Oameni şi întâmplări din Văratecul de altădată

 

Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) în dialog cu Fabian Anton
Oameni şi întâmplări din Văratecul de altădată
Editura Vremea, 2019



*****
Prezentare

Cum ar fi să stai de vorbă cu o personalitate a culturii despre... personalităţi culturale? Cam asta i s-a întâmplat lui Fabian Anton, care a avut ocazia de a discuta pe larg cu Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) despre toţi oamenii mari ai culturii române, legaţi într-un fel sau altul de Mănăstirea Văratec.

Din aceste discuţii, au ieşit două volume publicate la Editura Vremea: Chipuri de lumină de la Mănăstirea Văratec, respectiv Oameni şi întâmplări din Văratecul de altădată - o adevărată epopee a oamenilor de valoare din toate domeniile culturale, surprinşi în ipostaze mai puţin cunoscute publicului larg.

Maica Benedicta şi-a dorit mult materializarea acestui proiect; o spune chiar din capul locului, în volumul Chipuri de lumină de la Mănăstirea Văratec: "Mi-am spus nu de acum, ci de prin 1975, de când m-am decis să ne stabilim aici, că va veni odată timpul să las în urma mea şi o carte despre marile personalităţi ale Văratecului, despre duhovnicii, maicile, doctorii, pictorii, poeţii, oamenii de seamă ai României ce şi-au oprit o clipă pasul la această mănăstire..."

Convorbirile dintre Maica Benedicta şi Fabian Anton au avut loc chiar la Mănăstirea Văratec, printre morminte, pe alei, printre chilii, în poiană, iar atmosfera tihnită în care s-au desfăşurat a fost imprimată cărţii, transmiţând cititorului impresia că se află şi el acolo. Printre cei mai celebri pelerini ai mănăstirii se numără Ion Creangă şi Mihai Eminescu, venind amândoi deodată şi obişnuind să petreacă timpul împreună în lungi plimbări, povestite de una dintre maicile de atunci ale Văratecului. Mănăstirea e evocată de Ion Creangă în faimoasele Amintiri... şi tot de atunci ne-a rămas un portret fizic al marelui Eminescu: "De statură mijlocie, frumos, cu plete mari şi răvăşite, aşa cum îi era şi sufletul lui tânăr şi dornic de viaţă. Nu prea dichisit şi pururea dus pe gânduri."

Ştiaţi că Vasile Alecsandri a făcut un pelerinaj la Văratec în primii ani ai tinereţii sale dintr-un motiv... romantic? A încercat în acest fel să-şi ascundă sentimentele faţă de Elena Negri, ajungând la Văratec în schimb în compania fratelui domnişoarei, Costache Negri. Pe Elena Negri, Vasile Alecsandri a iubit-o suficient de mult încât să-i dedice ciclul de poezii Lăcrămioare.

Şi Veronica Micle şi-a lăsat amprenta asupra Mănăstirii Văratec; a locuit chiar aici, la Maica Fevronia, mătuşa lui Mihai Eminescu, iar cea mai bună prietenă a sa a fost Elisabeta Conta, viitoare măicuţă la Văratec. Despre amândouă maicile a scris Mihail Sadoveanu, care obişnuia să vină la Văratec pentru a căuta surse de inspiraţie pentru romanele sale celebre. Marele scriitor a fost cel care a dat viaţă în paginile scrierilor sale unei maici de care altfel nu am fi auzit - Maica Megaluza în jurul căreia scriitorul ţese o frumoasă legendă. Şi o provocare a Maicii Benedicta: câţi dintre voi aţi recunoscut Mănăstirea Văratec în romanul Baltagul?

Tot la Văratec a poposit şi mai ales scris George Topîrceanu, poemul Plouă fiind dedicat acestei mănăstiri minunate. Iar o prezenţă mereu impresionantă a fost cea a Părintelui Nicolae Steinhardt, după ieşirea din închisoare. Au rămas numeroase mărturii despre perioadele pe care Părintele le petrecea într-una dintre chiliile Văratecului, citind, rugându-se, întreţinând cu prietenii săi aflaţi în pelerinaj discuţii pe teme religioase şi culturale.

În al doilea volum al convorbirilor dintre Maica Benedicta şi Fabian Anton, Oameni şi întâmplări din Văratecul de altădată, sunt evocate alte mari figuri ale culturii şi politicii româneşti. Alexandru Ioan Cuza a păşit cu mare fală la Văratec, în 1863, iar doamna Elena Cuza a găsit la această mănăstire dese clipe de linişte după moartea soţului ei.

Corneliu Zelea Codreanu menţionează în cele două cărţi de căpătâi, Pentru legionari şi Cărticica şefului de cuib, Mănăstirea Văratec drept una la care poposea adesea, având aici nu doar maici care-l simpatizau, ci şi câteva rude care lucrau în apropierea mănăstirii. Dar subiectul continuă să fie unul delicat.

De menţionat, în schimb, prezenţa lui Nicolae Tonitza la Văratec: «Tonitza a avut întotdeauna o relaţie mai specială cu Văratecul. Aici, în "împărăţia ploilor", se spune că, aşezat pe prispa unei chilioare, într-o zi ploioasă cum e mai mereu aici, Tonitza încropi varianta românească a celebrului şlagăr rusesc Occi ciornaia: "Of, ce ploaie, / Plictiskaia, / Ot Durău, na Ciahluovskaia / Mâncăm hleva, cârnatskaia, / Mâncăm slană, ustrovskaia, / Dar nem tu vodka, nem hazaia, / Păi să nu pleci la... Mamaia".»

Chipuri de lumină la Mănăstirea Văratec şi Oameni şi întâmplări din Văratecul de altădată au apărut la Editura Vremea în 2018, respectiv 2019 şi se numără printre cele mai vândute cărţi ale acestei veri.

*

Dialoguri purtate de Fabian Anton cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga (sau Maica Benedicta) despre oamenii din trecutul mănăstirii Văratec. Sunt evocate destinele monahiilor de la Văratec, dar şi mari reprezentanţi ai vieţii culturale din România. Cartea este bogat ilustrată cu portretele celor amintiţi în discuţii.

*

Fragment
Eminescu, Creangă, Caragiale - noi mărturii

Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga): Vorbiserăm zilele trecute despre Eminescu şi Creangă...
Fabian Anton: Da, şi despre Caragiale.
M.B.: Şi despre Caragiale, dragul de el...

F.A.: Deşi mulţi se îndoiesc şi acum de prezenţa lor la Văratec...
M.B.: Bine, mulţi se îndoiesc fiindcă nu au habar, nu ştiu. Fiindcă maicile au şi alte preocupări decât a sta prin arhive să scotocească documentele. Asta presupunând că ar fi şi interesate de aşa ceva.
Acum să îţi spun ceva, în ziua de azi, în zilele noastre, puţini mai sunt preocupaţi de astfel de teme, de cine a fost la Văratec sau mai ştiu eu unde. Nu mai preocupă pe nimeni astăzi aşa ceva.
Dar Eminescu şi Creangă au fost aici de nenumărate ori, maicile mai bătrâne ştiau asta, i-au văzut...

F.A.: Azi mulţi ne spun că nu există dovezi, nu avem documente...
M.B.: Asta este o enormitate, un răspuns de o stupizenie fără de margini. Am auzit şi ideea stupidă că nu, domnule, Eminescu nu a avut nicio proprietate la Văratec. De parcă noi asta spunem, că era proprietar aici. Bineînţeles că nu a avut. A stat însă aici, chiriaş cum s-ar zice, plătind măicuţei care-l găzduia. Există şi documente în acest sens.
Ba, mai mult, există documente care atestă chiar şi legăturile străvechi ale familiilor lui Eminescu şi Creangă cu Văratecul...

F.A.: Ştiţi dumneavoastră de aşa ceva?
M.B.: Nu doar că ştiu, le am aici, în dosare. Uite...

F.A.: Povestim oleacă despre ele?
M.B.: Povestim dacă vrei, de ce nu... Deşi mulţi or să spună că pierdem timpul... Dar poate o să se vadă cu ocazia asta cât de ignoranţi sunt contestatarii...
Uite, de pildă aici... Ţi-am povestit despre Eminescu şi chilioara lui de sus, de la cimitir. Însă Eminescu nu a ajuns aici aşa, tam-nesam, din întâmplare...
Fiindcă ăştia care îi contestă prezenţa lui la Văratec nici măcar n-au habar că familia sa, Eminovicii, aveau vechi legături cu această mănăstire...

F.A.: Cum anume?
M.B.: Întâi de toate trebuie spus că tatăl lui, Gheorghe Eminovici, venea deseori aici, la Văratec...

F.A.: Ştiţi sigur asta?
M.B.: Există documente. Gheorghe Eminovici, căminarul, era bun prieten cu Safta Brâncoveanu^[i], celebra Safta Brâncoveanu...

F.A.: Cea care are statuia în curtea bisericii...
M.B.: Exact.

F.A.: Se ştiau, aşadar...
M.B.: Mai mult decât atât, erau prieteni buni.
Bunul Augustin Z.N. Pop^[ii] mi-a adus odată de la Iaşi copia unui document ce dovedeşte că, în primăvara lui 1846, tatăl lui Eminescu a fost aici, la Văratec, pentru a intermedia un împrumut pe care Safta Brâncoveanu avea să i-l acorde lui Constantin Balş^[iii].
A venit aici şi s-a înapoiat la Botoşani cu 1.000 de galbeni daţi de Safta Brâncoveanu. Se ştiau bine, aşadar...

F.A.: Mai aveţi documentul acela?
M.B.: Am o copie, o să ţi-o dau dacă vrei...

F.A.: Sigur că da.
M.B.: Apoi, după cum ţi-am mai zis, Eminescu avea aici o mătuşă, maica Fevronia Iuraşcu, "Fevronia sârboaica", cum i se mai spunea.
La ea a locuit Veronica Micle cât a stat la Văratec şi, mai mult decât atât, la maica Fevronia "sârboaica" a locuit, întâi de toate, Ana Câmpeanu împreună cu cei doi copii ai ei.

F.A.: Când se întâmpla asta?
M.B.: Ana a stat acolo începând din 1852. Apoi a stat şi Veronica, în jurul anului 1886 ea figurând în documente ca având "domiciliul în sfânta mănăstire Văratec".
Ba chiar mai mult, după moartea Veronicăi, fiica sa, Virginia Gruber^[iv], împreună cu soţul ei^[v], vor rămâne la Văratec de unde, de pildă, prin vara lui 1893, îi scriau lui Iorga: "Stăm aici, la Văratec, până la 1 septembrie. Scrie-mi încă la Văratec când pleci şi unde".
La Văratec, aşa după cum o spun chiar ei într-o altă epistolă, ducând "viaţă de adevărat far niente: nu citesc nimic, stau toată ziua în pădure. Şi e atât de bine, după ce ai muncit mult şi încordat!"

F.A.: Doamnă Buşulenga, haideţi să încercăm să facem un scurt portret acestei maici Fevronia... Am mai vorbit despre ea, ne-aţi mai povestit...
M.B.: Da.

F.A.: Haideţi să încercăm un crochiu, pentru cine nu cunoaşte întreaga poveste. Cine era această maică Fevronia?
M.B.: Dragul meu, Fevronia era mătuşa lui Eminescu, una din mătuşile din partea mamei.
Tatăl ei fusese stolnicul Vasile Iuraşcu, vechil la Joldeşti, unde îşi avea moşia aşa-zisul "Băluşcă"^[vi], arendaş al moşiei Vorona şi ceva mai târziu asesor la tribunalul din Botoşani. Vasile Iuraşcu a avut mai mulţi copii, l-a avut pe Costache, care în cele din urmă a ajuns monah la mănăstirea Neamţ şi apoi slujbaş superior la Eforia din Iaşi, l-a avut pe Iorgu, cu care mereu a fost în relaţii cât se poate de reci, apoi pe Iancu, ce a intrat şi el în monahism cu numele de Iachint, a ajuns chiar şi arhimandrit şi care, în ultima parte a vieţii, a fost stareţ la Coşula^[vii], a avut-o pe Maria, căsătorită cu un Mavrodin^[viii], a avut-o pe Rareşa, zisă şi Raluca, ce a fost căsătorită cu Gheorghe Eminovici, apoi pe Safta, căsătorită cu un Velisar^[ix], a cărei fiică, Olga, va ajunge şi ea la Agafton, maica Xenia Velisar, şi le-a avut pe cele trei fete, Fevronia, Sofia şi Olimpiada, toate intrate în monahism la mănăstirea Agafton.

