuns. Începea să se însereze şi m-am apucat să-l caut prin jurul casei. Tată! îl chemam din când în când şi tăcerea era singurul răspuns. M-am îndreptat către pădurea ce se înălţa întunecată la o aruncătură de băţ de casa noastră. Şi atunci l-am văzut. O siluetă atârnată în aer, cu braţele moi şi capul frânt într-o parte. Am plutit ca prin vis spre el, l-am privit în ochii sticloşi, m-am urcat pe un ciot şi m-am prins de picioarele lui trăgându-l sălbatic în jos. Lacrimile mele îi udau pantalonii de pânză, palmele încleştate îi scuturau trupul, suspine înăbuşite îmi ţâşneau printre buze. Într-un târziu am auzit un trosnet şi craca s-a rupt, iar corpul tatălui meu s-a prăbuşit în ţărână cu faţa în jos. L-am prins de umeri şi m-am chinuit să-l întorc. Limba umflată şi vineţie îi atârna obscen printre buzele uscate, încremenite într-un rictus înfiorător. Ochii ficşi priveau undeva deasupra mea. Mi-am lipit urechea de pieptul lui. Tăcere. Nu ştiu cât timp am rămas aşa, aşteptând ca inima să-i bată din nou. Apoi mi-am ridicat fruntea şi l-am privit. Dintr-odată mânia m-a cuprins şi am început să-l lovesc cu pumnii şi trupul îi sălta uşor, ca şi când ar fi râs de furia mea neînsemnată. Apoi, la fel de brusc, am simţit cum degete îngheţate îmi cuprind ceafa şi m-am oprit. Am privit spre copacii din jur. Printre crăcile întinse spre mine ca nişte mâini scheletice se strecurau şoapte lugubre.

În ultima noapte a copilăriei mele am închis ochii şi am ţipat.

*
A doua zi s-a înfăţişat la conac mătuşa Greta, o arătare înaltă cu părul sur învolburat în vânt, croncănind porunci în stânga şi-n dreapta, un personaj veros ivit de niciunde ca să-mi tulbure bruma de linişte care îmi mai rămăsese. S-a ocupat de înmormântarea fratelui ei cu o fervoare sinistră ce-ţi întorcea stomacul pe dos şi în nici două zile trupul tatălui meu era acoperit de pământ. Am privit îndelung numele scris pe cruce, un nume ce-mi părea străin în acele clipe, ca şi cum mintea mea ar fi refuzat să perceapă oroarea momentului prezent. Eram singur. M-am trezit smuls cu brutalitate din gânduri de vocea ei hârşâită ce-mi lătra că trebuie să plecăm. Cumva, am urât-o din prima clipă. Am mers spre casă, cu mâna strivită între ghearele ei strânse, cu mintea pierdută printre pietrele reci ale mormintelor din jur, căznindu-mă să găsesc ceva de care să mă leg, acum că bastionul meu se prăbuşise.

Ajuns acasă, m-am dus la mine în cameră şi am încercat să plâng, dar ca niciodată, lacrimile au rămas prizoniere undeva în adâncuri, printre crevasele unui suflet crud ce îngheţase pe nesimţite. În liniştea nopţii m-am ridicat din pat şi m-am îndreptat către fereastră. Am dat perdeaua la o parte şi am cercetat marginea pădurii. Am privit către degetele lungi ale arborilor ce se întindeau într-o chemare mută prin ceaţa alburie, am urmărit siluetele părinţilor mei ce se pierdeau încet printre arborii încovoiaţi, ţinându-se de mână, fără să-şi întoarcă măcar o dată ochii spre mine, topindu-se în mijlocul ceţii până ce privirile mele nu au mai avut de ce să se agaţe şi a trebuit să le dau drumul.

*
Aveam treisprezece ani când am fost smuls din braţele copilăriei, târât din casa în care crescusem şi aruncat în stomacul cleios al unui vierme monstruos ce s-a hrănit vreme de atâţia ani cu ce mai rămăsese din mine. Printre amintiri răsare o banchetă de tren dintr-un compartiment sordid pe a cărei catifea roşiatică pătată de mizerie se lăfăie fantomatic umbra Mătuşii Greta. Nu voi uita vreodată acel drum cu trenul, căci el a fost coborârea mea în infern. Priveam pe geam spre toate amintirile ce se pierdeau în urma roţilor ce scrâşneau, în timp ce vocea ei îmi scormonea fără încetare gândurile. Am coborât în mijlocul unui oraş rece, cu clădiri ce se înălţau masive printre gunoaie asemenea unor hidoşi uriaşi de piatră, un oraş fără suflet care m-a înghiţit din prima clipă. Casa mătuşii mele se găsea undeva la marginea citadelei de beton, o arătare încovoiată, înaltă de două etaje, cu pielea feţei pătată şi crăpată, ce ascundea în străfunduri un beci obscur, o grotă din iad în care libărci grase răpăiau în întuneric, în timp ce şobolani uriaşi îşi ridicau boturile umede către pereţii jilavi ce se strângeau încet în jurul minţii mele, sufocându-mi gândurile în toate acele nopţi petrecute acolo, cu ochii închişi şi dinţii încleştaţi în mijlocul nebuniei, având ca unic sprijin cuvintele mamei mele din vremurile în care lumina se răspândea liberă pe chipul meu şi nu ştiam cu adevărat cum arată întunericul: - Culcă-te, puiuţul meu, adormi lin în ceas de seară, nu lua seama la cel rău, strânge-mi mâna, dragul meu, dormi în pace, suflet blând...

*
M-a încuiat în pivniţă chiar din prima seară. Şedeam tăcut la masă, în timp ce ea o blestema pe mama, aruncându-mi cele mai scârnave şi veninoase minciuni şi-mi şuiera că ea l-a omorât pe tatăl meu, că i-a otrăvit zilele şi minţile cu vorbele ei smintite, o femeiuşcă nenorocită culeasă de pe străzi într-un ceas de tristă nebunie, o zdreanţă bună doar să-ţi ştergi pantofii şi apoi să o arunci înapoi în colbul drumului. Şi maştera şi-a sâsâit limba-i spurcată până când nu am mai putut îndura ruşinea şi chipul meu împietrit s-a întors spre ea, buzele mi s-au ţuguiat şi obrazul ei şi-a primit răsplata cuvenită. S-a oprit pe dată şi ochii ei m-au privit până în străfundurile sufletului şi nu era nimic viu în ochii aceia negri asemănători celui mai adânc îngropat cărbune. Şi-a şters în tăcere scuipatul de pe obrazul brăzdat şi s-a ridicat încet de la masă. O umbră uriaşă m-a acoperit şi braţele ei m-au smuls de pe scaun ca pe un fulg. Ţipam şi mă zbăteam în timp ce mă târa pe scări în jos, dar ea nici nu se sinchisea de zvârcolirile mele, aşa cum nici pisicii nu-i pasă de tremurul unui şoarece. M-a azvârlit în întuneric şi a ferecat uşa grea în urma mea. Am lovit în uşă şi am urlat până ce-am obosit şi m-am scurs pe jos, cu spatele lipit de zidul rece, palmele zdrelite mi-au acoperit tâmplele şi liniştea m-a înconjurat. Din hăul minţii o şoaptă s-a strecurat spre suprafaţă şi, pentru o clipă, i-am zărit chipul fără să-i pot distinge trăsăturile, după care s-a prăbuşit înapoi în genune. Alte şuşoteli au început să urce, parcă zgâriind pereţii cu unghii ascuţite. Am urlat din nou şi fruntea mea a lovit zidul, iar şoaptele s-au risipit ca nişte câini speriaţi. Am rămas aşa, cu tâmplele pulsând şi durerea plecând încet, încet, de lângă mine. Pe urmă au început foşnetele. Mă înconjurau şi se apropiau prin beznă. Am simţit ceva târându-mi-se pe picior. Am ţipat şi palmele mele au măturat înnebunite pielea. M-am ridicat în picioare şi am început să lovesc în uşă, strigând disperat după ajutor. Nu am primit vreun răspuns şi, într-un final, oboseala şi durerea m-au biruit din nou. M-am oprit gâfâind şi am aşteptat câteva clipe cu urechile ciulite. Fojgăiala s-a trezit din nou la viaţă şi am început iar să lovesc şi să strig. Până la urmă picioarele m-au trădat şi m-am prăbuşit în mijlocul forfotelii şi şoaptele au început să colcăie din nou, să mi se prelingă pe pereţii minţii, să sape şanţuri adânci cu gheare greţoase şi să le umple cu scârna neagră a nebuniei.

De ce mă ura mătuşa mea? Poate pentru că, înainte de mine, o urâse pe maică-mea şi stavila ce o ridicase între ea şi averea lui taică-miu. Până să se căsătorească tata, mătuşa Greta locuise cu el în casa aceea mare şi frumoasă. Mama nu a vrut-o şi a fost nevoită să plece, să se mute în altă parte şi tata a ajutat-o cu bani la început, apoi din ce în ce mai puţin, până când într-o zi mătuşa a venit la noi acasă şi s-a certat groaznic cu mama. Taică-miu a trebuit să o dea afară pe uşă. În timp ce plutea spre ieşire, chipul ei era negru ca tăciunele şi buzele-i subţiri şopteau cele mai murdare blesteme. Aveam şapte ani atunci şi abia şase ani mai târziu aveam să o revăd.

