marți, 18 mai 2021

Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi! (II)

 

Michele Weiner Davis
Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!

Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Silvia-Eliza Palade


Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment

Citiţi iprima parte a acestui fragment din carte aici.

Partea întâi. Capcana divorţului
Capitolul 1. Nu-tocmai-minunata evadare (continuare)

Terapeuţi bine intenţionaţi

Adesea oamenii îşi dau seama că prietenii şi familia pot fi părtinitori şi, din acest motiv, se hotărăsc să se adreseze unui specialist. Din nefericire, a merge la terapie când ai probleme în cuplu nu-ţi garantează că vei pleca de acolo cu căsnicia intactă. Unii terapeuţi consideră că divorţul este o soluţie plină de provocări, dar totuşi viabilă, pentru numeroasele probleme ale cuplului. Ei sunt conştienţi de impactul pe care îl are divorţul asupra copiilor, însă preferă să pună accentul pe rezistenţa copiilor şi pe capacitatea lor de adaptare. Deşi, iniţial, s-ar putea ca ei să încerce să ajute cuplurile să-şi depăşească neînţelegerile, totuşi, dacă drumul către găsirea unei soluţii este anevoios, ei se grăbesc să sugereze divorţul. Ei consideră divorţul un rit de trecere. Dar de ce oare?

De la bun început, trebuie să ştii că terapeuţii sunt şi ei oameni. Indiferent de cât de bine pregătiţi sunt, este imposibil ca terapeuţii să-şi lase valorile personale, principiile morale şi concepţiile la uşa cabinetului înainte de începerea unei şedinţe de terapie.

Concepţiile unui terapeut despre căsnicie sunt influenţate de multe lucruri, printre care şi tipul de căsnicie al propriilor săi părinţi. De pildă, dacă părinţii terapeutului au avut o căsnicie în care a predominat spiritul combativ şi nu au făcut nicio încercare de a îmbunătăţi situaţia, făcându-i să sufere profund pe copii, terapeutul ar putea crede că este mai bine ca oamenii să divorţeze, atunci când relaţia dintre ei este extrem de tensionată, şi ar putea să-şi îndrume clientul în acea direcţie. Dacă tatăl unui terapeut a avut aventuri extraconjugale, iar terapeutul a observat suferinţa provocată familiei, el ar putea crede că o căsnicie nu se poate vindeca după o infidelitate. Dacă terapeuta a crescut alături de doi părinţi care discutau cu calm atunci când se iveau neînţelegeri şi dacă tu şi partenerul tău conjugal aveţi un stil mai năvalnic de rezolvare a problemelor, atunci terapeuta ar putea crede că sunteţi incompatibili şi s-ar putea să vă sugereze să vă despărţiţi, în vreme ce studiile au demonstrat că multe cupluri năvalnice reuşesc să-şi rezolve problemele la fel de bine ca şi cele care sunt ceva mai reţinute. Dacă terapeuta a avut în copilărie o relaţie de-a dreptul furtunoasă cu tatăl său, este posibil ca ea să aibă o părere negativă despre bărbaţi şi să fie în permanenţă de partea femeii în cadrul unui cuplu. Acest tip de părtinire are toate şansele să provoace opoziţie din partea bărbatului (care se simte depăşit numeric) sau să-l determine să renunţe la terapie, niciuna dintre variante nefiind benefică pentru căsnicie. Pe scurt, terapeuţii nu pot să tragă o linie despărţitoare între cine sunt şi ce fac.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru mine. Îţi aminteşti ce ţi-am spus în legătură cu impactul divorţului părinţilor mei asupra propriei mele căsnicii şi asupra activităţii mele în domeniul terapiei de cuplu? M-a făcut să cred cu tărie în sfinţenia căsătoriei. Cum influenţează această concepţie pro-căsătorie ceea ce fac atunci când lucrez cu oamenii?

Primul lucru pe care îl fac, de fiecare dată când mă întâlnesc cu o persoană sau un cuplu şi aflu despre problemele lor în căsnicie, este să plec de la premisa că "Această căsnicie poate fi salvată". Evident că nu am întotdeauna dreptate şi unele căsnicii se sfârşesc, într-adevăr, printr-un divorţ, dar atitudinea mea pozitivă are un efect benefic. Cele mai multe cupluri rămân împreună şi redescoperă fericirea de a fi împreună.