F.A.: Ştiţi când s-a născut maica Fevronia?
M.B.: Există data menţionată în documente, maica Fevronia s-a născut în 1812, era de o vârstă cu tatăl lui Eminescu, cu Gheorghe, şi în 1828 s-a călugărit.
Într-un document despre monahiile aflate la Agafton ea este descrisă ca având "păr alb, ochi căprui, nasul de mijloc, statura mare, faţa albineaţă".
Dacă în "condica de calităţi ale monahiilor din soborul mănăstirii" despre celelalte două surori ale ei aflăm ceva mai multe detalii - uite, despre maica Olimpiada ni se spune că "frecventează regulat biserica având cunoştinţe îndeajuns în regulile tipicului" iar despre maica Sofia că este "prea religioasă, frecventând biserica regulat" - despre maica Fevronia ni se spune numai că "frecventează biserica" şi că era "cam curioasă din fire"...
În documentele publicate de bunul meu prieten, Augustin Z.N. Pop, găsim şi alte descrieri ale maicii Fevronia: ,,La faţă rotundă şi puţin cam cârnă, maica Fevronia nu semăna deloc cu niciuna din surori; toate celelalte semănau, le cunoşteai că sunt surori, numai Fevronia nu. Ea avea totul exterior grosolan se vede că se aruncase în neamul Catrinei Brehuescu^[x]."
Tot de la Z.N. Pop aflăm şi că, din cauza firii sale cam dificile şi irascibile, la Agafton cam toţi îi spuneau "Iurăşceasca cea nebună".
Cu toate acestea, maica Fevronia a fost cea mai apropiată de Eminescu şi de familia sa.
Să nu uităm că i-a fost "moaşă" la botez şi să nu uităm nici ce ne spunea Matei Eminescu în celebra sa epistolă către Corneliu Botez: "Mihai era la Iaşi, ce slujbă avea nu ştiu, dar de locuit, locuia la un loc cu Bodnărescu^[xi], în nişte chilii foste ale călugărilor greci din fundul curţii bisericii «Trei Ierarhi». Venind pe acasă, s-a dus şi pe la Gafton^[xii], şi acolo, într-o seară, maica Fevronia a făcut şezătoare de tors lână şi au venit la acea şezătoare mai multe călugăriţe, şi una din ele, anume Zenaida, a spus povestea lui Călin. Mihai a ascultat-o, a luat notiţe şi apoi a versificat subiectul."

F.A.: Familia Iuraşcu era de origine sârbă?
M.B.: Nu. Ei erau ruteni din câte se pare... Iar Donţu, care era numele de fată al soţiei lui Vasile Iuraşcu, erau cazaci.

F.A.: Şi atunci de unde vine "Fevronia sârboaica"?
M.B.: Uite, asta e bine că lămurim, fiindcă trebuie să se ştie întreaga poveste.
"Fevronia sârboaica" i se spunea numai aici, la Văratec. Aşa o strigau toţi. Şi asta fiindcă venise de la Agafton iar Agaftonul era, poate ştii deja asta, numit şi "mănăstirea Doamnei", aflându-se sub îngrijirea Doamnei Elena "Sârboaica", soţia lui Petru Rareş şi fiica ţarului Ion Despot, frate al mitropolitului Maxim. Bunicul ei fusese Gheorghe Brancovici, ultimul despot al Serbiei. Ea făcuse bisericile "Uspenia" şi "Sfântul Gheorghe" din Botoşani.

F.A.: La Văratec se ştie când a ajuns maica Fevronia?
M.B.: Aici a ajuns prin 1840.

F.A.: Deci pe la 28 de ani...
M.B.: Cam aşa. Atunci au ajuns la Agafton şi cele două surori ale ei, Olimpiada şi Sofia.

F.A.: Şi a avut de la început chilia de jos, de la iaz?
M.B.: Se pare că nu. Iniţial a locuit la vechea bolniţă a Văratecului. Apoi, prin 1856, după ce maica stareţă Eufrosina Lazu^[xiii] zideşte noua bolniţă a mănăstirii, maica Fevronia va primi celebra chilie în care s-a nevoit şi care a găzduit-o şi pe Veronica Micle.
Interesant de povestit mai este un lucru: prin 1808 logofeteasa Paladi a ridicat biserica de la "Adormirea" în amintirea soţului ei, Constantin Paladi^[xiv]. Ei bine, din lemnul recuperat de la vechea biserică a "Adormirii" se va clădi, prin 1817, bisericuţa de lemn cu hramul "Sfântului Ioan Botezătorul".

F.A.: Cea unde este acum mormântul Veronicăi...
M.B.: Da. Aceea. Dar să ştii un lucru: mormântul este acolo fiindcă la acea vreme, prin 1817, bisericuţa avea în jur "ţintirim". Abia apoi mormintele au fost strămutate, unele în cimitirul mare al mănăstirii, altele jos, în sat...

F.A.: Există un desen celebru cu chilia maicii Fevronia...
M.B.: Da. S-a păstrat un desen, un crochiu. Z.N. Pop mi-a dat şi o descriere a chiliei, găsită de el prin documente: "era o chilie aşezată la începutul cărăruii ce urca din poarta stăreţiei, pe stânga, spre biserica «Sfântul Ioan», spre fântână, cu măghiran în fereastră şi cu o ogradă plină de meri rotaţi şi molizi."
Acum mai trebuie să spunem un lucru, ca să vedem clar legăturile avute de Veronica Micle cu maica Fevronia. În 1886, când Veronica îşi donează casa din Târgul Neamţ, ea face iniţial donaţia special pentru maica Fevronia, care a şi locuit acolo în primii ani, când trebuia să ajungă în oraş. Abia apoi casa a intrat cu totul în posesia mănăstirii Văratec, fiind folosită ca metoc pentru maicile care lucrau în spital sau veneau cu treburi prin Târgu Neamţ. Există dovezi pentru asta, există documente...
Vezi, deci, că erau legături străvechi pe care Eminescu le avea cu Văratecul, nu nimerise aici aşa, ca orice pelerin... La fel s-au petrecut lucrurile şi cu Creangă...

F.A.: Şi familia lui avea legături cu Văratecul?
M.B.: Absolut. Există documente, cercetătorii le cunosc. Uite, de pildă, în vara 1849 o parte din familia lui Creangă, vreo patru dintre ei, în frunte cu Nică Sân Ion Creangă şi cu David Creangă, semnează o reclamaţie împotriva arendaşului, aga Dimitrie Stan în care, printre altele, îl acuză pe acesta că erau puşi să ducă la mănăstirea Văratec "lemne de foc în tot anul fără plată"...

F.A.: În 1849 Ion Creangă avea 12 ani...
M.B.: Da, împlinise 12 ani. Apoi, un alt document, uite-l: în 1850 unchiul lui, Gheorghe Creangă, a fost hirotonisit diacon aici, la Văratec... Se întâmpla în vara anului 1850, pe 30 iulie.

F.A.: Îl pomeneşte în Amintiri pe acest preot Gheorghe Creangă?
M.B.: Puţin, doar aşa, în treacăt... Dar ţineau mult unul la altul, se vede asta şi din puţinele epistole rămase... Creangă îi spunea "bădiţă" şi "moşule dragă" iar ultimele rânduri pe care i le-a trimis Părintelui Gheorghe sunt pline de un incredibil cafard. Ascultă: "Oare nu-i păcat de Dumnezeu să nu ne mai vedem noi, aşa, din când în când? Dacă nu ne-om mai vede, cât mai trăim, apoi... morţi... Dumnezeu ştie! Ce zici? Adevărat să fie, ori nu?"
Cum remarca şi regretatul meu prieten, Valeriu Cristea, acestea sunt, probabil, cele mai zguduitoare rânduri scrise vreodată de marele Ion Creangă.
De aceea şi Călinescu ne atenţionează că: "ruda cu care se-nvoia mai mult era cumintele şi acum bătrânul popă Gheorghe."

F.A.: Ştiţi cumva când s-a născut Părintele Gheorghe?
M.B.: Era oleacă mai mare decât nepotul său, se născuse în 1829 şi a plecat la Domnul la începutul iernii, în 1897. Avea doar 68 de ani şi, cum spune şi Ţimiraş, s-a stins "sărac şi întunecat de grija copiilor".
Cum, uite, după discuţia noastră de data trecută, stârnită şi de Elvira, am apelat la bunul meu colaborator Ciopraga^[xv] rugându-l să afle amănunte despre Caragiale şi vizita lui aici.

F.A.: Spuneaţi atunci că nu există decât o scurtă menţionare a lui Ibrăileanu despre asta...
M.B.: Da, Ibrăileanu scrisese. Dar iată ce mi-a trimis Ciopraga în Griviţei^[xvi]: Caragiale a ajuns la Văratec în jurul anului 1881.

F.A.: În 1881 avea vreo 28-29 de ani.
M.B.: Avea 29 de ani, da. În octombrie 1881 fusese numit revizor şcolar pe zona Neamţ şi Suceava printr-un decret regal, dat la recomandarea lui V. A. Urechia, care pe atunci era ministru al Instrucţiunii şi Cultelor. Atunci ajunge la Piatra Neamţ, unde îşi stabileşte domiciliul, şi tot atunci începe să facă excursii în zonă. Va sta la Piatra aproape şase luni, în februarie 1882 cerând să fie mutat într-un post similar în zona Argeş-Vâlcea.
Va reveni însă destul de des în zona Neamţului. Mărturie stă celebrul său text despre această zonă. Iată-l:

"MARE EXCURSIUNE ROMÂNĂ PRIN JUDEŢUL NEAMŢ
în patru zile: joi 20 - duminică 23 august 1898
PROGRAMA OFICIALĂ

ZIUA I
Adunare generală a comisiunii petrene la gara Piatra-Neamţ, orele 8 a.m. Primirea oaspeţilor bucureşteni la sosirea trenului 25, orele 8.10 dim. Schimb de discursuri. Îmbrăţişări cordiale. Excursioniştii iau loc în trăsură. Sunt toţi veseli. Plecarea 8.30 dim. Amiază dejun Văratec. În timpul zilei, vizita la Agapia; apoi la Oglinzi. Aci li se administrează la toţi duşuri reci. Seara, cină, panţarolă, table etc., şi noaptea, odihnă la Mănăstirea Neamţului.

ZIUA II
Dis-de-dimineaţă, borş, moară (zeamă) de castraveţi acri, sau simplu bicarbonat de sodă numai cu vin vechi, la Mănăstirea Neamţului, înainte de plecare, pentru dregere. Amiază, la Petru Vodă, 999 metri şi 33 de centimetri deasupra nivelului Mării Negre. Aci, dejun cu băutură: toţi sunt obligaţi a se ţinea la înălţime, până vor da din coadă-n vale.
Seara, cină, panţarolă, table etc. şi odihnă la Durău.

ZIUA III
Dis-de-dimineaţă, aceeaşi dregere ca şi ieri: apoi, când soda îşi face efectul, un salut Ceahlăului. Amiazi, dejun Hangu. Vizită la Bicaz. Seara, cină, panţarolă, o tăblică etc. şi apoi odihnă la Tarcău.

ZIUA IV
Iar dregere şi iar stricare, la Tarcău. Seara, reintrare triumfală în reşedinţa judeţului Neamţu.

N.B. Pentru repatrierea bucureştenilor se va dezbate ulterior, luându-se în considerare gradul de zăpreală în care respectivii se vor afla la sfârşitul zilei a patra, când se-ncheie excursiunea oficială, rămânând, ca la Moşi, afară din program, încă o zi pentru spălătură de ploscă.

Extract din regulamentul pentru excursiuni române

Despre purtări:
Art. 11. Jocurile de ştiinţă şi de noroc se vor juca în genere păstrându-se condiţiile admise la Clubul Tinerimii din capitala Regatului.
Art. 12. În specie, la panţarolă, nu se va juca de subt as decât în cazul când jucătorul de subt mână va fi prea avansat în puncte.
Art. 13. La table, când adversarul are zarul înainte şi mai are numai patru puluri de luat la as, iar tu ai cinci, eşti obligat să-i cedezi partida.
Art. 14. Nu se vor trânti cărţile, ziarul şi tibişirul în niciun caz. Asemenea este strict oprit a se scuipa cărţile, zarurile şi creta; deoarece, pe lângă că nu e lucru convenabil, un zar scuipat, fiind aruncat cu meşteşug, se aşază pe partea scuipată, şi astfel norocul îşi pierde vechea reputaţie că e orb; iar creta scuipată nu mai poate scrie pe tăbliţă.
Art. 15. La caz de supărare pentru goană de carte sau de mâhnire de ghelele, se poate înjura, însă nu direct personal pe adversar; nu cad, se-nţelege, sub previziunea acestui articol, cazurile de conştiinţă, când înjuri pe adversar în gând; însă chiar aceasta nu se cuvine decât în cazuri de manifestă goană de carte sau de ghelele insuportabile.
Art. 16. În mănăstiri de ambe-sexe niciun excursionist, indiferent de naţionalitate, protecţiune sau confesiune, nu are voie a înjura, sub niciun cuvânt, de cruci, troiţă, iconostas, aiasmă, în fine de tot ce priveşte religia străbunilor noştri, paladiul naţionalităţii române. Alte înjurături inocente, de domeniul strict familial, sunt permise, de exemplu: de moşi, mătuşi, soacră, tată, mamiţică, cu restricţia de la articolul precedent privitoare la respectul datorit persoanii partenerilor, ascendenţilor, descendenţilor şi colateralilor acestora.
Art. 17. Nu e permis a se blestema şi înjura decât cartea sau zarul său propriu; întrucât priveşte pe ale partenerilor, se permite numai râsul sardonic şi aluzia ironică asupra noroacelor pe cari le au în genere ageamiii.
Art. 18. În caz de joc la băutură, aceasta din urmă primează, şi viceversa: în caz de băutură la joc, primează acesta din urmă. Dacă din băutură prea-prea ori de multă scârbă de carte sau zar, va voi cineva să părăsească desperat panţarola sau tablele, poate juca chindia. Este însă absolut interzis a se juca chindia la interes.
Art. 19. La caz de excesivă bună dispoziţie, este absolut oprit excursioniştilor a se deda, mai ales în mănăstiri de bărbaţi, la scandaluri nocturne.
Art. 20. Pe tot teritoriul excursiunii, băutura este permisă fără nicio rezervă; dar nici nu se bucură de vreo primă de încurajare.
Art. 21. La excursiunile pe uscat, boala de mare nu este obligatorie."

F.A.: Deci Caragiale a ajuns în zonă prin 1881 şi în vara lui 1898 ştim sigur că ajunge şi la Văratec...
M.B.: Da. Mai mult ca sigur aceasta este excursia la care se referea şi Ibrăileanu în ce ţi-am povestit.
Bunul meu Ciopraga a reuşit chiar mai mult. Ascultă aici:

"Viaţa este plină de fericire, mişcare, interes. Vacanţele au un farmec fără egal.
În 1898 se vizitează Bucovina, în scopul de a se forma legături cu fraţii din străinătate.
Grupul merge până la Câmpulung, urcă Rarăul. Un fotograf fixează această lume bine dispusă, în ţinută de excursie, cu cizme înalte şi bastoane lungi şi grele din lemn de stejar, cu vârf de metal pe care să‑l poată înfige în pământ pentru a sări o prăpastie sau o simplă baltă şi cu care să se apere de şerpi, cu pălării de pai, pe care adesea le poartă ca steaguri, în vârful bastoanelor.
Fotografia a fost făcută pe pârâul Dea.
Coborând cu plutele pe Bistriţa, excursioniştii ajung la Piatra unde, în casa lui Calistrat Hogaş, îl întâlnesc pe I.L. Caragiale. Caragiale nu era mare iubitor de drumeţii, nici de scene câmpeneşti, dar ca să‑l convingă cât e de frumoasă natura moldoveană, ieşenii îl invită să meargă la Văratec; călătoresc în trăsuri cu trei cai cu zurgălăi şi îl reţin încă două zile.
Seara, la masă la Stere, Caragiale străluceşte de vervă şi spirit, aţâţat de tovărăşia foştilor normalieni.
Se stă până în zori. Câţiva din grup pornesc spre Ceahlău, urcă pe vârful Toaca, se odihnesc în adăposturi improvizate din crengi de brad şi muşchi verde.
Noaptea întreţin un foc de crengi de ienupăr, discutând şi ascultând mai ales povestirile lui Stere, care este inepuizabil. Pătrăşcanu are o puşcă de salon minunată, de care nu se mai satură; într‑o poiană de la poalele Ceahlăului, înspre Duruitoare, o încearcă mereu, ochind brazii.
Petru Bogdan - care nu ţinuse puşcă în mână niciodată, fusese scutit de armată ca «fiu unic la văduvă"- pariază că ar putea ochi o pasăre în zbor. Neivindu‑se pasăre, Pătrăşcanu îşi zvârle pălăria în sus, strigând: «Na! Ocheşte!»
Bogdan acţionează cu succes, stârnind o explozie de râs şi de felicitări, în timp ce Pătrăşcanu socoteşte trist că trebuie să poarte pălăria găurită până la sfârşitul vacanţei, negăsindu‑se prin acele pustietăţi pălării de vânzare.
Nimic nu trebuia să strice armonia aceasta, climatul acesta unic. Dacă din întâmplare vreun nepoftit puţin interesant avea nenorocul să nimerească în tovărăşie, producea o indispoziţie reţinută, dar gata să izbucnească: Ibrăileanu se întorcea pur şi simplu cu spatele la intrus, Bogdan se plimba cu mâinile la spate, lovind înciudat pietricelele din cale cu piciorul şi zvârlind ocheade ameninţătoare, în timp ce ceilalţi, mai miloşi, îi puneau alene câte o întrebare celui aterizat de niciunde. Dacă însă cel întâlnit era conul Calistrat Hogaş, întâlnirea se transforma în sărbătoare.
Înapoindu‑se spre Văratec, Mihai Carp este bolnav, are febră, mersul îi e anevoios.
La Văratec, doctorul Gavrilescu^[xvii] declară că are febră tifoidă. Ibrăileanu îi îngrijeşte pe Carp şi pe Iancu Botez, care se îmbolnăveşte şi el după câteva zile. Cei care l‑au cunoscut mai târziu pe Ibrăileanu nu şi-l pot închipui în ipostaza de infirmier. Poate că atunci a luat fobia microbilor."

F.A.: Fabulos. Cine a scris asta?
M.B.: E un manuscris de la Arhivele din Iaşi, este semnat de Elena Bogdan.
Dar textul ăsta ne ajută enorm să aflăm detalii despre acest pelerinaj, despre "excursia cea mare" cum o denumiseră ei.
Ai văzut, pe Caragiale îl găsesc în casa minunatului Hogaş, deci la Piatra, iar între pelerini îi mai aflăm pe Ibrăileanu, fraţii Botez, Mihai Carp, Petru Bogdan, D.D. Pătrăşcanu şi Constantin Stere...
Uite, referitor la excursia despre care ţi-am vorbit, ascultă aici câteva detalii importante pe care le scria bunul meu prieten Zigu^[xviii]:

"În vara lui 1898, Stere (fără Maria, care rămăsese să vadă de copii) a participat la o neuitată excursie cu prietenii din grupul lor de amici.
Excursia ar fi fost proiectată (inclusiv itinerarul) de Ibrăileanu. Şi ea a rămas memorabilă tocmai pentru că s-a deosebit de toate celelalte.
Grupul era «mixt». Bărbaţii erau reprezentaţi de Ibrăileanu, Stere, Ion şi Constantin Botez, Petre Bogdan, C. A. Teodoru, M. Carp, dr. N. Lupu, iar «sexul frumos"de Elena Carp (viitoarea soţie a lui Ibrăileanu), Lucreţia Carp (viitoarea soţie a lui Petre Bogdan), Ana Caramlău (căsătorită apoi cu I. Botez), Zoe Georgescu (devenită soţia lui M. Carp), Maria Carp, o domnişoară Lupu şi o Eliza Vasiliu (născută Caramlău, soră cu Ana). Stere a fost ales, ceea ce le şi era de câţiva ani buni, lider: i se spunea ironic «mareşalul».
Echipaţi de drum (cu botfori sau botine înalte, pleduri, pelerine din cauciuc) au pornit, în patru trăsuri, spre Târgu Neamţ. Prânzul îl iau la Agapia, iar spre seară au ajuns, pentru a înnopta, la Mănăstirea Neamţ.
Aici, au petrecut cu toţii, iar Stere era «aşa vesel că scotea note, adică cânta cu un glas puternic un vers din Demonul (...) de răsuna arhondaricul».
Amuzaţi de curiozitatea stârnită vilegiaturiştilor, a doua zi, însoţiţi de un car cu boi care le transporta bagajele, au pornit pe jos, pe malul pârâului Moisei, spre mănăstirea Râşca, unde au ospătat şi înnoptat.
Dimineaţa, în nişte harabale, au pornit spre Fălticeni, de unde a doua zi, în trăsuri confortabile, au ajuns la Mănăstirea Slatina. Stere, tot vesel, cânta cu glas tare «Chiriac s-ar însura! Chiriac mămucă"şi îşi bine dispunea supuşii.
Cu alte trăsuri, tocmite la Fălticeni, au pornit, a doua zi, spre Cornul Luncii. Aici era punct de graniţă. Şi-au scos permise de călătorie (care ţineau loc de paşapoarte) şi au plecat spre Gura Humorului, unde au ajuns la prânz.
Au dormit în acest orăşel, de unde a doua zi, cu trenul, au sosit la Câmpulung. Au rămas aici o zi şi o noapte, seara, în restaurantul hotelului, întinzându-se la taifas lung la care au participat şi intelectuali de prin partea locului, dintre care unul îi cunoştea pe Stere şi Ibrăileanu, din activitatea lor publicistică. De aici se îndreptară spre Rarău, pe care îl urcară.
Reîntorşi la Câmpulung plecară, în trăsuri, spre Vatra Dornei, vrăjiţi de frumuseţea drumului serpentinat, de pe care se vedeau panoramele unui peisaj de neuitat.
La Dorna au închiriat plute, amenajate cu bănci şi o masă improvizată. Au avut grijă să ia cu ei mâncare şi bere.
Şi apoi, bine instalaţi, au pornit pe Bistriţa în jos - pe la Toance - până la Broşteni, unde au înnoptat.
Dimineaţa devreme au pornit din nou cu plutele până în satul Răpciuni. De la Răpciuni, tot cu plutele, au ajuns la Bicaz şi de aici la Piatra Neamţ.
Excursia se încheia şi unii erau trişti.
Dar au avut noroc. Stere a aflat că în oraş se aflau Caragiale şi Ştefania, fiica lui Gherea, împreună cu alţi prieteni.
Şi cum Stere îi cunoştea din perioada petrecută la Ploieşti, în casa lui Gherea, s-au bucurat de întâlnire.
A doua zi, în sala unui restaurant «noi, cei mai tineri - îşi amintea Elena Carp-Ibrăileanu - ne simţeam foarte onoraţi căci eram toţi admiratori ai lui Caragiale, unii dintre noi îl vedeam atunci prima dată. La masă au vorbit mai mult Stere şi Caragiale, noi tăceam şi ascultam.»
De aici s-au înapoiat la Văratec, unde l-au găsit, venit de la Agapia, pe poetul Vlahuţă.
Au organizat, pe dată, o excursie pe Crâng, în timpul căreia Stere a discutat îndelung cu fostul lui adversar de la Viaţa.
Nici nu se întorseseră bine la Văratec când a sosit acolo Caragiale, nou prilej de ospăţ, discuţie şi glume. Stere, de obicei grav şi sever, s-a purtat, în excursie, ca un bun camarad, jovial, săritor, glumeţ şi plăcut. Inventa farse pline de haz.
Sevastos ştia, din relatările participanţilor, că odată a propus, de pildă, ca fiecare bărbat, încălţat cu bocanci impermeabili, să-şi transporte partenera (logodnică sau soţie) peste un pârâu. Lui Stere şi Ibrăileanu le convenea, pentru că soţiile lor erau plăpânde, pe când Zulnia lui Carp era voluminoasă. Carp n-a avut ce face, dar a trecut cu bine încercarea, spre amuzamentul lui Stere.
Altă dată, tocmiseră un ţăran mucalit drept călăuză. Urcând Ceahlăul şi încălzindu-se, mai fiecare a zvârlit în braţele şi pe umerii călăuzei pelerine, impermeabile, pardesie, încât abia se mai zărea căciula munteanului.
Stere, contemplând spectacolul, a depus şi el pardesiul pe calabalâcul purtat de biata călăuză, exclamând hâtru: «Tu duci în spate edificiul social, du şi veşmântul meu...»
Chipul său, din fotografia purtând data 1898, cu pălăria pe vârful capului, cu pelerina aruncată pe umărul drept, cu mâna stângă aşezată cruciş pe piept pentru a se sprijini şi toiagul şi pelerina, e voios şi senin.
Barba pare ceva mai scurtată ca de obicei, privirea e tot dârză, iar gura nu i se vede deloc din stufăria mustăţii unită cu barba. Aşezat între o doamnă şi doctorul Lupu (aproape scheletic de slab), robustul Stere câştigă parcă în relief.
O altă fotografie, din 1899, făcută tot la Văratec, surprinde (aşezaţi, ca la fotograf, doi pe scaune şi doi în picioare) un cvartet de buni prieteni (Stere, Ibrăileanu, I. Botez şi P. Bogdan).
Stere, cu o imensă pălărie albă pe cap, în haine închise, stă pe scaun, i se vede o singură mână, care ţine strâns un baston. Are o figură mai aspră, iar barba i se lungise - vai - din nou.
S-a organizat, atunci, o nouă excursie pe Rarău, urmată de coborârea, de la Dorna, cu plutele.
Aceste excursii au devenit un obicei al grupului lor de amici, cimentându-le prietenia şi apropiindu-i sufleteşte. Iar prezenţa lui Stere era dorită de toţi.
În 1900 prietenii, aflaţi în vilegiatură tot la Văratec, au trăit o spaimă pe care nu au uitat-o. O relatează şi Elena Beldie-Stere, şi Elena Carp-Ibrăileanu.
În toiul unei nopţi a izbucnit la mănăstire un incendiu. Soţii Stere şi-au trezit copiii, scoţându-i, înfofoliţi, în curte. Ibrăileanu a avut aceeaşi grijă cu logodnica sa. Şi-au scos, toţi, lucrurile din casă, în boccele mari şi unii priveau înfricoşaţi spectacolul, iar bărbaţii dădeau ajutor dacă nu la stingerea incendiului, oricum la potolirea lui.
Stere - pentru a nu se întinde incendiul - a rupt ostreţele gardului casei în care locuia, surd la plânsetele măicuţei proprietare. Focul a fost puternic. Au ars clădirea mănăstirii, casele vecine şi turla bisericii, topind şi clopotele.
Casa în care locuia Stere şi familia sa a rămas neatinsă de foc încât unii prieteni, sinistraţi, luau masa la ei.
Când lucrurile s-au liniştit, Stere a primit vizita lui Caragiale, însoţit de doamna sa şi de cei doi copii. De aici, în câteva trăsuri, au plecat cu toţii în excursie la Agapia, Stere instalându-se, ocrotitor, în vehicol, împreună cu doamna Caragiale şi cu un copil al dramaturgului. A fost, în ciuda incendiului, o vilegiatură plăcută, în acest an care inaugura veacul nostru."

F.A.: Superb...
M.B.: Ca orice apus...

---

[i] Safta (Elisabeta) Brâncoveanu (1776-1857) băneasă. Renumită prin numeroasele acte caritabile şi prin viaţa duhovnicească pe care a avut-o. Soţie a banului Grigore Brâncoveanu, Safta Brâncoveanu a înfiinţat Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti. În ultima parte a vieţii s-a retras la Văratec unde a fost tunsă în monahism fiind cunoscută ca schimonahia Elisabeta Brâncoveanu.

[ii] Augustin Z.N. Pop (1910-1988) istoric literar.

[iii] Constantin Balş (?-1848) boier moldovean. Fiul marelui vistiernic Alexandru Balş şi al Smarandei Balş, născută Sturdza, fiica logofătului Alexandru Sturdza.

[iv] Virginia Livia Micle Gruber (1868-1937) poetă şi traducătoare.

[v] Eduard Gruber (1862-1896)

[vi] Iordache Balş.

[vii] Mănăstire în judeţul Botoşani. Înfiinţată în 1535 de marele vistiernic Mateiaş.

[viii] Mihalache Mavrodin, inginer, fost elev al lui Gh. Asachi,

[ix] Dimitrie Velisar, clucer.

[x] Catrina Brehuescu, mama Paraschivei Donţu, bunica maternă a lui Mihail Eminescu.

[xi] Samson L. Bodnărescu (1840-1902) scriitor şi poet. Membru al societăţii culturale "Junimea".

[xii] Mănăstirea Agafton.

[xiii] Eufrosina Lazu (1797-1888) fiica postelnicului Constantin Lazu. S-a călugărit la Văratec şi, în 1814 a primit schima monahală, sub numele de Eufrosina. Între 1844 şi 1888 a fost stareţă a mănăstirii.

[xiv] Constantin Paladi - hatman.

[xv] Constantin Ciopraga (1916-2009) critic şi istoric literar, poet, memorialist, profesor universitar, scriitor, membru de onoare al Academiei Române.

[xvi] Se referă la apartamentul pe care maica Benedicta îl deţinea în Calea Griviţei nr. 46.

[xvii] Probabil Alexandru Gavrilescu (1863-?).

[xviii] Zigu Ornea (1930-2001) editor, critic, istoric literar, publicist şi scriitor.

Bucureştii sculptorului Emil Wilhelm von Becker

 

Victoria Dragu-Dimitriu în dialog cu Rodica Filip von Becker
Bucureştii sculptorului Emil Wilhelm von Becker
Editura Vremea, 2019



*****
Intro

O carte de dialoguri în genul deja consacrat al scriitoarei Victoria Dragu Dimitriu. De data aceasta, autoarea stă de vorbă cu Rodica Filip von Becker, nepoata lui Emil Wilhelm von Becker, sculptorul Casei Regale a României. Discuţiile ne poartă în timpuri îndepărtate, pe firul istoriei familiei von Becker, reînvie atmosfera nobilă din jurul artiştilor români şi vine cu informaţii inedite despre cele mai frumoase edificii ale Bucureştiului.

Fragment
Darurile Bucureştilor

M-a tulburat întotdeauna felul în care îşi taie calea spre noi poveştile Bucureştilor. Cineva zăreşte din goana troleibuzului un nume încrustat pe o placă de marmură, la un colţ de stradă, şi povestea îşi găseşte de îndată locul în saga unei familii; altcineva recunoaşte în mulţime un profil, asemănător cu al unei fiinţe iubite, pierdute demult, şi şoapta devine strigăt ascuţit; un domn se apleacă asupra unei căţeluşe rătăcite pe stradă şi o trecătoare, din întâmplare pe acolo, îşi oferă ajutorul, o sută de poveşti vor înflori din crâmpeiul acelei clipe; un prieten vechi te caută în înghesuiala unui vernisaj, să-ţi comunice un fapt important; cineva a uitat tot şi se străduieşte să-şi deştepte amintirile; altcineva întinde o mână, sprijinindu-te să cobori câteva trepte în timp; undeva se deschide o poartă şi întâmplările locului ţâşnesc năvalnic din ziduri; o carte necitită lasă să cadă un petic de hârtie cu o adresă; un telefon îţi deşteaptă emoţii stinse demult. Descifrezi, scrijelită în piatră, pe postamentul unei statui, îngropat între crengi de măceş şi spini, semnătura unui artist. Istorioara tresare prin bucoavnele vechi, la bibliotecă, primul volum, luat în mână absolut la întâmplare, îţi furnizează, neaşteptat, detalii sublime.

Povestea pare că a şi început a se depăna, se stabilesc reperele, urzeala e pregătită, băteala abia aşteaptă să-şi împletească culorile printre firele întinse. Apoi undeva se rupe o aţă de păianjen, se rostogoleşte un bob de mac, cineva se teme că va deştepta adevăruri primejdioase, dureri împietrite, suspiciuni adormite, şi povestea se curmă. Trebuie să ai noroc, trebuie să te grăbeşti, altfel aurora boreală clipeşte şi se stinge pentru totdeauna. Sau dimpotrivă, povestitorului îi vin în ajutor alte glasuri, istoriile se amestecă, cărţile se deschid exact la pagina care îţi confirmă legenda, din cufere vechi ies la iveală teancuri de documente, povestea de familie devine act în regulă, cu număr de înregistrare şi ştampilă, amintirea vagă se năpusteşte materializată dintr-o fotografie înţepenită de jumătate de veac între două sertare ale scrinului încrustat, craniul de pe biroul medicului apare în tabloul de deasupra bibliotecii, pictat în anii 1920, cutia muzicală mai cântă încă, învârtind caruselul cu privighetori de aramă, îţi poţi trage pe braţe mănuşile albe de bal, lungi până la umeri, de la 1881, ale naşei contese, îţi poţi plimba degetele înfiorate pe efigia trandafirie, modelată în lut, a micii prinţese care nu a trăit nici patru ani. Poţi prelua, fără voie, toată sfâşierea sfârşitului ei, îţi poţi pierde respiraţia de durere auzind glasul mamei şoptind cuvintele biblice: Nu o plângeţi, ea n-a murit, ea doarme. O scrisoare veche, de fapt o ciornă rămasă din întâmplare prin dosarele familiei, adresată cuiva care a citit-o, transcrisă şi timbrată, acum aproape o sută de ani, îţi povesteşte cum se montează coloanele măiestru restaurate ale bisericii cantacuzine din curtea palatului Cotroceni. Sau cum se poate afla în însuşi chipul fiicei tale modelul ideal pentru a înfăţişa în piatră înţelepciunea, graţia, hărnicia şi seninătatea. Crezi că retrăieşti emoţiile, revelaţiile altora, descoperi rosturile rătăcite, căutările, izbânzile, tristeţile de demult. Totuşi, nu poţi să afli totul, pas cu pas, nu ţi-ar ajunge timpul tău pentru a retrăi timpul altora. Nici nu există retrăiri. Dar poţi spera să zugrăveşti o clipă.

De foarte mulţi ani îmi doream să aflu povestea inscripţiei de pe muchia unui postament de vas ornamental, o descifrasem întâmplător, în Grădina Icoanei: Sculptor Emil Becker, strada Bateriilor 50. La început, literele cioplite în piatra artificială abia se mai întrezăreau, apoi cineva a lustruit cu fineţe faţeta îngustă, a curăţat cu grijă lichenii înfloriţi în calcaruri şi literele parcă au ieşit la suprafaţă din timpul trecut. De câte ori aveam drum pe acolo, îmi spuneam: strada Bateriilor nu mai există, unde se va fi ascunzând povestea? Nu se poate să nu existe undeva... Şi într-o zi, fiul meu cel mare, Andrei, fără să-mi bănuiască nostalgiile, mi-a depănat surâzând un fel de basm modern. Una dintre colegele lui, o foarte frumoasă doamnă, îl întâlnise pe internet pe acela care avea să se dovedească alesul inimii sale... Se căsătoriseră şi locuiau undeva în raza Foişorului de Foc, într-o casă cu grădina potopită de arbori şi plină de statui, unde mirele se străduia să reînvie duhul unei alte vechi clădiri, distruse în demolările din anii '80, în urgia ce lovise dealurile de pe malul drept al Dâmboviţei. Casa aceea fusese a străbunicului lui, un mare sculptor. Iar strănepotul se numea Şerban Filip von Becker...

Casa din strada Bateriilor 50

Pentru mine, a intra în casa sculptorului Emil Wilhelm Becker, aflată în mult chinuitul cartier Uranus, pe strada Bateriilor, care nu mai există, a însemnat să sun la o poartă dintr-un cu totul alt cartier, aproape de Foişorul de Foc şi de Calea Moşilor, pe strada Iancu Căpitanu. Acolo s-a strămutat universul artistului bucureştean, în anul 1983, când o ţesătură superbă de uliţi (Cazărmii, Lăzureanu, Alexandru Orăscu, Meteorilor, Miracolelor, Fenix, Salvatorului, Arionoaiei, Bateriilor, Schitul Maicilor şi multe altele încă) a dispărut sub buldozere. Acolo şi-a găsit un refugiu, în măsura în care un univers poate migra, casa de poveste, una dintre operele artistice ale marelui creator. Familia sa şi-a adunat puterile, înfruntând urgiile vremii, şi a reuşit să salveze, element cu element, pas cu pas, şi lucrurile care ştiu să vorbească, şi duhul adunat în fibra lor. Doamna Rodica Filip von Becker, nepoata de fiică a lui Emil Wilhelm Becker, m-a întâmpinat şi m-a ascultat cu un surâs inspirat, luminos, în odaia străjuită de dantelăria înflorată a unor coloane de piatră şi a unui şemineu ce aminteşte de interioarele palatelor regale.

- Am putea începe în multe feluri, doamnă Becker, evocarea artistului care a dăruit Bucureştilor statuia Avântul ţării şi i-a împodobit cu ornamente unice, încărcate de simboluri, clădirile cele mai elegante ale primei jumătăţi de secol XX, dar dumneavoastră şi numai dumneavoastră puteţi, dintr-o perspectivă unică, povesti cum a fost, e perspectiva nepoatei, a fetiţei care a trăit în aceeaşi casă cu bunicul ei, care a avut îngăduinţa să îi intre în birou şi în atelier, să îl vadă lucrând, să-l audă povestind, să înveţe de la el cum e viaţa pe pământ.
- Deşi sunt peste şaizeci şi cinci de ani de când bunicul meu, sculptorul Emil Wilhelm Becker, a părăsit această lume, eu îl simt prezent prin spiritul său şi sper să mă ajute în această încercare de reconstituire a vieţii sale. Pentru mine, el a fost un monument. Toată copilăria şi adolescenţa mi-au fost marcate de personalitatea lui. Mă impresiona voinţa lui puternică şi ambiţia pentru realizarea lucrului propus. De mică am vrut să fiu ca el, l-am venerat şi am priceput, cât am putut eu la vârsta aceea, capacitatea lui de creaţie, care m-a impresionat extraordinar. Şi eram copil destul de mititel şi-i spuneam: Otata, tu eşti un geniu! Eram pătrunsă de ce-i spuneam şi convinsă că aşa este. Pentru mine, era măreţ nu în primul rând în ceea ce priveşte relaţiile de familie. Poate că, în general, bunicii sunt descrişi diferit, mai bunuţi, mai drăguţi, că merg cu copiii în parc să-i plimbe, că le iau prăjituri, însă bunicul meu nu a fost în acest fel. Mă ducea la concertele de orgă de la Biserica Evanghelică, ţinea să-mi completeze educaţia muzicală primită acasă, cu lecţii de pian. Se pare că eram dotată cu talent, Otata şi-ar fi dorit să devin pianistă. Dar n-a fost să fie, au venit peste noi ani grei, anii de după 1944, şi am fost nevoită să renunţ. Frigul polar din casă, mâinile mele îngheţate, frica de viitor, sărăcia care ne-a lovit mi-au întrerupt studiile.

- Aţi trăit lângă bunicul dumneavoastră şi vremuri bune şi vremuri cumplite.
- Da, vremuri grele, ameninţătoare, distructive, şi le va veni rândul să le evoc. Acum, înainte de orice, aş vrea să îl amintesc pe bunic, aşa cum îl vedeam cu ochii unui copil fericit, iubit de toată familia. A fost, în primul rând, un om destul de sever, disciplinat, organizat, ţinea foarte mult la punctualitate, la corectitudine. Şi trăsăturile astea a încercat să mi le insufle mie, dar şi bunicii, soţia lui, Omama. Îmi aduc aminte că odată, când eram la Buşteni, am făcut nu mai ştiu ce poznă, probabil am întârziat la masă, şi Otata m-a pedepsit închizându-mă în camera mea. Eu, însă, am fugit pe fereastră, iar Otata s-a supărat foarte tare şi a vrut să mă trimită, ca pedeapsă, înapoi la Bucureşti. Împreună cu Omama. Părea neînduplecat! Am vărsat multe lacrimi până am fost iertată. Vedeam cât de mult ţine la ordine şi disciplină Otata, mai ales când eram împreună în vacanţă, la Buşteni, unde stăteam mai mult timp împreună, dar şi la Bucureşti, unde locuiam în aceeaşi casă din strada Bateriilor 50. Numai că la Bucureşti el muncea tot timpul şi-l vedeam mai puţin.

- Îl vedeaţi, însă, de foarte aproape.
- Da, aşa. Deşi era mereu foarte ocupat cu treburile lui, îmi acorda toată atenţia, când i-o ceream. Eu, de exemplu, îl ştiam întotdeauna la birou, aşezat în faţa unui teanc de albume, de reviste, de gravuri sau de planşe, şi imaginea asta mi-a rămas în minte până azi. Avea aprinsă lampa de birou şi se uita cu lupa la monede şi medalii vechi, le întorcea pe toate părţile, le privea atât de concentrat, că nu vedea nimic în jur. Ce faci tu, Otata? îl întrebam eu. Şi el răspundea scurt: Studiez! Toată viaţa lui a studiat. Am şi aici, la Bucureşti, am şi în biblioteca de la Buşteni albumele lui cu marii pictori. De fapt, cărţile mele cu poveşti acestea au fost, albumele cu lucrările marilor pictori şi sculptori. Velázquez, Rembrandt, Michelangelo.

- Vă explica, vă povestea despre ei?
- Mă ţinea pe genunchi, să mă uit în albume, le răsfoiam împreună, îmi mai şi povestea! Ştiţi cum îmi spunea el mie? Puricelul meu! Parcă-i aud glasul: puricel! Uneori jucam tabinet sau şah şi povestea. Pe urmă îmi dădea hârtie şi creion să desenez, iar el citea mai departe. Îmi dădea nişte foi mari de bloc, era o hârtie Ursus, făcută la fabrica de la Buşteni. Eu începeam să desenez mirese şi miresoi, aşa le spuneam, şi Otata îşi vedea liniştit de ale lui. Îmi plăcea foarte mult că îmi povestea şi despre voiajele pe care le făcea în străinătate, pentru că el a colindat aproape întreaga Europă. Cu Omama, e adevărat. Dar mergea şi singur foarte mult. Pentru că a lucrat la Mausoleul de la Liège, ştiţi, în Belgia. A câştigat premiul care l-a desemnat ca realizator al sarcofagului Eroului Necunoscut Român, şi astfel a putut să-şi lege numele de această operă în veci nemuritoare, cum se afirma în gazeta Viitorul din 17 iulie 1936. Această împrejurare i-a prilejuit o serie întreagă de călătorii. Acolo mergea singur. Sarcofagul era sculptat într-un bloc de marmură albă de Transilvania, în stil romano-bizantin, şi cântărea 6.000 de kilograme. Pe ecuson sunt trecuţi anii războiului: 1916-1919. Pentru că România a intrat în război la 16 august 1916 şi a luptat până în toamna lui 1919, contra trupelor ungare ale lui Béla Kun, până când capitala, Budapesta, a fost cucerită, Béla Kun a demisionat şi regimul comunist care se instalase a fost desfiinţat. Abia atunci, la 14 noiembrie 1919, ostaşii români au putut porni spre casă.

- Sarcofagul pentru Memorialul Eroilor Primului Război Mondial fusese lucrat acasă, la Bucureşti?
- Aşa, acasă! Când a fost dus acolo sarcofagul sculptat de el, cu trenul, bineînţeles, Otata şi-a luat un şezlong, s-a suit în vagonul de marfă, lângă lucrarea lui, şi nu s-a clintit de acolo tot drumul, timp de şapte zile, ca s-o păzească, să supravegheze manevrele hamalilor şi, mai ales, s-o aşeze cu propriile mâini la locul definitiv. Sarcina lui fiind îndeplinită, artistul s-a întors acasă fără să mai aştepte onorurile inaugurării, care au avut loc mai târziu. Am aici fotografia lucrării, Otata o ţinea pe peretele din birou şi, aici, am pus-o şi noi la fel, e o fotografie făcută în momentul când sarcofagul a ajuns acolo şi a fost instalat pe locul pregătit pentru el. Vedeţi, deasupra lui este desfăşurat steagul României, cu Stema Regală, şi mai este şi o candelă. În perete, în dreptul sarcofagului, este o nişă, închisă cu o uşiţă metalică, ce lasă să se vadă trei imagini-simbol, Stema Regală şi, cred, două icoane. Fiecare ţară aliată, Franţa, România, Spania, Grecia, Marea Britanie, Italia, Polonia şi Rusia, îşi avea monumentul ostaşilor ei, cripta ei. Unele părţi din marele monument au fost plasate şi afară, sub cerul liber, unde erau biserica şi un turn de 75 de metri, monument laic, având la picioare clădirea cu criptele.

- Capela nu era încă terminată în momentul acela, pe cât se vede în fotografie.
- Aşa e! Fotografia este făcută spre sfârşitul lucrărilor. Vedeţi, la picioarele sarcofagului este aşezată Coroana Regală, iar în lungul sicriului, pe capac, o spadă aurită, cu mânerul în cruce şi cu iniţialele Regelui Ferdinand în centru. Modelul ei se află în casa noastră, în sufragerie, e fixată pe unul dintre lambriuri, lângă şemineu. Mi-a spus bunicul că înăuntrul sarcofagului e pământ adus din toate regiunile ţării noastre şi câte puţin pământ al unora dintre ţările aliate.

- Prin ce ani se ocupa Emil Becker de Memorialul European de la Liège?
- Nu ştiu exact, pe la sfârşitul anilor '30, din 1936 avem noi un extras din Gazette de Liège despre lucrarea bunicului, dar am auzit că, de fapt, lucrările nu s-au terminat niciodată de-a binelea, conform proiectului iniţial.

- Oficial este denumit Memorialul Interaliat de la Cointe.
- Exact. Un an mai târziu, în 1937, când Otata lucra la cele două medalii legate de inaugurarea Memorialului, comandate lui, Regele Leopold al III-lea l-a primit pe sculptor, care i-a prezentat machetele având pe revers chipurile Regelui Carol I şi al Regelui Leopold. Când vom trece în revistă machetele şi fotografiile de lucrări o să revenim asupra lor. Îmi plăceau nespus amintirile lui de la Liège, le ascultam cu ochii închişi ori de câte ori îmi povestea, la cererea mea, despre Prinţesa de Merode, pe care o întâlnise cu ocazia lucrărilor de la Monumentul Interaliat, ea făcând parte din Comitetul de Iniţiativă, ca Preşedintă. Otata se bucurase de preţuirea ei, prinţesa fiind cucerită de erudiţia şi de talentul lui artistic. De aceea îl invitase la recepţiile oferite la reşedinţa ei şi cum eu, ca toate fetiţele din vremea mea, adoram poveştile cu prinţi şi prinţese, nu mă mai săturam ascultându-l vorbind despre o prinţesă adevărată şi parcă îl vedeam pe bunicul meu în ţinută de ceremonie, întâlnind lumea elegantă a acelor reuniuni. Otata îmi aprinsese fantezia şi cu un cadou special, o hermină cu ochişori de sticlă pe care o purtam cu multă mândrie, aşa cum Omama şi mama îşi purtau vulpile. O mai am şi astăzi, s-a păstrat bine. Văzusem în poze herminele prinţeselor din poveşti, le spuneam tuturor: Uite ce mi-a adus Otata din Belgia!

- Un dar încântător pentru o fetiţă mică, îndrăgostită de prinţese!
- Toate darurile de la bunicul meu mă încântau, să ştiţi. Iar Prinţesa de Merode, vizitată de Otata la reşedinţa ei, era pentru mine personaj de vis. Am şi o adresă a prinţesei, de pe plicul venit din Bruxelles, 213, Avenue Louise. Din acestea toate au rămas doar cuvintele ei de preţuire scrise pe spatele fotografiei lucrării lui Emil Becker, Sarcofagul Românilor de la Liège, şi semnate Princesse de Merode. Această mărturie o păstrez cu pioşenie şi cu părerea de rău că cerneala a fost decolorată de timpul trecut de atunci, peste 60 de ani. Cred că adresa din Avenue Louise nu este a reşedinţei Merode, ci a Comitetului pentru Mémorial Interallié, pentru că am găsit-o şi în dreptul numelui baronului Trostenberg, Secretar General al Comitetului, pe o notă unde se află şi numele arhitectului Joseph Smolderen, cu adresa lui din Bruxelles, 37, Rue Washington. Dar să mă întorc la relatările bunicului despre călătoriile lui prin lume. Îmi descria în amănunt hotelurile la care trăgea. Nu erau aşa cum sunt în ziua de astăzi, cu patru stele, cu cinci stele. Nu luxul conta în primul rând pentru bunicul. El alegea hoteluri cu tradiţie, unde poposiseră în timp mari personalităţi ale lumii. Numai acolo se ducea. Şi era un prilej să-mi povestească despre un scriitor sau un artist sau despre un om politic. Îmi descria diferite detalii de arhitectură, de ornamente, simplu, ca pentru mine. Îmi dădea amănunte pitoreşti. Îşi amintea, de exemplu, că la Londra, la intrarea unui hotel cu o veche tradiţie, oaspeţii erau întâmpinaţi de un portar-halebardier în costum de epocă. Pentru mine, detaliile acestea erau încântătoare, îmi plăcea grozav să-l ascult, eram extaziată. Îmi plăcea şi când îmi descria bagajele lor, numeroase geamantane, cufere, cutii pentru pălării, precum şi nelipsita pungă cu cocoşei de aur, pentru cheltuielile de drum. Acestea erau temele poveştilor lui pe când mai eram încă un copil mic. Până pe la începutul anilor '40. Mai târziu, în adolescenţă, a început să-mi vorbească mai mult despre familie, despre numeroşii Beckeri pictori, gravori şi chiar sculptori, despre cei pasionaţi de istoria artei sau de istoria religiei, autori ai unor studii importante, despre pasiunile lor de colecţionari, de numismaţi. Însă timpurile se schimbaseră. Bunicul povestea cu grijă, cu reţinere, dar convins că trebuie să îmi cunosc înaintaşii.

- Eraţi singurul copil din familie?
- Eram prima nepoată. Dintre fraţii mamei, numai Willy a avut copii, mai târziu, doi băieţi. Emil, nu. Otata, v-am spus, era foarte ocupat, dar când avea o clipă liberă, seara, fiind acolo, sub ochii mei, îl căutam şi mai urma o poveste...

- Aşa se desfăşurau serile în strada Bateriilor. Am mai scris, doamnă Becker, despre acest cartier dispărut, despre o casă aflată pe strada Bateriilor 28, la colţul cu Intrarea Iuliu Roşca, despre o alta, de la numărul 26... Case ale familiei scriitorului Petre Dulfu. Nora sa, doamna Eftimia Dulfu, mi-a evocat casele şi cartierul. Mă bucur să revin pe această stradă cu desăvârşire ştearsă de pe faţa pământului, pentru a evoca o mare personalitate a artei româneşti, pe sculptorul Emil Wilhelm Becker, pentru a pomeni şi strada, ca pe cineva foarte drag şi pierdut...
- Pe strada Bateriilor 28, da, puţin mai sus, mai spre începutul străzii. Nu am cunoscut familia Dulfu direct, dar, bineînţeles, auzisem de ei. În strada Bateriilor, acolo m-am născut, în casa din strada Bateriilor 50. Şi mama mea, Elsa Otilia, se născuse acolo, şi fiul meu, Şerban, la fel. Vă pot spune că de copil eram foarte mândră de casa mea şi conştientă de originalitatea şi de frumuseţea ei. Cu tot ce s-a mai construit de-a lungul anilor, cu adăugirile făcute de Otata, ajunsese să aibă vreo douăzeci de camere. Fiecare cu rostul şi personalitatea ei. La început, Otata, Omama şi părinţii mei au locuit în aceeaşi casă, cea cu foişorul dinspre stradă, de Otata făcut, apoi, prin 1940, Otata şi-a amenajat în spate, în fundul curţii, un apartament pentru el şi Omama, dar sigur folosea în continuare biroul lui obişnuit, din care intra în ateliere, şi toate camerele de jos. Holul, saloanele, sufrageria, sera erau locurile unde se întâlnea toată familia. Nu exagerez dacă vă spun că avea ceva de castel medieval casa noastră. Sufrageria era mobilată în stil muntenesc. Fumoarul, în stil moldovenesc. Aveam două nişe cu arme vechi, iatagane, pistoale cu cremene, teci de pumnale. Piese din costumele naţionale, etalate pe câte un perete, printre covoare româneşti, lucrate de mână, la război, cu motive tradiţionale, puse prin toată casa, pe divane, pe pereţi şi pe podele. Scaune cioplite cu motive populare şi jilţuri la fel. Arcade susţinute de coloane sculptate, între camere, tavanele, fiecare cu meşteşugul lui, unele cu grinzi cioplite, altele, cum era cel din biroul bunicului, cu arcade în ogivă... Fiecare tavan arăta altfel, unele, sus, la etaj, albe şi netede, altele, cele de jos, adevărate dantelării de stucatură. În hol erau nişte modele superbe. Nu a putut fi demontat tavanul acela, s-a sfărâmat. La fel, tavanul din salon, o dantelă de stucatură, o splendoare, nu s-a putut desface nimic... S-a sfărâmat cu totul. Tavanul sufrageriei, cu bârne din stucatură, a fost salvat, cumva l-am desfăcut piesă cu piesă şi se află în garaj, aşezat cu grijă.

- Bârnele nu erau din stejar?
- Din ghips. Dar imitau stejarul, erau vopsite în culoarea lemnului de stejar. Şi lămpile erau o risipă de fantezie. Din cristal, din metal, din stucatură, Art Nouveau, Art Déco, clasice, după anii în care fuseseră confecţionate. Holul era luminat de un frumos candelabru bisericesc vechi, din alamă, cu şase braţe cu lumânări. Când era nevoie se aprindeau şi aplicele cu două braţe de la baza arcadei. Salonul cel mare era luminat de un candelabru delicat din cristal de Murano, prins în tavan în mijlocul rozetei, după moda vremii. Salonaşul beneficia de lumina unui alt candelabru vechi, bisericesc, mai mic, cu numai patru braţe, care aurea măsuţa rotundă cu furnir de trandafir, reflectându-se în oglinda de deasupra şemineului. Întreaga ambianţă era de factură clasică. Îmi plăcea că acolo ascultam noi muzică, fie imprimată pe discuri, fie interpretată la pian de muzicantele familiei. În 1906 casa avea instalaţie cu gaz aerian, lămpile erau prevăzute cu tuburi prin care erau alimentate. Erau aprinse seara cu chibriturile. Deasupra şemineului, Otata pusese Stema Ţării, ca pe un blazon al casei. La Buşteni mai păstrez o lampă de tavan din casa bunicilor, mică, decorată cu tuburi din sticlă, care fusese cu gaz aerian. Fiul meu i-a pus un bec, a adaptat-o, mă bucur mult seara când o văd aprinsă, chiar dacă cele mai multe tubuleţe s-au spart în cursul sutei lor de ani, şi mă gândesc cum arăta pe vremea lor... Când m-am născut eu toate lămpile erau electrice, dar mi se tot povestea. În copilărie mă impresiona mereu, deşi o priveam zi de zi, lampa din seră, un vultur mare cu aripile desfăcute în zbor. Ducea în cioc două ramuri şi acolo erau montate becurile. În casa aceea şi-a gândit şi şi-a făurit întreaga operă Otata, acolo şi-a avut faimosul lui atelier, mai exact atelierele, pentru că în timp au fost mai multe în curtea noastră. Eu am apucat, de fapt, unul singur dintre cele trei-patru pe care le-a avut, unele aflate chiar lângă biroul lui. Se intra, direct din biroul lui, în primul atelier, o încăpere foarte mare, urmată de alte trei, concepute de el, pentru că Otata avea şi studii de arhitectură.

- Era de iznoavă casa, cum se spune? Pe un teren neconstruit până atunci? Când îl cumpărase, de la cine?
- A fost aşa: în 1906, când Otata s-a căsătorit cu Omama, cu Maria Faust, ea a venit cu o casă de zestre şi cu teren, aici, pe Bateriilor, stradă care se întindea între Sfinţii Apostoli şi Cazărmii. La poalele dealului Arsenalului, îl vedeam bine din curtea noastră. Pe aceeaşi stradă locuia şi familia bunicii mele, familia sculptorului Faust.

- Familia Faust?
- Da, Omama este şi ea fiica unui sculptor. Sculptorul Josef Faust...

- Străbunicul dumneavoastră matern! Artist, aşadar, ca şi bunicul, ginerele lui.
- Am multe poveşti cu familia Faust. Se leagă direct de începuturile casei noastre. Facem o paranteză?

- De ce nu un mic capitol al lor, doamnă Becker?

Familia Faust

- Veneau din Lemberg, Polonia, azi Lvov şi Ucraina, dar erau de origine austrieci şi catolici, Carol şi Matilda Faust, muzicieni, ei sunt părinţii lui Josef. Stră-străbunicii mei. Grosspapa Josef era născut la Lemberg şi era primul lor fiu. Mulţi ani mai târziu au mai avut un băiat, Karl, Carol, arhitect cu studii în Germania, născut, căsătorit şi mort la Bucureşti. Karl Karl Faust, cum arată actul lui de naştere: născut la 19 aprilie 1877, în suburbia Sfântul Ştefan. Fiul lui Carol Faust, muzicant, de 39 de ani şi al Matildei, născută Saltzman, 31 de ani. Date puţine, dar cuprinzătoare. Ce mai ştiu despre acest frate al străbunicului meu matern: locuia pe Bulevardul Aviatorilor, fost Jianu, am fost cu părinţii la el acasă şi-mi amintesc că avea o casă mare, frumoasă, cu o instalaţie de termoficare foarte modernă pentru timpurile acelea, îşi regla el, cum voia, temperatura din locuinţă.

- L-am găsit pe Karl Faust în cartea de telefon din 1938: Carol Faust, Şos. Jianu 68, sectorul 2. Telefon 2 - 9504. Totul se păstrează undeva...
- Unchiul mare Carol a găzduit atunci un eveniment de familie, nunta uneia dintre nepoate, şi de aceea ne-am adunat cu toţii acolo. Eu eram prin clasa întâi, cam aşa... Karl Faust era cunoscut şi apreciat în România perioadei interbelice, a lucrat printre alţii, ca arhitect, la renovări, la Palatul Regal de pe Calea Victoriei.

- Aşadar amândoi fraţii Faust au construit pe malurile Dâmboviţei.
- Exact. Bunica mea, Maria Filomena, fiica lui Josef şi a Amaliei Faust, s-a născut la Bucureşti, la 4 iulie 1887, la ora 5 dimineaţa, în casa părinţilor săi, din strada Cerbului 8, din suburbia Mihai Vodă, fiica lui Josef Faust, teracotist, 26 ani, şi a Amaliei, 17 ani.

- Ce tânără era Amalia! Bunica dumneavoastră, Maria Filomela, s-a născut în acelaşi cartier în care se afla strada Bateriilor. Înseamnă că şi-a trăit întreaga viaţă în acelaşi cartier. Am citit undeva că iniţial strada Bateriilor fusese parte din strada Cazărmii, apoi a devenit de sine stătătoare. Toate au dispărut.
- Da, şi nimic nu mă poate consola pentru ce s-a pierdut acolo! Amalia, mama fetelor Faust, străbunica mea, născută Dobesch, venise pe lume tot la Bucureşti, dar părinţii ei, bunicii lui Omama, erau şi ei catolici născuţi la Viena, Josef şi Elisabeth Dobesch, născută Hamaro. Am dat prin arhive de actul de naştere al uneia dintre surorile Amaliei, Josepha Otilie, născută în 1877, septembrie 20, la casa părinţilor din suburbia Gorgani, strada Grădina cu Cai, nr. 20.

- Strada Grădina cu Cai purta acest nume şi în 1877?
- De aceea v-am amintit de această soră, despre care nu mai ştiu altceva, dar, legat de ea, am aflat adresa familiei Dobesch. De altfel, străbunica Amalia mai avea încă trei surori, tanti Lizi, căsătorită Hartel, tanti Finy, căsătorită Silvestri, cu fratele tatălui lui Constantin Silvestri, dirijorul, şi tanti Liny, pe care mi-o amintesc văduvă cu mulţi copii, venind joia la masă la Omama, nepoata ei de soră.

- Câte nume, câte legături de rudenie nebănuite!
- Soţii Josef şi Amalia Faust au avut patru copii, trei fete şi un băiat, i-au educat atent, i-au înzestrat frumos. Cele trei fete Faust, Maria, prima născută, Omama a mea, Wilhelmina, cea de a doua, şi Eugenia, mezina, au făcut pensionul, cântau la pian, vorbeau curent limbi străine, dar fuseseră pregătite sistematic şi pentru a şti să conducă o casă, vedeau cu rândul, câte o săptămână, de câte un sector din gospodăria părintească, una se ocupa de curăţenie, alta era de serviciu la bucătărie, a treia avea în grijă alte treburi prin casă. Prin rotaţie, se confruntau direct cu toate problemele unei gospodării, erau crescute foarte riguros şi toate trei au fost gospodine desăvârşite şi cu ştiinţa comportamentului în societate.

- Unchiul, arhitectul Carol Faust, era numai cu zece ani mai mare decât nepoata lui de frate, Maria.
- Exact! Dar erau legaţi între ei fraţii, în ciuda diferenţei mari de vârstă. Otata a lucrat la început cu socru-său, Josef Faust. Cu viitorul lui socru, pentru că probabil aşa a cunoscut- o pe Omama, pe Maria Faust, lucrând în atelierul tatălui ei, Atelierul Faust, de sculptură în ipsos şi ciment, situat pe strada Bateriilor, numărul 17. În alte locuri, am găsit numărul 25. Atelierul era la locuinţa proprie, cum a fost şi cu Emil Wilhelm Becker, după cum se obişnuia pe atunci, iar Josef Faust a fost şi el un sculptor decorator de succes. Mi s-a povestit...

- Cine, Otata sau Omama vă povestea despre Josef Faust?
- Amândoi. Bunica, despre familie, iar Otata, despre atelier, despre lucrările de decoraţiuni ale lui Josef Faust, de exemplu, la Palatul Prefecturii din Constanţa. Ei doi au făcut împreună ornamente pentru pavilionul românesc de la Expoziţia Universală Paris 1900 şi au lucrat şi la pavilioanele Expoziţiei Naţionale de la Bucureşti, din 1906, organizată pentru aniversarea celor 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I, când s-a amenajat Parcul Carol. Păstrăm fotografiile lor de atunci, în albumul cu lucrările lui Emil Wilhelm von Becker. Dantelării de piatră! Câteva dintre aceste imagini îi reprezintă pe amândoi, în atelier. Otata, în halatul lui alb, cu spatele la obiectiv, este pe schele, lucrând la un basorelief superb, o compoziţie dinamică, foarte complicată, cu zei în zbor şi cai în galop, iar Grosspapa, în costum de stradă, cu pălărie, îşi contemplă colaboratorul din prag. În ultimul plan, se poate vedea, aşezată pe un raft, macheta lucrării ce prinde viaţă sub mâinile lui Emil Becker.

- Socrul şi ginerele se cunoscuseră bine unul pe altul, muncind împreună, iar participarea la amenajarea expoziţiei din 1906 era o consacrare.
- A contat mult felul în care s-au cunoscut! Muncind împreună! Omama a primit ca dotă casa, cu terenul ei. Nu avea numărul 50 pe atunci... Dacă mai exista actul de dotă, aş fi putut să vă spun imediat ce număr avea în 1906. O să îl găsim prin alte însemnări. În ceea ce mă priveşte, eu am păstrat întotdeauna cu grijă actele... Dar viaţa îţi pune atâtea oprelişti...

- Am văzut de cum am intrat teancul de dosare cu acte şi fotografii, foarte impozant, aşteptând pe masă.
- Şi nu sunt decât o parte, foarte multe documente s-au pierdut sau au fost distruse...

- Am venit pregătită cu fişele statuii Avântul Ţării, prezentată în cartea despre statuile şi fântânile Bucureştilor. Datele scoase din lista cu Abonaţii la Reţeaua Telefonică pe 1915 răspund la întrebare: Becker, Emil Wilhelm, Atelier de sculptură decorativă, Str. Bateriilor 56, telefon 23/74.
- Da, acesta era numărul casei la început, 56! Mi-am însemnat nişte detalii care figurau pe acel act de zestre pierdut, reconstituindu-l, parţial, după alte acte, peste care am dat răscolind arhivele. Omama primeşte dotă acest imobil, cumpărat de tatăl ei odată cu terenul, încă din 1887, anul în care s-a născut ea. Cetăţeanul de la care a cumpărat Grosspapa Faust casa şi terenul le cumpărase la rândul lui, cu ani înainte, de la Biserica Albă Postăvari, fuseseră proprietatea bisericii şi actele acelea erau scrise cu litere chirilice. Grosspapa le-a cumpărat cu scopul de a i le da de zestre primei născute. Totul, teren şi imobil, la preţul de 20.000 de lei. La care se adăuga trusoul, compus din îmbrăcăminte şi lingerie, plus mobilierul, 3.000 de lei. Mi s-a părut ceva deosebit faptul că, în acest act, mirele şi mireasa îşi declarau în scris mulţumirea faţă de părinţi pentru dotă. Otata nu primise avere de la tatăl său, August Becker, având înaintea lui o soră, Amalia Augusta, care se căsătorise, dar socrul, Josef Faust, cunoscând valoarea talentului şi ambiţia în ceea ce face a viitorului ginere, a apreciat că fata lui va avea alături de acesta o viaţă fericită.

- Şi nu s-a înşelat!
- A avut o mare încredere în el şi, mai mult, Josef Faust l-a trimis să studieze la facultate, la München.

- V-au povestit vreodată bunicii cum s-au întâlnit ei, cum s-au cunoscut?
- Probabil s-au cunoscut în casa părintească a bunicii, unde Otata lucra alături de tatăl ei, dar se vedeau în cercurile germane, unde se organizau felurite activităţi, lecţii de gimnastică, de dans, de cor, la Liedertafel, unde au mers cu toţi tinerii din familie până târziu. Acolo s-au apropiat. Nu mi-au povestit, dar presupun. Omama avea un caiet frumos de amintiri, cu coperţi groase, de culoarea fildeşului, desenat cu muguri de mesteacăn, pe care scria, cu litere ca de dantelă, Poesie. Şi cu nişte frumoase flori albastre, stilizate. Un caiet de la 1900! Aşa sunt datate rândurile scrise de prietenele ei, Elise Schara, Rosa Feldstein, Eugenie Bondy, Anna Vanina, Aurora, în franţuzeşte, în româneşte, în germană, la 1900, la 1902, la 1904.

- Numai domnişoare de la 1900?
- Apare şi un tânăr, Metzner Willy, despre el mi-a spus Omama odată că era unul dintre pretendenţii refuzaţi. Şi, fireşte, Otata. Vă daţi seama că dintre toate catrenele şi desenele, cel mai interesant mi s-a părut şi este, cu adevărat, mesajul lui Otata, care i-a desenat domnişoarei Maria Faust un personaj de basm romantic german, un pitic miner, ieşit pe jumătate dintr-o grotă, cu felinăraş şi un fel de daltă în mâini, uneltele muncii lui, zâmbind fericit, şi i-a caligrafiat spre prietenească amintire o strofă dintr-o poezie: O ringe nicht nach eitlen Kränzen/ Zu oft sind sie des Zufalls Spiel;/ Nein, still zu schaffen nicht zu glänzen/ Sei Seines Lebens schönstes Ziel./ Zur freund, Erinnerungen E.W. Becker. E un citat din poetul german din secolul XVIII, Friedrich Wilhelm Gotter.

- Era poate şi filosofia de viaţă a sculptorului Becker. Nu te lupta pentru coroane vanitoase,/ Sunt prea adesea jocuri de noroc,/ Nu, ţelul nobil al trudei tale/ Să fie liniştea, nu strălucirea. Iată cele patru versuri, într-o traducere sumară. Mulţumirea sufletească era ţelul vieţii tânărului artist.
- Vedeţi, doamnă Dimitriu? Nu dulcegăriile obişnuite în asemenea caiete de amintiri a scris el acolo, ci principii de viaţă, gânduri profunde, de prieten sincer. Bunicul preţuia liniştea sufletească, dar prin munca lui a şi strălucit!

- Citea poezie?
- Citea, citea, am şi acum în biblioteca de la Buşteni cărţile autorilor lui preferaţi, Lessing, Goethe şi Schiller! Cununia bunicilor a fost oficiată la Biserica Evanghelică din Bucureşti. Mirii şi nuntaşii au sosit în cupeuri trase de cai albi, domnii în fracuri şi cu jobene, doamnele în complicate rochii lungi, cu multe podoabe şi pălării cu pene. Tot ce era mai elegant în anul căsătoriei lor, 1906. Am găsit datele din actul de căsătorie de la biserică, era la 25 iunie/8 iulie, preotul se numea E. Heitz. Naşi de cununie: Rudolf Pauly cu Alexandrine (n. Obrescovisch) şi Michael Hartel cu Elisabeta (n. Dobesch), mătuşa dinspre mamă a miresei. Despre Alexandrine Pauly vreau să vă povestesc ceva: eu am apucat-o pe naşa bunicilor. Era o femeie frumoasă, cochetă, mereu perfect coafată, mereu elegantă, purtând tot timpul bijuterii scumpe. Când naşul Rudolf Pauly, om cunoscut ca foarte bogat, a murit, doamna Pauly s-a trezit cu portăreii în casă. A luat de îndată toate bijuteriile şi le-a ascuns în sicriul bărbatului ei!

Oameni şi întâmplări din...

Vânători-culegători

 

Maria Manolescu
Vânători-culegători
Editura Polirom, 2019



*****
Intro

Maria Manolescu (n. 1980) a publicat romanele Halterofilul din Vitan (Polirom, 2006) şi Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift (Cartea Românească, 2010). A absolvit masteratul de scriere dramatică la UNATC, a câştigat a treia ediţie a Concursului de Dramaturgie dramAcum şi a participat la Rezidenţa de Dramaturgie de la Royal Court Theatre. Cele mai cunoscute piese ale sale sunt With a Little Help from My Friends, Sado-Maso Blues Bar şi Ca pe tine însuţi. În 2017 i s-a montat la Fabrica de Pensule Cluj piesa Sclavi, despre sclavia modernă (regia Theodor-Cristian Popescu), iar în 2018 a participat la programul Drama 5 al Reactor de Creaţie şi Experiment Cluj, scriind Micul nostru centenar (regizată de Dragoş Muşoiu), o piesă despre cum aniversarea de 100 de ani a unei străbunici din România e umbrită de disputele pe teme politice din sânul familiei. În prezent, Maria locuieşte în Bucureşti împreună cu soţul ei şi fiul lor de 5 ani.

La Editura LiterNet Mariei Manolescu i-au apărut piesele Ca pe tine însuţi (care se poate descărca gratuit aici) şi Micul nostru centenar (într-un volum colectiv care se poate descărca aici).

*

"Petra vrea să fie scriitoare, Petrei i-e frică să fie mamă. Pentru o protagonistă feminină în literatura română, Petra e deosebit de antipatică. O închipuită. Dar literatura română a zilelor noastre are tot mai multe scriitoare gata să dărâme, cu scrisul lor, mitul maternităţii ca binecuvântare, ceas magic şi predestinare. Niciuna dintre mamele cărţii de faţă (tinere sau bătrâne) nu e, filtrată prin ochii «răi» ai Petrei, o sfântă, fiindcă lumea (a noastră) pe care o descrie Maria Manolescu e o lume a bărbaţilor, doriţi, răsfăţaţi, idealizaţi în varianta lor eroică şi inaccesibilă de cuceritori. Pentru că ne plac vânătorii, nu culegătorii, luptele scurte, nu cultivatul cu răbdare. Din fericire, Maria Manolescu are simţul umorului şi al grotescului, iar Petra supravieţuieşte scriitoriceşte propriilor închipuiri.

Petra, această voce care se povesteşte la persoana a III-a în romanul Mariei Manolescu, scrie piese de teatru, cu titluri care se tot schimbă, şi e fascinată de teatru, pe cale de moştenire de familie şi din dor de tatăl-actor dispărut. În textele inserate în roman e vorba şi despre teatrul politic care-salvează-lumea (not) şi mai ales despre specialitatea semideclarată a romancierei, relaţiile de iubire şi de cuplu (acum, şi la maturitate). Dacă n-o cunoaşteţi pe Maria Manolescu dramaturga, Vânători-culegători e introducerea ideală, într-o confruntare prietenească la grătar stă o viaţă-ntreagă de visuri ratate." (Iulia Popovici)

Fragment

Sosiseră de o oră la mare şi era deja a patra oară când trebuia să meargă la baie. Îi respinse apelul trogloditei de maică-sa, îi oferi zâmbetul ei de victimă Ilenei, care fuma mulţumită după ce-i expusese o teorie metafizică despre infecţia urinară, şi porni desculţă spre şirul toaletelor, încercând să-şi potrivească paşii pe vocea lui Janis Joplin. Summertime, time, time. De obicei îi plăcea să facă drumul de la terasă la toalete în Micul Golf - era un prilej să verifice cine-a mai venit şi cine se uită la ea, să scaneze haine şi forme, să judece relaţii, să le zâmbească fals copiilor şi sincer căţeilor, să se încarce de râsetele, muzica, clinchetele tacâmurilor şi bucuria oamenilor de aici. Your daddy's rich/ And your ma is so good-looking, baby. Fumul de ţigară care se ridica de la aproape toate mesele - nu mai erau multe alte locuri unde să se întâmple asta - crea efectul perfect pentru trecerea ei. Aici avea un mers liber, în ritmul căruia îşi simţea tot corpul, cum rareori i se întâmpla acasă. Întâlnea briza cu fiecare parte din ea, îşi simţea părul plesnindu-i obrajii, iar asta n-o enerva, cum o făcea de obicei orice urmă de voinţă liberă, de atitudine din partea părului ei. Dimpotrivă, aici moştenirea ei de la bunica - firul lung, drept, subţire şi moale, negru bătând înspre albastru - o făcea să se simtă cum se simţise probabil Marilyn Monroe cu fusta ridicată de curentul de aer. Sub-fusta-lui-Marilyn era sub-părul-ei, creierul era cel mai erotic organ al ei, aşa-i spusese odată Vlad şi ea se bucurase atunci. Părea cel mai mare compliment posibil. Acum nu mai era atât de sigură.

Ajunsese deja la jumătatea drumului, în dreptul unei mese unde beau bere şi râdeau gros trei liceeni cu tricouri cu Nirvana, Metallica şi o formaţie românească pe care n-o ştia, ceva cu lupul dacic înghiţindu-şi coada în chip de Uroboros, şi le adresă un zâmbet generos, cu tot cu ochi, cu tot gândul, un zâmbet prin care voia să le spună că şi ea a fost aşa, că ea chiar a prins, pe când avea 10 ani, sinuciderea lui Cobain. Ba chiar a plănuit să se sinucidă împreună cu Sergiu cel musculos, cu Marius cel cu urechile rămase mici de la casca de scrimă şi cu Radu cel prea slab şi prea frumos, sperând că-l vor întâlni pe dragul de Kurt la unplugged-ul din Nirvana Mare, dar n-au reuşit să găsească suficiente pastile la părinţii lor şi-au scris un pact cum c-o s-o facă la 27 de ani, ca toţi ceilalţi din Clubul 27, şi se vor aştepta unii pe alţii în Nirvana Mare. Le plăcea mult sintagma asta pe atunci, ea o spusese prima şi o preluase toată gaşca din spatele blocului, cu toate că Petra era cea mai mică dintre ei. Prinsese şi pentru că era perioada de glorie a revistei România Mare, pe care mulţi dintre bunicii lor o citeau cu aviditate. Deşi nu acesta fusese primul ei succes de public. Pe la 7 ani începuse să inventeze poveşti de groază, cum era cea cu o vecină a mătuşii de la ţară căreia-i apăruse dracul pe înserate la fântână, de fapt capul dracului ieşise chiar din găleata cu apă şi femeia murise pe loc. Niciun copil n-o întrebase pe nepoata povestitoare de unde se ştia că era vorba de dracul, de vreme ce femeia era deja moartă când au găsit-o. Faptul că reuşise să fie mai şmecheră decât ei o făcuse să se simtă bine, să încerce cu mai mult curaj, să-şi adune forţele, dacă nu chiar s-o pregătească să devină un profesionist inteligent şi pervers al Epocii Fake News (cu vocea lui Vlad). Mai târziu, puştanii care aveau video player o chemau când împrumutau ceva nou ca să aibă cine să le povestească şi să le repovestească filmele după ce returnau casetele. Era memoria lor, povestitoarea, adevărata voce din spatele Sorei 13, toţi adulţii erau siguri c-o să ajungă o mare scriitoare, poate şi pentru că era orfană, poate că se gândeau la Virginia Woolf sau poate voiau s-o consoleze cumva, oricum. One of these mornings/ You're gonna rise, rise up singing. Dar uite că nu ajunsese mare scriitoare, era mare doar pentru cei trei liceeni cărora le zâmbise şi le adresase degeaba gândurile ei. Era bătrână, trăia în altă dimensiune, probabil că pentru ei ea începea deja să fie o troglodită, cum era maică-sa pentru ea, deşi poate că încă nu pe partea politică. Sau poate, cine ştie, poate puştii ăştia erau marxişti, din ce în ce mai mulţi începeau să fie, deşi apăreau şi mai mulţi ortodocşi habotnici. Nisipul de sub tălpi i se păru deodată foarte rece. De fapt era ud. Oare puştii vărsaseră berea sau făcuseră pipi pe ei? Sau - cu vocea lui Vlad - poate le cursese ciorbiţa din gură? Armate de marxişti prea tineri, cu coşuri, dar cu balele şi ciorbiţa curgându-le din gură ca unor bătrâni neputincioşi - ăsta era un viitor posibil. Poate cel mai bun. Un junghi o săgetă "acolo jos", cum ar fi zis mama ei sau bunica lui Vlad, şi-şi aduse aminte că nu putea intra desculţă la baie, pe gresia rece şi murdară, aşa că se întoarse să-şi ia sandalele.

Călcă pe muchia unui capac de sticlă de bere şi-şi aminti de miştourile colegilor de la agenţie că vine "în groapa de gunoi de la 2 Mai". Poate, le răspunsese ea cu cuvintele lui Vlad, dar pişatul nostru e dus de curenţi la voi în Vamă, şi nu invers. "Pişat" sunase rău în gura ei, colegii se uitaseră contrariaţi şi Petra ajunsese acasă furioasă pe Vlad, aşa cum i se întâmpla din ce în ce mai des în ultima vreme. Honey, n-n-nothing's going to harm ya.

În orice altă zi ar fi fost recunoscătoare pentru ocazia de a reface drumul masă-toaletă, de a verifica cine se bucură de întoarcerea ei neaşteptată, cine-i ţine privirea. Realiză acum, când tocmai pierdea sentimentul acesta, că terasa din Micul Golf fusese pentru ea un catwalk. Locul unde s-a simţit mai frumoasă şi mai feminină decât oriunde altundeva. Aici avea mereu înălţimea ideală, silueta ei se potrivea mereu perfect între şirurile de mese, iar oglinda de la chiuvetă îi dădea mereu cu câţiva ani mai puţin. Cea mai generoasă oglindă în care s-a privit vreodată. Era ceva în aerul locului. În energia lui, cum ar fi spus Ileana. Dar acum, pe neaşteptate, nu se mai simţea frumoasă nici măcar aici. Acum catwalk-ul era plin de mucuri de ţigară şi de capace de bere şi de nisip ud. Sigur, mucuri şi capace au fost mereu, dar parcă de la o vreme toate locurile erau mai murdare, oamenii mai duşmănoşi şi mai nervoşi, traficul mai agresiv. De când veniseră la putere tătucii aleşi de troglodita de maică-sa, de trogloditul de taică-su lui Vlad şi de troglodita de bunică-sa, până şi securistul pensionar din bloc devenise mai otrăvit, mai pe faţă, cu glumiţe de genul "mai bine aveţi grijă, nu-mi spuneţi unde mergeţi" şi aluzii că "iarba-i mai deasă aici, în centru, nu?", care, venite de la un bătrân cocârjat de aproape 90 de ani, păruseră stranii la început. Se gândise chiar că omul e senil, până când o vecină cu copil mic în marsupiu a oprit-o la semafor şi i-a spus în şoaptă, deşi nu mai era nimeni prin preajmă - toţi trecuseră pe roşu -, că moşul securist a simţit miros de iarbă de la apartamentul lor şi acum îi pândeşte să-i reclame la poliţie, i s-a lăudat ei în parc, unde vecina ieşea cu copilul şi el cu câinele. Omul era mare iubitor de animale.

Şi mai erau şi alte semne de agresivitate. Bunica lui Vlad, care nu mai făcuse politică de ani buni, începuse să fie mai vocală, la fel şi prietenele ei. Vocile pe care le auzea seara din televizoarele vecinilor erau isterice, otrăvite. Oraşul era mai murdar - văzuse cu ochii ei oameni în toată firea care-şi ştergeau cu mâna mucii lichizi şi apoi puneau mâna pe bară în tramvai. Lumea vorbea mai neîngrijit, se îmbrăca mai urât, culorile erau mai şterse, totul mirosea a frică şi-a nerăbdare, iar la agenţie oamenii serioşi şi responsabili păreau îngrijoraţi de tot felul de măsuri şi de legi pe care ea nu le înţelegea foarte bine. La fel şi la bere, se vorbea tot mai des despre politică şi legislaţie, despre proiecte de legi, despre impozite şi cifre care-o speriau de două ori: în primul rând pentru că era clar că se întâmplă lucruri rele şi în al doilea rând pentru că îi era clar că ea pierduse trenul acesta, era prea bătrână sau prea ignorantă ca să înţeleagă şi să se pregătească pentru ceea ce simţea, din neliniştea adulţilor din jurul ei, că va urma. Tot ce înţelegea, tot ce i-ar fi putut spune articulat şi treaz şi inteligent unui străin care-ar fi întrebat-o cum merg lucrurile în ţara ei era că în realitatea ei călduţă apăruseră nişte găuri mari, la fel ca acelea din şosele şi de pe trotuare. Găuri prin care se scurgeau bani şi şanse, sau găuri înfundate, devenite bălţi pline de gunoi şi apă maronie, cu rahat de câine dizolvat. România se-ntorsese în anii '90.

Până şi în Micul Golf începuseră să vină textiliştii, şi ei mai agresivi, mai vulgari, gata să ocupe golful cu copiii lor Disney răzgâiaţi şi gălăgioşi, gata să acopere plaja cu un covor de coji de seminţe îmbălsămate în saliva din care bolboroseau sunete disonante, ciuntite şi negândite. Vibe-ul locului se răcise. Simţea, ca atunci când s-a lăsat de mult frigul şi tu nu-ţi dai seama decât când ai răcit deja şi tremuri, că peste întreaga ţară se lăsase ceva ca o umbră rece şi întunecată.

I se părea că toţi se uită la craterele lăsate de acnee pe faţa ei, că cineva râde de mersul ei cocoşat, acelaşi mers de adolescentă prea înaltă, ruşinată de sânii abia mijiţi, care-o purta de douăzeci de ani în atâtea locuri neplăcute, în afară de 2 Mai. Catwalk - singura pisică văzută aici îi tăiase calea la venire cu un mers greoi. Era prea grasă, avea blana plină de nisip, privirea lipsită de viaţă şi strălucire, ca ochii peştilor pe care-şi dăduse mândria.

Fiecare pas venea cu un nou junghi şi se gândi că probabil cam aşa se simţise Mica Sirenă mergând pe plajă spre prinţ, deşi durerea din tălpi sigur era mai uşor de suportat decât cea din "inima feminităţii ei", cum spusese Ileana. Nu creierul, ci sub-fusta. "Acolo jos."

În plus, Mica Sirenă făcea un sacrificiu din dragoste. Durerea sirenei însemna ceva fertil, pământul din care iubirea îşi lua seva. Pe când în cazul Petrei durerea era pentru iubire mai degrabă mormânt decât brazdă. Se crispă - nu-şi dădea seama exact dacă de durere sau de gustul rânced al imaginii pe care şi-o notase în minte. Pământ brazdă/Pământ mormânt. Ce treabă mai avea ea, ce treabă mai avem noi toţi cu brazdele? Cine-i cultivase, cine-i însămânţase în minte aceste imagini? Şi de ce nu era niciodată sigură pe gândurile, pe imaginile, pe ideile ei? Şi ce-ar fi trebuit să facă ca să fie mai sigură?

Se apropie spunându-i Ilenei:
- Desculţă la toaletele publice - o idee bună este nu.

Replica era menită să invoce o jumătate de oră plină de veselie de pe drumul spre mare, când vorbiseră toţi patru ca Yoda, inspiraţi de figurinele Star Wars de la Mega Image. Dar acum nu era sigură că-i reuşise poanta. Vocea îi sunase dogit şi şovăielnic, o voce care se subţia spre final ca dacicul Uroboros de pe tricoul puştiului, o ciudată fiinţă de sunet şi sens înghiţindu-se pe sine de ruşine. Se urî pentru asta, apoi îşi duse dramatic mâna la burtă ca s-o convingă pe cealaltă că o durea. Voia să sugereze că s-a chinuit să glumească doar ca s-o menajeze pe Ileana de durerea ei. Dar amândouă ştiau că asistaseră la primul semn de slăbiciune. Semnul pe care-l aşteaptă oricare două femei atunci când se-ntâlnesc. Semnul decisiv.
- Tu eşti regina, spusese de fapt Petra.

Ileana se aplecă zâmbind, îi culese sandalele tocite de sub masă (se ataşa de lucruri, se agăţa de ele până le tocea) şi i le băgă cu gesturi delicate în picioare. O suverană care, atingând o singură dată, la momentul potrivit, picioarele servitoarei, devine temută şi respectată, intangibilă pentru tot restul domniei sale.

Cu energia scursă, ca şi cum cineva i-ar fi scos dopul, Petra se îndreptă din nou spre toalete, de data aceasta pe drumul mai scurt, dinspre mare, unde era expusă privitorilor de la un singur şir de mese. Numai că acum era o pradă uşoară pentru cei din golf, iar Vlad şi Mugur, care puneau corturile în soare pe plaja deja neîncăpătoare sâmbătă la prânz, îi făcură cu mâna şi Vlad îi strigă ceva. Probabil voiau bere, dar ea nu se simţea bine, nu era în stare să se întoarcă, să le zâmbească prietenilor de la bar, să ceară, să primească, să coboare panta, să se strecoare printre corturi, pe nisipul încins şi să schimbe cuvinte inutile cu băieţii. Iar vederea corturilor o înfurie, aşa că îşi continuă drumul fără să-i bage în seamă, ca şi cum ar fi fost doi dintre constructorii burtoşi care fluierau după ea pe stradă în drum spre job. Era o mică victorie, un prim pas în a spune "nu", una dintre principalele ei probleme, cum reieşise la unul din testele de la HR.

Intră în ultima cabină de toaletă, trase zăvorul, silabisi conştiincioasă pentru a patra oară anunţul cu virgulă între subiect şi predicat care-o invita să păstreze curăţenia, îşi ridică fusta, îşi dădu jos chiloţii, se flexă în poziţia umilitoare la care erau obligate femeile în toaletele străine, de Gânditor-încremenit-în-timpul-aşezării, şi aşteptă durerea.

Dacă bărbaţii ar fi fost obligaţi să îndure poziţia asta ca să evite atingerea unui colac murdar, probabil s-ar fi găsit de mult o soluţie. Un bărbat ar fi găsit-o - cu vocea lui Vlad. Dar era una din poverile femeilor şi va rămâne aşa până la sfârşitul veacurilor, la fel ca toate celelalte poveri ale femeilor. Discriminarea. Violenţa. Fertilitatea.

Gânditorul, celebru pentru un gând pe care nu-l aflase nimeni, stătea confortabil pe scăunel. În timp ce femeia lui - şi puţini ştiau că Gânditorul are o femeie, făcuse un sondaj ad-hoc la birou, pentru o campanie -, femeia lui şedea pe jos, răcind la ovare, încercând să fie decentă şi elegantă, cu un genunchi puţin ridicat, deşi era prea grasă ca să facă asta cu uşurinţă. Totuşi, privea liniştită în zare. Ea nu gândea, ea pur şi simplu aştepta. Aştepta ca el să termine de gândit? Nu. Petra începuse de ceva vreme să bănuiască ce aştepta femeia Gânditorului. Aştepta un alt bărbat.

Durerea începea să vină. Petra simţi câteva picături de foc smulgându-se din ea, dar nu curse nimic. Gemu involuntar şi încercă să-şi concentreze atenţia pe altceva. Nisipul de pe jos, îmbibat de apă şi de gâze moarte cu picioare lungi, ca nişte flori negre emaciate, se aşeza în forme pline de înţelesuri. Ca zaţul în care ghicea cu atâta pasiune maică-sa. De patru ori venise la baie în ultima oră, de fiecare dată în aceeaşi cabină, şi toate formele se schimbaseră, mai puţin una, e drept că dintr-un colţ inaccesibil tălpilor: un semiprofil de bărbat cu barbă, având deasupra o dungă subţire, arcuită, care aducea cu o aură. Oare ce-ar fi spus mama ei dac-ar fi văzut asta în cafea? Probabil c-ar fi făcut o glumă otrăvită despre cel pe care nu-l invoca decât foarte rar şi de fiecare dată numai prin glume otrăvite. "Sfânt şi demon, asta am fost tac-tu şi cu mine", îi spunea de când era mică. "Ai rămas cam devreme numai cu demonul, dar asta nu înseamnă că trebuie s-o faci tu pe sfânta." Da, troglodita de maică-sa o mirosise dintotdeauna.

Se şterse de nimic. Ileana îi explicase că nu e întâmplător locul în care-o doare, că există o cauză metafizică. La fel ca în cazul oricărei afecţiuni sau al oricărui accident, o asigurase. Îi spusese, imediat ce băieţii lor plecaseră să ridice corturile, că trupul ei încearcă să-l oprească pe Vlad să ajungă la ea, blocându-şi feminitatea. Petra îşi imagină feminitatea ca pe-o cabină de veceu cu uşa înţepenită. Mişcă puţin zăvorul, să fie sigură că se poate deschide, şi, în timp ce-şi aranja rochia şi încerca să-şi recompună faţa schimonosită de durere, avu o revelaţie: infecţia era de fapt un atavism. Animalul din ea încerca să-şi marcheze teritoriul, pentru că nu se simţea în siguranţă. Pentru că n-avea niciun chef să stea la cort. Pentru că ar fi vrut şi ar fi meritat, după atâta muncă, să se odihnească într-o cameră curată, să aibă suficient loc să-şi tragă o rochie pe cap, să aibă parte de o baie adevărată, fără insecte moarte, mirosuri şi icoane de nisip pe jos, şi de un duş of One's Own. Dar Vlad insistase, iar ea, ca de obicei, nu avusese puterea să-l confrunte. Aşa că acum animalul din ea se uşura foarte des sau cel puţin încerca s-o facă, iar femeia din ea se îngreuna - rămânea grea, uite că totuşi - de resentimente.