Suntem ceea ce mâncăm - Alegeri alimentare neinspirate

Marco Pizzuti
Alegeri alimentare neinspirate
Editura Seneca, 2018
Traducere din limba italiană de Marina Elena Loghin

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere. Suntem ceea ce mâncăm

Bunicii noştri nu aveau la dispoziţie uriaşa varietate de produse oferite de marile lanţuri de supermarketuri şi de fast-food, dar, cu mici excepţii, ştiau exact cu ce se hrăneau, pentru că hrana lor naturală nu ascundea organisme modificate genetic, otrăvuri chimice sau tratamente nocive pentru sănătate. În schimb, astăzi, odată cu agricultura industrială, caracterizată de culturi şi creştere intensivă, hrana este înţesată de substanţe chimice, este prelucrată şi într-atât de transformată încât marea majoritate a consumatorilor ignoră complet informaţiile despre compoziţia sa efectivă. Însă nu este vorba despre date care se pot trece cu vederea, fiindcă cercetările făcute de epidemiologi începând cu anii 1970 au demonstrat fără putinţă de tăgadă că revoluţia industrială alimentară are un rol predominant în apariţia bolilor caracteristice lumii moderne (tumori, probleme cardiovasculare, diabet, obezitate, intoleranţe, alergii, infertilitate etc.). Această situaţie este exclusiv în avantajul industriei care profită de subevaluarea generală a pericolului hranei industriale continuând să îşi maximizeze profiturile pe pielea consumatorilor.

Epigenetica şi nutrigenomica - nişte ştiinţe noi - au demonstrat că substanţele asimilate de noi prin alimentaţie influenţează şi expresia genică, activând ori dezactivând genele din ADN-ul nostru, iar acesta este un bun motiv în plus să ne preocupăm să cunoaştem mai bine proprietăţile efective ale produselor alimentare pe care le ingerăm. Unele produse OMG pe care cercetări academice independente le-au asociat cu efecte toxice au intrat deja în lanţul alimentar fără ştirea noastră (in Italia nu pot fi produse, însă pot fi importate). Astfel, nu este întâmplător faptul că trăim o perioadă caracterizată de o neaşteptată şi "misterioasă" explozie de patologii altădată complet absente sau oricum foarte rare.

Excesul de junk food (hrană-gunoi, termenul se foloseşte pentru mâncare ieftină cu conţinut ridicat de zahăr şi grăsimi) pare de neoprit, deoarece interesele economice derivate din comercializarea ei sunt enorme. Chiar dacă normele italiene în materie de alimentaţie sunt unele dintre cele mai severe, planificata aderare a Uniunii Europene la noul tratat internaţional numit TTIP (Transatlantic Trade and Investment Partnership) se pregăteşte să permită pătrunderea în ţară a produselor made in SUA, care fuseseră interzise pe bătrânul continent tocmai din cauza minimelor lor garanţii de siguranţă sau a demonstratei lor toxicităţi (OMG, carne cu hormoni, alimente tratate cu pesticide interzise în Europa etc.).

In SUA, peste 80% din produsele alimentare conţin ingrediente modificate genetic dubioase, iar industria se luptă din răsputeri să le introducă şi în Europa şi în restul lumii. Dacă nimeni nu se va opune proiectelor monopoliste ale marilor multinaţionale, în câţiva ani ne vom trezi că există în comerţ doar alimentele lor genetic modificate, acoperite de brevet industrial şi care, treptat, le înlocuiesc pe cele naturale. Cartea Alegeri alimentare neinspirate are scopul de a contracara inexplicabilele "lacune" ale serviciului de informare publică despre ceea ce se va întâmpla în viitorul apropiat şi de a oferi posibilitatea familiilor să evite cele mai nocive produse alimentare care se află deja pe rafturile supermarketurilor.

***

Notă: Autorul acestei cărţi, Marco Pizzuti, va veni în România pentru a discuta cu publicul despre cum putem face alegeri alimentare inspirate.

Programul evenimentelor:
Bucureşti: joi, 21 iunie 2018, ora 19, Seneca Anticafe (detalii pe evenimentul de Facebook)
Tulcea (în cadrul Festivalului Pelicam): sâmbătă, 23 iunie 2018, ora 13.30, Casa Avramide

Participarea este gratuită, în limita locurilor disponibile, pe baza înscrierii prealabile la irina.vasilescu@asociatiasnk.ro.

De la Philip Marlowe la Cozma Răcoare. Parcurs şugubăţ prin limba română - Moartea vine pe Bahlui

Radu Părpăuţă
Moartea vine pe Bahlui
Editura Junimea, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****
De la Philip Marlowe la Cozma Răcoare.
Parcurs şugubăţ prin limba română

Editura Junimea din Iaşi a publicat în 2018 romanul lui Radu Părpăuţă intitulat Moartea vine pe Bahlui. Având drept fundal oraşul în care locuiesc, ceea ce este, de altfel, o raritate, bineînţeles că am fost curioasă să aflu despre ce este vorba şi, mai ales, cum poate arăta Iaşul într-un roman. Pe alocuri cinic, pe alocuri amuzant, romanul lui Radu Părpăuţă face parte din familia romanelor poliţiste, a cărţilor de vacanţă care îţi înseninează ziua, te ajută să te relaxezi atunci când ai nevoie. Philip Marlowe, detectivul imaginat de Raymond Chandler, este modelul la care se raportează Cozma Răcoare, personajul central al romanului. Cartea are un ritm alert, reuşeşte să îţi menţină interesul de la cap la coadă, este condimentată cu regionalisme şi vorbe de duh care îţi aduc un zâmbet pe buze, aşa cum de altfel ne-a obişnuit Radu Părpăuţă în rubrica săptămânală de pe LiterNet (citeşte aici).

Radu Părpăuţă, fost profesor, documentarist, traducător, bibliotecar, ziarist şi multe altele are avantajul de a cunoaşte foarte bine lumea în care îşi plasează personajele. Vorbim aici despre o cunoaştere a oraşului, a străzilor şi poveştilor sale, despre o cunoaştere a oamenilor de diverse categorii care îl populează, despre viaţa politică şi a oamenilor de afaceri provinciali care trăiesc în el. Toate aceste mici detalii reprezintă un atu important atunci când vrei să scrii un roman plauzibil, un roman în care personajele să nu fie de carton şi povestea să curgă într-un mod natural. Citind poveştile de viaţă ale personajelor secundare care se intercalează în mod inteligent cu firul anchetei lui Răcoare, am fost convinsă că Radu Părpăuţă a "furat" din realitate, că măcar o parte dintre destinele descrise în carte aparţin unor oameni adevăraţi care nu şi-au putut spune singuri istoriile. Aşa am simţit despre povestea fostului profesor de limba română ajuns cerşetor, despre povestea blocului de ţigani-lăutari, despre povestea Mariţei, femeia omorâtă de soţ şi chiar despre povestea Nataliei Ştefoi, femeia fatală din roman.

Spuneam că am fost curioasă cum se vede Iaşul într-un roman. Ei bine, imaginea nu este prea măgulitoare. Oraş provincial, plin de câini vagabonzi, cu o viaţă culturală amorţită, cu oameni meschini şi mânaţi, în mare măsură doar de interese personale, cu cartiere muncitoreşti pline de personaje pitoreşti, dar sărmane, cu crâşme de cartier celebre la nivel local, dar care nu le fac mai frecventabile, cu femei care îşi caută salvarea fie în braţele amantului fie în cele ale Bisericii, cu un Bahlui puturos şi murdar, Iaşul se arată gol în romanul lui Părpăuţă şi în ochii lui Cozma Răcoare. Lipsit de iluzii, cu principii morale destul de laxe, Răcoare este un personaj simpatic cu care îţi doreşti să te mai întâlneşti. Enervant pe alocuri, mai ales atunci când adoptă un ton de superioritate intelectuală, Răcoare poate deveni, dacă autorul şi o doreşte, protagonistul unei serii poliţiste care să aducă un suflu nou romanului de gen. Pentru că trebuie să recunoaştem, după revoluţie, ne-au cam murit eroii detectivi autohtoni.

Povestea are ca punct de plecare două morţi suspecte: cea a unui om de afaceri controversat - Toader Vartan, şi cea a unui boschetar, găsit mort sub pasarela dinspre Bucium. Cozma Răcoare, ziarist la o publicaţie locală, este pus de şeful său să afle detalii şi să scrie un articol despre moartea cerşetorului. Urmând indiciile, Răcoare descoperă că cele două crime sunt legate între ele. Încercarea de descoperire a adevărului îl va purta prin lumea noilor îmbogăţiţi, prin cartiere bogate şi sărace ale oraşului, prin ceea ce formează însăşi fibra şi viaţa oraşului de dincolo de pliantele publicitare.

Dincolo de firul poliţist, sunt multe pasajele de reţinut din acest roman. Delicioase sunt gândurile nu tocmai ortodoxe ale lui Răcoare cu privire la Maestrul Sadoveanu. Detaliile picante din viaţa scriitorilor consacraţi sunt intercalate în poveste şi fac lectura cu atât mai interesantă. De asemenea, lumea care populează bisericile şi mănăstirile de aici şi de aiurea este descrisă cu umor şi fără nici o sfială. De la baba smochinită care "se jăluie", la profesoara cu ochii roşii şi pardesiu demodat care se pune pe plâns de cum începe să vorbească şi femeile în vârstă, pline de bani, care practică turismul religios din lipsă de imaginaţie sau de ceva mai bun de făcut, toate personajele sunt bine gândite şi şlefuite pentru a se încadra în fresca pe care gândit-o autorul. Absurditatea înmormântărilor cu ştaif, prezenţa în faţa sicriului a oamenilor de afaceri şi a interlopilor, a politicienilor şi "doctorilor cu arginţi", a ştiristelor plictisite şi a actorilor de "însemnătate judeţeană" evocă un tablou cinic, dar real al lumii în care trăim. Sunt pagini reuşite care pot, cu siguranţă, supravieţui şi independent de roman.

Dacă ar fi să îi reproşez ceva romanului lui Radu Părpăuţă ar fi încercarea, puţin forţată pe alocuri, de a fi mereu amuzant şi spiritual. Dar nimeni nu este perfect, cu atât mai puţin personajul central imaginat de autorul ieşean. Una peste alta, romanul de faţă încearcă a-i oferi cititorului său un mic răgaz, un mic zâmbet şi confirmarea că lumea este văzută şi de alţii în nuanţe cenuşii, dar şi că acest lucru nu este un motiv de întristare. Eu una sper să mă mai întâlnesc pe Cozma Răcoare şi într-un roman viitor.

Muzică, film, literatură - Franţa văzută prin ochii unui scriitor britanic - Tour de France

Julian Barnes
Tour de France
Editura Nemira, 2018
traducere din engleză de Mihai Moroiu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Muzică, film, literatură - Franţa văzută prin ochii unui scriitor britanic

Apărută în 2002 cu titlul original Something to declare, cartea pe care ne-o propune editura Nemira în traducerea lui Mihai Moroiu, este nu doar o declaraţie de dragoste şi admiraţie faţă de Franţa, dar şi faţă de Flaubert şi romanele sale. De altfel, Tour de France se împarte în două părţi distincte, din punctul meu de vedere: o primă parte în care Barnes ne invită în Franţa lui, formată din muzica lui Jacques Brel, Georges Brassens şi Boris Vian, din filmele lui Godard şi Truffaut, din bucătăria franceză văzută prin ochii lui Elizabeth David - cea care prin cărţile ei de bucate a adus "aromele sudului în insulele noastre umede şi ceţoase" -, şi o a doua parte formată dintr-un calup de articole publicate iniţial în diverse reviste de specialitate şi care îi sunt dedicate lui Gustave Flaubert, vieţii şi scrierilor sale.

Prima parte mi s-a părut fascinantă. Paginile despre dispariţia Franţei profunde simţită, din câte ne spune Barnes, de Edith Wharton în timpul peregrinărilor ei prin Franţa alături de Henry James, eseul asupra modului în care au ales şi au înţeles să facă muzică monştrii sacri Brassens, Vian şi Brel, punerea în oglindă a personalităţilor lui Godard şi Truffaut, privirea pătrunzătoare asupra a ceea ce a fost şi este Tour de France atât pentru ciclişti cât şi pentru fanii francezi te ţin lipit de carte pentru o bună bucată de vreme. Barnes dă dovadă de o erudiţie greu de egalat atunci când vorbeşte despre subiecte care îl pasionează. În plus, condimentează totul cu umor, bârfe şi scandaluri ale epocii care fac ca paginile respective să fie şi mai savuroase.

Din paginile despre Jacques Brel înţelegem parcursul şi căutările identitare ale unui muzician adevărat. De la primele piese care se doreau lecţii de morală, Brel ajunge să cânte despre nord, beţie, trădare sexuală şi văduvie, dar şi despre dorinţele copilăriei şi nerozia adulţilor - "Ne trebuie o groază de talent / Să îmbătrânim fără să devenim adulţi". Barnes susţine că a interpretat şi singura piesă inspirată de coada la un bordel militar. La fel de savuroase şi interesante sunt şi rândurile dedicate lui Vian şi Brassens. Autorul este atât de convingător încât te face să cauţi să asculţi fiecare piesă despre care vorbeşte.

Atunci când nu vorbeşte despre muzică sau despre filmul francez, Barnes ne duce în călătorie cu Edith Wharton şi Henry James. Wharton, rafinată şi o bună cunoscătoare a artei şi arhitecturii, aprecia la francezi ordinea, eleganţa, graţia manierelor, verva, buna dispoziţie şi bucuria de a trăi inteligent. Bănuiesc că pentru mulţi dintre noi acestea sunt elementele care fascinează în continuare la francezi. Până la urmă, fiecare ţară se inventează în mintea cititorului prin prisma propriilor experienţe, dar mai ales prin câteva elemente definitorii date de percepţia generală.

Paginile dedicate cicliştilor şi celebrei competiţii numită Turul Franţei sunt pe alocuri cinice şi necruţătoare. Dopajul pare a fi o practică generalizată în lumea ciclismului, o lume în care doar "proştii şi rataţii sunt cei care intră în competiţie curaţi, împotriva trişorilor mai deştepţi." Cu toate aceste probleme morale, Turul rămâne o competiţie îndrăgită în Franţa. Barnes consideră că acest lucru se datorează faptului că reuşeşte să ofere publicului ceva unic şi diferit de orice altă competiţie: libertatea de a îl urmări de unde doreşti, posibilitatea de a îţi vedea idolul la doar câţiva paşi, faptul că pentru spectatori este gratuit nefiind nevoie să plăteşti bilet. Practic, este scuza perfectă pentru o mică vacanţă sau excursie.

Un alt articol amuzant inserat în volum este cel dedicat creatorului lui Maigret, Georges Simenon. Julian Barnes nu îi face un portret prea măgulitor scriitorului francez. Probabil că nici nu ar fi putut să o facă. Simenon s-a dovedit a fi o persoană preocupată doar de sine, a cărui filozofie de viaţă poate fi sintetizată în modul cum vedea rasa umană: oamenii se împart în cei care dau palme şi cei care iau palme. Mereu şi-a dorit să se plaseze în prima categorie. Simenon se lăuda şi cu performanţele sale sexuale, pretinzând că a "cunoscut" aproximativ 8.000 de prostituate. Sunt pagini scrise cu umor şi care ne fac cunoscută o faţetă (poate) mai puţin cunoscută la noi a celebrului scriitor.

Dacă aceste articole ar fi fost publicate în România şi ar fi avut drept subiect scriitori locali, sunt convinsă că volumul ar fi stârnit critici acerbe. Pentru că Barnes nu se opreşte la Simenon. Îi coboară de pe piedestal pe Baudelaire. Courbet şi Mallarmé fără nici o jenă. Faptul că sunt mari scriitori nu înseamnă că Baudelaire a fost mai puţin servil, profitor şi oportunist, Coubert mai puţin arogant şi Mallarmé mai puţin şters. Cred că toată lumea ar avea de învăţat din modul în care Barnes alege să vorbească despre aceşti mari scriitori: le recunoaşte valoarea operelor, dar în acelaşi timp este conştient că omul din spatele cuvintelor poate fi mic, meschin sau egoist după caz.

A doua parte a cărţii m-a pasionat mai puţin deşi tratează cu atenţie şi în detaliu viaţa şi opera lui Flaubert. Sunt articole care nu pot fi ratate de cineva interesat de subiect pentru că într-adevăr, după cum remarca cineva, este posibil ca Julian Barnes să fie unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai lui Gustave Flaubert din vremurile noastre. Autorul ne vorbeşte şi despre obsesia unui alt scriitor pentru Emma Bovary. Este vorba despre Mario Vargas Llosa, îndrăgostit profund de Emma din clipa în care a citit pentru prima oară romanul în 1959. Astfel, Orgia perpetua a lui Llosa este o discuţie despre geneza, realizarea, structura şi tehnica din Madame Bovary. Cu toate acestea, nici Llosa nu reuşeşte să dea un chip Emmei. Cred că cel mai mult din această parte mi-a plăcut exact această întrebare: "Este cu putinţă să fii îndrăgostit de o femeie şi să nu ştii cum arată?" Pentru că Flaubert nu face nici o descriere fizică a eroinei sale.

Paginile din a doua parte a cărţii pot părea un pic prea specifice pentru cititorul neinteresat de viaţa şi scrierile lui Flaubert. Deşi sunt scrise cu pasiune, documentat şi sunt interesante, articolele tratează un subiect particular din literatura franceză şi vorbesc prea puţin de Franţa şi ceea ce are ea de oferit unui cititor obişnuit şi care nu este şi nici nu îşi doreşte să cunoască în profunzime viaţa scriitorului francez.

Una peste alta, Tour de France îţi oferă motive în plus să iubeşti Franţa şi îşi confirmă că te afli într-o companie selectă când vine vorba de aprecierea faţă de bucătăria, muzica, filmul sau literatura franceză. De asemenea, oferă cititorului o lecţie despre cum poţi iubi un scriitor cu tot cu defectele sale, îţi arată că un piedestal nu este necesar când vine vorba de creator şi faptul că a avut slăbiciuni şi derapaje nu îi fac opera mai puţin valoroasă pentru posteritate. De multe ori nu adaugă decât o notă picantă la o istorie a literaturii care s-ar dovedi altfel anostă şi fadă.

Somatofobie - Extraconjugal

Mihai Radu
Extraconjugal
Editura Polirom, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Somatofobie

Somatofobie! a fost cuvântul care mi-a venit în minte atunci când am fost întrebată despre ce este vorba în romanul Extraconjugal. Mihai Radu scrie incitant, are nerv şi o ironie de om care îşi ţine bine în frâu instrumentele simţirii. E greu să laşi din mână cartea lui, mai ales când vezi în ea, reflectat, profilul unui personaj care este contrariul tău. Eşti curioasă cum e unul care trăieşte pe dos, ca atunci când te apucă să vezi cum ar arăta o fotografie când îi inversezi culorile în photoshop. Recunosc că am empatizat cu somatofobia personajului într-un pasaj în care era vorba despre chiftele şi despre carne. Într-adevăr, a te hrăni cu cadavre la o înmormântare, e culmea sinistrului.

Extraconjugal este scris la persoana întâi, ceea ce, desigur, întreţine iluzia identificării dintre autor şi personaj şi te face să te întrebi în ce măsură există un tezaur de experienţe trăite în spate. Fobiile sunt greu de descris doar din surse de documentare teoretice sociale sau livreşti.

Intriga nu este atât de simplă pe cât pare, iar romanul aduce la rampă o problemă fundamentală: în ce măsură copilul unei mame, chiar şi devenit adult, poate accepta că ea are o viaţă a ei independentă de rolul matern?

Pe scurt, personajul principal, Robert, care apare în postura de narator, află de la sora lui că mama lor, care a trecut desigur de prima tinereţe, are o boală venerică, deci un partener sexual diferit de tata. Fiul ei se confruntă zbuciumat şi semi-isteric cu chestiunea, revărsându-şi bulversarea într-o furtună de senzaţii chinuitoare care cuprind cam toate posibilele tonuri ale dezgustului şi neliniştii.

Aparent, ne confruntăm cu o patologie: e un infantilism să pretinzi, matur fiind, unei mame să îşi refuze orice altă menire. Pe de altă parte, este o chestiune atât de larg răspândită încât se poate spune că Mihai Radu pune degetul pe o rană a umanităţii care, deşi e mare şi lată cât o zi de post, e ţinută sub lacăt şi ocultată de mai toată lumea. De fapt, e, poate, tabuul ultim despre care nu se spune nimic.

M-a interesat chestiunea în primul rând pentru că acest tabu se revarsă, in extenso, asupra a tot ce înseamnă plăcere şi dorinţă femeiască. Arhetipul mamei care întruchipează o sfântă asexuată sau al virginei care nu cunoaşte plăcerea, al târfei / sclavei sexuale pentru care sexul e o corvoadă sau o tortură, al curtezanei care falsifică orgasmul, sunt tot atâtea avataruri ale tabuului impus sexualităţii femeilor. Mihai Radu trage la o parte cortina.

Aventura mamei, pe care personajul nu o poate tolera şi îngurgita psihologic apare în contrapunct cu relatarea unei aventuri proprii, pe care consideră absolut inofensivă sub pretext că e doar "sex" fără sentiment, ceva "murdar". Cât timp bărbaţii văd în sex o afacere murdară, nu se simt atât de vinovaţi, adulterul parcă nu mai pare atât de grav, iar acest fapt poate fi însuşi mobilul somatofobiei, catalizatorul ei. Vinovăţia apare travestită, proiectată, dizolvată în actul vinovat. Ia chipul "murdăriei". Sila de sine e proiectată asupra obiectului dorinţei. Aşa cum, în termenii esteticii lui Hume, frumuseţea e în ochii privitorului şi murdăria sexualităţii e tot o proprietate a unui fel de a privi. Schimbul de replici dintre Robert şi amanta lui este unul de o vulgaritate extremă, care denotă aceeaşi "distanţare forţată" faţă de actul sexual, o alienare. În chestiuni instinctuale n-are ce căuta oroarea. Somatofobia este o perversitate, este expresia refuzului de a-ţi asuma pornirile instinctuale, e un conflict senzorial declanşat şi întreţinut de sentimente de vinovăţie şi de un cult monogam imposibil de împlinit.

Somatofobia personajului este alimentată în ceea ce are excesiv, de vinovăţie, dar, la un nivel mai profund, e legată de angoasă. Orice fiinţă umană simte oroare faţă de tot ce înseamnă destrămare, descompunere, pierdere, îmbătrânire. Somatofobia apare ca reflex de apărare, ca respingere a identificării cu senzaţia şi cu formele fizice.

Cartea lui ridică o serie de întrebări legate de mistificări culturale care au vampirizat multe destine. Sunt bărbaţii făcuţi pentru monogamie? Nu e, oare, orice relaţie între un bărbat şi o femeie o continuă şi istovitoare luptă între nevoia lui de libertate erotică şi nevoia ei de fidelitate? Nu cade pradă, oare, orice "băiat bun" unei febre somatofobe prin care îşi mutilează potenţialul erotic? Chiar şi dorinţa de a avea o mamă "asexuată" este tot o astfel de mutilare. Familia e un teritoriu care-ţi claustrează bărbăţia până într-un punct în care începi să te simţi castrat. Robert, "dobitocul" adulterin, e genul de bărbat destoinic, tocmai de aceea o şi încasează. Bărbaţii fără scrupule ies mereu învingători şi sunt mai respectaţi de femei şi nu li se cere socoteală, tocmai pentru că nu se pun în slujba acestora. Ca şi intratul în mânăstire, ceremonia căsătoriei presupune un tip de sacrificiu, devii "mort" pentru orice altă posibilă pasiune, întâlnire, experienţă erotică aşa cum la ritualul de călugărire neofitului i se spune: "vei fi de-acum mort pentru lume şi viu pentru Dumnezeu".

Oamenii îşi propun prea multe de la cuplu. Trag prea mult de acest monstru cu două capete care e perechea şi la un moment dat cedează, explodează, face cancer. Mihai Radu ne-o comunică şi prin pasajele epice scrise în stil neorealist dar şi prin metafore emoţionante plasate în context, în puncte-cheie: "În reclame e un alb isteric. Nu poţi să trăieşti în acel alb, îţi arde retina, e împotriva vieţii." Albul isteric al reclamelor e căsnicia ideală la care bieţii cobai ai celei reale raportează totul.

Robert vorbeşte cu ranchiună despre maică-sa, deşi el însuşi a căzut în acelaşi păcat. O numeşte "babă futăcioasă" într-un dialog cu sora lui, Camelia. Se urăşte pe sine în "păcatul" ei cu aceeaşi fervoare cu care se urăşte şi propria slăbiciune, doar că lui îşi îngăduie "murdăria". El îşi acordă indulgenţe, oscilând patetic între nevasta pe care încearcă să o consoleze spunându-i că amanta nu înseamnă nimic şi amanta căreia îi pretind să înghită umilinţe în numele pasiunii carnale, dar pe maică-sa nu o poate ierta.

Romanul scoate la iveală toate rolurile masculine şi feminine în toate posturile tipice şi le expune ca bâlci. Vedem prototipul căsniciei fals-fericite dintre doi inşi prea snobi şi prea încrezuţi ca să accepte că nu e totul perfect, până când se rupe plasa de susţinere complet, în relaţia dintre Matei şi soţia lui, prototipul căsniciei tradiţionale, la cei doi părinţi, în care şi bunele şi relele sunt trecute sub tăcere şi acceptate ca o fatalitate, şi cel al cuplului în permanentă criză, cum e al lui.

Post adulter în viaţa lui Robert şi a Alexandrei nu se schimbă mai nimic, se adaugă doar straturi noi de tristeţe. Una dintre cele mai frumoase scene-metaforă ale cărţii are ca protagonistă o jucărie a fetiţei lor, Veronica. O păpuşă pe care copila o împinsese undeva, printr-o crăpătură a unui perete, în adâncul zidului, care geme fără oprire preţ de trei zile şi trei nopţi, prinsă acolo, imposibil de scos sau de oprit, ca o Ana a lui Manole, din plastic.

Scriitura e amară, cu umor sec şi cinism temperat. Expresii precum "era o jigodie familistă", "tot felul de cursuri despre viaţă şi suflet care au transformat-o de parcă urma să intre într-un program de protecţie a martorilor" lasă să se întrevadă imaginea unui inadaptat superior care suferă de o neputinţă funciară de a lua în serios jocurile de societate şi fantasmagoriile culturii, ceea ce face personajul atractiv şi atrage simpatia.

Întreaga carte este o meditaţie în jurul problemei adulterului şi a nevoii de convieţuire în cuplu. Este căsnicia sau nu o afacere falimentară? Este oare posibilă fericirea în acea tensiune care ţine în viaţă cuplul după ce frenezia începuturilor s-a stins? Orice coardă ţinută în tensiune se poate rupe la un moment dat, pe de altă parte şi starea de inspiraţie şi gândirea şi căutarea adevărului implică un anumit grad de tensiune şi contrarietate, ba chiar şi simplul exerciţiu al voinţei. Preţul libertăţii este, de multe ori, singurătatea. Preţul trăitului în cuplu, poate fi, în momente de criză, tot singurătatea, însă una care te striveşte.

Într-o relaţie intimă existenţa proprie e permanent validată de celălalt sau supusă examenului dorinţelor şi aşteptărilor celuilalt. Nu-ţi mai aparţii între totul. Iar cartea lui Mihai Radu tocmai asta chestionează: în ce măsură faptul de a fi incorporat, angrenat nu te deformează moral şi sufleteşte într-o mai mare măsură decât te împlineşte.

Cea mai absurdă cerinţă din carte este a nevestei îngrozite de legăturile extraconjugale ale soţului: "dacă îţi vine să mă înşeli, spune-mi şi mie!". E o replică-simbol, care vorbeşte despre fragilitatea şi ingenuitatea sufletului care nu e niciodată pregătit pentru abandon, deşi adevărul, despre orice relaţie, este că se poate termina oricând aşa cum se termină toate: copilăria, idealismul, cărţile bune.

Francisc din Assisi, sfânt şi personaj

Francisc din Assisi
Florile Sfântului Francisc
Editura Vremea, 2018
traducere şi note de Florina Nicolae

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Francisc din Assisi, sfânt şi personaj

Francisc din Assisi (1181-1226) a fost, în vremea sa, şi a continuat să fie peste veacuri, sfântul necesar pentru a lămuri aspiraţia firească a oricărei fiinţe omeneşti de a şti şi a se şti situat undeva şi faţă de ceva sau Cineva. Nu a rămas închis în rama icoanei sale, ca model static, de imitat, ci trăieşte ca personalitate fascinantă ce solicită reflecţia, interogaţia, propune o cale ce poate fi, dacă nu urmată, cu certitudine gândită, meditată. Este totodată personajul care sondează istoria perpetuă a existenţei pentru a o adapta la timp şi la timpuri.

Dante, Saramago, Torquato Tasso, Rubén Dario, Kazantzakis şi mulţi alţii l-au admirat în cuvinte; Franz Liszt, Malipiero, Castelnuovo-Tedesco, Olivier Messiaen în sunete; Zurbarán, Giotto, Bellini, Tiziano, Caravaggio şi Joan Miró în culori fixe, iar Roberto Rossellini şi Federico Fellini, Raffaello Pacini şi Franco Zeffirelli în imagini mişcătoare.

Dar veacul său a întrecut în admiraţie veacurile următoare: scrierile despre Francisc erau atât de numeroase imediat după moartea sa, încât a fost nevoie de o stăvilire, ba chiar eliminare a unora dintre ele. Însă I fioretti - Floricelele i-au trecut prin inimi până la noi. Considerat a fi expresia cea mai autentică a vieţii religioase din Evul Mediu, conţinând mult mai multă istorie şi politică decât etalează la prima vedere, Florile a fost un bestseller chiar de la început şi este considerat în continuare un clasic al literaturii universale. Titlul indică o antologie de texte alese pe baza unor criterii de direcţionare morală (departe de a fi, însă, un breviar de reţete), narate pe un ton fabulos, cu o simplitate expresivă eficientă.

Legendele aduc mărturii preţioase despre vitalitatea şi entuziasmul cu care se păstra amintirea despre viaţa şi învăţăturile Sărăcuţului (il Poverello), cucerind nu numai prin farmecul poeziei, ci şi prin atmosfera documentului istoric. Este, în mare parte, versiunea populară a lucrării Actus beati Francisci et sociorum eius, redactate între 1327 şi 1340, probabil de Fra Ugolino da Santa Maria, al cărui nume e menţionat de trei ori în Actus. Floricelele (I fioretti) - cu sensul evident de Antologie - erau un exemplu de popularizare (volgarizzamento), adică traducerea în limba italiană a timpului (lingua volgare) a unei opere scrise în latină sau, uneori, în greacă, cu unele modificări faţă de textul original, adaptat la contextul cultural în care avea să fie inserat. Deosebit de răspândit în Italia în secolele XIII şi XIV, acest gen a apărut concomitent cu naşterea unei culturi a scrisului în "volgare", din necesitatea de a oferi unui public cât mai larg modele şi învăţături provenind din alte literaturi. Autorul unor astfel de traduceri-adaptări nu-şi punea problema unei reproduceri fidele, ci mai degrabă era preocupat de folosul (edificarea) şi plăcerea cititorului. De aceea i se părea firesc să elimine anumite părţi considerate nesemnificative, să dea lămuriri ample pentru unele cuvinte, concepte sau întâmplări care ar fi fost greu de asimilat în cultura timpului, să de-localizeze un eveniment, să re-elaboreze în stil propriu opera şi să treacă textul originar prin propriul alambic artistic.

Astfel au apărut în Italia medievală operele lui Cicero, Salustius, Virgiliu, Ovidiu, Boetius, Titus Livius (acesta din urmă prin travaliul tânărului Giovanni Boccaccio). În Europa Evului Mediu,limba comună, populară era vorbită de toţi aceia care nu cunoşteau latina. Cine ştia litterae latinae era considerat litterat, adică alfabetizat. Francisc însuşi se declara "ne-literat", adică necunoscător al limbii latine, deşi, ca fiu al unui negustor bogat, fusese şcolit în această limbă, precum şi în franceză; de asemenea redactase, cu ajutorul ucenicilor săi, atât în limba populară, cât şi în latină, numeroase texte care au circulat în epocă.

Florile a fost redactat pornind de la Actus, probabil de franciscanul din regiunea Marche, Ugolino da Montegiorgio, între sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul celui de-al XIV-lea, şi continuat, se pare, de Ugolino Brunforte da Sarnano, dar, după alţi exegeţi, de Giovanni dei Marignolli. Francesco De Sanctis îl situa pe autorul culegerii alături de cei care: au ingenuitatea unui copil ce stă cu ochii larg deschişi pentru a auzi, şi cu cât faptele sunt mai extraordinare şi mai minunate, cu atât ascultă cu mai mult nesaţ şi crede tot... participarea lui afectivă este cu atât mai vie, mai impetuoasă şi mai lirică, cu cât viaţa sa este mai abstinentă şi strâmtorată; aproape o răzbunare a naturii, care strigă mai tare acolo unde e contrastul mai puternic.

Însă Gianfranco Contini observă că Florile, "în ciuda aparentei inocenţe, este şi un gest de politică ecleziastică", referindu-se la faptul că autorul susţine necesitatea conformării cu modelul franciscan al rigorii absolute. Opera apare mai apropiată de viziunea tipică a "curentului" Spiritualilor, susţinători ai necesităţii ca Ordinul minoriţilor să fie cât mai fidel idealului de sărăcie promovat de Sfânt.

Ei, ce spui scârbă? Amintiri din cea mai bună dintre toate lumile posibile - Călătoria prin Eldorado

Nikolai Vasilievici Sablin
Călătoria prin Eldorado. Zece ani în lagărele sovietice
Editura Corint, 2018
traducere de Antoaneta Olteanu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Ei, ce spui scârbă? Amintiri din cea mai bună dintre toate lumile posibile

Personal, nu cred că putem cunoaşte ce s-a întâmplat cu adevărat în comunism fără să citim mărturiile celor care i-au îndurat "binefacerile". Din păcate, deşi s-au publicat numeroase memorii, amintiri şi interviuri cu martorii şi victimele acelor vremuri, uitarea pare a se aşterne uşor, uşor peste una dintre cele mai negre pagini din istorie. Lupta cu uitarea este una dintre cele mai importante îndatoriri ale istoricilor şi, de aceea cred că demersul editurii Corint de a publica memoriile lui Nikolai Vasilievici Sablin intitulate ironic Călătoria prin Eldorado este nu doar un demers salutar ci şi absolut necesar.

Nikolai Vasilievici Sablin a fost comandor al Marinei Imperiale Ţariste, având 10 ani de serviciu pe iahtul personal al Ţarului Nikolai al II-lea al Rusiei. În urma Revoluţiei Ruse a emigrat în România în 1920, devenind lider al emigraţiei politice ruse de orientare monarhistă. Sablin a fost răpit în 1944 de contraspionajul militar sovietic, transportat la Moscova şi condamnat la 20 de ani de lagăr. În acel moment avea deja 64 de ani. Se întoarce în România în 1955 şi, ca urmare a scrierii acestor memorii este condamnat, de data aceasta de către Securitate, la 20 de ani de temniţă grea şi 8 ani de închisoare corecţională. Moare în 1962, în detenţie, la Dej. Condamnat la moarte pentru că a scris o carte!

Faptul că aceste memorii au supravieţuit este un miracol în sine pentru că au fost redactate în doar două exemplare. Scrise în limba rusă, un exemplar a fost a fost expediat în Occident, dar nu a fost niciodată publicat, cel de-al doilea a fost confiscat de Securitate şi recuperat din Arhiva CNSAS. Informaţiile despre viaţa şi cariera lui Sablin le datorăm, în principal, cercetărilor lui Vadim Guzun care completează în mod fericit Călătoria prin Eldorado. Memoriile ne ajută să îl cunoaştem mai îndeaproape pe fostul marinar. Îi descoperim umorul, ironia, curajul şi ascuţimea spiritului. Descoperim un om bătrân şi bolnav, dar care nu face caz de aceste lucruri astfel încât, de multe ori pe parcursul lecturii uiţi, de fapt, câţi ani are autorul. Descoperi un om rafinat, cu simţ de observaţie, pătrunzi în mentalitatea unui om de la începutul secolului trecut. Pudoarea, revolta faţă de întinarea eternului feminin, dezumanizarea şi decăderea tovarăşilor de lagăr sunt toate descrise de autor, fără a condamna sau arăta cu degetul. Este, însă, necruţător în afirmaţii ca orice militar de carieră. Înzestrat cu un talent literar remarcabil, Sablin reuşeşte să aducă, oricât ar părea de incredibil, zâmbetul pe faţa cititorului. O face atunci când se joacă cu cuvintele şi ne vorbeşte despre Uniunea Republicilor Flămânde cum numeşte URSS, o face atunci când îi descrie pe Malenkov, Stalin sau Beria, dar mai ales când redă aventura pariziană a lui Afanasi Ivanovici Buţenko, alias de Beloţerkovski.

Personajul respectiv, fost ministru al transporturilor şi înalt demnitar sovietic era în lagăr alături de Sablin şi, după cum ne povesteşte acesta, vorbea foarte mult şi îi înveselea sau plictisea (după caz) pe deţinuţi cu aventurile trăite (sau imaginate) de el la Paris unde fusese trimis ca reprezentant al URSS la Conferinţa Internaţională a Crucii Roşii. Nu ştia limbi străine, nu avea cunoştinţe medicale, era, cu alte cuvinte, imaginea funcţionarului sovietic de rang înalt. Povestirile lui Buţenko rememorate de Sablin, sunt de un umor nebun, dar descriu şi o realitate crudă a regimului. Modul în care se lasă păcălit Buţenko de duduiţa Olga, cum ajunge să arunce cu bani în stânga şi în dreapta mulţumind în acelaşi timp mujicului rus care stă şi rabdă de foame deşi munceşte din greu, lipsa oricăror maniere şi a oricărei urme de conştiinţă fac din Afanasi Ivanovici un personaj literar unic care ar merita studiat în şcoală.

Sablin este neîndurător şi atunci când povesteşte despre haosul care domneşte în lagărele prin care trece în odiseea sa, despre lipsa unei minime organizări şi eficienţe, despre condiţiile de viaţă groaznice, despre corupţia şi furtul generalizat. Aflăm că se făcea comerţ cu pâine, apa era mizerabilă, cu miros de amoniac, condiţiile din lazarete făceau în multe cazuri supravieţuirea imposibilă, aflăm că şobolanii au limbile fine pentru că, ne spune autorul, s-a trezit de multe ori cu ei lingându-l pe faţă. Istoricii vor găsi informaţii utile despre organizarea deţinuţilor, despre cumătri, staroste şi alte categorii de deţinuţi, despre cum se desfăşurau în realitate anchetele, despre viaţa femeilor în lagăr - pentru că autorul pare de multe ori mai sensibil şi îndurerat de condiţiile şi experienţele dezumanizante prin care trec femeile decât de cele prin care trece el însuşi. Cartea poate fi citită, însă de oricine pentru că Sablin este natural în scris, ai senzaţia că îţi vorbeşte direct, ţie, cititorului.

Călătoria prin Eldorado se dovedeşte a fi o mărturie unică şi originală. Este, dacă vreţi, testamentul nu doar al lui N.V Sablin ci şi al unei întregi generaţii de oameni verticali, cu principii şi educaţi care au pierit în lagărele comuniste. Sablin întâlneşte tot felul de oameni, de la aristocraţi, militari şi oficiali ai Rusiei Ţariste, ţărani şi oameni simpli aflaţi, din nefericire, în calea tăvălugului sovietic, până la foşti procurori sau demnitari sovietici care aveau pe conştiinţă sute sau mii de oameni. Contrastul dintre demnitatea şi imaginea despre lume a lui Sablin şi modul în care sunt creionaţi ceilalţi şi lumea sovietică în ansamblul ei este imens. Înţelegem citindu-l cât de mult am pierdut din eleganţa, înţelepciunea şi frumuseţea lumii atunci când am pierdut aceşti oameni. Cartea aceasta este un cadou destinat generaţiilor de azi care par a-şi fi pierdut busola morală şi, totodată, un exemplu de viaţă trăită fără lamentări şi fără a avea capul plecat. Nu pot decât să spun că mă bucur că o asemenea lucrare a fost descoperită în arhivele CNSAS. Sper că viitorul ne va oferi şi alte surprize la fel de importante şi semnificative pentru reconstituirea nu doar a trecutului nostru recent ci şi a unui mod de a privi lumea, mod care are în centru credinţa şi educaţia ca piloni de bază ai clădirii unui caracter.

Fetiţa din trenul orfanilor

Christina Baker Kline
Fetiţa din trenul orfanilor
Editura Pandora M, 2018
Traducere din limba engleză de Luminiţa Gavrilă

***
Intro

Christina Baker Kline este o autoare americană de mare succes. Crede că atunci când scrii trebuie să laşi lumea din mintea ta să crească atât de mult, încât să devină mai importantă decât lumea în care trăieşti. Îi place să scrie în spatele unei săli de curs sau al unei săli de concerte şi să simtă energia din jur. Preferă şi cafenelele, unde poate savura o cafea.

Fetiţa din trenul orfanilor este ediţia pentru tineri a romanului Trenul orfanilor. Trenul orfanilor (Editura Trei, 2015) este bestseller internaţional, publicat în 40 de ţări şi vândut în 3,5 milioane de exemplare.

*

După ce şi-a pierdut tatăl într-un accident de maşină, Molly s-a înstrăinat de mama ei, a locuit cu mai multe familii adoptive şi este nefericită. Acum trebuie s-o ajute pe bătrâna Vivian să-şi facă ordine în podul casei, ca pedeapsă pentru furtul unei cărţi de la bibliotecă.

În timp ce sortează lucruri vechi, Vivian îi povesteşte lui Molly despre viaţa ei. Cum a ajuns din Irlanda în Statele Unite cu un vapor, în căutarea unei vieţi mai bune. Cum a rămas a nimănui şi a ajuns să traverseze America în trenul orfanilor, dorindu-şi o familie adoptivă. Şi cum a reuşit să treacă peste toate obstacolele cu speranţă, credinţă şi tenacitate.

Cu ajutorul noii sale prietene, Molly va învăţa ce înseamnă iertarea şi speranţa şi îşi va găsi în sfârşit un cămin.

"Vei îndrăgi personajele lui Kline. Fiecare capitol se încheie cum nu te aştepţi şi îţi trezeşte curiozitatea pentru ce va urma." - Bookpage

***
Fragment
 

Pentru Christina Looper Baker,
care mi-a dat firul,
şi Carole Robertson Kline,
care mi-a dat pânza

Capitolul 1

Molly
Spruce Harbor, Maine, în zilele noastre

- Ei, asta e, spune mama lui Jack de pe scaunul şoferului.

Molly, care stă lângă Jack pe bancheta din spate, se uită cu atenţie la casă. Trei etaje mari. Ferestre mai multe decât poate număra. Arabescuri de jur împrejurul acoperişului. Zugrăveala albă este proaspătă şi lucioasă.

Aceasta este casa unde mama lui Jack lucrează pentru o doamnă bătrână şi bogată. Iar acum şi Molly - poate - va lucra pentru această doamnă bătrână şi bogată. Pentru că a furat o carte.

Bine, practic n-a furat-o. Deşi e adevărat că avea de gând s-o facă.

Molly se dusese la Biblioteca publică din Spruce Harbor. Stătea în genunchi între rafturile de ficţiune, în faţa celui pe care se aflau trei exemplare din Grădina secretă de Frances Hodgson Burnett. Le scosese pe toate; pe cel cu coperte cartonate l-a pus la loc. Apoi şi pe cel mai nou, broşat. L-a păstrat pe ultimul, cel vechi, cu marginile îndoite şi coperta ruptă într-un colţ, cu paginile îngălbenite care stăteau să cadă din legătura ieftină. A crezut că nu-i va observa nimeni lipsa şi l-a strecurat în rucsac.

Dar când Molly a pus rucsacul din nou în spate şi s-a ridicat, bibliotecara, doamna LeBlanc, s-a repezit la ea ca un uliu. I-a chemat pe Ralph şi Dina, cuplul la care Molly stătea în plasament. Dina s-a făcut foc de supărare. Zicea că Molly avea mult prea multe probleme. Că ea n-a semnat pentru aşa ceva.

Ralph a liniştit-o şi a sunat-o pe Lori, asistenta socială care se ocupa de Molly.
- De ce Dumnezeu să încerci să furi o carte veche? a întrebat-o Lori pe Molly.
- Nu ştiu, a spus Molly.

Dar nu era întru totul adevărat. Grădina secretă este despre o fată nevoită să plece de-acasă şi să călătorească spre un loc rece şi ploios, unde nu o doreşte nimeni. O fată cu o privire încruntată, care stă îmbufnată şi spune lucruri îngrozitoare, dar care în final reuşeşte să aibă o casă - un conac, de fapt - şi o familie.

Lori a venit cu ideea ca Molly să facă douăzeci de ore de muncă în folosul comunităţii. Dina s-a lăsat cu greu înduplecată ca Molly să rămână, dacă-şi face orele.

Iar Jack - cel mai bun prieten pe care l-a avut Molly vreodată - a auzit-o pe mama lui bombănind că trebuie s-o ajute pe doamna Daly să facă ordine în podul casei şi a venit cu ideea ca Molly să facă asta în locul ei. Dacă doamna Daly o place pe Molly. Dacă o acceptă.

Molly se gândeşte că poate ar fi fost mai simplu s-o lase pe Dina s-o alunge.
- În regulă, spune Jack repede. Uite cum stă treaba. Doamna Daly este cumsecade pentru o femeie în vârstă, dar e cam... de modă veche.

Mama lui se întoarce către Molly.
- Jack vrea să spună că trebuie să ai grijă cum te porţi. Nu sta cocârjată. Spune "te rog" şi "mulţumesc".
- Vreau să spun că e cam scorţoasă, adaugă Jack.
- Ce vârstă ziceai că are? mormăie Molly.
- Nu ştiu. E destul de bătrână.
- Haideţi, amândoi, să isprăvim odată, spune mama lui.

Se dă jos din maşină şi o ia pe alee spre casă.

Molly devine brusc emoţionată. Îşi priveşte bluza roz, lălâie, şi încearcă să şi-o bage în fustă. Bluza este a Dinei; a insistat să i-o împrumute, zicând că este nepoliticos faţă de doamna Daly să se ducă îmbrăcată în obişnuitul tricou negru, scos peste blugii negri, cu tenişii negri ponosiţi. "Poate că, dacă arăţi şi tu puţin mai onorabil, doamna Daly o să-ţi treacă cu vederea şuviţa aia albastră", a spus Dina.

Jack deschide portiera, apoi ezită. Se apleacă spre Molly.
- Ascultă, mama nu i-a spus că ai furat cartea.

Molly tresare.
- Nu?
- Nu. Doar că ai de făcut un proiect despre munca în folosul comunităţii. Ea crede că este pentru şcoală, adică toţi avem câte unul. Înţelegi?

Apoi coboară grăbit din maşină şi o aşteaptă pe alee.

Molly se dă jos cu mişcări mai lente. Vasăzică doamna asta bogată nu ştie că e o hoaţă. Asta-i bine - nu?

Poate că da. Poate că nu. Poate că asta înseamnă că doamna Daly se va aştepta ca Molly să fie exact ceea ce nu este - un copil ca oricare altul.

Posomorâtă, îl urmează pe Jack pe alee. Este una dintre acele puţine zile când primăvara din Maine se simte cu adevărat, dar nici soarele cald de aprilie nu o înveseleşte pe Molly.
- Doar clatini din cap şi zâmbeşti. Aşa fac şi eu când trebuie să vorbesc cu ea, îi spune Jack în şoaptă, în timp ce urcă treptele verandei.

Molly simte că parcă se strânge în interiorul ei, făcându-se mai mică cu fiecare pas când intră în casă după mama lui Jack şi înaintează pe un hol lung. Îşi trage gulerul bluzei roz penibile, gândindu-se la scena din Grădina secretă în care Mary Lennox ajunge la conacul Misselthwaite. Unchiul ei a insistat să renunţe la toate hainele negre. "N-am să accept ca un copil să umble pe-aici îmbrăcat în negru, ca un suflet pierdut", spunea el. Molly se simte ca o impostoare în ţinuta asta şi încă una nereuşită. Când a purtat ultima dată roz? Sau o bluză cu guler?

La capătul holului este o uşă închisă. Mama lui Jack se opreşte în faţa ei şi ciocăne uşor.
- Vivian?

Întredeschide puţin uşa.
- Putem să intrăm?

Molly aude răspunsul slab de dincolo de uşă:
- Sigur că da.

Mama lui Jack deschide larg uşa, iar Molly şi Jack o urmează într-un living spaţios şi însorit. Prin ferestrele largi se vede întinderea albastră şi neliniştită a mării. Într-un fotoliu roşu, purtând un pulover crem ce pare moale ca blana unei pisici, stă o doamnă în vârstă. Doamna. Proprietara acestei case imense.
- Bună dimineaţa, spune bătrâna.
- Bună dimineaţa, răspunde mama lui Jack. Vivian, îl cunoşti pe fiul meu.

Acesta ridică mâna şi o flutură într-un mic semn de salut.
- Mă bucur să vă văd, doamnă Daly.
- Iar ea este fata despre care ţi-am spus, Molly Ayer.

Îi face semn lui Molly să se apropie.
- Molly, dânsa este doamna Daly.

Clatini din cap şi zâmbeşti, îşi aminteşte Molly. Înclină uşor capul, zâmbeşte şi se întinde să dea mâna cu doamna Daly. Mâna bătrânei este uscată şi rece.
- Mă bucur să te cunosc, Molly.
- În regulă, atunci. Eu am puţină treabă la bucătărie. Jack, ce-ar fi să vii cu mine?
- Nu pot să rămân şi să...
- Mi-ar prinde bine o mână de ajutor.

Jack îşi urmează mama, aruncând o privire înapoi spre Molly, pesemne ca s-o încurajeze.

Molly şi doamna Daly au rămas singure.

Molly se stăpâneşte cu greu să nu înceapă să trăncănească. Ar vrea să-i explice doamnei Daly că Jack a venit cu această idee teribilă şi apoi a rugat-o pe mama lui. Deşi Molly nu ştie prea multe despre mamele adevărate - cele care chiar au grijă de copiii lor -, îşi dă seama că mama lui Jack nu-l refuză prea des, nu atunci când el îşi doreşte ceva foarte mult. Aşa că de-aia e Molly aici.

Dar acum, că doamna Daly a văzut-o pe Molly, i-a văzut şuviţa albastră şi privirea (ea încearcă să nu aibă expresia aceea pe chip, dar o are, simte c-o are), amândouă pot renunţa să mai pretindă că Molly este genul de copil care prestează muncă în folosul comunităţii în podul casei cuiva. Şi ea poate foarte bine să plece. Cum se-ntâmplă mereu.
- Cum Dumnezeu obţii efectul ăsta - dunga albastră? întreabă doamna Daly.

Apoi ridică mâna şi îşi netezeşte părul de la tâmplă.

Zâmbeşti şi clatini din cap. Dar doamna Daly i-a pus o întrebare, deci Molly trebuie să răspundă:
- Ăă... am separat partea aceasta şi am decolorat-o. Apoi am vopsit-o în albastru.
- De unde-ai învăţat s-o faci?
- Am văzut un videoclip pe YouTube.
- YouTube?
- Pe internet, ştiţi?
- Ah, spune doamna Daly ridicând bărbia. La calculator. Sunt prea bătrână pentru mofturi de-astea.

Molly clipeşte din nou. Doamna asta nu are un calculator? N-a auzit niciodată de YouTube?

Doamna Daly se lasă pe speteaza fotoliului.
- Mă scuzi că sunt atât de directă, dar la vârsta mea n-are rost s-o iau pe ocolite. Părul tău... şi unghiile tale...

Molly îşi priveşte unghiile. Şi-a lăsat acasă aproape toate inelele cumpărate de la magazinul de vechituri, dar a cam uitat de oja neagră sărită de pe unghii.
- Presupun că ai luat bluza aceea cu împrumut, nu?
- Ah...
- Nu era nevoie să te osteneşti. Nu-ţi vine bine.

Bătrâna face un semn din mână prin care Molly înţelege că poate să ia loc. Alege fotoliul de vizavi de doamna Daly şi se aşază cât mai aproape de margine.
- Apropo, poţi să-mi spui Vivian. Nu mi-a plăcut niciodată să mi se spună "doamna Daly". Ştii, soţul meu a murit.

Molly clatină din cap, puţin surprinsă de stilul direct al bătrânei.
- Îmi pare rău.
- N-ai de ce. A murit acum opt ani. Oricum, eu am peste nouăzeci de ani. Mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut cândva nu mai trăiesc.

De data asta, Molly nu ştie ce-ar trebui să spună. Îmi pare rău, iar? Sau Da, aşa e? Sau poate Uau? Se mulţumeşte să clatine din cap încă o dată şi îşi spune că Jack trebuie să afle că doamna Daly - Vivian? - are aproape o sută de ani! N-ar fi ghicit, dar nici n-a cunoscut prea mulţi bătrâni ca să compare. Singura bunică de care îşi aminteşte a murit de cancer când Molly avea trei ani.
- Terry zice că stai la o familie în plasament. Eşti orfană?

Molly îşi lasă privirea să-i alunece de pe chipul lui Vivian spre lumina strălucitoare a soarelui şi apa scânteietoare de dincolo de ferestre.
- Mama trăieşte. Dar da, mă consider orfană.
- De ce?

Vivian nu dă impresia că-i pare foarte rău pentru Molly. Sau că e îngrozită, ori neobişnuit de intrigată, aşa cum pot fi unii când aud despre familia lui Molly.

Amintirile lui Molly despre mama ei sunt destul de neclare. Când se gândeşte în urmă, îşi aminteşte mirosul de mucegai şi fum de ţigară din rulota lor, televizorul care părea să fie pornit tot timpul. Îşi aminteşte cum trăgea de uşa frigiderului ca s-o deschidă când încă era prea mare şi grea pentru ea, şi cum căuta înăuntru după ceva de mâncare - hotdog rece, poate nişte resturi de pizza. Făcea asta de câte ori mama ei era la muncă. Şi uneori chiar şi când era acasă.
- Cred că dacă nu ai părinţi care să aibă grijă de tine, te poţi considera cum vrei tu, răspunde Molly.

Urmează o mică pauză, apoi Vivian spune:
- Mi se pare corect. Vorbeşte-mi despre tine.

Molly a trăit toată viaţa în Maine, n-a trecut niciodată graniţa statului. Îşi aminteşte câte ceva din copilăria petrecută în rezervaţia din Indian Island - centrul comunitar cu rulote parcate peste tot, Sockalexis Bingo Palace, Biserica Sf. Ana. Îşi aminteşte de păpuşa făcută din pănuşi de porumb pe care i-a dat-o tatăl ei, cu părul din fire de aţă neagră, cu mocasini şi o rochie lungă cu franjuri, pe care o păstra pe un raft în camera ei. Adevărul este că ar fi preferat o păpuşă Barbie, cum erau cele donate de asociaţiile caritabile şi împărţite la centrul comunitar în preajma Crăciunului. (Nu erau niciodată modelele populare, cum ar fi Barbie Regina Frumuseţii sau Barbie Cenuşăreasa, ci din cele care se găseau la lichidare de stoc la Walmart - Barbie Automobilista, Barbie din junglă.)

Dar Vivian nu vrea să audă despre jucării. Cu ce să înceapă Molly? Ştie deja că oamenii nu vor să audă totul. Sunt multe lucruri pe care ei preferă să nu le audă şi multe pe care ea preferă să nu le spună.
- Păi..., începe ea, încercând să desprindă o bucăţică din stratul de ojă de pe o unghie. Sunt indiancă Penobscot din partea tatălui. Când eram mică, locuiam într-o rezervaţie în apropiere de Old Town.

Îi spune şi restul poveştii în câteva propoziţii - părinţii nu au putut să aibă grijă de ea, aşa a ajuns la Ralph şi Dina. Nu spune nimic despre accidentul de maşină în care a pierit tatăl ei, nici că mama ei a devenit din ce în ce mai rea după moartea lui, până a intervenit asistenta socială. În rezervaţie nu existau familii cărora să le fie încredinţată spre creştere, aşa că a fost dată de colo-colo, până s-a ales cu Ralph şi Dina.
- Terry zice că ai un proiect despre munca în folosul comunităţii, spune Vivian.

Terry? Ah! Molly îşi dă seama. Mama lui Jack.
- Şi a venit cu ideea strălucită să mă ajuţi să fac ordine în podul casei. Pare o afacere proastă pentru tine. N-ai găsit altceva?

Molly ridică iar din umeri.
- Îmi place să pun ordine în lucruri.
- Înseamnă că eşti şi mai ciudată decât pari, spune Vivian zâmbind.

În mod normal, Molly ar fi ofensată, dar nu ştie de ce nu se simte aşa. Oare pentru că nimic din vocea lui Vivian nu arată că, pentru ea, ciudată ar însemna rea. Ca fetele de la şcoală care se uită la Molly şi şoptesc "Ciudata". Vivian doar pare amuzată de ideea că unei adolescente îi place să facă ordine în lucruri.

Din fotoliul ei, Vivian se apleacă şi spune:
- Am să-ţi spun ceva. Conform definiţiei tale, şi eu am rămas orfană. Aşadar, avem asta în comun.

Molly nu ştie ce să răspundă. N-a cunoscut niciodată un adult care să vorbească despre faptul că este orfan. Trebuie să fii copil ca să fii orfan, nu? Dar recunoaşte că o îmboldeşte curiozitatea.
- Părinţii tăi..., întreabă ea pe un ton ezitant, urmărind cu atenţie chipul lui Vivian, să vadă dacă spune ceva nelalocul lui. Nu au avut grijă de tine?
- Au încercat. A fost un incendiu...

Vivian clatină din cap.
- A trecut foarte mult timp de-atunci, aproape c-am uitat.


Niamh
New York, 1929

Niamh avea şapte ani când familia ei s-a îmbarcat pe vaporul numit Agnes Pauline, cu destinaţia Ellis Island. Cum stătea pe puntea inferioară, în faţa cabinelor întunecoase şi înghesuite, uitându-se la apa uleioasă brăzdată de vapor, simţea cum se înviorează, animată de speranţă.

Din satul lor din comitatul Kinvara plecau mereu oameni către America. În Irlanda, cartofii putrezeau pe câmp şi copiii plângeau de foame. Mulţi tineri din satul lor plecau să lupte contra britanicilor. Unii se întorceau răniţi sau cumplit de tăcuţi. Alţii nu se mai întorceau.

Se auzea că în America portocalele erau cât cartofii, lanurile de grâne se unduiau sub cerul însorit, casele aveau apă curentă şi chiar electricitate. Niamh nu ştia dacă toate astea erau adevărate, dar spera că, odată ajunşi acolo, vor găsi măcar o viaţă mai bună.

Au găsit în schimb străzile murdare din sudul Manhattanului, o slujbă ca spălător de vase într-o cârciumă pentru tatăl ei şi un mic apartament pe strada Elizabeth, cu zece dolari pe lună. Acesta avea un dormitor pe care Niamh îl împărţea cu fraţii şi sora ei, un altul şi mai mic pentru părinţi, o bucătărie şi un salonaş. Într-adevăr, aveau o lumină electrică chioară, pe care Niamh o aprindea trăgând de un lanţ, şi o chiuvetă mică, pătată, unde curgea apă la robinet. Pe hol era o toaletă pe care o împărţeau cu vecinii de la parter, un cuplu de nemţi în vârstă, pe nume Schatzman.

Salariul pe care tatăl ei îl primea de la cârciumă abia le ajungea pentru mâncare, iar mama ei părea apatică mai tot timpul. Şi era greu să se obişnuiască cu puzderia de oameni care vorbeau diferite limbi. Sigur, pe strada Elizabeth erau mai mulţi oameni decât în tot satul lor din Irlanda. Unii dintre ei se strâmbau şi scuipau dezgustaţi de îndată ce Niamh deschidea gura şi o auzeau vorbind irlandeza.

Cu toate astea, ea era plină de speranţă. Aveau şansa unui nou început.

Un Hohenzollern în România: Carol I

Ion Bulei
Un Hohenzollern în România: Carol I
Editura Meteor Press, 2018

***
Intro

Ion Bulei - Cercetător (1971-1990), profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (din 1993), diplomat (ataşat cultural la Roma, 1990-1993), director al Institutului Cultural Român de la Veneţia (1993-2003), director ISPRI al Academiei Române (2003-2011), autor a 22 de cărţi şi a peste 200 de studii şi articole.
A fost distins cu Premiul "Nicolae Iorga" al Academiei Române (1987), Premiul Uniunii Scriitorilor (1993, 2006), Premiul revistei "Magazin istoric" (1996, 2017), Premiul "Constantin Brâncoveanu" al Fundaţiei Alexandrion (2016). A fost decorat cu "Steaua României, în grad de cavaler (2000), este Doctor honoris causa al Universităţii Ovidius din Constanţa (2009) şi al Universităţii Constantin Brâncuşi din Târgu-Jiu (2018).

*
Fragment

Preambul

Datorez prezenta carte unor lucrări anterioare ale noastre, lucrări şi studii care au voit să ilustreze realităţi punctuale dintre cele mai diverse. Cartea de faţă încearcă să cuprindă nu doar o singură realitate, ci mai multe, dacă s-ar putea chiar pe toate. Uneori, preia întocmai un aspect sau altul. Doar că aici unghiul de încadrare a acestuia este diferit. Cu alte cuvinte, avem în faţă o carte-concluzie ce defineşte o domnie. O ambiţie atotcuprinzătoare, aşadar, pe care această scriere şi-o îngăduie pentru că are în centrul ei pe cel mai important dintre regii noştri, pe Carol I, creatorul unei dinastii în România, singura pe care am avut-o. Şi care nu este o dinastie germană. "Dinastia mea e română - declara regele Ferdinand la Consiliul de Coroană din 1916. Românii n-au adus aici pe unchiul meu, pe regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională, şi revendic pentru Casa mea cinstea de a fi îndeplinit misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o." Spunea aceasta într-un moment dramatic pentru România. Şi o spunea conştient fiind că unchiul său nu crease doar o dinastie la întâlnirea Dunării cu marea, crease şi o monarhie constituţională şi stabilise reguli de funcţionare a statului modern român. Cu aceste reguli, Hohenzollernii aduseseră în România şi o puternică "dorinţă de Europa", dorinţă care se prelungeşte în veacul următor, şi care persistă şi în veacul nostru. În timpul lui Vodă Cuza, dorinţa nu era încă însoţită de o înţelegere a spiritului european. Era doar o privire admirativă faţă de Occident şi o vie intenţie de imitaţie. "Să facem şi noi ca ei!" Modernitatea era înţeleasă ca fiind vest-europeană, ceea ce era normal, şi ca fiind o mulţime de forme, ceea ce era insuficient. Românilor nu le lipseau doar casele frumoase pe care le admirau în Occident, le lipsea spiritul european, respectiv occidental. Al. I. Cuza este cel care a dat românilor exemplul unui adaptat la noile vremuri. Opera lui reformatoare, a lui M. Kogălniceanu şi a întregii generaţii unioniste a început prin crearea de forme ale culturii şi civilizaţiei moderne: şcoli, muzee, universităţi, instituţii politice etc.... şi procesul va continua. Simpla lor existenţă ar fi putut da impresia că, odată cu introducerea lor, procesul de construcţie a culturii moderne, a civilizaţiei era aproape încheiat. În realitate, cum observa T. Maiorescu, totul nu era decât o aparenţă. Neputând urma o cale de dezvoltare normală, considera el, România era constrânsă să construiască raţional noua civilizaţie. Nu copiind modelul occidental, ci construind o modernitate care să depăşească atât evoluţionismul accelerat, spontan - mersul de la sine, cât şi raţionalismul abstract. Maiorescu nu urmărea transplantarea culturii occidentale în România, ci crearea unei culturi române moderne originale, capabilă, la rândul ei, să producă valori. Ideea imitaţiei culturii moderne fusese necesară într-o fază iniţială. Acum ea trebuia depăşită. Aşa apare ideea aducerii unui principe străin, considerat a fi un factor de grăbire a modernităţii. Aşa este adus pe tronul României principele Carol, un occidental care purta cu sine valorile Occidentului, pe care va încerca să le pună în evidenţă în spaţiul românesc. A reuşit oare Carol I s-o facă în cei 48 de ani de domnie?... La această întrebare încearcă să răspundă cartea noastră.

***
"Mai bine fără mine decât cu mine"

Sunt doi domnitori care marchează prima modernitate a românilor. Unul e Alexandru Ioan Cuza, celălalt e Carol I. Cel de-al doilea îl continuă pe cel dintâi. El, Al.I. Cuza, deschide procesul de modernizare a ţării românilor. Reformele pornite în vremea sa sunt continuate de Vodă Carol. Reforme ale statului român abia unit, absolut necesare. Ele exprimă o formă de conştientizare a apartenenţei tuturor românilor la un destin comun.

Domn peste românii din Principatele Unite, Cuza nu-i uită pe românii din afara Principatelor şi sprijină mişcările polonezilor, ale ungurilor, ale bulgarilor şi sârbilor, promotoare ale acţiunilor de slăbire a imperiilor rus, habsburg şi otoman. Contactele lui cu diferite grupuri de revoluţionari, multele discuţii în jurul diverselor planuri, care mai de care mai utopice, de destrămare a imperiilor din jur, toate vor deranja mai ales Rusia, care nu întârzie să-şi manifeste ostilitatea faţă de unirea Principatelor Române şi să încurajeze tendinţele separatiste. Astfel că, pe plan intern, poziţia lui Cuza se deteriorează, împotriva sa închegându-se "monstruoasa coaliţie" a tuturor nemulţumiţilor, a tuturor acelora animaţi de un exaltat patriotism generat de ideile revoluţiei franceze şi ale socialismului modern, cum însuşi Cuza îi caracteriza în mai 1864. Dar şi a celor care îl acuzau de o conduită prea radicală, cum erau conservatorii moldoveni, nemulţumiţi de atingerea adusă proprietăţii prin legea rurală şi de pierderea importanţei Iaşilor. Lor li se adăugau şi cei care îl acuzau de dezordinea din finanţe, de incuria de la sate, de atmosfera viciată de la Curte. "Mica Curte a lui Cuza din Bucureşti era una dintre cele mai destrăbălate", scria Gordon Brook Shepherd, desigur exagerând. La toate acestea se adăuga faptul că principele Cuza însuşi declarase în mai multe rânduri că este "depozitarul unei coroane care aparţine altuia". O declara, dar amâna mereu abdicarea (şi la îndemnul Mariei Obrenovici, dar şi al camarilei sale, în frunte cu Cesar Librecht, directorul general al Poştelor şi Telegrafului, omul de încredere cel mai apropiat). Între timp, deja din iunie 1865, mai mulţi oameni politici printre care I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, I. Ghica, Gr. Brâncoveanu, C. Brăiloiu, D. Ghica, At. Panu, Gh. Ştirbei semnează un legământ "pe onoare să votăm un principe străin şi să stăruim în acest vot până îl vom dobândi".

La 11/23 februarie 1866, Cuza e nevoit să părăsească domnia pentru a face loc principelui străin. Aceasta fusese una dintre cerinţele principale ale Divanurilor Ad-hoc. Detronat şi nevoit să părăsească ţara ("Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine", declară el la plecare), Cuza se retrage la Viena, apoi la Florenţa. Câţiva ani mai târziu, în 1873, avea să moară la Heidelberg, în Germania. Osemintele lui vor fi aduse în România şi înhumate pe moşia sa de la Ruginoasa. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acestea aveau să fie aşezate în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. În istorie, Cuza a rămas cunoscut ca "domnul Unirii" şi personalitatea politică cea mai importantă a începutului modernizării României.

Pentru coaliţie nu era deloc uşor să aducă un principe străin. Turcii masaseră trupe la Dunăre şi puneau în pericol Unirea (firmanul din noiembrie 1861 aprobase Unirea numai pe durata domniei lui Al.I. Cuza). Exista temerea reală a unei invazii, în ciuda opoziţiei Puterilor Garante. Pe de altă parte, între Prusia şi Austria stătea să izbucnească un război, şi atenţia Europei era concentrată asupra acestuia, ceea ce putea fi şi un lucru bun pentru tânărul stat român, care, în felul acesta, putea fi lăsat în pace din această parte (Austria tocmai manifestase o atitudine ameninţătoare faţă de România). Dar putea fi şi un lucru rău, pentru că nu exista cineva care să ţină Turcia în frâu. În acelaşi timp, în interior, o mişcare separatistă izbucneşte la Iaşi, la 3 aprilie 1866, organizată de diplomaţia rusă, care găseşte momentul potrivit pentru a destrăma unirea celor două Principate. În fruntea acestei acţiuni, generată de faptul că Iaşul îşi pierduse statutul de capitală, este boierul rusofil Nicolae Rosetti-Roznovanu. Mişcarea este înfrântă de Locotenenţa Domnească (organ administrativ politic, creat la 11 februarie 1866, pentru a ţine locul domnitorului Al. I. Cuza după detronare) în aceeaşi zi. Locotenenţa Domnească se străduieşte să pună ţara în stare de apărare. Cea mai mare parte a armatei este concentrată în tabăra de la Sabar, pe Argeş, unităţi de avangardă fiind plasate pe linia Dunării, la Giurgiu şi Olteniţa. Teama de invazie devenise mare după ce Omar Paşa, comandantul armatei turceşti, primise încuviinţarea sultanului de a trece Dunărea.

Prin alegerea unui principe străin românii au voit să înlăture certurile interne pentru domnie şi, în acelaşi timp, să-şi consolideze statul abia constituit, ameninţat cu dezmembrarea de imperiile vecine. Mai sperau că un principe străin, prin prestigiul şi sprijinul familiei din care provenea, va înlătura amestecul vecinilor şi va înlesni statului român, aflat încă sub suzeranitate otomană, dobândirea deplinei independenţe. Şi calculul oamenilor politici români s-a dovedit exact. Locotenenţa Domnească îl trimite în Occident pe I.C. Brătianu, care apelează la sprijinul lui Napoleon al III-lea. Şi, din nou, acesta îi ajută pe români. Iniţial, se propune candidatura lui Filip de Flandra, al doilea fiu al regelui Leopold I al Belgiei. În faţa nemulţumirii Puterilor Garante, acesta refuză (ar fi refuzat oricum pentru că era bolnav ). Şi, atunci, este descoperit Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Era înrudit cu Napoleon al III-lea şi cu regele Prusiei. Otto von Bismarck, cancelarul Prusiei, îl sfătuieşte să accepte. Un plebiscit (2/14-8/20 aprilie) îl alege cu 685 000 de voturi, contra 224. Şi, la 10/22 mai 1866, Parlamentul român îl proclamă principe constituţional, sub numele de Carol I.

Şi a fost să fie un principe german

[...]

La 14 aprilie, Carol află din presa germană că a fost ales principe al României. Ştirea îi este confirmată de Ion C. Brătianu, într-o depeşă trimisă principelui Karl Anton, la 16 aprilie, din care acesta află că 5 milioane de români l-au ales ca domn pe prinţul Carol şi că în toate bisericile rugăciunile clerului şi ale poporului îl binecuvântează pe cel ales. Tot atunci, Carol primeşte o scrisoare personală de la regele Wilhelm, în care îl anunţă că Rusia şi Turcia erau împotriva unui principe străin în Principate. Carol nu pare descurajat. În aceeaşi zi, îi scrie tatălui său că este hotărât să facă o călătorie la Bucureşti. Karl Anton îi trimite regelui o lungă scrisoare în care încearcă să justifice hotărârea lui Carol de a pleca în România. Decizia lui Carol de a deveni cât mai repede domnitorul unui stat vasal i se pare pripită, în orice caz nedemnă pentru un Hohenzollern, îi răspunde, la rândul său, Wilhelm.

Este momentul în care, la 19 aprilie, Bismarck, cancelarul Prusiei, intervine. El discută timp de o oră şi jumătate cu prinţul Carol: "O întreagă naţiune v-a ales în unanimitate ca principe; daţi curs acestei chemări, duceţi-vă direct în ţara la a cărei domnie sunteţi chemat". Atunci când Carol îi spune că regele nu e de acord, Bismarck exclamă: "Cu atât mai mult, deci aprobarea regelui în acest caz nu vă trebuie direct. Cereţi-i regelui un concediu în străinătate". La Conferinţa de la Paris, continuă cancelarul, când se va discuta chestiunea Principatelor, dacă prinţul Carol se va afla la Bucureşti reprezentanţii Puterilor se vor trezi în faţa faptului împlinit. "Rusia şi Poarta vor ridica protestul cel mai categoric împotriva alegerii dv. Franţa, Anglia şi Italia vor sta în banca lor, iar Austria va face totul pentru a vă zădărnici candidatura. Iar tocmai din partea aceasta nu sunt multe motive de teamă, deoarece am de gând ca pentru câtva timp de acum încolo să-i dau de lucru Austriei" (Bismarck se referea la războiul pe care Prusia îl va porni împotriva Austriei la 14 iunie, în 1866, şi care se va încheia după şapte săptămâni, la 23 august). Prinţul Carol acceptă sfatul lui Bismarck. Îi cere regelui permisiunea de a pleca în concediu la Düsseldorf. Aici, înconjurat de părinţi, de fraţi, de surori, îşi serbează ziua de naştere. Împlinea 27 de ani. O nouă scrisoare de la Wilhelm, în care acesta îşi exprima încă o dată rezervele cu privire la acceptarea domniei asupra Principatelor, nu-l împiedică să accepte o nouă întâlnire cu I.C. Brătianu. Aflând de insistenta opoziţie a lui Wilhelm, Brătianu exclamă: "Atunci, România este pierdută!". Carol îl asigură că, oricum, el va face călătoria. Are în continuare susţinerea lui Bismarck, pe care, întors la Berlin, la 5 mai, Carol îl vizitează din nou. Două zile mai târziu, la 7 mai, prinţul Carol se întoarce la Düsseldorf şi îi comunică lui Brătianu (de data aceasta venise însoţit de Bălăceanu, reprezentantul nostru la Paris) decizia de a pleca spre Bucureşti. Ceea ce şi face la 11 mai, după ce îşi ia la revedere de la părinţi, de la Leopold, fratele său mai mare, şi de la sora sa Maria.

A doua zi, însoţit de consilierul ministerial von Werner, slujbaş credincios al Casei princiare, ajunge la Freiburg im Breisgau şi, de aici, la Zürich. Pentru continuarea călătoriei spre România, principele avea de ales între un drum maritim, prin Marsilia, Genova, Constantinopol, un drum ocolit prin Rusia, sau, calea cea mai scurtă, prin Viena, Pesta, până la Baziaş. Fireşte, o alege pe cea din urmă. Urma să călătorească incognito. Baronul von Mayenfisch, la cererea lui Karl Anton, îi obţinuse un paşaport pe numele de Karl Hettingen, călător cu afaceri spre Odesa. Baronul urma să-l însoţească pe principe, ca pasager la clasa I.

Călătoria, încărcată de peripeţii, avea să fie ca o poveste. Peste tot, la Viena, la Bratislava, la Pesta, o mulţime de ofiţeri, mişcări de trupe. La 18 mai, ajung la Baziaş, staţia terminus a căilor ferate austriece. De aici, urmau să ia vaporul pentru a merge mai departe pe Dunăre. Dar, din cauza mişcărilor de trupe, cursa era amânată cu două zile, ceea ce îl nelinişteşte pe principe. Îi era teamă să nu fie recunoscut. Unii dintre cei care treceau pe lângă el vorbeau în termeni îndoielnici despre noul domnitor din România: "Noul principe o să se facă tot aşa de nesuferit ca şi Cuza", sau "N-o să dureze mult şi valahii o să-l alunge din ţară". Circulau tot felul de zvonuri alarmiste potrivit cărora turcii ar fi pătruns în România. În sfârşit, vaporul trece cu bine prin defileul de la Cazane şi acostează la Orşova, unde călătorii erau transferaţi pe un vas mai mic ce urma să se îndrepte spre Turnu Severin.

"Dumnezeule, ar trebui să fie prinţul de Hohenzollern!"

La Turnu Severin, imediat ce vasul a acostat, prinţul s-a grăbit să coboare. Nedumerit, căpitanul i-a atras atenţia că avea bilet pană la Odesa, iar vasul poposea aici foarte puţin. Trebuia să coboare pentru câteva minute, i-a răspuns Carol. Ceea ce a şi făcut. Odată ajuns pe uscat, a fost întâmpinat de un domn cu o adâncă plecăciune. "Dumnezeule, acesta trebuie să fie prinţul de Hohenzollern", a exclamat căpitanul care, cu privirea uimită, urmărise scena. Şi nu se înşela. Iar cel care îl întâmpinase pe mal, după ce coborâse discret de pe acelaşi vas, era chiar Ion C. Brătianu, urcat la Baziaş tocmai pentru a-l însoţi pe principe. Era 8 mai 1866, pe înserate. Oraşul Turnu Severin nu i-a făcut principelui o impresie deosebită. I s-a părut că aduce mai degrabă cu "o comună cam neglijentă". Dar, primit de prefect, nu a putut să nu observe cât de bine vorbea acesta franţuzeşte. Însoţit de Brătianu, Carol s-a urcat într-o trăsură deschisă, trasă de 8 cai, continuându-şi călătoria spre ceea ce de acum avea să fie capitala ţării sale, Bucureşti. Cum era Carol I atunci când a venit în ţară? Era mai degrabă scund, cu ochi albaştri, scormonitori, cu nas vulturesc, mustăţi şi barbă mijind pe obraji, statură zveltă, mers energic, militar. Aşa apar semnalmentele sale pe paşaport. Era un tânăr militar prusac de 27 de ani, cu ţinută ofiţerească, sobrietate în gesturi, măsurat la vorbă, cu voce sonoră, apăsată. Cu ţinută rigidă, distant, rece. Un tânăr care îşi va dedica viaţa toată "meseriei" de rege. Şi va îmbătrâni în această meserie, punându-şi amprenta asupra unei ţări în schimbare, asupra anturajului de la Curte, dar şi asupra şefilor de guverne, de partid, asupra miniştrilor şi a tuturor oamenilor politici.

La revărsatul zorilor, au ajuns la Craiova. Mulţime de oameni au întâmpinat trăsura la trecerea prin Slatina, unde Carol I s-a oprit pentru a trimite o telegramă părinţilor: "Adineaori am fost primit cordial la Slatina, mâine sosire la Bucureşti". Ţara îl primeşte cu onoruri: caleşti luxoase, dorobanţi, prin localităţi case decorate cu steaguri, ghirlande şi covoare, mulţime de oameni de o parte şi de alta a drumului pe care îl străbat, care aruncă flori, eliberează porumbei şi scandează un ura de bun venit.

La 10/22 mai, Carol, într-o trăsură de gală deschisă, trasă de 6 cai albi, precedată de ofiţeri călare şi de o unitate de cavalerie, îşi făcea intrarea solemnă în Bucureşti. De pe o pernă de catifea, Dimitrie Brătianu, primar al Bucureştilor, i-a înmânat cheia oraşului. Tocmai în momentul în care începea o ploaie torenţială, după ce, vreme de trei luni, fusese secetă. După credinţa orientală, acesta era un semn bun: aducea noroc. De pe Dealul Mitropoliei, Carol a îmbrăţişat cu privirea Bucureştiul. Avea un sentiment de bucurie şi de îngrijorare, în acelaşi timp. Din Biserica mitropolitană s-a auzit un Te Deum solemn. Mitropolitul Nifon l-a invitat pe principe să depună jurământul de credinţă: "Jur de a fi credincios legilor Ţării, de a păzi religiunea României, precum şi integritatea teritoriului ei şi de a domni ca domn constituţional", a rostit principele solemn în limba franceză. Cuvintelor de salut ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, Carol le-a răspuns, rostind acum o frază care va face istorie: "Prin voinţa liberă a naţiunii, ales ca principe al României, mi-am părăsit fără ezitare patria şi familia pentru a da curs chemării poporului român, care-mi încredinţează destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, am devenit român... Astăzi cetăţean paşnic, mâine, dacă va fi nevoie, soldat cu arma în mană, de-acum înainte vom avea acelaşi destin, fie el fericit, fie el dureros. Începând cu această clipă suntem un trup şi un suflet. Să credeţi în mine aşa cum eu cred în voi". A doua zi, a fost o întrunire a miniştrilor: Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Ion C. Brătianu, Ion C. Cantacuzino, C.A. Rosetti, gen. Ioan Ghica şi D.A. Sturdza, pe care a prezidat-o. După recepţia oferită cu acest prilej, Carol a făcut o plimbare prin oraş, bucurându-se de mulţimea de oameni veseli care l-au înconjurat.

Odată ajuns la Bucureşti, lui Carol i se pare că a ajuns la Porţile Orientului. I se spusese din Germania că aceste porţi sunt în Balcani. Dincolo de entuziasmul primirii, bine regizat, principele nu putuse să nu observe că drumurile erau proaste, casele arătau trist, contrastul dintre bogăţie şi sărăcie sărea în ochi. Chiar şi pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de mai târziu), pe pavajul de lemn, roţile trăsurii săltaseră mai abitir decât pe şleaul câmpurilor străbătute. Pe Podul Mogoşoaiei văzuse case modeste de vălătuci, alături de construcţii mult mai arătoase. La un moment dat, zărise o casă în faţa căreia se afla o gardă de onoare cu un steag: Ce este această casă? a întrebat el. Acesta este palatul, i-a răspuns generalul Nicolae Golescu (dialogul, fireşte, se purta în franceză). Era casa lui Dinicu Golescu vândută statului, în 1833, de către urmaşii acestuia şi devenită palatul domnesc sub Alexandru Ghica. Aici domniseră şi Gh. Bibescu şi Barbu Dimitrie Ştirbei. Tot aici, îşi avusese reşedinţa şi Alexandru Ioan Cuza. În Memoriile sale, noul domn avea să scrie mai târziu: "Ferestrele acestor odăi dădeau spre o piaţă deşartă, murdară, unde se aşezaseră nişte ţigani şi porcii se tăvăleau în noroi". Este greu de crezut că tocmai lângă Curtea domnească se aşezase o şatră de ţigani şi, mai mult ca sigur, în interior palatul de la Bucureşti era cel puţin la fel de luxos ca vechea reşedinţă medievală de la Sigmaringen. Şi atunci când şi-a scris Memoriile, nu se ştie dacă domnitorul n-a voit, de fapt, să facă diferenţa între ceea ce găsise el, la 1866, şi ceea ce era acelaşi palat în 1885, după ce fusese reparat şi sporit cu o nouă aripă de arhitectul francez Paul Gottereau, după ce reşedinţei regale i se adăugaseră instalaţii de apă, în 1889, băi, duşuri şi două fântâni pentru seră. În 1900, Nicolae Iorga, chemat să contribuie şi el la educaţia principelui Carol (viitorul rege Carol al II-lea), va ţine trei conferinţe pentru acesta "ca să învederez, spune Iorga, ce nu i se spusese lui Carol I: că aici nu e o mână de barbari care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor, care îşi are locul, deşi pe nedrept nerecunoscut, în istoria lumii".

Suportând cu mare greutate căldura din Bucureşti, Carol îşi stabileşte reşedinţa la Mânăstirea Cotroceni, unde totul era îmbrăcat în iederă şi de unde se putea bucura de priveliştea asupra capitalei. Programul lui zilnic, la începutul domniei, presupunea o plimbare călare dis-de-dimineaţă, rezolvarea corespondenţei, primirea miniştrilor la raport, audienţe şi inspectarea diferitelor instituţii ale statului, ministere, tribunale, spitale, şcoli, închisori. La dineu erau invitaţi miniştri, ofiţeri, deputaţi. Seara era rezervată unei plimbări la Şosea.

În calitatea lui de domn, principele ia primele măsuri pentru a face faţă unui eventual atac al trupelor otomane şi pentru a potoli nemulţumirile din rândul armatei. Aceasta se găsea într-o stare foarte tristă, mai ales regimentele de grăniceri. Ostaşii nu fuseseră plătiţi de cca 6 luni, nu exista praf de puşcă, nici măcar pentru un număr redus de cartuşe. Carol vizitează oraşul-port Giurgiu. Şi reuşeşte, cum îi scrie von Mayenfisch principelui Karl Anton, prin felul de a se prezenta să câştige inimile tuturor: "Toţi vor să-l vadă şi să-l audă, ni se dau asigurări de o sută de ori pe zi cât de mult îl iubeşte lumea". [...] "S-au vândut multe mii de fotografii ale principelui şi ale familiei sale". [...] "Prinţul nu are o clipă de răgaz, aproape că nu-şi permite o pauză cât să fumeze o ţigară. Noaptea nu se culcă mai devreme de ora unu." Potrivit primei impresii a lui Carol, situaţia României era dezolantă. Guvernul şi alegerea lui ca principe domnitor nu erau recunoscute deocamdată de nicio putere străină. Mai mult, Rusia şi Turcia îi erau direct ostile, mişcări separatiste tulburau liniştea, mai ales în Moldova. De pretutindeni, doar veşti proaste, ultima recoltă fusese foarte slabă, ceea ce pentru o ţară agrară, cum era România, putea fi un dezastru. Înzestrarea armatei era aproape inexistentă şi, atunci când se făcuseră achiziţionări specifice, aceste cheltuieli ajunseseră la cifre incredibil de mari, mult mai mari decât dacă armamentul ar fi fost cumpărat direct din străinătate. Armata putea folosi cazărmile de la Iaşi, Galaţi, Brăila, dar în celelalte oraşe soldaţii erau încartiruiţi în case particulare. Exista un sistem corupător şi arbitrar în Administraţia publică. Comisii de anchetă descoperiseră mari delapidări din banii publici. În închisori se găseau o mulţime de deţinuţi arestaţi de luni de zile, ba chiar de ani, fără să li se fi intentat proces. Şcolile erau într-o mare neîngrijire, atunci când existau, pentru că din cele peste 3 000 de comune doar cca 1 300 aveau şcoli. Agricultura era "la pământ", vistieria statului goală. Relatările diferiţilor călători pun în evidenţă o situaţie foarte tristă. Şesuri pustii, fără drumuri, satele aveau puţine case, cel mai adesea bordeie. Arta, ştiinţa, comerţul, industria rămăseseră cu totul în urmă. Un observator, citat de Paul Lindenberg, constata că în România locuinţele erau mai sărăcăcioase decât oriunde în Europa. Dar, pe de altă parte, se putea constata că interiorul acestor locuinţe era "extraordinar de curat şi, chiar în condiţii de sărăcie lucie, casa improvizată din paiantă era în perfectă stare de curăţenie". Oraşele ofereau un spectacol contrastant. Străzile erau înguste. Doar în Bucureşti, strada principală, Podul Mogoşoaiei, căpătase un aspect european, cu multe cafenele, cofetării, prăvălii, magazine, bănci. "Am văzut Londra, Parisul şi Neapole, dar ca la Bucureşti nicăieri nu am văzut asemenea contraste, nicăieri nu am văzut sărăcia şi luxul risipitor atât de aproape", scria Gustav Rasch, călător prin România, citat de acelaşi Paul Lindenberg.

Chipuri de lumină la Mănăstirea Văratec

Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) în dialog cu Fabian Anton
Chipuri de lumină la Mănăstirea Văratec
Editura Vremea, 2018



*****
Prezentare

O minunată epopee a personalităţilor marcante din cultura română a ultimilor o sută de ani se împleteşte cu istoria vieţii monahale de la Mănăstirea Văratec, într-o carte de dialoguri între Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) şi Fabian Anton.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga - un nume cu rezonanţă în viaţa culturală a României. Fabian Anton a stat de vorbă cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga, pe vremea când aceasta era deja retrasă din lume, la Mănăstirea Văratec, sub numele de Maica Benedicta. Iar dialogurile sunt extrem de sugestive pentru cei dornici să pătrundă în universul literar românesc.

Convorbirile dintre Maica Benedicta şi Fabian Anton au avut loc în perioada anilor 1999-2004, însă ideea acestui proiect datează de peste 40 de ani, când Zoe Dumitrescu-Buşulenga abia avea gândul de a se muta la mănăstire. Nu orice mănăstire, ci Văratec, un adevărat leagăn al culturii române. Pe aici şi-au oprit pasul cei mai de seamă oameni ai României, de la scriitori şi poeţi până la pictori şi membri ai Casei Regale a României. Întâmplările evocate în acest volum îi au în centru pe Mihail Sadoveanu, Regina Maria a României, Gala Galaction, Veronica Micle, George Topârceanu, Vasile Alecsandri, Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt, Ion Creangă şi mulţi alţii. Sunt evocate şi mari figuri ale vieţii monahale, mari duhovnici şi maici de o spiritualitate desăvârşită, dar şi doctorii, pictorii, poeţii şi oamenii de seamă ai României ce s-au oprit pentru o clipă sau mai mult la Mînăstirea Văratec.

Chipuri de lumină la Mănăstirea Văratec are un format clasic, este tipărită pe hârtie de calitate, iar textul savuros, redat în dialoguri antrenante, este însoţit de câteva pagini ilustrate cu mari români aflaţi în trecere pe la Văratec.

Maica Benedicta şi-a dorit ca prin acest volum să redea Mănăstirii Văratec locul de cinste între cele mai importante locuri de pelerinaj din România, exprimându-şi speranţa că astfel "vom lăsa drept moştenire celor ce vor veni o carte «ca o mătase veche, care a fost rochia unei fete de pe vremea valsului»".

Fragment

Fabian Anton: Doamnă Buşulenga, pentru început v-aş ruga să povestim celor ce ne vor citi cum a luat fiinţă acest volum. Ieri am colindat împreună, timp de aproape o oră, cimitirul Văratecului...
Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga): Într-adevăr. Am considerat că este timpul să facem asta.

F.A.: De ce? Pentru ce motiv ne spuneaţi aseară că "fiecare pelerin ar trebui să treacă, măcar o dată, prin cimitirul Văratecului"?
M.B.: Absolut. Fiindcă cimitirul Văratecului este realmente fabulos, cine vine pentru prima dată aici se poate lămuri ce a însemnat această mănăstire doar având câteva clipe de reculegere la mormintele maicilor, ale duhovnicilor şi ale personalităţilor ce şi-au găsit odihna veşnică aici. Fiindcă vorbim despre o necropolă extrem de importantă, o necropolă a maicilor, ierarhilor şi marilor duhovnici de altădată.

F.A.: De aici a şi pornit proiectul nostru...
M.B.: Da. Mi-am spus nu de acum, ci de prin 1975, de când m-am decis să ne stabilim aici, că va veni odată timpul să las în urma mea şi o carte despre marile personalităţi ale Văratecului, despre duhovnicii, maicile, doctorii, pictorii, poeţii oamenii de seamă ai României ce şi-au oprit o clipă pasul la această mănăstire...

F.A.: Aveţi, bănuiesc, pregătite deja câteva nume despre care aţi dori să vorbim...
M.B.: Sigur că da. Sunt mulţi, foarte mulţi, dar m-am gândit să încercăm ca pe măcar o mică parte din ei să-i aducem între paginile unui volum. De vom reuşi, vorba lui Ibrăileanu, vom lăsa drept moştenire celor ce vor veni o carte "ca o mătase veche, care a fost rochia unei fete de pe vremea valsului"...

F.A.: Frumos spus. Cu cine v-aţi gândit să începem aceste convorbiri?
M.B.: Aş propune, pe cât vom putea, să parcurgem cronologic uliţa aceasta a pelerinilor de seamă ai Văratecului. Şi să începem, zic, cu "acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice"... Ştii la cine mă refer?

F.A.: Să-l lăsăm pe Eminescu să ne spună:

"Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum seculii străbate, o minune luminoasă
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri."

M.B.: Să începem deci cu Alecsandri...

F.A.: Nu ştiam că Alecsandri a ajuns la Văratec.
M.B.: Crede-mă că nu au habar de asta majoritatea maicilor de aici, aşa că de ce am fi datori noi să ştim mai multe... Însă, într-adevăr, "regele poeziei", "veselul" Alecsandri a poposit şi el la Văratec. Şi nu oricum, ci într-o companie dintre cele mai alese.

F.A.: Povestiţi-ne, vă rog, ce ştiţi despre acest pelerinaj...
M.B.: În urmă cu vreo 40 de ani, era, cred, prin 1960, bunul meu prieten, istoricul literar Augustin Z.N. Pop, pe atunci cercetător principal la Biblioteca Academiei Române, mi-a şoptit că în arhiva Alecsandri există o referire la pelerinajul poetului făcut cândva la Văratec. Ştia că mă interesează acest subiect, deşi pe vremea aceea nu veneam foarte des aici.

F.A.: Aşadar, de la Z.N. Pop aţi aflat de existenţa unor mărturii despre pelerinajul lui Alecsandri. Erau consemnate într-un volum?
M.B.: Nu. Era un manuscris. Pe atunci doar un simplu manuscris. Abia apoi a fost publicat şi în volume. Dar Z.N. Pop mi-a spus despre existenţa acestui manuscris redactat într-o impecabilă limbă franceză şi păstrat în secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei. Şi atunci am decis că trebuie să-l cercetez.

F.A.: În manuscrisul ăsta se spune şi când anume a ajuns Alecsandri la mănăstirea Văratec?
M.B.: A ajuns prin mai 1846, pe când marele poet nici nu împlinise 25 de ani.

F.A.: Spune şi cu ce ocazie?
M.B.: Se bănuieşte că a pornit în acest pelerinaj pentru a lăsa impresia tuturor, şi mai ales tatălui său, că nu-i păsa deloc de apropiata călătorie a Elenei Negri. Deşi, după cum o dovedesc câteva note din carnetul manuscrisului francez, făcute pe ultima filă, unde există două variante de itinerarii, ambele anulate, cel de-al doilea coincizând cu itinerariul parcurs de Elena Negri înainte de a se întâlni cu Alecsandri, la Triest, marele poet nu-i rămăsese deloc indiferent.

F.A.: Spuneaţi că a sosit la Văratec "într-o companie din cele mai alese". Daţi-ne mai multe detalii vă rugăm.
M.B.: Ne dă chiar el aceste informaţii. După notarea itinerariilor despre care v-am vorbit, chiar pe fila următoare, Alecsandri începe relatarea pelerinajului făcut la mănăstirile nemţene. Porneşte, aşadar, la mănăstirea Neamţ, la Văratic şi la Agapia însoţit de fraţii Rosetti, Jora, Vârnav, de fratele său Iancu, Alecu Russo, un anume Tornburg şi Costache Negri.

F.A.: Să lămurim puţin pe cei ce vor citi acest volum. Fraţii Rosetti erau, de fapt, din familia Răducanu-Rosetti, mai exact fraţii Răducanu, Lascăr şi Mitică Rosetti.
M.B.: Exact.

F.A.: Toţi erau fii ai hatmanului Răducanu Rosetti, cel înmormântat la biserica Sfântul Spiridon. Genealogiile ne spun că erau 12 fraţi, iar cei patru băieţi, Răducanu Rosetti, Alecu, Lascăr şi Dumitru, zis Mitică, s-au numărat printre figurile cele mai importante ale societăţii moldovene ale acelor timpuri, jucând un rol de seamă în evenimentele din 1848 şi în pregătirea Unirii. Marele logofăt Răducanu Rosetti, pomenit în acest pelerinaj, nu este nimeni altcineva decât tatăl celebrului memorialist Radu Rosetti. Lascăr se afirmase în epocă drept un strălucit om politic, fiind ministru de Finanţe şi cunoscut drept "unul din rarii români germanofili". Iar fratele lui, Mitică, ce nu era deloc o mare figură publică, are un scurt portret întocmit de nepotul său din care aflăm că era "un vânător pătimaş şi un trăgător minunat". Jora provenea şi el dintr-o renumită şi străveche familie moldovenească ce a dat ţării o serie de comandanţi de oşti, de dregători şi cărturari, dintre care antecesorii săi cei mai apropiaţi, tatăl şi bunicul, luaseră parte, alături de marile personalităţi ale secolului trecut, la principalele evenimente istorice ale timpului. Vârnavii sunt boieri din Moldova de Sus, de prin secolul XVI. Numele de aici a fost, deseori, identificat ba cu junimistul Gheorghe Vârnav-Liteanu, ba cu omul politic Iorgu Vârnav-Liteanu, ministru plenipotenţiar la Berlin în timpul Războiului de Independenţă, deşi ambii aveau numai 6 ani când Alecsandri pornea în acest pelerinaj. Aşa că cel mai probabil poetul se referă la doctorul şi omul politic Constantin Vârnav. Ori poate, deşi mai puţin probabil, fiind o figură nu foarte populară în epocă, la scriitorul basarabean Teodor Vârnav, un funcţionar la judecătoria din Hotin, autor al unui interesant volum de amintiri. Despre Alecu Russo şi Costache Negri nu are rost să mai amintim aici, sunt nume încă prezente în cultura română. O să dăm câteva detalii însă despre acel Tornburg...
M.B.: Într-adevăr, de când am citit manuscrisul am tot încercat, fără succes, să aflu cine era.

F.A.: Nici nu prea aveaţi de unde afla fiindcă istoria şi cărţile i-au cam stâlcit numele. În realitate este vorba de Karl Jonas Tornberg, un farmacist suedez.
M.B.: Extraordinar.

F.A.: Era fiul farmacistului Karl Tornberg Karlsson şi absolvise Facultatea de Farmacie în 1824. Documentele ni-l arată apoi angajat ca ucenic de spiţer la farmacia "Ugglan" din Stockholm şi ceva mai târziu într-o farmacie din Sankt Petersburg. Ca farmacist de campanie va fi apoi menţionat şi în documentele despre Războiul ruso-turc din 1828-1829. Rămas un timp în Turcia, unde se va căsători cu o grecoaică, va ajunge în cele din urmă în Ţările Române odată cu ocuparea Moldovei de către trupele Rusiei Ţariste şi instituirea administraţiei militare ruse conduse de contele Pahlen. La 31 martie 1832, ajuns în Iaşi şi trecut în acte ca "slujbaş rus", Tornberg va fi numit administrator al spitalelor militare din localitate şi va primi aprobare pentru a deschide în oraş spiţeria "Steaua Polară". Era născut în 1804, deci avea vreo 42 de ani când a pornit alături de Alecsandri în acest pelerinaj.
M.B.: Superb. De unde aţi găsit toate aceste amănunte? Este foarte posibil să aveţi dreptate, la el să se refere Alecsandri, fiindcă în descrierea pelerinajului îi spune poetului "că el este suedez, şi nu neamţ". În această distinsă companie vor pleca la drum, părăsind Iaşiul într-o caleaşcă elegantă, ajungând la Târgu-Frumos uzi până la piele de ploaia ce-i prinsese pe drum şi care-i rătăcise prin fel şi fel de drumeaguri timp de două ore. Seara rămân la Târgu-Neamţ, unde vor trage la un han şi apoi vor pleca să viziteze "fortăreaţa", cum numeau ei cetatea Neamţului. Acolo, în Târgu-Neamţ, se vor întâlni întâmplător şi "cu mare bucurie" cu o mână de maici de la Agapia şi Văratic venite probabil la târguieli.

La mănăstirea Neamţ vor asista la "slujba apei sfinţite", o informaţie ce mi-a permis, cu ajutorul măicuţei Pelaghia, care mi-a pus la dispoziţie celebrul, rufosul său calendar cu datele Paştelor, să aflu şi data exactă a acestui pelerinaj. Fiindcă apele se sfinţesc la Bobotează, pe 6 ianuarie, şi la Izvorul Tămăduirii, în vinerea din Săptămâna Luminată, adică vinerea ce urmează după Paşte. Cum în 1846 Paştele a picat pe 19 aprilie, Alecsandri înseamnă că a ajuns aici pe 23 aprilie 1846. Dar să-l lăsăm chiar pe Alecsandri să ne povestească:

"margin-left: 40px;">"A doua zi ajungem la Neamţu pentru a asista la slujba apei sfinţite. Mulţime de ţărani, de negustori şi de trăsuri înhămate moldoveneşte. Mare zgomot de clopote, de bice, de strigăte ale vizitiilor, de cerşala săracilor. Daruri poporului. Toţi pelerinii sunt hrăniţi şi găzduiţi timp de trei zile pe seama mănăstirii. Scene populare. Obiceiuri bătrâneşti. Masă bună. Poftim la dânsa. Măriuca de la Pipirig, frumoasă munteancă, pe care o fac fericită cumpărându-i un şirag de perle. Curiozităţile mănăstirii. Gropniţa, biblioteca, clopotele, casa de nebuni, bucătăria, brutăria, trapeza, tezaurul etc., etc. şi stareţul Neonil."

F.A.: Stareţul Neonil era vestitul arhimandrit Neonil Buzilă?
M.B.: Exact. Un mare Părinte înduhovnicit şi statornic ce, prin 1846, fusese deja pentru a treia oară ales la conducerea mănăstirii Neamţului. Îl aduseseră tocmai de la Vorona, unde fusese surghiunit. De altfel, Părintele Neonil este, noi ştim, şi cel ce a construit spitalul din Târgu-Neamţ. Asta pe la 1850-1852. Poate tocmai d-aia Părintele Ioanichie Bălan, minunatul Părinte Ioanichie, scria: "În această scurtă perioadă, deşi suferind, reuşeşte să aducă în marea lavră un viu suflu de înnoire duhovnicească şi culturală. Stareţ şi duhovnic ales, călugăr învăţat şi scriitor iscusit, iconom devotat al casei lui Dumnezeu şi părinte al săracilor, slujitor adevărat al Bisericii şi fiu credincios al neamului, iată pe scurt marile virtuţi ale stareţului Neonil, specifice, de altfel, Ortodoxiei româneşti."

Vor porni apoi spre Văratec, unde vor sta timp de două zile, fiind găzduiţi de maica Evghenia Negri, sora scriitorului şi omului politic Costache Negri. Iată:

"Plecaţi în aceeaşi zi de la Neamţu, mergem la mănăstirea Văratec, unde petrecem două zile în tovărăşia lui Negri, care a Arhimandritul Neonil Buzilă (1789-1853), mare stareţ al mănăstirii Neamţ. venit pentru a-şi vedea sora, înainte de a pleca la Viena. Râsete nesfârşite, nebunii, extravaganţe, cântece de dragoste, cântece bisericeşti. Locuim la Eugenia. Luăm parte, cu Negri, la o slujbă de noapte. Tablou nocturn. Impresii triste. Biserica, plină de călugăriţe îmbrăcate în negru, pare un mormânt vast locuit de umbre."

După o scurtă vizită la Agapia, vor reveni la Văratec, de unde, a doua zi, însoţiţi de o parte din maicile mănăstirii, vor pleca spre Târgu-Neamţ.

Aceasta este, cred, una din primele consemnări ale unei mari personalităţi ce soseşte în pelerinaj la minunatul Văratec. Era în primăvara anului 1846. În iarna aceluiaşi an, marele compozitor şi pianist Franz Liszt poposeşte la Timişoara pentru a susţine trei concerte în clădirea Teatrului Naţional. Patru ani mai târziu avea să se nască Eminescu.

Rudolf Bergner

M.B.: Cum în proiectul ăsta al nostru trebuie musai pomenit şi Bergner, un austriac simpatic ce s-a tot perindat prin Regat, prin Sibiu şi prin Maramureş, ajungând în cele din urmă şi în Moldova. Îl vom găsi astfel în Bacău, Roman, Miclăuşeni, Iaşi şi Botoşani, de unde va porni apoi spre Vatra Dornei şi Bistriţa, oprindu-se în Piatra Neamţ, de unde nu va ezita să viziteze şi să încondeieze în jurnalul său cele mai celebre vetre monahale de aici.

Va ajunge aşadar şi la mănăstirea Neamţ, o vatră monahală ce adăpostea pe atunci 100 de călugări, unde singurul lucru ce îi va părea interesant vor fi slujbele din biserică. Găseşte aici monahi ce vieţuiesc în indolenţă şi foamete, în chilii sărăcăcioase al căror unic mobilier sunt câteva stinghii "acoperite cu blănuri şi vomă", ce ţin loc de pat.

F.A.: El când a vizitat mănăstirea Neamţ?
M.B.: Pe la 1884 deja era semnalat acolo.

F.A.: Şi tot atunci ajunge şi la Văratec?
M.B.: Da. Cum în jurnalul său nu menţionează nicio altă mănăstire în afară de Văratec şi Neamţ, mărginindu-se să spună doar că în cele trei mănăstiri din jurul Neamţului se nevoiesc peste 270 de monahi şi monahii, presupun că cei ce l-au însoţit au preferat să-i arate atunci cele mai mari mănăstiri ale zonei. Altfel nu-mi explic de ce a ajuns numai la Neamţ şi la Văratec...

F.A.: A dat mai multe amănunte despre ce a găsit când a ajuns aici?
M.B.: Iată:

"În plin şes, pe nişte uliţe groaznice, zorim spre mănăstirea de maici Văratec. Deseori trăsura noastră este cât pe ce să se răstoarne cu tot cu bagaje, dar din fericire scăpăm teferi, taman la timp pentru a ne bucura de graţioasa privelişte ce ni se înfăţişează. Văratecul, aşezat aproape de lanţul muntos al Carpaţilor, răsare din înălţimi întunecoase, cu cele 6 turle şi o sumedenie de chilii îngrămădite unele în altele. Ni se spune că ceea ce vedem nu este decât începutul, fiindcă, în stânga şi în dreapta lor, printre tufe şi prin pădure, mai sunt alte 50-60 de chilii.

 

Observăm că, faţă de mănăstirea Neamţ, aici oaspeţii nu sunt găzduiţi laolaltă, în arhondaric, ci în chilii «de sine», unde gătesc, citesc, se odihnesc sau îşi fac pravila nederanjaţi de nimeni, doar slujbele de la sfânta biserică reunind maicile de aici. Păşim pe poarta Văratecului şi dintr-odată în faţa noastră ni se arată o altă privelişte decât pustia monahală de la Neamţ, semn că aici se simte cum conduce «o mână de femeie».

În mijlocul curţii, împodobită cu peri ce mărginesc două izvoare, tronează biserica principală înconjurată de vreo 20 de chilioare ce formează un atrăgător patrulater. De jur-împrejur pomi fructiferi, de jur-împrejur flori. Ceva mai sus de biserică suntem conduşi la chilia unei măicuţe, o chilie cu două cămăruţe cât un degetar, adăpostind un război de ţesut şi un divan pe care şade turceşte o maică ce ţese.

Ne aduce iute stofa abia ţesută şi, deşi abia o atingem, vedem de la o poştă că-i trainică şi măiestrit lucrată. Ni se arată apoi şi cealaltă cameră a chiliei, un budoar cu un perete ocupat de două divane mari pe care se odihnesc 12 pernuţe, iar vis-à-vis de el o comodă înţesată cu bibelouri, dulceţuri, porţelanuri şi pahare de cristal.

Maicile de la Văratec au chipuri îmbujorate şi neîntinate. Viaţa tihnită de aici pare să le priască, făcându-le pe câte unele chiar zglobii mai ales de în jurul lor răsare şi vreun cavaler. Pentru multe dintre aceste maici, banii par a fi singurul lucru care contează cu adevărat şi singurul lucru pe care-l regretă la despărţirea de noi este faptul că bunul Dumnezeu le-a înzestrat cu numai două mâini."

F.A.: Minunat text... A fost publicat?
M.B.: El l-a publicat la câţiva ani de la vizita în România. De tradus însă nu l-a tradus nimeni la noi. Vi l-am citit aşa cum mi-a sunat la o primă vedere...

F.A.: Avem mai multe date despre acest Bergner?
M.B.: Nu ştiu foarte multe. Era născut la Leipzig, prin 1860. Bergner era un pseudonim, numele lui real fiind Karl Heinrich Rudolf.

F.A.: Avea deci vreo 27 de ani când a ajuns la Văratec...
M.B.: Da. El era doctor de meserie. Locuia în Viena. Cu câţiva ani înainte de vizita în Moldova, după cum am spus, ajunge la Sibiu. Nu ştiu cum şi de ce acolo. Scrie însă despre asta. Şi publică. Jurnalele de la noi preiau imediat poveştile lui scrise "cu destulă iubire de adevăr, ce au risipit o mulţime de informaţii mincinoase, preocupări tradiţionale învechite şi au îndemnat pe mulţi străini să vină şi să facă studii etnografice la faţa locului, nu numai între patru pereţi, la lumina licuritoare, citindu-i pe Sulzer, Eder şi pe adversarii interesaţi numai a ne înnegri şi chiar a face să dispărem dacă s-ar putea din societatea celorlalte popoare."

La Sibiu învaţă româneşte, se împrieteneşte cu saşii şi cu ungurii, călătoreşte prin satele din împrejurimi trăgând de limbă ţăranii pentru a le afla viaţa şi obiceiurile. Ba chiar reuşeşte să îşi încropească şi o mică bibliotecă, volume în română şi germană ce-l vor ajuta mai târziu să-şi îndrepte paşii şi spre alte zone ale ţării noastre.

Se va întoarce apoi la Viena şi, după doi ani, va reveni aici. Avertizat de amicii săi români şi germani "să nu cumva să alunece şi el precum au alunecat alţi străini ce au judecat o ţară întreagă numai după Capitală" şi nici "să nu facă tot soiul de comparaţii exagerate între România, Germania, Franţa şi Ungaria", Bergner va sta la noi aproape jumătate de an, ajungând cu excursiile sale tocmai în Bulgaria vecină. În cele din urmă se va stabili, timp de câţiva ani, în Apuseni, unde se va stinge din viaţă la numai 39 de ani, în urma unui accident.