Nu intru în panică şi nici nu mă descurajez atunci când oamenii îşi exprimă îndoielile cu privire la căsnicia lor sau atunci când mi se relatează probleme de cuplu complicate. Am lucrat cu oameni care aveau nenumărate aventuri extraconjugale, cu oameni care se aflau în plin proces de divorţ, cu oameni care se despărţiseră de luni de zile, cu oameni care nu mai simţeau iubire şi / sau dorinţă sexuală, iar toţi aceştia au reuşit, în cel de-al doisprezecelea ceas, să se îndrăgostească din nou. Vreau să spun, să se îndrăgostească din nou cu adevărat. Prin urmare, aşa cum am precizat anterior, problemele nu sunt baraje, ci doar nişte obstacole.

Se poate observa diferenţa dintre această filozofie optimistă şi abordarea multor altor terapeuţi. Mulţi terapeuţi evaluează viabilitatea unei căsnicii în funcţie de tipurile de probleme pe care le au, de gravitatea acestor probleme, de durata lor şi de cât de optimişti sunt ambii parteneri conjugali cu privire la posibilitatea unei schimbări. Dacă problemele sunt de lungă durată sau dacă unul dintre parteneri îşi exprimă îndoieli serioase cu privire la căsnicie, terapeutul devine pesimist, începe să se îndoiască de faptul că acea căsnicie ar putea fi salvată şi începe să pregătească terenul pentru divorţ.

Eu, în schimb, înţeleg perfect de ce oamenii sunt pesimişti. Oricine a suferit îndelung într-o căsnicie se va simţi, prin definiţie, deznădăjduit. Eu consider că deznădejdea este mai curând o reacţie normală faţă de o situaţie dureroasă decât un indiciu cu privire la viitorul căsniciei. Plec de la premisa că, în clipa în care vom găsi soluţii viabile, atunci va dispărea şi deznădejdea. Deznădejdea nu mă abate de la drumul meu.

Prea mulţi terapeuţi le transmit oamenilor mesajul potrivit căruia divorţul este o soluţie raţională atunci când sunt cuprinşi de deznădejde. În ce mod? De pildă, oamenii se duc adesea la terapeuţi pentru a primi confirmarea că divorţul este cea mai bună soluţie. Ei se simt dezorientaţi şi încearcă să afle "părerea expertului". Unii oameni chiar îşi întreabă terapeutul direct: "Nu credeţi că am încercat totul?" "Credeţi că nu mai e nimic de făcut pentru a-mi salva căsnicia?" Adevărul este că, oricât de multe diplome ar avea terapeutul sau oricât de deştept ar fi, este absolut imposibil ca el să ştie dacă o căsnicie a ajuns sau nu într-un punct mort.

Însă asta nu-i împiedică pe mulţi terapeuţi să se comporte de parcă ar avea la dispoziţie un glob de cristal. Ei spun: "Dacă soţul dumneavoastră nu doreşte să vină la şedinţele de terapie, înseamnă că nu-l interesează salvarea căsniciei şi atunci, indiferent ce aţi face, nu se va schimba mare lucru." Sau: "Se pare că soţia dumneavoastră nu vă mai iubeşte. Nu ar fi mai bine să vă vedeţi de viaţa dumneavoastră?" Sau: "Atâta vreme cât soţul dumneavoastră are o relaţie extraconjugală, se poate presupune că nu prea mai există şanse de supravieţuire pentru căsnicia dumneavoastră." Sau: "De ce vă agăţaţi de această căsnicie? Soţia dumneavoastră a dat deja divorţ?" Deşi aceste afirmaţii fac ca încercarea de salvare a căsniciei să fie mai dificilă, totuşi niciuna dintre ele nu este nicidecum o condamnare la moarte a căsniciei. Să le spui oamenilor că nu mai există nicio speranţă de salvare a căsniciei lor înseamnă, după părerea mea, un fel de prezicere a viitorului, în cel mai bun caz, şi reprezintă un lucru lipsit de etică, în cel mai rău caz.