Poate mă ura şi pentru că tatăl meu nu îi lăsase mai nimic prin testament. Abia când împlineam eu optsprezece ani avea dreptul la o mică parte din bani, apoi, când aveam să fac douăzeci şi cinci urma să mai primească o parte, cu condiţia ca eu să fi absolvit o facultate de prestigiu. Atunci averea îmi revenea, bineînţeles dacă îndeplineam condiţia tatălui meu, altfel toată avuţia urma să se ducă la un adăpost pentru orfani. Mătuşa mea era tutore oficial şi dispunea de o rentă anuală destul de modestă pentru întreţinerea mea.

De ce nu am rămas să locuim în casa noastră frumoasă de lângă pădure? Nu ştiu, cred că, după atâţia ani, singurul răspuns care se înalţă dintre ruinele suferinţelor mele este că până şi unui monstru îi este uneori frică de spiritele celor morţi.

Mă închidea în beci de două, trei ori pe săptămână. Nu ştiu cât mă ţinea acolo, îmi amintesc doar că, după o eternitate, zăream o rază palidă încremenită în pragul uşii crăpate, de parcă până şi luminii i-ar fi fost teamă să pătrundă înăuntru şi atunci mă târam spre ieşire, iar ea zăvora apoi uşa, în timp ce eu zăceam neputincios în faţa scărilor.

Am fost înghiţit în burta bestiei vreme de aproape trei ani până când, într-o noapte, m-am eliberat. Întins pe patul tare din camera mea încercam să adorm printre coşmaruri târâtoare cu aripi şi colţi, când un zgomot uşor m-a smuls din ghearele visului urât. Am deschis ochii şi am văzut o umbră înaltă ce mă urmărea nemişcată de la marginea patului. Îi auzeam răsuflarea grea, ochii îi străluceau în întuneric şi am simţit cum o gheară îmi strânge apăsat gâtul în clipa în care a plutit fantomatic în jurul patului, a ridicat pătura şi s-a strecurat lângă mine. Degetele ei reci mi-au atins obrazul şi m-am înfiorat. Era ca şi cum moartea şi-ar fi trecut mângâierea îngheţată peste mine. S-a tras şi mai aproape şi am înghiţit în sec. Răsuflarea ei fetidă îmi întorcea stomacul pe dos şi tot ce îmi doream era să dispar, să mă topesc din calea acelei arătări groteşti, să găsesc cumva o brumă de linişte şi să mă afund în ea. Am închis ochii şi apăsarea ei lipicioasă mi s-a prelins pe gât, apoi mi-a mânjit pieptul cu o dâră clisoasă ca a unui melc şi respiraţia ei hârâită s-a înălţat deasupra mea, în timp ce degetele osoase mi-au atins membrul prin ţesătura subţire a pantalonilor. Am deschis iar ochii şi în negura nopţii am întrezărit o altă siluetă stând în picioare într-un colţ al camerei. Avea capul plecat şi nu îi puteam distinge trăsăturile, o umbră nemişcată în tăcere. Apoi, ca şi când mi-ar fi simţit privirea, bărbia i s-a ridicat încet, iar ochii mamei mi-au zâmbit şi un râu de lumină şi viaţă mi s-a revărsat în trupul ostenit de suferinţă, braţele mi-au zvâcnit, pumnii s-au strâns şi un urlet din altă lume a ţâşnit printre buzele-mi arse. M-am întors şi am împins cu putere demonul, apoi pumnul mi s-a înălţat şi a coborât greu peste obrazul mătuşii mele. A icnit şi s-a furişat spre un colţ al patului. Prin întuneric i-am zărit ochii hăituiţi. Ne-am înfruntat din priviri o clipă, după care s-a scurs pe podea şi afară din cameră. Din acea noapte şoaptele s-au pierdut undeva în uitare.

Pantere parfumate

Dan Alexe
Pantere parfumate
Editura Polirom, 2018


*****

Intro

Dan Alexe este scriitor, cineast, lingvist şi călător. A publicat teatru (Lumea ca spoială şi împovărare, împreună cu Luca Piţu, Opera Magna, 2012), povestiri (Miros de roşcată amară, Humanitas, 2014; În punctul lui rebbe G., Polirom, 2016), eseuri culturale (Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, Humanitas, 2015). Filmele lui documentare au obţinut cîteva dintre cele mai importante distincţii internaţionale. A realizat Ghazavat (1992, primul documentar despre Cecenia), Howling for God (1997, Iubiţii Domnului, despre viaţa în confreriile mistice sufi) şi Cabală la Kabul (2007, despre Afganistanul de azi văzut prin duşmănia dintre ultimii doi evrei din Kabul). Howling for God a primit premiul FIPRESCI la festivalul IDFA din Amsterdam (1998). Cabală la Kabul a obţinut, printre altele, premiul Nanook al Festivalului de Film Etnografic din Paris (2007) şi marele premiu al festivalului Astra din Sibiu (2008). Dincolo de caracterul ludic şi baroc al prozelor şi filmelor sale documentare, preocuparea majoră a lui Dan Alexe rămîne în permanenţă limbajul însuşi, Logosul, Vorba.

*

Un cuplu de îndrăgostiţi români traversează Rusia lui Putin, de la Moscova spre Marea Caspică, în jos pe Volga, apoi prin Daghestan, Cecenia şi Georgia, pînă la Marea Neagră, pe urmele lui Alexandre Dumas. El, naratorul, se străduieşte să facă un film documentar care să reconstituie puţin cunoscuta călătorie a lui Dumas prin Rusia şi Caucaz; Eva, artistă conceptuală bucureşteană, îşi tîrîie după el sexualitatea neînfrînată, curioasă de orice experienţe. Pantere parfumate este un road-novel baroc prin Rusia şi Caucaz, pe un fundal geopolitic mustind a sex, moarte şi sumedenie de detalii culturale, istorice şi etnografice. Romanul ne duce în Kalmîkia mongolilor budişti, ne face să simţim duhoarea de petrol a Mării Caspice şi ne aruncă fără menajamente în atrocele război al guvernului pro-moscovit din Groznîi împotriva islamiştilor ceceni de la munte. Delicata ţesătură a cuplului nu rezistă însă rigorilor călătoriei, degradării relaţiei afective şi nici fluviilor de alcool pe care cei doi trebuie să le ingurgiteze împreună cu protectorii lor din mafia cecenă.

Fragment din Capitolul I: În care naratorul se încârligă cu Fiara

"Este visul unui spirit bolnav întruchipat
de un arhitect dement. Întreaga biserică
[Saint-Basile-le-Bienheureux], pe care stau
cocoţate nu ştiu câte cupole bulboase, e
pictată în cele mai ţipătoare culori, printre
care domină verdele tandru şi roşul violent.
Toate bisericile ruseşti sunt construite la fel:
au întotdeauna cinci cupole, patru mici şi
una mare; unele sunt mai mici, altele mai
mari, mai aurite sau mai scorojite; acolo e
toată diferenţa."
Alexandre Dumas, En Russie

Iar eu... Gloată febrilă şi colcăitoare şi sporadic chicotitoare, iar eu o cercetam cu inima strânsă şi maţele încâlcite de angoasă, mirat cum de atâta poporet se prelinge disciplinat în faţa bisericii Vasili Blajenîi, coadă şerpuitoare până hăt în spate, care spate se freca de dosul altor pioşi şi gravi şi disciplinaţi plătitori de bilete, lent păşitori spre borta de granit a cavernei lui Lenin, lipită de zidul Kremlinului.

Alexandre Dumas se ţinuse ţanţoş ca mine în Piaţa Roşie, poate chiar cu mâinile în şolduri, dubitativ, defel admirativ faţă de ce vedea. Despre ruşi Dumas a scris lucruri odioase. Violenţa din monstruosul lui jurnal de călătorie prin Moscovia şi Caucaz cu care s-a întors la Paris, după aproape un an prin Rusia, arăta cât de muncit de spaime fără număr trebuie să fi fost el atunci. Dumas fugea de sorocul datoriilor uitate, de mulţii, nenumăraţii lui creditori, şi miza ca într-un cazino pe ce-avea s-aducă din lunga lui călătorie prin Rusia şi Caucaz: o bombă literară exotică şi, în mod surprinzător, venind de la el, deloc mincinoasă.
Amanetase totul Dumas ca să-şi plătească voiajul, rugându-se neîncrezător la Heruvimi, Tronuri şi Dominaţiuni şi alte ierarhii angelice pentru succesul viitoarei lui cărţi: En Russie şi Le Caucase, două uriaşe tomuri de jurnal. Ca s-o asezoneze spre picanteria fezandată, a trebuit să exagereze permanent în vehemenţă şi să scrie, de pildă, despre ruşi: "Oare ce se poate face cu ei? Va trebui ca cineva, cu fierul şi focul în mână, să pună ordine în păturile acestea suprapuse de sclavi, movilite una peste alta".

Mulţime de toate neamurile şi culorile adastă la coada asta, cu toţii mimând inteligenţă şi entuziasm şi interes. Câţi dintre ei vor fi citit însă jurnalul lui Dumas prin Rusia?
Carevasăzică, în 1858, Alexandre Dumas, aflat în culmea gloriei, dar strivit sub datorii, decide din disperare să părăsească Parisul şi să pornească un lung voiaj prin Rusia şi posesiunile sale coloniale din Caucaz, unde muscalii duceau un genocidar război de cucerire împotriva muntenilor musulmani, război care nu s-a încheiat de altfel nici astăzi. Dumas spera să câştige o sumă importantă publicându-şi la întoarcere jurnalul de călătorie, abordând genul acela de literatură care anticipa reportajele cultural-turistice de azi. Aproape sexagenar, pleacă într-o călătorie de un an prin Rusia şi Caucaz, prin acel Orient "riche, pittoresque et sale", ca să respire, cum o spune el elegant, "stătutele şi mefiticele miresme ale Asiei".

Deşi cam abuza de termenul pittoresque, pe atunci un nesuferit neologism italian abia intrat în franceză, jurnalul lui s-a dovedit un uriaş succes, prin care Dumas s-a salvat financiar, dar oare documentarul meu mă va scoate din dezastru? Eu, vânat de albanezii din Bruxelles ca să le restitui datoria cu care tocmai plătisem ultimele rate ale creditului ipotecar pentru o casă căreia, cum mă ameninţau zilnic, aveau să-i dea în cele din urmă foc. Mizasem totul pe documentarul meu ficţionalizat (docu-fiction) prin Rusia şi Caucaz, pe urmele lui Alexandre Dumas. Da, aveam să cobor cu Eva, iubit de minunata Eva, supt şi de Eva adorat, pe firul Volgăi, până la sturionii din Marea Caspică, iar de acolo, ajutat de cecenii mei, în zigzag prin munţii Caucazului până la cealaltă mare, cea impropriu numită Neagră. O magică, o impecabilă structură narativă, o-ho-ho cum aveam să izbândesc!

Dar cum să-i explic asta lui Ylber Mysafiri, care mă pândea de după colţul casei mele din Bruxelles, unde ţin un cuplu de pitici de grădină în curticica din spate, care pitici îi figurează pe Iason şi Medeea înlănţuiţi? Ylber, împreună cu Xhaferi Besniku şi Pandeli Şehu, albanezii care de la o vreme nici nu mă mai sunau insistent la telefon, lămurindu-se că, într-adevăr, am fugit în Rusia, departe de mâinile lor păroase şi falangele tatuate cu stupide simboluri oculte. Uite, cecenii nu se tatuează, poftim, chiar după zece ani de ocnă, cum a făcut Salman. Nici eu nu port tatuaje, dar Eva... Ah, Eva cu frunza ei de marijuana perforată colorat pe delicioasa bucă stângă, vârful frunzei deplasând atenţia privitorului către receptaculul ferm, spre inelul modulabil dintre fesele ei în formă de pară! Când le-am povestit ce are iubita mea pe spate, cecenii au izbucnit în râs, da, au chicotit, ei, care nu încetează să pufăie cânepă de la trezire până la culcare.

Îmi plăcea să-i povestesc Evei despre cum scriau autorii vechi că acolo, în Daghestan şi Cecenia, în miezul Caucazului, ar fi trăit, furişându-se elegant, panterele parfumate ale lui Apollonios din Tyana, pardoşii balsamici pe care El pretindea că-i văzuse şi adulmecase prin munţii ce se prăbuşesc spre Derbent, în Marea Caspică. Da, El, acel Apollonios care ar fi trebuit să devină un Hristos al neopăgânismului şi care a urmat prin Caucaz o bună parte din traseul pe care avea să-l repete, şaptesprezece secole mai târziu, Alexandre Dumas. Apollonios, da, din Tyana, adevărat, urcat pe o cămilă albă deosebit de stupidă şi nemirându-se de nimic din ce vedea: păroşii oameni-maimuţă care se hrănesc cu hălci de carne de leu; păsările-şopârlă fără pene, tăvălite prin mlaştinile Caspicei, lighioane cu degete la aripi, prinse de coaste printr-o membrană roşiatică, ori dragonii cu spinarea zimţuită ca dinţii unui fierăstrău, dintre care unii (cei de câmpie, spune Apollonios, cei mai primejdioşi) ating mărimea unui elefant. Pe aceştia îi ucid magii lui Zarathustra în somn pentru a extrage din capul lor o piatră cu virtuţi miraculoase.
- Poate că Apollonios văzuse ultimii dinozauri, chicotise enervant adorabila Eva.

Cercetasem lent tot traseul, de-a lungul anilor, înainte să cad în mizeria actuală. De la Moscova aveam să pornim cu trenul spre Kazan, în Tatarstan, pentru a coborî apoi pe Volga cu un vaporaş, una din acele curse turistice ale căror prospecte imprimate luxos nu-ţi spun dinainte că vei dormi o săptămână într-un dulap, alunecând pe apă până la Astrahan, până la nisetrii din Marea Caspică, unde îi promisesem Evei că am s-o frec cu caviar de contrabandă şi c-am s-o mănânc până va hăuli în agonie, doritor fiind eu să aud, mereu şi mereu, urletele ei care îi crispau pe vecinii din imobilul galeriei din Bucureşti.

Acolo, la Marea Caspică, se oprise un timp Dumas în stepa kalmîkă, la mongolii aceia budişti hăpăitori de carne crudă, al căror han îl ospătase urieşeşte; eu aveam în schimb să-i ofer Evei ospitalitatea micului dictator de azi al Kalmîkiei, ţicnitul Tiumen, obsedatul de şah care a transformat arhitectura mizerabilei sale capitale, Elista, în imaginea unei table de joc, şahul fiind acum disciplină predată obligatoriu în şcolile kalmîce şi pe care miniştrii guvernului local sunt forţaţi s-o practice zilnic.

Ajutaţi de Tiumen, aveam s-ajungem apoi în Cecenia răzvrătită împotriva Rusiei, acolo unde Dumas căutase să se întâlnească cu Imamul Şamil, profetul luptei Muntelui împotriva Moscovei, eternul munte Daghestan, Caucazul, iar eu aveam să i-o prezint pe Eva noului Şamil, şeful rezistenţei islamiste cecene, cel mai vânat terorist din lume, dar care întreţine în mod previzibil relaţii subterane cu serviciile secrete ruseşti FSB. După aceea, dincolo de munte, aveam să ne întâlnim cu urmaşii lui Gamsahurdia, preşedintele georgian fugar şi asasinat, cel prin care mă iniţiasem odinioară în tainele caucaziene. Vreo câteva luni avea să ne ia toată călătoria. Eu aveam să filmez esenţialul, oprindu-ne în toate etapele importante şi folosind drept comentariu la montaj doar textul lui Dumas lipit peste imaginile filmate, text violent, grosolan, rasist, însă înfiorător de actual. Aveam să ne îmbogăţim cu documentarul ăsta original, Cannes, Tribeca şi dineuri cu staruri.
- Vând galeria şi vin cu tine, mi-a răspuns simplu Eva.
- Am eu bani, am minţit cu maţele strânse, gândindu-mă la albanezii din Bruxelles, la Xhaferi Besniku şi Pandeli Şehu, dar mai ales la Ylber Mysafiri, cel cu pomeţi de şarpe, bărbie ascuţită şi mâna dreaptă ţinută mereu sub braţul stâng.

Aaah, zidul mort al băncii care deodată nu îţi mai dă nimic, ba chiar îţi înghite şi mâna când vâri cardul. Nu existenţa creditorilor albanezi şi asaltul portăreilor fusese explicaţia pe care i-o furnizasem de mai multe ori când Eva tot insista să vină la Bruxelles ca să se mute la mine, nemaisuportând Bucureştiul şi fiindu-i mereu poftă de felul sporadic în care ne împerecheam: animalic, lipicios, grotesc, ludic. Îi explicam doar, răbdător şi repetitiv, ascunzându-i adevărul, că deocamdată casa mea e de nelocuit din pricina unor reparaţii urgente. Ah, cât aş fi dorit să vină la mine, în Bruxelles, dar eşuasem în toate încercările de-a strânge bani pentru proiectul de documentar Dumas în Rusia, refuzat de toate organismele şi instituţiile care distribuie bani pentru asemenea filme.

Mă traumatizase mai ales prezentarea proiectului în faţa acelei comisii de cinematografie din Paris. Mă aşteptasem ca ei să se precipite hulpav asupra unui proiect despre Alexandre Dumas, un documentar pe urmele marelui mulatru literar francez, crezusem naiv că vor accepta de îndată. Desigur că ador Parisul, acolo studiasem Islamul la EHESS şi limbile caucaziene la INALCO, numai că isteria lui mă oboseşte. Prefer Bruxelles, provincie exotică. Eu vin de la ţară, din Rămăieni, copil fiind, am avut talpa groasă, umblam desculţ, fragil, duşmănit de capre şi de câinii vecinilor. Chiar şi acum, decenii mai târziu, tot nu simt decât ostilitate pentru aroganţa marilor capitale, fie ele Paris, Bucureşti sau Moscova. Bruxelles e minunat pentru mine, mi se potriveşte... de n-ar fi creditorii albanezi, cei care controlează prostituţia în cartierul roşu de la Gara de Nord. Iar Eva, Eva e împotriva prostituţiei.

Comisia care aprobă proiectele de film documentar, aşadar: într-un asemenea grup trebuie să identifici de la început persoana importantă, cea care va lua decizia finală, indiferent de argumentele celorlalţi. Spre oroarea mea, se nimerise să fie una din acele franţuzoaice slabe şi arogante, o cvadragenară cu pistrui (ah, câtă dreptate avusese Ali cu obsesia lui pentru pistruii pariziencelor!), ba chiar avea şi dinţi ascuţiţi, păr tăiat drept, breton lins de vacă. Cum era vară, îşi scosese sandalele şi i-am văzut, pe sub masa la care se trântiseră toţi cu autosuficienţă, inelele de argint pe degetele de la picioare cu unghii neîngrijite. Ostilitatea era reciprocă, am simţit-o din start, iar ea nu şi-a ascuns-o.

Ferestrele se căscau larg, Parisul ne trimitea un ciclon de isterie de afară, mirosuri arogante şi valsuri de muşte hirsute care bâzâiau împrejurul căpăţânii mele cu multe sertare de angoasă, însă muştele păreau să-i ocolească pe membrii comisiei, de parcă baletul lor aerian, desantul acela bâzâitor, fusese ceva programat de ei pentru a mă pune pe mine la caznă. Unul dintre călăi, singurul care zâmbea un pic, semăna cu răposatul Bourdieu, ceea ce m-a descurajat pe loc şi mai mult.

Şedeam răzleţ pe un scaun incomod în faţa mesei lor, în vreme ce slăbănoaga desculţă frunzărea încruntată dosarul pentru care plătisem să fie legat, ba chiar şi protejat de o folie transparentă, dură. A examinat neglijent câteva fotografii colorate, hărţile Rusiei şi Caucazului. A recitit, pronunţând aproape inaudibil, câteva rânduri. M-a cercetat sever. A întrebat, strângându-şi buzele într-o linie albă:
- Aţi redat foarte multe dialoguri precise în proiect, frază după frază. De unde ştiţi că personajele documentarului au să pronunţe exact aceste cuvinte? O să-i puneţi să joace, să recite schimburi de replici? Căutaţi să-i plătiţi? Sau cum? M-am prefăcut, politicos, extrem de surprins.
- Cum să-i plătesc? Doamne fereşte. E un film documentar, nu? N-ar fi etic. Aveţi acolo pur şi simplu transcrierea câtorva din conversaţiile care au avut loc între mine şi viitoarele personaje, toate reale. Am precizat asta în nota de intenţie şi în sinopsis. Am parcurs deja tot traseul lui Dumas, am prospectat mult pe cheltuiala mea, dar acum, desigur, aş avea nevoie de un sprijin instituţional.
- Structura documentarului e solidă şi convingătoare, într-adevăr, mi-a spus ea nemulţumită. Nu găsesc însă nicăieri vreo lămurire a abordării artistice, dar mai ales a celei morale.
- Ce vreţi să spuneţi cu "morale"? am întrebat, sincer nedumerit.

A trântit dosarul pe masă şi a lovit cu palma în el. Ceilalţi trei membri ai comisiei tăceau, fixându-mă fără expresie.
- De pildă, când ajungeţi în Kalmîkia, în vizită la dictatorul acela...

A pocnit din degete, căutând numele.
- Tiumen, am ajutat-o eu.
- Tiumen, perfect. Ei bine, scrieţi că el va organiza o uriaşă petrecere pentru dumneavoastră, pentru echipa de filmare.
- E ceea ce a făcut pentru Dumas, am încercat s-o îmblânzesc. Mă rog, nu el, nu cel de azi, ci prinţul kalmîk de atunci, din vremea lui Dumas, cel care l-a ospătat vreme de multe zile, prin nenumărate ceremonii şi zeci de feluri de mâncare. Aşa e obiceiul la kalmîci pentru oaspeţii de marcă. Un festin kalmîk este un eveniment tradiţional foarte important, bine descris etnografic de Dumas şi care s-ar insera perfect în tonul comentariului şi în estetica filmului.
- Oaspeţi de marcă? Echipa de turnaj a unui film documentar este presupusă a fi neutră, nu a interfera cu obiceiurile locale. Sau să primească daruri în natură.

A tăcut, iar eu i-am zâmbit suav.
- Aşa, apoi acolo vreţi să folosiţi, peste imaginile petrecerii, ca voice over, următorul fragment extras din jurnalul lui Dumas: "Aspectul kalmîcilor făcea să se perinde sub ochii mei acele două tipuri cele mai incontestabile ale urâţeniei umane: piele galbenă, ochi mici şi închişi, nasul lăbărţat sau aproape lipsind, barbă cu floci rari, păr nepieptănat, murdărie proverbială; iată ce ne desfăta privirea".

S-a oprit din citit, şi-a lipit palmele ca pentru rugăciune şi m-a fixat sever. A pronunţat încă o dată, apăsat:
- "Les deux types les plus incontestés de la laideur humaine"!
- Da, acestea sunt cuvintele lui Dumas, am murmurat. "Acele două tipuri cele mai incontestabile ale urâţeniei umane." E un fragment din jurnalul lui. Aşa îi descrie el pe kalmîci. Sunt mongoli, ştiţi?

Şi, cum tăcea, am adăugat, simţindu-mă jalnic şi abandonat:
- Singura populaţie budistă din Europa.
- Ţineţi acolo un discurs fascist, a scrâşnit ea sever.

Ah, drace, asta chiar a studiat cu Bourdieu, am blestemat în gând. Sau mai degrabă toţi membrii instanţei de judecată au trecut pe acolo, iar cel care zâmbeşte permanent spre mine a ajuns să se transforme într-un Bourdieu tânăr şi incomplet, prin mimetism servil.
- Acum, să ştiţi, nici kalmîcii nu sunt cei mai frumuşei oameni din lume, am îndrăznit.
- A-ha! a exclamat, satisfăcută că îi oferisem confirmarea.
- Însă pentru spectator convenţia va fi clară de la început, am argumentat. Folosirea fragmentelor din Dumas ca singur comentariu al filmului...
-...va furniza spectatorului un discurs fascistoid, rasist şi eurocentric, m-a întrerupt ea. Oricum, un lucru fundamental nu e deloc clar în proiectul dumneavoastră. Fun-da-men-tal, a despicat ea silabele, nimicindu-mă din priviri.

M-am uitat la toţi ceilalţi, care au aprobat tăcut, ştiind dinainte ce avea să spună.
- Nu expuneţi nicăieri, nu explicaţi niciunde acest element esenţial al întregii construcţii: cum vă veţi filma duşmanul?
- Care duşman? am bolborosit.
- Tiranul kalmîk...

A pocnit iar din degete.
- Tiumen, i-am amintit.
- Tiumen, da, a făcut agasată. Puţin contează numele lui, cum îl veţi filma? Cum îţi filmezi inamicul? Care e dispozitivul prevăzut?

Ceilalţi trei prinseseră deodată viaţă, iar Bourdieu a cules un pix, gata să ia note.
- Cum am să-l filmez? Adică să pun camera fixă pe un trepied sau dacă filmez de la umăr sau ce?

Au oftat exasperaţi şi s-au înţeles scurt din priviri. Ca şi cum totul le era deodată limpede, eu confirmându-le ceea ce ştiau deja înainte de-a mă trage în capcană.
- Cine a vorbit de estetica imaginii? Cine a pomenit vreun trepied? Puteţi să filmaţi şi trash, cu telefonul, dacă doriţi. Şi chiar cu mâna tremurândă, cum văd că vă bâţâie acum. Puţin contează estetica vizuală, câtă vreme ea e coerentă cu ideologia filmului. Nu cadrul, dreptunghiul cinematografic al ecranului în care se înscrie documentarul dumneavoastră ne interesează, ci dispozitivul ideologic şi narativ. Eu vă întreb: cum vă veţi filma duşmanul? Că doar n-o să ne spuneţi că un dictator kalmîk budist, răpit de extratereştri şi obsedat de şah, care îşi asasinează opozanţii, cum aţi precizat în dosar, vă va fi prieten sau că el trebuie făcut simpatic pentru spectator. Mai ales după ce va oferi ospeţe în onoarea dumneavoastră...

Au tăcut, lăsând impresia mincinoasă că mi-ar acorda o ultimă şansă, deşi decizia lor se arăta definitivă. Cel care semăna cu Bourdieu şi-a dres vocea şi mi-a gâfâit sentenţios:
- Să ştiţi că până acum eu fusesem un pic în dezacord cu colega mea, în sensul în care dispozitivul narativ şi vizual propus de dumneavoastră ne oferă într-adevăr o paradigmă nouă prin care noi, spectatorii, putem depăşi orientalismul de salon şi complezenţa culturală occidentală. Dar mă aşteptam la mai multă rigoare structurală din partea dumneavoastră, mai ales că demersul este atât de ambiţios... şi costisitor. Ca să nu mai vorbim de extremul pericol la care v-am expune finanţând un astfel de proiect pentru care turnajul trebuie să aibă loc în câteva din cele mai primejdioase locuri de pe planetă: Cecenia, Daghestan şi altele ale căror nume îmi scapă. Nimeni nu va accepta să vă asigure pentru o asemenea călătorie.
- Nu-mi trebuie asigurare, am fost dansator pe sârmă în multe vieţi anterioare, le-am spus, ceea ce mi-a atras noi fulgere tăcute de reprobare.

Dansator pe sârmă în acele vieţi în care n-am fost târfă de lux. Auzi la ei, locuri primejdioase... Cum să le zic că eu nici în Bruxelles, locul acela unde se pun bombe în metrou, nu am asigurare medicală, ba chiar n-am avut niciodată? Nu puteam să le spun nici că mă bazam, în acea călătorie, pe protecţia prietenilor mei ceceni şi, la fel, nici cât de mult contam pe banii şi sprijinul kalmîkului Tiumen. Nu puteam să pomenesc nici suma împrumutată de la albanezi, cu semnătură, pe care n-aveam cum s-o înapoiez. Le priveam picioarele pe sub masa în faţa căreia mă instalaseră ca la judecată. Toţi aveau sandale scumpe şi elegante, Bourdieu chiar purta unele cu un fel de intaglio scitic, cu animăluţe mitologice gravate în piele, cred că şi le pusese doar ca să mă exaspereze, iar tartoriţa şefă şi desculţă îşi freca tălpile, cercetându-mă; opinia ei era definitiv închegată. Îi fixam inelele de pe degetele de la picioare şi mă întrebam dacă m-aş putea culca vreodată cu o aşa încarnare a răutăţii bourdeliene, sau bourdivine, dacă făcând amor i-aş vârî, de pildă, două degete în anus, sau ea mie, şi, pe când învârteam aşa gânduri, Parisul îmi mirosea de-afară a gaze de eşapament şi şofran pronunţat graseiat, muştele îmi bâzâiau în jurul capului, aşa că am făcut cu ambele mâini gestul de-a le alunga. Mi-am dres vocea, căutând să câştig timp pentru a le spune ceva convingător, un punct final care să-i amuţească, să-i facă să descopere brusc în mine un adept al lui Bourdieu, un structuralist barthesian, un om care ştie că limba e fascistă şi care-ar fi gata să se abandoneze în braţele lui Foucault. Ah, Foucault, oui, să mă înlănţuie Foucault pe la spate, mângâindu-mi sfârcurile, şi să mi-o împlânte... cum altfel? Foucaldian.

Au revenit atunci muştele şi iar am scuturat din mâini în jurul capului.
- Alungaţi muşte? m-a întrebat torţionara şefă.
- Nu. Dirijez o orchestră de pitici invizibili.

Bourdieu a izbucnit în hohote, aproape admirativ, însă o privire scurtă, rece, şerpească a ticăloasei desculţe i-a suguşat râsul.

Asta a fost experienţa pariziană, urmată fiind de o comisie similară în Bruxelles, la care m-am dus dimineaţa beat, ştiind că n-am nimic de pierdut, anticipând că nu voi primi nici un sfanţ pentru proiect, frânt, rupt după o lungă noapte de videochat erotic cu Eva.

Trezirea leilor

Ayelet Gundar-Goshen
Trezirea leilor
Editura Nemira, 2018
traducere de Any Shilon


*****

Intro

Ayelet Gundar-Goshen s-a născut în Israel în 1982 şi a studiat psihologia la Universitatea din Tel Aviv, unde a lucrat şi ca jurnalistă. Apoi a studiat cinematografia, iar scenariile ei de film şi de televiziune au câştigat premii la festivaluri internaţionale. În prezent contribuie cu articole la BBC, Financial Times, Time Magazine şi The Telegraph.

O noapte, Marcovici, romanul de debut din 2012, bestseller în Israel, a fost recompensat cu Premiul Sapir pentru debut şi tradus în treisprezece limbi. A intrat şi pe lista scurtă pentru Grand prix des lectrices de Elle. Al doilea roman, Trezirea leilor, a fost foarte bine primit de critică şi a intrat în lista de recomandări pe 2016 ale New York Times, Wall Street Jurnal, The Observer.

*

Responsabilitate? Laşitate? Vină? Eroism? Altruism? Empatie? Ce sunt toate acestea după ce o întâmplare absurdă ajunge să domine un destin ce scapă de sub control? Iată câteva dintre întrebările ce-şi caută răspunsuri în Trezirea leilor, roman al căutărilor şi al tensiunilor şi meditaţie despre o societate imorală.

Mai multe dileme ameninţă să distrugă echilibrul fragil dintr-o lume a dezechilibrului şi a violenţei. Mai multe vieţi riscă să se spulbere. Mai multe suflete aşteaptă sfârşitul unui coşmar.

Într-o noapte, după o gardă lungă, neurochirurgul Eitan Green loveşte cu maşina un african şi, panicat, fuge de la locul accidentului. A doua zi, viaţa i se schimbă: medicul trebuie să plătească pentru fapta lui. Şi nu oricum.

"Gundar-Goshen ştie foarte bine să dea adâncime emoţională unei intrigi de thriller, cu răsturnări de situaţie şi accent pe vinovăţiile, dorinţele şi secretele personajelor." (New York Times)

E cea mai frumoasă lună pe care am văzut-o vreodată, îşi spunea, când l-a lovit pe omul acela. În prima clipă a continuat să se gândească la lună, dar s-a oprit brusc, ca o lumânare în care sufli. Aude uşa jeepului deschizându-se şi ştie că el e cel care a deschis-o, el e cel care iese acum afară. Acţiunea asta e însă legată de trupul lui într-un mod atât de şubred, ca limba care se plimbă pe gingiile amorţite după o anestezie, totul e acolo, dar altfel. Picioarele calcă pe nisipul deşertului, aude clac, clac la fiecare pas, iar zgomotul îi dovedeşte că se deplasează. Undeva, la capătul paşilor, îl aşteaptă omul pe care l-a lovit; de aici nu-l vede, dar el este acolo, încă un pas şi e acolo. Piciorul este deja în aer, dar încetineşte, încearcă să oprească pasul următor, cel final, cel după care nu va mai avea nicio altă soluţie decât să se uite la bărbatul care zace pe marginea drumului. Dacă ar putea să oprească acest pas, să-l îngheţe, dar nu poate, aşa cum nu poate îngheţa clipa dinainte, aceea în care jeepul l-a lovit pe omul care mergea pe marginea drumului. Şi numai următorul pas va dovedi dacă mai este om sau s-a transformat deja în altceva... Simplul gând face să-i îngheţe în aer piciorul, în mijlocul pasului, pentru că este posibil să descopere că omul care mergea nu mai este un om care merge, ci doar o coajă de om, o coajă sfărâmată şi goală.

Iar, dacă omul care zace acolo nu mai este om, nici nu-şi poate imagina ce se va alege de omul care stă acum în picioare, tremurând, şi care nu mai e în stare să ducă până la capăt un ultim, simplu pas. Ce se va întâmpla cu el?

1

Praful era peste tot. Un strat alb, ca glazura unui tort festiv pe care nu-l voia nimeni. Se adunase pe toate frunzele palmierilor din piaţeta principală a oraşului, copaci maturi, aduşi cu camioane şi replantaţi, pentru că nimeni nu credea că lăstarii tineri vor reuşi să se adapteze aici; acoperise pancardele rămase de la alegerile locale, care se bălăngăneau încă, după trei luni, în balcoanele caselor: bărbaţi mustăcioşi şi chelioşi se uitau din spatele peliculei de praf la potenţialii alegători, parte cu un zâmbet autoritar, parte cu seriozitate, fiecare după cum primise indicaţii de la consultanţii în relaţii publice la momentul respectiv. Praf pe panourile publicitare, praf pe bougainvillea care creşte la marginea trotuarului, pălită de sete, praf peste tot.

Se pare însă că nimănui nu-i păsa. Locuitorii oraşului Beer Sheva[i] se obişnuiseră cu praful aşa cum se obişnuiseră cu toate - şomaj, criminalitate, parcuri publice doldora de sticle sparte. Cetăţenii oraşului continuau să se trezească pe străzile pline de praf, mergeau la lucru plini de praf, făceau sex sub un înveliş de praf şi năşteau copii în ochii cărora se reflecta praful. Se întreba uneori ce urăşte mai mult - praful sau pe locuitorii din Beer Sheva? Probabil că praful. Locuitorii din Beer Sheva nu i se depuneau pe jeep în fiecare dimineaţă. Praful da. Un strat alb, subţire, care stingea roşul arzător al jeepului şi îl transforma într-un roz decolorat, în propria sa parodie. Furios, a trecut un deget peste geamul maşinii şi a şters puţin ruşinea. Praful i-a rămas lipit pe deget chiar şi după ce l-a frecat de buzunarul pantalonilor şi ştia că va trebui să aştepte până la Soroka[ii], unde să se spele pe mâini, ca să se simtă iar curat. La naiba cu oraşul ăsta!

(Uneori îşi auzea gândurile şi se speria. Îşi amintea că nu e rasist. Că votează cu Meretz[iii], că e căsătorit, iar înainte s-o cheme Liat Green pe soţia lui o chemase Liat Smuha[iv]. După ce enumera toate astea se liniştea puţin şi putea să-şi urască mai departe oraşul cu conştiinţa împăcată.)

Intrând în maşină, a avut grijă să ţină degetul murdar cât mai departe, de parcă nu ar fi fost o parte din corpul lui, ci o mostră de ţesut pe care o ţinea în mână pentru o demonstraţie, încă o clipă, şi o va depune în faţa profesorului Zakai, s-o studieze împreună cu priviri pasionate - spune-ne cine eşti! Dar profesorul Zakai se afla acum la mulţi kilometri de aici, trezindu-se într-o dimineaţă fără praf, pe străzile goale din Raanana[v], aşezându-se comod în Mercedesul lui argintiu, care îşi croieşte drum spre spital peste punctele aglomerate din centru.

În timp ce-şi conduce jeepul pe străzile încă goale din Beer Sheva, Eitan îi ura profesorului Zakai cel puţin o oră şi un sfert de aşteptare transpirată într-o intersecţie, pe autostrada Geha[vi], cu aparatul de aer condiţionat defect. Ştia însă foarte bine că aparatele de aer condiţionat de la Mercedes nu se strică şi că intersecţiile autostrăzii Geha nu sunt decât o dulce amintire a ceea ce a lăsat în urmă venind aici, în metropolă. Locul unde toţi vor să vină. E adevărat, în Beer Sheva nu sunt blocaje în trafic şi avea grijă să menţioneze asta în toate conversaţiile cu toate cunoştinţele lui din zona Tel Aviv. Dar când o făcea - cu un zâmbet senin şi privirea limpede a unui aristocrat al deşertului -, îi trecea mereu prin minte că nici la cimitir nu sunt blocaje în trafic, dar nimeni nu şi-ar stabili acolo reşedinţa. Casele din jurul bulevardului Rager chiar îi aminteau de un cimitir. Un şir incolor, monoton, de blocuri din piatră, cândva albe, care astăzi bat deja spre cenuşiu. Monumente uriaşe, în ale căror ferestre se oglindeau câteodată figuri obosite, prăfuite, ca nişte arătări fantomatice.

În parcarea de la spitalul Soroka s-a întâlnit cu dr. Zandorf, care i-a zâmbit larg şi l-a întrebat: "Şi ce mai face astăzi dr. Green?", iar el a reuşit să-şi extragă din măruntaie un surâs chinuit, pe care şi l-a întins pe obraz cât a putut mai bine şi a răspuns: "În regulă." Apoi au intrat împreună pe poarta spitalului, schimbând clima şi ora impuse de natură cu sfidarea impertinentă a luminii artificiale şi a aparatelor de aer condiţionat, care le promit o eternă dimineaţă şi o primăvară fără sfârşit. La intrarea în secţie, Eitan s-a despărţit de dr. Zandorf şi s-a dus să-şi cureţe îndelung într-o chiuvetă degetul plin de praf, până când o asistentă tânără a trecut pe lângă el şi a remarcat, cu un zâmbet, că are degete de pianist. E adevărat, s-a gândit el, avea degete de pianist. Femeile i-o spuneau mereu. Dar singurul instrument la care cânta erau neuroni deterioraţi, secţionaţi, pe care îi atingea cu degetele înmănuşate să vadă ce muzică poate obţine de la ei şi dacă...

Ciudat instrument, creierul! Niciodată nu poţi şti cu adevărat ce sunet vei obţine când atingi o clapă sau alta. Este, bineînţeles, foarte probabil ca, dacă vei excita lobul occipital cu un curent electric uşor, omul din faţa ta să spună că vede culori, la fel cum o apăsare pe lobul temporal va genera, destul de sigur, voci şi sunete imaginare. Dar ce fel de sunete? Ce fel de imagini? Iată că aici lucrurile se complică. Pentru că, deşi ştiinţei îi sunt foarte dragi legile generale, unice, oamenilor se pare că le place să se deosebească unul de celălalt. Cu câtă revoltătoare hotărâre perseverează în a crea simptome noi, diferite, care, chiar dacă nu sunt într-o cu totul altă gamă, rămân totuşi prea departe unele de altele pentru a fi unite într-o singură definiţie. Doi bolnavi cu cortexul orbitofrontal afectat nu vor binevoi niciodată să-şi sincronizeze efectele secundare. Unul se va comporta dur şi grosolan, iar celălalt va râde încontinuu. Unul va bate tot timpul apropouri sexuale de prost-gust, iar celălalt va fi atins de nevoia compulsivă de a se apleca fără oprire să adune de pe jos absolut orice i se nimereşte în cale. E adevărat, explicaţia oferită rudelor îngrozite va fi aceeaşi: din cauza unei anumite situaţii (accident de circulaţie? o tumoare? un glonţ rătăcit?) a fost afectat cortexul orbitofrontal, care răspunde de controlul reacţiilor. Din punct de vedere neurocognitiv, totul funcţionează perfect. Memoria lucrează, procesele de gândire au rămas intacte. Dar omul pe care l-aţi cunoscut nu mai există. Cine va veni în locul lui? Până în acest moment nu e limpede. Până acum. De aici încolo - o lume plină de aleatoriu. Întâmplarea - curvuliţa aia ademenitoare, care dansează printre paturi şi tărgi, scuipă pe halatele medicilor şi gâdilă semnele de exclamare ale ştiinţei până când ele se apleacă, înclină capul şi se rotunjesc, transformându-se în semne de întrebare.

"Atunci, cum e, totuşi, posibil să ştii cu adevărat ceva vreodată?!" explodase el cândva în mijlocul aulei. Au trecut deja cincisprezece ani, dar el îşi aminteşte încă furia pe care a simţit-o atunci, într-o după-amiază somnoroasă, la gândul că profesia pe care o studia nu oferă mai multe certitudini decât oricare alta. O studentă care aţipise lângă el s-a trezit speriată auzindu-i exclamaţia şi i-a aruncat o privire ostilă. Ceilalţi studenţi aşteptau continuarea expunerii făcute de conferenţiarul principal, care avea să cuprindă, mai mult ca sigur, şi materia pentru subiectele de examen. Singurul căruia observaţia nu i s-a părut nelalocul ei a fost tocmai conferenţiarul, profesorul Zakai, care i-a aruncat o privire amuzată.
- Cum te cheamă?
- Eitan. Eitan Green.
- Singura posibilitate de a şti ceva, Eitan, este să cercetezi moartea. Moartea te învaţă tot ce trebuie să ştii. Ia, spre exemplu, cazul lui Henry Molaison, un bolnav de epilepsie din Connecticut. În 1953, un neurochirurg pe nume Sqwill a întocmit harta centrilor epileptici din cei doi lobi temporali, iar Henry Molaison a suferit o intervenţie chirurgicală inovatoare, care a constat în distrugerea centrilor responsabili de boala lui, printre care şi hipocampusul. Ştii ce s-a întâmplat după aceea?
- A murit?
- Da şi nu. Henry Molaison nu a murit, pentru că s-a trezit după operaţie şi a continuat să trăiască. Dar, într-un anumit sens, Henry Molaison a murit, totuşi, pentru că după ce s-a trezit nu a mai reuşit să păstreze nicio amintire. Nu s-a mai putut îndrăgosti, nici să simtă vreo ranchiună n-a mai putut sau să reţină vreo idee nouă mai mult de două minute, pentru că, după două minute, sentimentul de dragoste, de ranchiună sau ideea nouă pur şi simplu se ştergeau. Avea douăzeci şi şapte de ani când a avut loc operaţia şi, deşi a murit la optzeci şi doi de ani, a rămas veşnic la vârsta de douăzeci şi şapte de ani. Înţelegi, Eitan, de-abia după ce au extirpat hipocampusul au descoperit că el este, de fapt, cel care înmagazinează codificarea amintirilor pe termen lung. Noi trebuie să aşteptăm să se distrugă ceva pentru a înţelege ce a funcţionat corect înainte. Iată metoda fundamentală în cercetarea creierului - nu poţi veni pur şi simplu să desfaci bucăţi din creierul oamenilor şi să verifici ce se întâmplă, aştepţi ca întâmplarea s-o facă în locul tău. Iar atunci, ca o haită de devoratori de cadavre, oamenii de ştiinţă se reped la pradă după ce întâmplarea şi-a făcut treaba şi încearcă să ajungă la acel lucru pe care ţi-l doreşti tu atât de mult - să afle ceva!

Oare acolo, în aula aceea, să fi fost aruncată nada? Oare să fi ştiut deja de atunci profesorul Zakai că studentul acela conştiincios, rupt de lume, va merge după el ca un câine credincios, oriîncotro se va îndrepta? Când şi-a pus halatul alb, Eitan a chicotit pe seama propriei naivităţi. El, care nu credea în Dumnezeu, care nici măcar în copilărie nu se lăsa atras de vreo poveste dacă avea în ea un grăunte de supranatural, l-a transformat pe acest profesor într-un zeu pe pământ. Iar atunci când câinele credincios a refuzat să se prefacă mort, să fie surd-mut-orb, zeul pământean s-a răzbunat pe el, l-a gonit din raiul Tel Avivului, aducându-l în pustia asta, la Soroka.
- Domnule doctor Green?

Tânăra asistentă s-a oprit în faţa lui şi i-a raportat ce se întâmplase peste noapte. A ascultat-o cu atenţia cuvenită şi s-a dus să-şi facă o cafea. Când a trecut prin coridor, a aruncat o privire la chipurile bolnavilor - o femeie tânără, pe care o îneca un plâns tăcut. Un bărbat matur, rus, încerca să facă un sudoku, dar îi tremura mâna. Patru beduini, membrii aceleiaşi familii, se uitau cu priviri sticloase la televizorul de sus. Eitan s-a uitat pieziş spre ecran. Un ghepard muncea din greu, rozând ultimele resturi de carne de pe ceea ce fusese înainte - dacă ar fi să ne bazăm pe spusele crainicului - o vulpe cu coada roşie. Iată, deci, dovada că tot ce e viu e sortit pieirii - fapt care Doamne fereşte să fie amintit pe coridoarele spitalului, dar care poate fi arătat fără jenă la televizor. Dacă doctorul Eitan Green ar umbla pe coridoarele acestei jungle din beton al cărei nume este Soroka şi ar vorbi cu atâta nonşalanţă despre moarte, bolnavii şi-ar ieşi din minţi. Plânsete, ţipete, agresarea echipei medicale. De nenumărate ori a auzit câte un pacient emoţionat numindu-i "îngeri în alb". Cu toate că îi era limpede că sub halatele albe nu se aflau îngeri, ci oameni din sânge şi carne, nu se împiedica, totuşi, de amănunte. Dacă oamenilor le trebuie îngeri, cine e el să-i oprească? Ce dacă o asistentă a scăpat ca prin urechile acului de o reclamaţie de malpraxis când a turnat într-un gât uscat un medicament destinat altui gât uscat? Chiar şi îngerii greşesc câteodată, în special când nu au dormit de douăzeci şi trei de ore. Şi când rudele îndurerate se năpustesc pline de furie pe vreun rezident speriat sau pe vreo specialistă speriată, Eitan ştia că şi asupra unor îngeri adevăraţi s-ar fi năpustit la fel, ca să le smulgă penele de pe umeri, să nu zboare în împărăţia cerului, în timp ce ruda lor e trimisă în întunericul ţărânei. Şi iată că toate acele suflete care nu puteau suporta nici măcar o privire fugară la chipul morţii priveau calm, aproape cu simpatie, la cum ea acţiona prin intermediul fiarei din savana americană. Pentru că acum nu numai beduinii se uitau la ecran - ci şi rusul lăsase deoparte sudoku şi îşi îndreptase gâtul, ba chiar şi femeia care se îneca de plâns a aruncat o privire din spate genelor împodobite cu lacrimi la imaginea de pe ecran. Ghepardul rodea energic resturile din carnea vulpii cu coadă roşie. Crainicul vorbea despre secetă. În lipsa ploilor, fiarele savanei vor începe să-şi mănânce propriii pui. Pacienţii de la neuro-chirurgie se holbau fascinaţi la înregistrarea rară, după spusele crainicului, a leului african care îşi devorează propriul pui, iar Eitan Green ştia din tot sufletul că nu pentru morfină trebuia să-i mulţumească Dumnezeului Ştiinţei, ci pentru Toshiba de 33 de inci.

În urmă cu patru ani, o pacientă îi strigase că e un cinic şi îl scuipase în faţă. Îşi amintea încă atingerea scuipatului care i se prelingea pe obraz. Era o femeie tânără, nu tocmai atrăgătoare. Cu toate astea, se plimba prin secţie cu un fel de grandoare regală, surorile şi ceilalţi pacienţi se grăbeau să-i facă loc aproape fără să-şi dea seama. Într-o zi, când s-a apropiat de patul ei pentru vizita de dimineaţă, i-a strigat că e un cinic şi l-a scuipat în obraz. Degeaba încercase să înţeleagă ce a provocat această reacţie. La vizitele anterioare întrebările lui fuseseră profesionale, iar răspunsurile ei, scurte. Niciodată nu îl abordase pe coridor. Şi tocmai pentru că nu găsise niciun motiv valabil care să fi dus la acel incident, el îşi frământa mintea fără încetare. Împotriva voinţei lui, se gândea la orbi, care văd atât de limpede, la femeile chele, pe care apropierea morţii le înzestra cu un fel de al şaselea simţ. În noaptea aceea, în patul dublu, ale cărui cearşafuri miroseau a spermă, o întrebase pe Liat:
- Crezi că sunt cinic?

Ea a râs, iar el s-a simţit rănit.
- Chiar aşa de rău?
- Nu, i-a răspuns ea şi l-a sărutat pe vârful nasului, nu mai mult decât alţii.

El chiar nu era cinic. Nu mai mult decât alţii. Dr. Eitan Green obosise de bolnavii lui nici mai mult - dar nici mai puţin - decât era normal şi general admis în secţii. Şi, cu toate astea, fusese trimis în exil, peste oceanele de praf şi nisip, în pustia sumbră, de beton a Sorokăi. "Idiot", şi-a zis în şoaptă în timp ce încerca să reanimeze aparatul de aer condiţionat care mârâia în camera lui, "idiot şi naiv". Căci ce altceva decât prostie de cea mai pură calitate poate trimite un tânăr geniu medical într-o confruntare făţişă cu şeful său direct? Ce altceva decât prostie de cea mai pură calitate îl poate face să insiste că are dreptate, chiar şi atunci când şeful - naşul aceluiaşi geniu încă din anii studenţiei - îl previne să fie atent! Ce alte forme de prostie ar mai reuşi respectivul geniu medical să imagineze pentru momentul când a bătut în masă, cu o palidă imitaţie de tărie de caracter, şi a spus "Asta e mită, Zakai, şi am de gând să demasc ce se întâmplă"? Când s-a adresat directorului spitalului şi i-a povestit despre plicurile cu bani şi operaţiile-urgente-fără-programare care apăreau în urma lor, oare să fi fost suficient de tâmpit, încât să ia de bună privirea surprinsă?

Şi cel mai rău e că, dacă ar fi în aceeaşi situaţie, ar face la fel. Cu toate. De fapt, aproape că a făcut-o din nou după două săptămâni, când a înţeles că singura acţiune pe care a întreprins-o directorul spitalului a fost să se ocupe de transferul lui.
- O să ies în presă, i-a spus lui Liat, o să fac aşa un scandal, că nu vor mai putea să-mi astupe gura.
- În regulă, i-a răspuns ea, imediat după ce terminăm de plătit grădiniţa lui Yaheli, ratele la maşină şi la apartament.

Mai târziu ea va susţine că a fost decizia lui, că ea l-ar fi susţinut în orice direcţie ar fi ales să meargă. Dar îşi amintea, totuşi, cum căpruiul ochilor ei se transformase dintr-odată din culoarea mierii în maroniu tare ca nuca, îşi amintea cum se zvârcolise în pat lângă el toată noaptea, luptându-se în vis cu tot felul de grozăvii pe care nu-i era greu să le ghicească. În dimineaţa următoare a intrat în biroul directorului spitalului şi a acceptat transferul.

Iar trei luni mai târziu erau deja aici, în vila văruită în alb din Omer[vii]. Yaheli şi Itamar se jucau pe iarbă. Liat se întreba unde să agaţe tablourile. Iar el stătea pe scaun şi se uita la sticla cu whisky pe care i-o oferiseră colegii la despărţire şi nu ştia dacă să râdă sau să plângă.

Până la urmă, a luat la spital sticla şi a pus-o pe raft, printre diplome. Pentru că, la fel ca diplomele, reprezenta şi ea ceva. O perioadă încheiată, o lecţie de viaţă. Dacă i se întâmpla să aibă câteva minute de linişte între un bolnav şi altul, lua sticla de pe raft, o privea atent, multă vreme cu ochii la cartolina cu urarea "Lui Eitan, drum bun şi succes!" Cuvintele păreau să-şi bată joc de el. Recunoştea perfect scrisul de mână al profesorului Zakai, punctele acelea Braille mititele care, în timpul studenţiei lui, aproape că-i făceau pe studenţi să plângă.
- Ne puteţi explica ce aţi scris?
- Aş prefera ca dumneata, domnişoara studentă, să înveţi să citeşti.
- Dar nu e clar, nu se înţelege.
- Ştiinţa, doamnelor şi domnilor, nu este deloc ceva clar.

Şi toţi plecau capul şi scriau, păstrându-şi furia pentru chestionarele de feed-back de la sfârşit de an, pline de otravă, dar care nu schimbau niciodată nimic. În anul următor profesorul Zakai revenea în amfiteatru, iar scrisul lui pe tablă era la fel, o mulţime de semne indescifrabile. Singurul care se bucura să-l vadă era Eitan. Încetul cu încetul, cu chin şi pasiune, a învăţat să-i descifreze scrisul de mână, dar caracterul profesorului îi rămânea, totuşi, o enigmă indescifrabilă.
"Lui Eitan, drum bun şi succes!" Urarea fusese atârnată de gâtul sticlei de whisky într-un fel de îmbrăţişare eternă, care îi provoca greaţă. De câteva ori vrusese s-o smulgă de pe sticlă, s-o rupă în bucăţi şi s-o arunce în coşul cu gunoi, sau, eventual, să scape şi de sticlă. Dar renunţase mereu în ultima clipă, privind cuvintele profesorului Zakai cu aceeaşi atenţie concentrată cu care se uita în copilărie la o ecuaţie complicată.

Lucrase prea mult în noaptea aceea şi ştia asta. Îl dureau muşchii. Cănile de cafea băute una după alta aveau efect maximum jumătate de oră. Ascundea cu palma căscatul care ameninţa să înghită toată sala de aşteptare. La ora opt seara a telefonat acasă să le spună "noapte bună" copiilor, dar era atât de nervos şi de obosit, că l-a jignit pe Yaheli. Copilul îl rugase să imite vocea de cal, iar el i-a răspuns "nu acum" pe un ton care i-a speriat pe amândoi. Apoi Itamar a preluat telefonul, l-a întrebat cum a fost la lucru şi dacă se întoarce târziu, iar el a fost nevoit să-şi amintească faptul că acest copil atent, împăciuitor, încă nu împlinise nici opt ani. În timp ce vorbea cu Itamar auzea smiorcăielile lui Yaheli, care-şi trăgea nasul şi încerca probabil să nu-l lase pe fratele mai mare să observe că plânge. Când a terminat convorbirea, Eitan era mai obosit decât înainte şi se simţea foarte vinovat.

Când se gândea la copiii lui se simţea vinovat aproape întotdeauna. Oricât făcea, simţea întotdeauna că nu e suficient, că e prea puţin. Exista întotdeauna o posibilitate ca tocmai această convorbire, în care refuzase categoric să imite vocea de cal, să fie exact aceea pe care Yaheli şi-o va aminti peste ani. Pentru că tocmai astfel de detalii îşi aminteşte el însuşi din anii când avea vârsta lui Yaheli - nu toate îmbrăţişările pe care le-a primit, ci cele care i-au fost refuzate. Ca acel moment când a izbucnit în plâns, în timpul unei vizite la laboratorul tatălui său, la Universitatea din Haifa, iar mama lui, care stătea acolo cu ceilalţi vizitatori, i-a şoptit că ar trebui să-i fie ruşine. E foarte posibil ca după aceea să-l fi luat în braţe. Sau poate a scos din portofel un înlocuitor de îmbrăţişare în valoare de cinci shekeli[viii] şi l-a trimis să-şi cumpere o îngheţată pe băţ pe post de consolare. N-are importanţă. Asta nu mai ţine minte. După cum nu ţine minte nici de câte ori a sărit în pom în curte, iar pământul l-a primit bucuros, ci numai acea singură dată când s-a lovit de el şi şi-a fracturat un picior.

La fel ca toţi taţii, ştia şi el că asta era inevitabil, că orice tată îşi dezamăgeşte fiul. Dar, la fel ca orice tată, păstra o speranţă tainică - poate lui nu i se va întâmpla. Poate că el va reuşi să le ofere lui Itamar şi lui Yaheli exact ce au nevoie. Da, e adevărat, copiii plâng uneori, dar cu el vor plânge numai când e absolut necesar să plângă. Adică atunci când ratează ei ceva, nu din cauza lui.

Mergea pe coridorul din secţie, sub flăcările reci ale luminilor fluorescente, şi încerca să se gândească la ce se întâmplă acum acasă. Itamar era în camera lui, aranjându-şi dinozaurii de la mare la mic. Iar Yaheli probabil că s-a liniştit între timp. Copilul ăsta semăna cu Liat, se aprindea repede şi se liniştea la fel de repede. Nu ca Eitan, a cărui furie e ca o placă electrică pentru ţinut mâncarea caldă de Sabat[ix], o aprinzi şi rămâne fierbinte două zile. Da, Yaheli trebuie să fie liniştit acum. Stă pe canapea şi se uită a mia oară la Regele pinguinilor. Eitan ştia filmul pe dinafară. Glumele crainicului, tema muzicală, până şi ordinea subtitrărilor de la sfârşit. Şi mai bine decât cunoştea filmul, cunoştea reacţiile lui Yaheli: când o să râdă, când o să declame împreună cu crainicul o replică preferată, când o să-şi ascundă faţa într-o pernă şi o să tragă cu ochiul la ecran. Părţile amuzante îl făceau de fiecare dată să râdă, de asemenea şi cele înspăimântătoare îl speriau de fiecare dată la fel, ceea ce era ciudat, pentru că, până la urmă, de câte ori poţi să râzi la o glumă pe care o ştii şi cât poţi să te temi de atacul unei foci, când ştii exact că pinguinul va reuşi să o păcălească şi să fugă? Şi totuşi, cum apărea foca, Yaheli se ascundea după pernă şi de acolo supraveghea aventurile pinguinului. Iar Eitan îl privea cum urmăreşte pinguinul şi se întreba când o să se plictisească de caseta aceea, când încetează copiii să ceară tot timpul ceea ce le este cunoscut şi încep să ceară ceva nou.

Dar, pe de altă parte, ce plăcut şi ce comod e să ştii încă de la jumătatea filmului cum se va termina! Pentru că furtuna din minutul 32 devine mult mai suportabilă când ştii că se linişteşte în minutul 43. Ca să nu mai vorbim despre foci şi despre pescăruşi şi toate celelalte creaturi rele, care aruncă priviri lacome la oul pe care l-a depus regina pinguinilor, dar niciodată nu reuşesc să pună mâna pe el, iar când ambuscada focii eşuează într-un sfârşit, cum ştie că se va întâmpla, Yaheli ovaţionează, îşi arată obrăjorul de după pernă şi spune: "Tati, pot să primesc nişte ciocolată cu lapte?"

Sigur că da. Într-un pahar mov - sub nicio formă nu vrea să bea din alt pahar. Trei linguriţe de ciocolată pudră, care trebuie amestecate încet, cu grijă, ca să nu formeze cocoloaşe. Trebuie să-i amintească lui Yaheli că, dacă bea ciocolată acum, nu mai primeşte alta mai târziu, pentru că nu e sănătos. Şi ştie că peste două ore se va trezi şi va cere din nou... Şi că există o şansă destul de mare să şi primească, pentru că Liat nu poate să reziste la plânsul lui. Şi se întreabă cum de el reuşeşte, totuşi, să-i reziste. Oare pentru că el e un educator atât de talentat, un tată autoritar şi consecvent, sau e vorba de altceva?

De Itamar s-a îndrăgostit imediat după naştere. La Yaheli i-a luat ceva timp. N-a vorbit despre asta. Nu e genul de lucru pe care să-l spui despre copilul tău. Despre femei e voie. Spre exemplu: ieşim deja de o lună. Încă nu m-am îndrăgostit de ea. Dar, atunci când e copilul tău, se presupune că trebuie să-l iubeşti imediat şi pe loc. Chiar dacă nu-l cunoşti încă. Cu Itamar chiar aşa a fost, încă înainte de a fi fost spălat, chiar înainte de a-i fi văzut chipul, avea deja loc în inimă pentru el. Poate pentru că, în ultimele două săptămâni înainte de naştere, tot ce a făcut a fost să facă loc. Loc în dulapuri pentru hăinuţe, loc în scrin pentru jucării, loc pe rafturi pentru scutece. Când Itamar a sosit în sfârşit, s-a strecurat acolo şi şi-a ocupat locul în modul cel mai firesc şi nu l-a mai părăsit.

Sau cel puţin aşa a fost la Eitan. Pentru Liat, a fost mai greu. Au căzut de acord că e din cauza durerilor şi a scăderii nivelului hormonal şi că, dacă în zece zile nu se opreşte din plâns, vor merge să consulte un specialist. Din plâns s-a oprit, dar i-a mai luat ceva timp până când a început din nou să zâmbească. N-au vorbit despre asta, pentru că, de fapt, nu prea aveau despre ce, dar amândoi ştiau că Eitan l-a iubit pe Itamar imediat, iar Liat i s-a alăturat de-abia după două săptămâni. Şi că la Yaheli a fost invers. Dar întrebarea a rămas: oare părintele care s-a alăturat mai târziu, cu o uşoară întârziere, a prins din urmă dragostea celuilalt părinte, în această cursă în care aleargă gâfâind şi plin de vinovăţie? Oare acest părinte chiar l-a ajuns şi acum păşesc amândoi în acelaşi ritm sau e tot rămas în urmă cu câţiva paşi?

Şase ore mai târziu, când au reuşit în sfârşit să-i stabilizeze pe răniţii dintr-un accident de circulaţie din Arava[x], Eitan şi-a scos în cele din urmă halatul.
- Păreţi epuizat, i-a spus o asistentă tânără, poate ar fi mai bine să dormiţi aici?

Era prea obosit ca să caute tâlcul ascuns care exista sau nu în cuvintele ei. I-a mulţumit politicos, s-a spălat pe faţă şi a ieşit în aerul nopţii. Chiar de la primul pas a simţit ceea ce nouăsprezece ore de aer condiţionat reuşiseră să-l facă să uite: căldura deşertului, sufocantă şi prăfuită.

---

[i] Oraş principal în sudul Israelului, capitala zonei Negev (n. tr.)

[ii] Spital, centru medical şi universitar în Beer Sheva (n. tr.).

[iii] Partid cu orientare de stânga în Israel (n. tr.).

[iv] Autoarea face referire la faptul că Eitan era evreu de rit aşkenaz (originar din Europa), iar Liat, de rit sefard (dintr-o familie originară dintr-o ţară arabă) (n. tr.).

[v] Orăşel la nord de Tel Aviv (în traducere, "cea proaspătă") (n. tr.).

[vi] Arteră principală de circulaţie, care leagă Tel Aviv de Raanana (n. tr.).

[vii] Cartier / mică localitate la periferia din Beer Sheva (n. tr.)

[viii] Shekel - simbol NIS (New Israeli Shekel), moneda naţională în Israel (n. tr.).

[ix] Evreii religioşi nu aprind lumina sau aparatură electrică şi nici nu gătesc de vineri după-amiaza până sâmbătă seara, după ieşirea Sabatului. Mâncarea se pune pe o placă electrică, pe care ei o ţin caldă în tot acest timp (n. tr.).

[x] Zona din sudul Mării Moarte spre est şi spre vest (n. tr.)