Pe lângă experienţele personale ale terapeuţilor, mai există şi alte motive pentru care s-ar putea ca ei să nu fie apărătorii căsniciei. Este posibil ca pregătirea lor profesională să fie o piedică în acest sens. Deşi poate părea ciudat, la baza terapiei tradiţionale nu stă neapărat ideea de a-i ajuta pe oameni să rezolve problemele care se ivesc în urma unui divorţ complicat. De pildă, terapeuţii sunt instruiţi să-i încurajeze pe oameni să urmeze acel drum în viaţă care le va aduce fericirea şi împlinirea personală, chiar dacă aceste deziderate se află în contradicţie cu ceea ce este mai bine pentru căsnicie, cu binele copiilor sau, pe termen lung, chiar cu binele persoanei în cauză. Terapeutul vrea ca tu să te simţi bine şi să faci orice este necesar pentru a realiza acest lucru.

Am întâlnit odată un cuplu care se afla în pragul divorţului din cauza unui terapeut căruia i se adresase bărbatul. Soţia şi copilul lor care suferea de un handicap se mutaseră înapoi în oraşul natal, la câteva mii de mile depărtare de locuinţa lor actuală, ca să poată primi sprijinul familiei. Dat fiind că întâmpinau greutăţi cu vinderea locuinţei, soţul a decis să rămână acasă până găseau un cumpărător. În perioada cât au stat despărţiţi, el s-a bucurat de libertate deplină. Nu mai avea responsabilităţi zilnice în calitate de soţ şi tată. Mergea la serviciu, la sală şi ieşea cu prietenii în oraş ori de câte ori îi poftea inima. Se distra de minune. Atunci a început să-şi pună întrebări în legătură cu căsnicia lui. Şi-a zis în sinea lui: "Îmi place foarte mult viaţa de burlac. Mă întreb dacă nu cumva o fi ceva în neregulă cu căsnicia mea." Aşa că a cerut ajutorul unui specialist.

Terapeutul l-a ajutat să-şi descopere sentimentele de nemulţumire faţă de căsnicia lui şi faţă de viaţa lui de familist. I-a sugerat că poate el a fost dintotdeauna un om care încearcă să-i facă pe toţi fericiţi, mai puţin pe el însuşi. Soluţia oferită de terapeut? "Divorţează. Începe o nouă viaţă. Fii propriul tău stăpân. Urmează-ţi chemarea inimii." Otravă cu pretenţii de psihoterapie.

În cele din urmă, i-a mărturisit soţiei îndoielile lui. Ea a fost complet distrusă. Habar nu avea că soţul ei se simte nefericit în căsnicie. Cei doi mi s-au adresat mie. Când i-am văzut, am înţeles evaluarea terapeutului: soţul îşi pierduse propria identitate în căsnicie, îşi exprima rareori dorinţele în mod deschis şi deseori se conforma programului, fără să ţină cont de propriile lui dorinţe. Totuşi, în loc să cred că drumul lui către fericire presupunea abandonarea căsniciei şi a familiei, eu am ales o cale mai bună; să-l ajut să adopte o atitudine mai deschisă faţă de soţia lui şi să încerce să-şi satisfacă propriile sale nevoi în contextul căsniciei. A fost floare la ureche. După doar trei şedinţe de terapie, cei doi erau mai fericiţi ca niciodată. El a devenit mai sincer faţă de soţia lui - fiind de acord să facă doar ceea ce îşi dorea cu adevărat şi comunicându-i soţiei atunci când era dezamăgit de ceva -, iar ea a fost încântată de această schimbare. Nu mai trebuia să se întrebe tot timpul dacă soţul ei face un anumit lucru doar ca să o mulţumească pe ea şi care, până la urmă, iese pe dos. Căsnicia lor prospera. Un an mai târziu, ne-am întâlnit din nou, iar ea aştepta cel de-al doilea copil al lor. Şi când te gândeşti că mariajul lor fusese condamnat la divorţ!

Un alt aspect important al pregătirii profesionale a terapeuţilor, care face ca salvarea căsniciei să fie o misiune foarte dificilă, este ideea că, pentru a-şi rezolva problemele, oamenii trebuie mai întâi să înţeleagă care sunt cauzele acelor probleme. Ceea ce înseamnă că, atunci când un cuplu se confruntă cu dificultăţi în căsnicie, în loc să ajute acel cuplu să descopere care sunt lucrurile pe care cei doi parteneri le pot face imediat pentru a se simţi mai apropiaţi şi mai conectaţi, mulţi terapeuţi adună mai întâi o mulţime de informaţii despre copilăria celor doi parteneri. Este regretabil, fiindcă studiile au arătat că, în medie, problemele unui cuplu încep cu şase ani înainte ca cei doi să solicite ajutorul unui terapeut. Şase ani! Aşadar, atunci când majoritatea cuplurilor solicită ajutor, partenerii conjugali caută cu disperare soluţii concrete de rezolvare a problemelor lor. Nu au nevoie să devină experţi în ceea ce priveşte cauzele problemelor lor. Dacă terapia nu reuşeşte să ofere un ajutor imediat sau măcar speranţa că soluţiile sunt posibile, atunci cele mai multe cupluri devin tot mai deznădăjduite şi mai înclinate să se despartă.

O altă idee predominantă în majoritatea teoriilor despre terapie este cea potrivit căreia partenerii conjugali se vor înţelege mai bine dacă îşi exprimă sentimentele în mod deschis şi sincer. În general, acest lucru este adevărat. Totuşi, atunci când o căsnicie se confruntă cu probleme serioase, în majoritatea cazurilor, partenerii ştiu precis cum se simt şi unul, şi celălalt - însă nu au nici cea mai vagă idee ce pot face ca să rezolve neînţelegerile dintre ei. De obicei, terapeuţii se pricep mai bine să-i ajute pe oameni să-şi identifice şi să-şi exprime durerea şi furia decât să-i ajute să-şi negocieze diferenţele şi de aceea terapia ajunge adesea să fie mai curând o şedinţă destinată învinuirilor decât una destinată rezolvării problemelor. În consecinţă, partenerii conjugali ajung să creadă că mariajul lor se află într-o stare deplorabilă şi că nu mai merită să fie salvat.

Nu vreau să spun că orice terapie este rea. Nu este. Terapia poate salva vieţi. Există o mulţime de terapeuţi competenţi şi grijulii. Dar, dacă totuşi te hotărăşti să cauţi ajutor de specialitate, trebuie să te asiguri că te adresezi unui terapeut care crede că într-adevăr căsniciile merită să fie salvate şi care este specializat în terapia de cuplu. Într-unul dintre capitolele acestei cărţi, voi oferi câteva sfaturi pentru alegerea unui specialist în domeniul terapiei de cuplu.

Creatorii de mituri din mass-media

Am avut odată un client care mi-a spus că vrea să divorţeze de soţia lui deoarece credea că nu o mai iubeşte. L-am întrebat: "Ce te face să crezi asta?" Iar el mi-a răspuns: "Nu e aşa cum văd eu în filme." La vremea respectivă aveam deja cincisprezece ani de experienţă în terapia de cuplu şi credeam că am auzit totul. Mă înşelam.

Nu i se poate reproşa Hollywoodului că prezintă o imagine nerealistă a ceea ce se petrece de fapt în spatele uşilor închise; la urma urmelor, treaba industriei cinematografice este să ne distreze, nu să ne educe. Totuşi, într-o societate saturată de mass-media, este greu să nu fim influenţaţi de imaginile cu care suntem bombardaţi: trupuri perfect sculptate, sex pasional, care îţi taie respiraţia, poveşti de dragoste care te ţin cu sufletul la gură. Dacă relaţiile noastre conjugale nu se ridică la înălţimea acestor aşteptări, începem să credem că suntem păcăliţi şi vrem să trecem la un nou model îmbunătăţit.

Dar adevărul este că o căsnicie reuşită poate fi incredibil de plictisitoare. Nu e câtuşi de puţin sexy să pregăteşti masa, să plăteşti facturile, să ai grijă de părinţii vârstnici, să schimbi scutecele şi să-i duci cu maşina pe copii la meciurile de fotbal. Lucrurile cu adevărat frumoase într-o căsnicie - starea de bine pe care o simţi în prezenţa partenerului, privirile tăcute care spun o mie de poveşti, lucrurile mărunte pe care le faci pentru partenerul tău, siguranţa că te vei trezi a doua zi dimineaţă în pat alături de cel drag - sunt tot atât de fascinante ca privitul în gol. Nu aduc niciun profit.

În zilele noastre, când Hollywoodul nu e ocupat cu prezentarea căsniciei într-o lumină seducătoare, atunci e ocupat cu scoaterea divorţului dintr-un con de umbră. Este o abundenţă de seriale TV, filme artistice şi desene animate care pun într-o lumină cât se poate de bună familia netradiţională. Mesajul e clar - familia nucleară este ceva de domeniul trecutului, iar noi suntem demodaţi. Spectatorilor nu li se dezvăluie însă dificultăţile reale cu care se confruntă familiile cu părinţi vitregi sau familiile monoparentale. Nu vedem disputele de genul Războiul celor două roze, care au loc adesea între soţ şi soţie, atunci când îşi asmut copiii biologici împotriva copiilor vitregi. Nu ni se spune că aceste dispute reprezintă adesea motivul pentru care 60% dintre cuplurile aflate la a doua căsnicie ajung să divorţeze. Nu auzim nimic despre sărăcie şi despre alte greutăţi pe care le întâmpină adesea părintele care îşi creşte singur copiii, mai ales în cazul femeilor. Televiziunea face să pară simplă viaţa după divorţ.

Pe lângă faptul că mass-media face să pară căsnicia mai seducătoare decât este în viaţa reală, iar divorţul mai puţin nociv decât este în realitate, mass-media distorsionează perspectiva oamenilor asupra căsniciei, dată fiind obsesia pentru ştirile proaste. National Marriage Project de la Universitatea Rutgers a prezentat un raport care s-a bucurat de foarte multă atenţie. În acest raport se spune că, în Statele Unite, numărul căsătoriilor nu a fost niciodată atât de scăzut, numărul naşterilor în rândul femeilor necăsătorite a crescut vertiginos, procentul divorţurilor rămâne ridicat, iar căsniciile americanilor sunt mai puţin fericite decât în trecut. Comunicatul a fost preluat rapid de agenţiile de ştiri, de ziare şi de reviste. La posturile de radio, o grămadă de invitaţi încercau să desluşească motivele pentru care instituţia căsătoriei se îndreaptă către dezastru.

Deşi datele oferite de acest nou raport devenit celebru sunt incontestabile, la fel de indiscutabil este şi faptul că acest raport reflectă doar o parte de adevăr. De pildă, ştiai că The Wall Street Journal spune că mariajul pe termen lung a devenit un nou indicator al poziţiei sociale? Sau ştiai că, potrivit statisticilor, americanii continuă să declare că o căsnicie fericită reprezintă dezideratul lor principal şi că aproximativ 85-90% dintre americani încă se mai căsătoresc? Ştiai că, potrivit unui sondaj recent cu privire la cei mai bogaţi americani, 71% dintre aceştia se află la prima căsătorie? Ai auzit de cea mai populară şi mai îndelungată rubrică din istoria revistelor - "Această căsnicie poate fi salvată?" - din Ladies' Home Journal? Este o rubrică plină de optimism care descrie paşii pe care i-au urmat diverse cupluri pentru a-şi rezolva problemele în căsnicie. Această rubrică se bucură de un succes nebun. Probabil ştii că 50% dintre cuplurile aflate la prima căsnicie ajung să divorţeze, dar te-ai întrebat vreodată de ce 50% dintre căsnicii rezistă? Te-ai întrebat vreodată prin ce anume se deosebesc aceste căsnicii durabile?

Cred cu tărie că fluxul constant de informaţii negative despre căsătorie are un puternic impact asupra societăţii. Începem să credem că divorţul este unul dintre riturile de trecere ale vieţii; ne îndrăgostim, ne căsătorim, avem copii şi apoi divorţăm. Prin această acceptare a divorţului ca făcând parte din firescul vieţii, avem toate şansele ca, atunci când ne confruntăm cu dificultăţi, să dăm bir cu fugiţii, în loc să facem tot ce ne stă în putinţă ca să ne salvăm căsnicia.

Să ne imaginăm pentru o clipă că, în loc de toate aceste afirmaţii sumbre despre căsnicie, am fi inundaţi cu poveşti de succes. Am citi interviuri pline de profunzime despre cupluri care sunt împreună de peste cincizeci de ani, despre cupluri care au reuşit să depăşească probleme dificile, cum ar fi infidelitatea, şi despre sutele de mii de cupluri ale căror vieţi au fost schimbate prin simplul fapt că au urmat un curs de educaţie maritală. Am primi informaţii la zi despre beneficiile unei căsnicii durabile pentru bărbaţi, femei, copii şi societate în ansamblul ei. Cât de mult ar putea fi influenţat inconştientul nostru colectiv dacă mass-media şi-ar dedica măcar o fărâmă din timpul ei pentru a afla de ce funcţionează căsătoria, în loc să ne vestească moartea ei!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu