Omul cu ciocanul

 

Simona Cratel
Omul cu ciocanul
Editura Limes, 2020



***
Intro

Romanul Simonei Cratel, prozatoare română stabilită în Germania, este un thriller autentic, cu elemente de psihologie abisală şi subtile descrieri ale mediului social din România comunistă a anilor '70, plin de suspans, dinamism şi imprevizibil, inspirat de povestea criminalului în serie Vereş, cunoscut ca "omul cu ciocanul" sau "Râmaru de la Cluj", cel care a terorizat capitala Ardealului în perioada anilor 1972-1974, o izbândă parţială - căci vinovatul, bolnav psihic, nu a plătit cu viaţa, ci a fost internat într-un spital de boli psihice - a lui Ceacanica, celebrul colonel de Miliţie, supranumit Comisarul, care rezolvase şi cazul Râmaru.

Fragment

Ajuns la maşină, Munteanu îi făcu semn din cap lui Popescu. Acesta ieşi, merse spre uşa din spate, deschise portiera şi îi ordonă să iasă unui bărbat chel, slab mort, cu un aspect şters. Toţi trei se îndreptară solemni spre malul râului şi se opriră în spatele comisarului.
După ce aşteptară degeaba o vreme, îl auziră cum începe să vorbească ca şi cum ar fi dictat cuiva:
"Ion Florea. Cincizeci şi cinci de ani. Căsătorit de treizeci de ani. Şase copii, dintre care trei deja adulţi şi mutaţi la casele lor. Funcţionar în administraţia dormitoarelor muncitorilor."
"Da, să trăiţi."

Undeva în depărtare lătrau nişte câini, de parcă ar fi răspuns unei ofense de neiertat. Coman se întoarse spre bărbatul adus de miliţian şi îl abordă brutal.
"Cine sunt eu?"
"Sunteţi marele criminalist dîn Bucureşti... Or plecat cei de la judiciar şi or venit cei de la omoruri din IML. Dumneavoastră sunteţi şeful ăl mare."
"Ştii de ce te afli aici?"
"Pentru reconstituire."

Coman dădu din cap mulţumit. Nu i-ar fi plăcut să fie luat drept altcineva.
"Spune-mi cum ai omorât-o."

Munteanu îşi roti ochii în orbite cu disperare, dar când văzu că şoferul îl priveşte cu coada ochiului amuzat, se adună la un loc şi privi scena cu un aer profesional.

Bărbatul deveni extrem de palid şi încercă să răspundă. Dar pentru câteva secunde nu fu apt să spună ceva. Gura lui formă cuvinte mute. Apoi începu să bâlbâie ceva neinteligibil. Munteanu, deşi stătea destul de departe, putea simţi mirosul înţepător de transpiraţie proaspătă amestecată cu una veche, venind puternic dinspre suspect. Frica animalică.
"Ce-ai spus?", întrebă Coman aplecându-se spre cel interogat.
"N-am omorât-o eu."
"Dar cine?"
"Dă un' să ştiu? Ce-s io, Mafalda?"
"Hai nu fii obraznic. Nu uita în faţa cui te afli. Nu locuia în blocul de care aveai grijă?"
"Ba da."
"O ştiai?"
"Sigur c-o ştiam. Eu cunosc pe toată lumea. Nu există locatar cu care să nu fi vorbit. Cu care să nu fi schimbat măcar câteva cuvinte. Eu ştiu totul despre toţi. Nu e în sarcina mea să fiu informat despre cine locuieşte în cămin şi cu ce se ocupă?"
"Era frumoasă?"
"Păi... da."
"Şi tânără... Precis o plăceai."
"Era faină fata. Toată lumea o plăcea. Sigur. Nu numai eu. Când venea de la serviciu, toţi ieşeau brusc pe hol să arunce gunoiul, ori să ducă nişte rufe la spălat sau să fumeze o ţigară în faţa scării. Sigur c-o plăceam."
"Ai văzut-o în noaptea în care a fost omorâtă?"
"Nu."
"Unde erai?"
"Acasă, cu soţia şi copii. În aceeaşi clădire locuiesc şi eu, la ultimul etaj."
"Deci erai la locul faptei."
"Eram cu soţia."
"O fată tânără de douăzeci şi cinci de ani, frumoasă de pică, cu un serviciu bun ca tânără ingineră constructoare, adică şi deşteaptă brici pe deasupra, cu prieteni, veselă, plină de viaţă. Ţi-a respins avansurile? Asta cred ca te-a înfuriat cumplit. Ia zi, când te-ai apropiat de ea şi ai atins-o, te-a făcut tataie, te-a pus la punct, ţi-a arătat unde ţi-e locul? Ţi-a zis că te spune lui nevastă-ta?! Ţi-a spus că eşti un porc?"

Când îl privi pe administrator, Munteanu constată că acesta avea ochii plini de lacrimi şi tremura din tot corpul. Apoi bărbatul a închis ochii să nu mai vadă, ca şi cum şi-ar fi dorit ca scena căreia îi era protagonist să nu aibă loc niciodată. Îşi înghiţea sughiţurile, ca un om care ştie că nu foloseşte oricum la nimic să se apere.
"Zi, hai, vorbeşte, aşa a fost?"
"Nu, tovarăşe."

Faţa lui Coman căpătă deodată o culoare mai închisă decât era deja şi i se strânse într-o grimasă:
"Domnule, nu tovarăşe. Adresează-mi-te cu domnule. Domnule Coman. Sau domnule Comisar. Aştept de la tine adevărul! Eşti în stare să mi-l spui?"
"Am spus tot timpul adevărul."
"Eu nu aud adevărul. Ştii ce aud eu? Doar minciuni."
"Vă spun cum o fost, domnule. Mai mult n-am ce să spun. La patru eram deja în picioare şi-am trecut la treabă. Jos la parter, în hol, nu era lumină. Întâi am crezut că s-or ars becurile şi m-am dus să aduc altele, dar după ce l-am schimbat pe primul, mi-am dat seama că erau doar deşurubate. L-am înşurubat pe al doilea la loc şi i-am spus femeii de serviciu să-şi facă treaba mai departe. Ea se ocupa deja să spele o mică baltă de sânge de lângă un perete. Şi pe perete erau urme de sânge, m-a atenţionat ea, dar io i-am zis să spele tot. M-am dus şi am adus şi a doua găleată şi am spălat împreună cu ea."
"Exact. Ai curăţat locul faptei după tine, ca să nu fi prins."
"Nu... staţi puţin!"
"Nu femeile de serviciu fac curat în clădire? De când e treaba administratorului?"
"Am crezut că Nistor şi Prisăcaru de la etajul unu' s-or bătut din nou. Se îmbată şi se bat. Îs tăţi pretini. Nu-i mai ia nimeni în serios, de câte ori a venit maşina miliţiei din cauza lor? Câte nopţi albe am făcut din cauza lor? Dar se repetă la infinit, domne."
"E adevărat că ai întreţinut relaţii sexuale cu multe locatare din bloc?"
"Da, e adevărat. Mi s-o pus întrebarea asta de un milion de ori şi nu am negat niciodată."
"Eşti un păcătos. Un afemeiat."
"E adevărat că mai am o concubină din când în când, dar nu le forţez la nimic. Avem deja 6 copii şi nevasta nu mă mai primeşte la ea în pat."
"Dar câţi ani are nevastă-ta?"
"Păi, patruzeci şi cinci."
"Mai face copii la patruzeci şi cinci?"
"Spune că am traumatizat-o cu naşterile prin care a trecut. Că e vina mea că am sămânţa prea a dracu' şi se prind ăia mici de uterul ei unu' după altu' ca nebunii."
"Nu sunteţi pocăiţi? Credeam că aşa e lăsat de la Dumnezeu al vostru. Să vă puiţi."
"Eu ştiu ce să zic, cred că şi-a pierdut credinţa."
"Şi ce spun cei din biserică despre apucăturile voastre?"
"Nu ştiu, că nu mai mergem la biserică. Am avut probleme prea mari acolo. Dar eu cred în continuare în Dumnezeu, chiar dacă sunt un păcătos. Ştiu că o să ajung în iad."
"Ce-s pocăiţii ăştia, mă, Muntene?"
"Sunt o sectă creştină, domnule comisar. Din cauza posturilor severe şi serviciilor divine foarte lungi ajung într-o stare de convulsie, de aceea li se spune tremurici. Cică ar fi capabili să retrăiască miracolul biblic trăit de primii apostoli creştini, acela de a vorbi în limbi. La 50 de zile după Învierea lui Hristos şi la 10 zile după Înălţarea lui, Biblia scrie cum că: Iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. În ziua cincizecimii, adică Rusaliile, Duhul Sfânt pogorâse asupra apostolilor lui Hristos făcându-i să vorbească în limbi necunoscute de aceştia înainte."
"Iar tu poţi aşa ceva, Florea? Ia vorbeşte-mi în chineză."

Florea îi aruncă o privire scurtă şi îşi lăsă privirea înapoi în pământ.
"Ai bătut-o pe nevastă-ta ca să spună că ai fost cu ea în noaptea aia? Ca să-ţi dea un alibi?"
"Nu."
"Atunci cum ai convins-o să mintă?"
"Nu minte."

Coman îşi scoase pachetul de Kent din buzunarul costumului impecabil, pe care-l purta cu vestă şi batistă la piept, şi îşi alese o ţigară. După ce trase câteva fumuri i-o întinse administratorului.
"Hai, te calmează în cap. Face bine la nervi."

Bărbatul primi. Acum totul se terminase. Erau prieteni. El spusese ce ştia. Adică nimic. Altceva nu ştia. Nu avea cum să ştie cine o omorâse pe Carmen. Iar dacă ar fi ştiut, ar fi spus imediat. Carmen era o fată frumoasă şi bună. Politicoasă. Sigur că o plăcuse. I se scurseseră ochii după ea. O femeie frumoasă e o bucurie pentru ochi şi pentru suflet. Sigur că şi-ar fi dorit o iubită ca ea. Cum să nu? Ar fi dat orice. Dar nici măcar nu trecuse peste zâmbete şi cuvinte fără importanţă, căci ştia că nu are nicio şansă la ea. Nu se uita o domnişoară aşa mândră la unu' ca el! Măcar să fi avut bani ca să-i ofere ceva, dar el n-avea nici după ce bea apă, cu şase copii şi o nevastă acasă... Şi ştia şi singur cât de urât este, ce respingătoare era faţa sa prost proporţionată, acea faţadă diformă cu care umbla prin lume, cu obrajii scobiţi şi nasul coroiat, părul de nicio culoare, corpul osos, picioarele scurte şi crăcănate, pungile de sub ochi. Dar cumva avea noroc la femei, iar asta se datora doar felului politicos şi umil cu care le aborda. De milă, îi pica şi lui ceva. Plus că îşi dădea silinţa ca cea care-i făcea o asemenea favoare să nu regrete niciodată. El era oricum un om credincios şi avea respect faţă de femei, doar că din păcate uneori legile Domnului nu se potriveau cu realitatea. Iar fi plăcut să aibă aroganţa celor care puteau trăi exact după porunca LUI, dar el fusese redus la umilinţă de propriile nevoi.
"Ia uite ce frumos e aici, nu e aşa, măi Florea, mă?"
"Da, tov_...domnule."
"Acesta e un oraş frumos, nimic de zis. Nu am mai fost niciodată aici. Adică am fost, dar doar pe fugă, nu să stau aşa luni de zile cât o să rămân acum. Hai poate o lună. Cât pot să stau? Eu zic că într-o lună prind criminalul. Într-o lună, două, cazul e rezolvat. Dar am mai venit ca omu' în trecut, pentru câteva zile. Tot umblu prin ţară de acolo-acolo. Asta e meseria mea. Sunt chemat ba acolo, ba acolo. Unde lumea nu mai are soluţie, nu mai ştie ce să facă, mă aduce pe mine. Asta e singura viaţă pe care o cunosc. Biata nevastă-mea a fost mamă singură, o femeie singură în general. Are multe prietene, unora nici nu le ştiu numele, doar ea ştie cum îşi petrece timpul. Numai ea singură. Io sunt tot timpul pe drumuri. Fata mea, tot aşa, abia de ştie ce e ăla tată. Tu îţi iubeşti copii, mă, Florea?"
"Mult, domnule, mult. Şi pe nevastă-mea."
"Şi pe nevastă-ta?"
"Sigur."
"Şi eu îmi iubesc nevasta. Dar ştii cum este, uneori te scoate rău din minţi femeia. Cine să le înţeleagă? Ştii cum este în cuplu, uneori îţi vine s-o omori. De mai multe ori m-am gândit ce uşor ar fi să îi tai gâtul şi să scap de ea! Am mulţi colegi care îşi bat regulat nevestele. Păi ce să facă, săracii? Te poţi înţelege cu femeia? Pe muiere trebui s-o altoieşti regulat, să-şi bage minţile în cap. Altfel se obrăzniceşte. Trebuie să îi araţi unde îi e locul, altfel ţi se urcă în cap. Dar pe fată o iubesc mai mult, dacă mă înţelegi. Cu nevasta te mai cerţi, apar neînţelegeri, se ţipă mult, se fac scene. Uneori ajungi să îţi urăşti consoarta. Ţie nu ţi se întâmplă?"
"Ne mai certăm aşa, da, din când în când, ne mai certăm câteodată, ca toţi ceilalţi. Dar mai ales din cauza banilor. E nemulţumită. Cred şi io. Dar ce să fac, dacă astea sunt salariile. Fata cea mare are nevoie de bani, că are copil mic. Băiatul vrea şi el bani. Cât costă aia, cât costă ailaltă... Sunt sătul de socoteli."
"Şi o urăşti, nu-i aşa?"
"Nu pot să zic că o urăsc. Doar că mă supără câteodată."
"Ai vrea uneori să-i zdrobeşti creierii, nu-i aşa?"
"Să-i zdrobesc creierii?"
"Da. Să vezi sânge, mult sânge."
"Nu."
"Vecinii spun altceva. Vecinii spun că se aud des certuri de la voi. Şi că o şi atingi des. Că-ţi baţi şi copii de altfel. O urăşti şi simţi aşa o furie îngrozitoare. Şi urăşti toate femeile."
"Nu. Încetaţi, domnu' comisar. O mai ating, ce să-i fac dacă e un drac de muiere? Cu ceru' gurii negru ca smoala? Ce să fac io? Ea mă face să o trosnesc! Iar mucoşii ăia n-are frică de nimic, cum să-i învăţ ce e binele?"
"Femeia te aţâţă, nu-ţi dă pace, ba vrea, ba nu vrea, trăncăneşte într-una vrute şi nevrute, îţi aruncă în faţă toate eşecurile, e geloasă, te urmăreşte, te spionează. Şi trăncăneşte zi şi noapte fără încetare. Nu-i aşa că urăşti femeile, ia zi?"
"Nu urăsc femeile.", spuse Florea şi expiră fumul din plămâni.

Iar în momentul acela simţi o palmă peste faţă care îl proiectă un pas înapoi. Îl privi şocat pe Coman. Lăsase ţigara să îi alunece dintre degete în iarba în care stăteau. Dar nu avea un aer agresiv. Nu părea să se pregătească să se apere. Ci doar abandonase lupta. Iar asta de mult. Cu doi ani în urmă.
"Zi adevărul! ", urlă Coman. "Tu ai omorât-o pe Carmen! Nu vrei să te eliberezi de povara asta? Cum poţi să dormi noaptea?"

Bărbatul căzu în genunchi ca secerat. Plângând, rosti:
"Domnu' îmi este martor că nu m-am atins de această fată. Lăsaţi-mă domne în pace, că nu mai am putiere..."
"Nu lua numele Domnului în deşert! Nu mă minţi! Priveşte aceste poze!"

Îi apucă violent bărbia cu palma stângă, iar cu dreapta îi băgă în faţă maldărul de fotografii cu trupul neînsufleţit pe care le căra în buzunar. Dacă priveai prima fotografie, arăta ca şi cum o fată s-ar fi scufundat în apă să caute ceva, doar că era complet dezbrăcată şi albul pielii sale contrasta violent cu griurile grele şi negrul din jur. Părul negru şi lung îi plutea deasupra apei asemenea unui veşmânt ridicat. Munteanu cunoştea poza prea bine. I se impregnase undeva în fundul capului şi nu mai scăpa de ea. Dar în momentul acela era doar şocat pentru că şeful său era un cunoscut ateu care tocmai soma pe cineva să nu ia numele Domnului în deşert.
"Priveşte! Uite ce-ai făcut!"

Deschise ochii şi privi poza înfricoşătoare pe care o mai văzuse de un milion de ori. Din ochi îi curgeau lacrimi adevărate. Iar Munteanu putea deja sa recunoască asta ca un profesionist, văzuse destule lacrimi de crocodil.
"Eu ştiu adevărul!", ridică tonul Coman. "În noaptea de 11 septembrie 1972 ai aşteptat-o să se întoarcă de la prietenul ei. Ai deşurubat becurile. Când a ajuns în dreptul uşii ei şi a vrut să îşi scoată cheia, ai atacat-o de la spate cu un ciocan, apoi ai târât-o până în curte şi ai violat-o într-un tufiş. După aceea ai cărat-o peste gard şi ai aruncat-o în Someş."
"Nu", a rostit bărbatul cu o voce sfârşită.

Coman îi privi pe ceilalţi perfect calm şi indiferent, de parcă ar fi jucat un rol de care s-a plictisit brusc şi pe care a fost nevoie să-l abandoneze, şi spuse cu inocenţă:
"Ne pierdem vremea. Dar puneţi-l să care manechinul până în holul căminului şi începem de acolo. La cine-i ciocanul? Hai băieţi, mişcaţi-vă! Mai alert. Că vreau să văd dacă o aruncă de pe pod de acolo, apa duce manechinul aici cu adevărat. Vreau să stabilesc cu exactitate de unde a fost aruncat cadavrul."

Strivi cu talpa mucul ţigării în iarbă, se răsuci şi începu să urle la micii monştri tuciurii care se apropiaseră să se uite ca la urs. În dreapta se formase deasupra apei ceaţă, iar un tunet din depărtare anunţa că vine vremea rea.

Se urcară înapoi în maşină. Comisarul începu pe loc să mormăie ceva pentru sine.

Munteanu îşi răsuci faţa spre stradă şi privi, furios la rândul său, oamenii care treceau pe stradă. Un amalgam de negru şi griuri, feţe anonime şi case dărăpănate. Străduţe neasfaltate, grădini cu flori şi legume, câte un tractor sau o căruţă trecând din sens opus. Oamenii se răsuceau pe stradă spre maşină neagră care le tulbura liniştea. Erau puţine maşini în acest oraş, şi toată lumea avea deja idee cui putea să aparţină aşa o raritate. Aşa că se dădeau în lături cu respect şi frică. Doar o capră rătăcită pe străzi, scăpată din vreo curte, refuza să se dea din drumul lor şi trebuiră să claxoneze şi să aştepte până animalul se hotărî din proprie iniţiativă să plece din mijlocul străzii.

Se aflau în acest oraş de doar două săptămâni, în acel octombrie capricios. În maşina neagră, care nu trecea neobservată, păreau întruparea unei păsări de pradă neagră care se rotea deasupra oraşului în căutarea unei victime. Cu aceasta, o nouă zi fără rezultat se încheia aşa cum începuse: gri, lipicioasă, urât mirositoare şi sufocantă. Într-o supărare îndârjită pentru toată lumea.

*

Romanul Omul cu ciocanul de Simona Cratel poate fi comandat la librarie.net/p/382961/omul-cu-ciocanul.

Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea

 

Leonard Mlodinow
Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea
Editura Corint, 2020
traducere din limba engleză de Roxana Olteanu



***
Fragment

Laura Spinney s-a născut în 1971, în Yorkshire, şi a absolvit Durham University cu o diplomă în Ştiinţe Naturale. Ca jurnalist ştiinţific, scrierile ei au apărut, printre altele, în The Economist, National Geographic, Nature, New Scientist şi The Telegraph. A publicat două romane în engleză: The Doctor (2001) şi The Quick (2007), dar şi o carte de nonficţiune: Rue Centrale (2013), în engleză şi franceză. În prezent, trăieşte în Franţa.

*

Gripa spaniolă din 1918-1920 a fost unul dintre cele mai mari dezastre umane, poate nu numai din veacul trecut, ba chiar din toate timpurile. A infectat o treime din populaţia lumii, de la cei mai săraci imigranţi din New York, până la regele Spaniei, Franz Kafka, Mahatma Gandhi sau Regina Maria a României. Şi totuşi, în ciuda numărului mare de victime, între 50 şi 100 de milioane de oameni, a rămas în memoria noastră ca un factor secundar al Primului Război Mondial.

Relatând povestea din punctul de vedere al celor care au trăit şi au supravieţuit acelor vremuri şi bazându-se pe ultimele cercetări din istorie, virusologie, psihologie şi economie, Laura Spinney ilustrează cum pandemia a pus la încercare ingeniozitatea şi vulnerabilitatea oamenilor, dar a influenţat şi politica globală, relaţiile rasiale, structurile familiale, ca şi modul de percepţie al medicinei, religiei şi artei.

"Cartea nu este doar o sondare, ci şi o reconstituire a trecutului. Pe măsură ce acţiunea progresează, gripa devine un personaj în sine, care se iveşte, cameleonic, în momente esenţiale ale istoriei, schimbând cursul unor evenimente care nu îi erau atribuite anterior... Captivantă." (The Guardian)

"Spinney ştie exact care mistere medicale şi scene obsedante vor face ca pandemia să ne cucerească pe de-a-ntregul imaginaţia." (New York Times)

"Percutantă... Spinney este o povestitoare care-şi ţese intriga cu un arsenal de date, precum un scriitor ştiinţific. Luând urma gripei fatale pe nouă continente, ea încearcă să ilustreze cum aceasta a afectat nu numai Occidentul răscolit de război, ci şi comunităţi îndepărtate din Africa de Sud, China şi Brazilia. Cartea dezvăluie reacţiile disperate, total diferite ale oamenilor şi impactul major al gripei asupra lumii moderne, de la medicină la afaceri şi de la politică la poezie." (Science)

"Pe lângă cercetarea exemplară, naraţiunea lui Spinney este plină de detalii fascinante şi neobişnuite... Cum centenarul acestui eveniment monumental se apropie, cu siguranţă vor apărea şi alte volume dedicate pandemiei. Cartea de faţă ridică ştacheta foarte sus." (Nature)

Fragment
5. Boala numărul unsprezece

Când apare o nouă ameninţare la adresa vieţii, prima şi cea mai presantă preocupare este să fie denumită, abia apoi se poate vorbi despre ea şi se propun soluţii, care pot fi acceptate sau respinse. De aceea, denumirea bolii este primul pas în controlul ameninţării, chiar dacă singurul lucru pe care îl aduce este iluzia controlului, şi ea trebuie să se facă rapid. Problema este că la începutul manifestării bolii nu se poate vedea tot tabloul. Oamenii pot să aprecieze eronat natura sau originea bolii, ceea ce creează tot felul de probleme ulterior. Primul nume care i-a fost dat bolii SIDA - deficienţă imună cu transmitere homosexuală - a stigmatizat comunitatea homosexualilor. Gripa porcină, aşa cum vom vedea, este transmisă de oameni, nu de porci, dar unele ţări tot au interzis importul de carne de porc după izbucnirea epidemiei din 2009. Pe de altă parte, boala poate să-şi "depăşească" numele. Ebola, de exemplu, a fost numită aşa după râul Ebola din Africa Centrală, dar în 2014 a provocat o epidemie în Africa de Vest. Virusul Zika a călătorit şi mai departe; numit aşa după pădurea din Uganda, unde a fost izolat pentru prima oară în 1947, în 2017 a ajuns să prezinte o ameninţare majoră la adresa Americilor.

Pentru a încerca prevenirea unora dintre aceste probleme, în 2015, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a emis nişte linii directoare potrivit cărora numele bolilor nu trebuie să facă referire la locuri, oameni, animale sau mâncăruri. Ele nu trebuie să conţină cuvinte care să provoace teamă, precum "fatal" sau "necunoscut". În schimb, trebuie să se folosească descrieri generice ale simptomelor, precum "boală respiratorie", combinate cu atribute concrete, precum "juvenil" sau "de coastă", şi numele agentului care provoacă boala. Când e nevoie să se facă distincţia între boli pentru care se folosesc aceiaşi termeni, etichetarea lor trebuie făcută arbitrar, de exemplu prin cifrele unu, doi sau trei.

Grupul de lucru din cadrul OMS a dezbătut mult această problemă, care nu e simplu de rezolvat. Să luăm ca exemplu SARS, acronimul pentru sindromul respirator acut sever. E greu să-ţi imaginezi că ar putea ofensa pe cineva, şi totuşi a făcut-o. Unii oameni din Hong Kong au fost deranjaţi - regiunea Hong Kong fiind una dintre cele afectate de izbucnirea bolii, în 2003 -, pentru că numele oficial al Hong Kong-ului include şi acronimul SAR - special administrative region ("regiune administrativă specială"). Pe de altă parte, denumiri pe care liniile directoare actuale le-ar exclude, precum variola maimuţei, conţin informaţii utile referitoare la animalul-gazdă al bolii şi deci la potenţiala sursă de infecţie. Grupul de lucru a luat în discuţie botezarea bolilor după zeii greci (Hipocrat ar fi fost oripilat) sau, alternativ, cu nume masculine şi feminine - sistemul folosit în cazul uraganelor -, dar în final au fost respinse ambele variante. Poate că au luat în considerare şi sistemul numeric adoptat de China în anii 1960, în încercarea de a preveni panica (bolile de la unu la patru erau variola, holera, ciuma şi, respectiv, antrax), dar în cele din urmă s-au gândit că este o schimbare mult prea radicală. Regulile actuale s-au impus pentru a împiedica referirile la păcate majore, dar le-au lăsat oamenilor de ştiinţă posibilitatea de a fi creativi.

Regulile acestea nu existau, desigur, în 1918. Mai mult de atât, când a apărut în acel an, gripa s-a manifestat mai mult sau mai puţin simultan în toată lumea, afectând comunităţile care acceptaseră teoria microbiană, dar şi pe altele care nu o făcuseră. Acele comunităţi aveau de multe ori concepţii şocant de diferite referitoare la boală în general. Cum boala este definită în mod obişnuit ca o absenţă a sănătăţii, recunoaşterea sau nerecunoaşterea unor simptome ca boală depinde de felul în care înţelegem noţiunea de sănătate. Lucrurile acestea pot fi diferite dacă trăim într-o metropolă bogată, cum e Sydney, sau într-o comunitate aborigenă din brusa (zonă semideşertică, în care predomină arbuşti - n. red.) australiană. Lumea era în război în 1918 şi multe guverne erau tentate (mai tentate ca de obicei, să spunem) să dea vina pe alte ţări pentru boala catastrofală. În aceste circumstanţe, există probabilitatea ca boala să atragă un caleidoscop de nume diferite, lucru care s-a şi întâmplat.

În mai, când gripa a ajuns în Spania, cei mai mulţi dintre spanioli, la fel ca majoritatea oamenilor, au presupus că ea a venit din afara graniţelor. În ceea ce îi priveşte, aveau dreptate. Gripa era deja în America de două luni, iar în Franţa de cel puţin câteva săptămâni. Spaniolii însă nu ştiau asta, pentru că ştirile legate de gripă erau cenzurate de statele combatante, pentru a evita scăderea moralului (medicii francezi o numeau, criptic, maladie onze, "boala numărul unsprezece"). Chiar şi la 29 iunie, inspectorul general al sănătăţii, Martin Salazar, a anunţat Academia Regală de Medicină din Madrid că nu a primit niciun raport referitor la existenţa unei boli asemănătoare în Europa. Aşadar, pe cine aveau să învinovăţească spaniolii? Un cântec popular le-a oferit răspunsul. Cel mai cunoscut spectacol pus în scenă la Madrid în perioada de apariţie a gripei era Cântecul uitării, o operetă care pornea de la legenda lui Don Juan. În spectacol exista o arie obsedantă, intitulată Soldatul din Napoli, aşa că, atunci când a apărut printre ei o boală obsedantă, madrilenii au poreclit-o imediat "Soldatul napolitan".

Spania era neutră în război, iar presa spaniolă nu era cenzurată. Ziarele locale raportau constant dezastrul lăsat în urmă de "Soldatul napolitan", iar ştirile despre aceste probleme au trecut graniţa. La începutul lui iunie, parizienii care nu ştiau ce ravagii făcuse gripa în tranşeele din Flandra sau din Champagne au aflat că două treimi dintre madrileni s-au îmbolnăvit în decurs de trei zile. Fără să-şi dea seama că gripa exista la ei de mai multă vreme decât în Spania şi cu un mic ghiont din partea guvernelor, francezii, britanicii şi americanii au început să-i spună "gripă spaniolă".

Fără de mirare, denumirea aceasta nu apare mai niciodată în sursele spaniole contemporane. Practic, singura excepţie o constituie situaţia în care autorii spanioli se plâng de folosirea ei. "Să se consemneze că protestez, ca un bun hispanic ce sunt, împotriva denumirii de «gripă spaniolă»", scria mustrător un medic pe nume García Triviño într-o revistă medicală spaniolă. Mulţi spanioli au considerat această denumire drept o manifestare recentă a "Legendei Negre", propaganda antispaniolă care s-a născut din rivalitatea existentă între imperiile europene în secolul al XVI-lea şi care îi înfăţişa pe conchistadori mult mai cruzi decât fuseseră (într-adevăr, îi puneau în lanţuri pe indienii subjugaţi, dar, probabil, nu îi aruncau pe copiii indieni în gura câinilor, aşa cum spunea legenda).

Şi mai departe de teatrul de război, oamenii respectau vechile standarde ale nomenclaturii epidemice şi dădeau vina pe primii consideraţi suspecţi. În Senegal era gripa braziliană, în Brazilia era gripa germană, iar danezii credeau că "a venit din sud". Polonezii au numit-o boala bolşevică, persanii au dat vina pe britanici, iar japonezii pe luptătorii lor: după ce a apărut prima oară la un turneu de sumo, au poreclit-o "gripa sumo".

Unele denumiri reflectau relaţia istorică pe care o aveau oamenii cu gripa. În mintea coloniştilor britanici din Rhodesia de Sud (Zimbabwe), de exemplu, gripa era o boală relativ banală, aşa că oficialii au botezat noua afecţiune "influenza (vera)", ataşând cuvântul latin vera, "adevărată", în încercarea de a elimina orice dubiu că e aceeaşi boală. După aceeaşi logică, dar alegând o altă soluţie, medicii germani şi-au dat seama că această nouă oroare era gripa "modernă" - atât de dragă obsedaţilor de sănătate -, aşa că au numit-o "pseudo-influenza". Însă, în anumite părţi ale lumii care cunoscuseră potenţialul distructiv al "bolii oamenilor albi", denumirea nu spunea nimic despre identitatea bolii. "Tăticul oamenilor", "marea eră mortală" şi o mulţime de cuvinte cu sensul de "dezastru" erau expresii care mai fuseseră folosite pentru epidemii din trecut. Acestea nu făceau diferenţa între variolă, pojar sau gripă şi uneori se refereau chiar la foamete sau la războaie.

Unii oameni erau reţinuţi în judecată. În Freetown, s-a sugerat într-un ziar ca boala să fie numită manhu, până când avea să se ştie mai mult despre ea. Manhu, cuvântul ebraic cu sensul de "ce este asta?", era întrebarea pe care şi-o puseseră israeliţii când văzuseră o substanţă ciudată căzând din cer pe când treceau prin Marea Roşie (de la manhu vine şi manna - pâinea din cer). Alţii i-au dat nume comemorative. Locuitorii din Cape Coast, Ghana, au numit-o Mowure Kodwo, după un anume domn Kodwo din satul Mouri, prima persoană care a murit de gripă în acea regiune. Pe teritoriul Africii, boala a fost fixată pentru eternitate în numele generaţiilor născute la vremea aceea. În populaţia igbo din Nigeria, de exemplu, cei născuţi între 1919-1921 erau numiţi ogbo ifelunza, generaţia gripei. "Ifelunza", formă evident alterată de la cuvântul "influenza", a fost inclusă în dicţionarul igbo pentru prima oară în toamna aceea. Înainte nu aveau niciun cuvânt care să denumească boala.

Cu timpul, când a devenit limpede că nu există mai multe epidemii locale, ci o pandemie globală, a fost necesar să se pună cu toţii de acord asupra unei singure denumiri. Denumirea adoptată a fost cea care era folosită deja de cele mai puternice naţiuni din lume - învingătorii din Marele Război. Pandemia a ajuns să fie cunoscută drept "gripă spaniolă" - ispanka, espanhola, la grippe espagnole, die Spanische Grippe - şi o eroare istorică a rămas bătută în cuie.

Skorzeny - Dansând cu diavolul

 

Hugo N. Gerstl
Skorzeny - Dansând cu diavolul
Editura Meteor Press, 2020
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu


 

***
Prezentare

În 1943, soarta războiului era potrivnică lui Hitler. Mussolini este răsturnat de la putere şi ţinut în detenţie într-un loc secret.

12 septembrie 1943: din ordinul lui Hitler, un grup de comando condus de Obersturmbannfuhrer Otto Skorzeny se aventurează pe cel mai înalt vârf din Apenini, masivul Gran Sasso, pentru a-l salva pe Il Duce.

Octombrie 1944: amiralul Horthy poarta negocieri cu Aliaţii şi Armata Roşie. Omul lui Hitler, acelaşi Otto Skorzeny, îl răpeşte pe fiul amiralului şi îl forţează pe Horthy să demisioneze, instalând în schimb un guvern progerman.

Decembrie 1944: Ofensiva din Ardeni. Folosindu-se de 2.000 de uniforme furate de la armata americană, Otto Skorzeny conduce un grup de germani vorbitori de limba engleză în spatele liniilor inamice şi produce haos pe întreg frontul.

După prăbuşirea celui de-al Treilea Reich, aranjează fuga unor foşti membri SS în America de Sud, devine şeful securităţii lui Juan Peron şi iubitul secret al Evitei Peron, antrenează forţele arabe şi pe Yasser Arafat pentru războiul cu Israelul, intermediază o întâlnire între Yasser Arafat şi Moshe Dayan, vinde armament ambelor tabere ale războaielor din Africa şi, într-un final, ca agent al Mossadului, lichidează grupul de oameni de ştiinţă germani pe care Egiptul îi recrutase să distrugă Israelul.

Dansând cu diavolul este un roman captivant nu numai pentru povestea în sine - scrisă sub forma unei autobiografii - ci şi pentru măiestria cu care autorul te convinge să urmăreşti cu oarecare empatie - şi cu sufletul la gura - aventurile acestui "erou neinfricat / ticălos fără scrupule", după cum el însuşi îl numeşte, care şi-a îndeplinit cu profesionalism şi conştiinciozitate misiunile primite. Indiferent cine i le-a comandat.

Fragment
Capitolul 1

De-a lungul vieţii mele, am fost numit în fel şi chip, de la omul cel mai periculos din Europa, la soldatul favorit al lui Hitler; de la erou neînfricat, la ticălos fără scrupule; şi de la cel mai mare oportunist, la "mâna dreaptă a diavolului". Am păstrat sute de tăieturi din ziare şi reviste de pe tot globul, majoritatea expediată de prieteni, care-mi atribuiau planurile şi acţiunile cele mai fantastice, mai abjecte şi mai dificile. Atât de mulţi oameni, prieteni şi duşmani deopotrivă au răspândit zvonuri şi defăimări, iar la fel de mulţi au exagerat enorm aşa-zisele mele "fapte de eroism", încât linia de demarcaţie dintre adevăr şi presupunere s-a estompat iremediabil. Ce aş fi avut de câştigat dacă aş fi negat acuzaţiile care-mi erau aduse? Oamenii aveau să continue să creadă ceea ce doreau să creadă, aşa cum făcuseră întotdeauna.

Nu sunt totuşi singurul afectat. Mă gândesc la camarazii alături de care am luptat, la soldaţii curajoşi pe care i-am comandat şi care au murit în vâltoarea războiului, fie pe câmpul de onoare, fie pierduţi pe vecie pe stepele, în pădurile sau în lagărele de prizonieri ale Rusiei sovietice. Indiferent ce anume s-ar spune acum, eu cred că cei aflaţi de ambele părţi ale evenimentelor catastrofale din viaţa mea nu au luptat niciodată necinstit în mod personal, chiar dacă au fost implicaţi într-un război murdar de care omenirea nu mai avusese parte până atunci.

În ciuda tuturor experienţelor pe care le-am trăit, continui să cred cu fermitate că onoarea militară există şi va dăinui atâta timp cât vor mai fi soldaţi sau până ce jumătate din planeta noastră va distruge cealaltă jumătate. Va fi oare posibil să învăţăm ceva din lecţiile trecutului?

Cartea aceasta nu are intenţia de a fi o dezminţire, dar nici o justificare pentru faptele şi spusele mele sau pentru evenimentele la care am asistat. De asemenea, n-aş putea, şi nici nu voi încerca, să-mi asum vreo virtute nici în viaţa mea personală şi nici în cea profesională. Este pur şi simplu relatarea unui bărbat care a fost martor la evenimente istorice recente şi care a avut timp să reflecteze la evenimente şi oameni, şi la circumstanţe şi planuri; un martor a cărui principală caracteristică a fost condiţia de patriot german care s-a născut în 1908 la Viena, capitala imperială a Austro-Ungariei.

*

Mi s-a spus că, dintre toate cele cinci simţuri omeneşti, cel mai puternic, şi ultimul pe care-l pierdem, este mirosul. Aşa e; eu încă îmi pot reaminti aromele din copilărie şi tinereţe, cârnaţii Würstl dulci-săraţi, sfârâind în grăsime, din Prater, uriaşul parc de distracţii al Vienei, sau de la târgurile stradale din faţa Primăriei. Vată de zahăr. Kaffee mit schlagober, cafea tare şi groasă, cu linguriţe zdravene de frişcă, care îmi aduc şi acum în minte după-amiezile în care tata mă ducea la Hotelul Sacher. Savoarea tortului Sacher şi cele mai parfumate produse de patiserie din lume. Aromele de vanilie şi ou ale delicioaselor Salzburger Nockerl sau Palatschinken, clătite subţiri umplute cu dulceaţă sau gem de caise sau prune peste care se presăra zahăr pudră din belşug.

Parfumul bogat şi relaxant al scaunelor vechi tapisate în piele, care fuseseră spălate cu săpun cu glicerină generaţii la rând. Izul acru, izbitor de moarte şi cordită pe câmpurile de bătălie. Răsuflarea fetelor cărora le furam sărutări în colţuri umbroase. Şi mireasma cea mai fascinantă dintre toate - parfumul natural al femeii imediat înainte sau după ce a făcut dragoste.

*

După împlinirea vârstei de 18 ani am decis să calc pe urmele tatei şi ale fratelui meu mai mare, Alfred, şi să devin inginer. În 1926 am intrat la Universitatea Tehnică din Viena, la Facultatea de Inginerie, unde aveam să constat că mă număram printre cei mai tineri participanţi la cursuri.

Majoritatea studenţilor, veterani de război care doreau să-şi încheie cursurile, era mult mai vârstnică. Deşi aceşti foşti soldaţi căliţi în lupte, care avuseseră parte de atâta suferinţă şi moarte îmi impuneau respect, eu tânjeam după lucruri de care încă nu avusesem parte: împliniri fizice de două feluri.

La vârsta aceea ajunsesem la înălţimea de 1,93 m şi-mi călisem corpul practicând sporturi competitive şi adoptând o dietă spartană. De aceea am fost satisfăcut când am fost invitat să mă alătur câtorva frăţii. Cea mai atrăgătoare dintre ele, Marcomannia Dueling Society, urma tradiţia duelurilor dintre studenţi. Aceste frăţii fuseseră faimoase în Germania şi Austria imediat după Revoluţia din 1848. Akademisches fechten, care se practica folosind săbii lungi, cu două tăişuri, era cu adevărat un mod de viaţă.

La scurtă vreme după ce m-am înscris în Marcomannia am participat la primul meu mensur, care s-a desfăşurat într-o seară în subsolul sediului frăţiei noastre. Sala era destul de mare, aproximativ 12x13 metri. Membrii ambelor frăţii care se întreceau, Marcomannia noastră şi Teutonia, al cărei sediu se afla la trei străzi distanţă, s-au adunat în jurul unei saltele mari care fusese amplasată în mijlocul încăperii. Aerul era încărcat de un iz înţepător şi copleşitor, un amestec de sudoare masculină, corpuri nespălate, nervozitate, hotărâre şi niciun fel de teamă.

Din colţuri opuse doi bărbaţi s-au apropiat de arbitrul care stătea tăcut în centrul sălii. Amândoi purtau protecţii capitonate similare, acoperite cu plasă de oţel, care să le apere trunchiul, braţul înarmat şi gâtul; pe ochi aveau ochelari tot din plasă de oţel. Am auzit arbitrul vorbind clar şi răspicat, cuvinte pe care, fără doar şi poate, le rostise de sute de ori.
- Domnilor, mensur nu este nici un duel în înţelesul tradiţional al cuvântului, nici un sport. Nimeni nu "câştigă", nimeni nu "pierde". Pe toată durata sa, luptătorii rămân pe loc, păstrând între ei o distanţă fixă. Fiecare fandează la lungimea braţului. Scopul nu este de a vă mişca, ci de a sta pe loc, în timp ce încercaţi să loviţi zonele neprotejate de pe faţa şi capul oponentului. Nu vă este îngăduit să tresăriţi ori să vă eschivaţi. Ţelul vostru este dublu: încercaţi să vă răniţi oponentul şi, dacă sunteţi lovit, înduraţi Schmiss - rana - în spiritul eroic al unui războinic german.

Doi bărbaţi mai vârstnici s-au apropiat de centrul saltelei.
- Domnii doctori în medicină Schneider şi Weissbrodt vor fi prezenţi pentru a se asigura că nimeni nu este rănit în mod serios. Indiferent care dintre voi va fi atins, Schmiss va fi cusută profesionist. La fel ca mine, oricare dintre ei poate pune capăt duelului în orice clipă.
- Eşti sigur c-o să poţi rezista la asta, Otto? m-a întrebat Clement DesRoches, unul dintre membrii frăţiei mele. Primele dăţi când am asistat la mensur mi s-a făcut greaţă. Am văzut cicatrici urâte.

Clement însuşi avea o cicatrice neregulată pe partea stângă a feţei, care pornea imediat de sub ureche şi se întindea până în partea inferioară a obrazului.
- Unii dintre "medicii" ăştia, a urmat el, sunt impostori, totuşi majoritatea e legitimă. Uneori sunt încurajaţi să coasă prost rănile, tocmai pentru ca după vindecare cicatricile să pară mai teribile decât fuseseră în realitate.

În clipa aceea am auzit strigăte de încurajare, deoarece arbitrul a fluierat şi cei doi combatanţi au început să se lovească cu săbiile. Nu vedeam prea multă dibăcie şi practic niciun fel de eleganţă, ci doi tineri care păreau porniţi să se omoare reciproc. Privindu-i, am înţeles că existau trei mişcări: fenta sau atacul fals, spintecarea şi împungerea. Din când în când, ambii combatanţi mârâiau surd pentru a-şi distrage reciproc atenţia.

După numai câteva secunde, cum mi s-a părut mie, deşi poate că au fost mai multe, am auzit un strigăt:
- Ergebnis! Atins!

A urmat un urlet de durere şi sala a explodat într-o cacofonie de zgomote.
- Halt! a strigat arbitrul şi a fluierat de trei ori ascuţit.
- Schmiss! Schmiss! Schmiss! Schmiss! au reverberat prin încăpere strigătele din tabăra noastră când frăţia Marcomannia a salutat în extaz reuşita.
- Betrügen! Betrügen! Betrügen! (Hoţie! Hoţie!) au răcnit la unison cei din Teutonia, dar am observat că strigătele lor erau mai degrabă resemnate decât pasionale.

Învinsul zăcea întins pe saltea cu faţa în sus şi se străduia să nu urle, în timp ce membrii frăţiei lui îi turnau vin roşu peste rană, care era deja carne vie şi emana un iz dulceag, greţos. Am simţit cum mi se scurge sângele din obraji şi îmi coboară în stomac, pentru ca după aceea să urce înapoi la fel de brusc şi am ştiut cu certitudine că voi leşina dacă cineva nu mă va ajuta cât mai repede. Din fericire, Clement, care se afla în apropiere, m-a tamponat pe ceafă cu o cârpă rece şi udă şi mi-a trecut pe sub nări o fiolă cu amoniac.

În timp ce mă susţinea şi ne îndreptam amândoi spre capătul îndepărtat al sălii, m-am întrebat cum - sau dacă - voi supravieţui primului meu mensur.

*

Membrii din Marcomannia purtau chipiuri albe şi panglici negre, iar piepturile aveau garnituri albe şi aurii. În fiecare an, în prima duminică din septembrie, grupările studenţeşti se alăturau maselor populare din Piaţa Eroilor care demonstrau oficial pentru unirea cu Germania sub drapelul negru, alb şi roşu. Aceea a fost unica demonstraţie politică la care am participat cu regularitate între 1924 şi 1934. Pe de altă parte, practicam foarte multe sporturi: fotbal, atletism şi schi, mergeam cu caiacul pe Dunărea frumoasă şi navigam pe lacurile alpine.

În adâncul inimii, voi fi mereu un Echte Wienerer, un vienez adevărat. Şi nici în ziua de azi nu există nimic mai distinct vienez decât kaffeehaus. Pe 5 septembrie 1926, împreună cu prietenii mei cei mai buni, Heinz Rogge, Baldur Schnacke şi Clement DesRoches, am părăsit demonstraţia pentru unirea cu Germania la ora 16:00. Toţi eram exaltaţi, deoarece cu o zi în urmă, Liga Naţiunilor votase în unanimitate pentru a invita Germania să i se alăture.

Până am ajuns la Innere Stadt începuse să burniţeze şi peste fosta capitală imperială a Austriei atârna o mantie sură şi umedă. Fâşâitul liniştitor al ştergătoarelor de parbriz se adăuga caldarâmului ud şi turlei falnice a catedralei Sf. Ştefan. Clădirile magnifice ale Vienei, monumentele şi parcurile ce mărgineau Ringstrasse nu încetau niciodată să mă încânte.

Deşi Austria simţea strânsoarea represivului Tratat de la Versailles, aici nu era la fel de rău ca în Germania, dar întrucât austriecii erau germani în adâncul sufletului, nu puteam decât să deplângem decăderea standardului de viaţă în ţara vecină din nord-vest. Şi Viena? Mai bine pe o bancă de lemn dintr-un parc vienez decât într-o vilă din orice alt oraş din lume.

După ce am lăsat automobilul lui Heinz pe o străduţă în apropiere de Ringstrasse, am mers toţi patru pe jos cam vreo trei intersecţii până la cafeneaua Weissenhof, favorita noastră. Am intrat în localul în formă de litera "L" şi am privit în sala principală lambrisată în lemn de stejar, cu tavan înalt cu grinzi din acelaşi lemn, cu candelabre şi separeuri confortabile. Pendula ceasului mare de pe un perete din apropiere se legăna lent, hipnotic dintr-o parte în alta.
- La fel ca data trecută, întârzie zece minute, a spus Clement DesRoches privindu-şi ceasul de la mână. Este ora 16:45. Tageblatt va fi livrat peste 20 de minute. Până atunci voi citi ziarul londonez Times, să văd ce comentează ei despre votul Ligii Naţiunilor.

S-a ridicat, a străbătut sala până la un stand de lângă uşa de la intrare şi a luat un exemplar nou-nouţ al ziarului britanic, care fusese trecut printr-o vergea cu o fantă şi aşezat alături de altele în interiorul unui suport din trestie.

După ce s-a întors Clement, de separeul nostru s-a apropiat Josef, un chelner oacheş de vârstă mijlocie, care părea întotdeauna nebărbierit.
- Ca de obicei, stimaţii mei viitori doctori ingineri? a întrebat el, respectuos, cunoscându-ne preferinţele pentru cafeaua vieneză cu frişcă.
- Da, mulţumim, am răspuns eu.

Josef a revenit peste câteva clipe, purtând pe o tavă mare patru ceşti de cafea şi opt pahare cu apă pe care le-a aşezat în faţa noastră.
- Unul dintre motivele pentru care iubesc atât de mult Viena, a declarat Baldur, este că absolut toţi chelnerii din toate cafenelele din oraş par croiţi după acelaşi tipar: te linguşesc, dar în acelaşi timp sunt mereu foarte oficiali. Poartă invariabil sacouri albe, cămăşi extrem de scrobite şi cravate din mătase. Şi întotdeauna ţi se adresează cu "Herr Doktor" sau "Herr Professor", indiferent ce ocupaţie ai avea.
- Ba mai mult, a adăugat Heinz, pentru preţul unei ceşti de cafea poţi să citeşti ziare într-o duzină de limbi din toată lumea, ore la rând, şi nimeni nu-ţi va cere niciodată să comanzi şi altceva.

Întrucât frecventam câteva cafenele din Innere Stadt, învăţaserăm şi clientela acestora: în Cafe Freyung, studenţii medicinişti discutau de toate, de la disecţia cadavrelor până la cele mai recente lucrări de psihoterapie ale lui Freud; în Vindobona, filateliştii făceau schimb de timbre din toată lumea, în Herrenhof, puteai asista la interminabile partide de şah; în Schubert, schimbau bârfe muzicienii din oraş iar în Pucher se puneau la cale toate afacerile.

După vreo jumătate de oră de pălăvrăgeli, am atacat subiectul care mă obseda de multe zile.
- Băieţi..., am început eu.
- Nu trebuie s-o spui, Otto, m-a întrerupt Clement. Primul tău mensur va fi joia viitoare şi ţi-e frică de nu mai poţi.
- Păi... ăăă... cam da.
- Nu "cam", prietene, a zis Baldur. Am trecut toţi prin asta: diareea, voma, anticiparea durerii oribile.
- Nu trebuie să-ţi fie ruşine, Otto, a intervenit şi Heinz Rogge. Nu faci altceva decât să ne arăţi că eşti şi tu o fiinţă omenească la fel ca noi.
- Şi să ştii că n-ai nicio obligaţie s-o faci, a zis DesRoches cu blândeţe. Un număr surprinzător de mare de inşi se retrag. Asta nu înseamnă dezonoare, ştii prea bine.
- Clement, am rostit eu, tu ai cea mai urâtă cicatrice pe care am văzut-o vreodată. Spune-mi sincer, cât de rău a fost?
- Să faci dragoste cu o femeie este mult mai plăcut, a replicat el, stârnind râsete zgomotoase şi câteva comentarii stânjenitoare.
- DesRoches, spune-i adevărul! Cât timp n-ai avut cicatricea asta nu te-ai ales nici măcar cu un sărut franţuzesc, dar de când fetele te văd ca pe un războinic voinic şi curajos, cu semnele bărbăteşti de mensur, ai văzut mai multe fese decât un colac de closet.

N-am ştiut ce să răspund la aşa ceva. Înainte de a fi primit în Marcomannia, fusesem cu una sau două fete. Subliniez "fete", întrucât de atunci descoperisem că exista o vastă deosebire între o femeie cu experienţă, care a învăţat să se bucure de cea mai mare legătură ce poate exista între un bărbat şi o femeie, şi o virgină inocentă, care poate fi făptura cea mai superbă văzută vreodată, dar care este prea speriată şi sfioasă pentru a fi altceva decât un dezastru iminent. Mi se spusese că mahomedanii îşi închipuie paradisul ca pe un loc unde fiecare bărbat capătă câte 76 de virgine. Dacă este adevărat, cred că voi abandona imaginea mahomedană a raiului.
- Deci, cât de dureros este? am insistat.
- În clipa când am fost rănit, nu mai simţisem în viaţa mea o durere atât de intensă. Mi-am repetat însă întruna: "O să treacă şi asta, o să treacă şi asta". Numai aşa am scăpat să nu leşin pe loc. După două zile, poate chiar trei, abia dacă m-am putut uita în oglindă când am văzut ce grotesc arătam; totuşi, durerea în sine a dispărut foarte repede. Iar după ce s-a dezumflat... poţi vedea şi cu ochii tăi cum este.
- Nu prea frumos, am comentat eu.
- Poate că nu, dacă eşti englez sau american, a replicat Schnacke, însă fiecare cultură vede frumuseţea în altă lumină. Triburile africane schvartze îşi bagă în gură beţişoare din ce în ce mai lungi ca să-şi întindă buzele la jumătate de metru în faţă. Indianer roşii din America îşi pictează feţele sau le sculptează ca pe nişte stâlpi totemici. Poţi să întrebi pe oricine din Marcomannia. Un bărbat cu o cicatrice este ca un magnet pentru o mädchen dulce sau chiar o frau măritată.

Ne-am continuat discuţia alte câteva seri după aceea. Nu voi spune că aşteptam cu nerăbdare desfigurarea despre care mi se spusese că va urma primelor mele mensur, însă decisesem deja că, dacă tovarăşii mei rezistaseră cu bine acelui botez, atunci puteam şi eu.

*

În total, am luptat în 14 asemenea dueluri. Privind retrospectiv, nu sunt deloc stânjenit de cicatricile mele din dueluri, care, aşa cum au arătat multe fotografii ulterioare, erau neobişnuit de lungi, adânci şi groaznic de neregulate. În opinia mea, ringul de duel m-a învăţat să fiu curajos, să-mi păstrez sângele rece şi tăria voinţei. Deşi simt şi acum focul care m-a ars prima dată când tăişul sabiei mi-a spintecat pielea de la scalp până la beregată într-o rană căscată, hidoasă, de carne vie şi sânge, Clement DesRoches, care a murit mult prea tânăr într-o demonstraţie inutilă împotriva guvernului Dollfuss, avusese dreptate: durerea de moment cauzată de traumă era ştearsă rapid de ceea ce se întâmpla ulterior.

Oraşul de la miezul nopţii

 

Charlie Jane Anders
Oraşul de la miezul nopţii
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Antuza Genescu



***
Intro

Charlie Jane Anders a fost editor al site-ului de science fiction şi fantasy io9.com. A debutat editorial cu romanul Choir Boy în 2005. În 2013, povestirea ei Six Months, Three Days a obţinut Premiul Hugo, iar următorul ei roman, Toate păsările din cer (2016), a câştigat premiile Nebula, Locus şi Crawford şi a fost nominalizat la Premiul Hugo.
*
Cine ne controlează somnul ne controlează şi visele. Iar de aici mai e un singur pas să ne controleze întreaga viaţă.
*
Ianuarie este o lume muribundă. O parte a planetei este cufundată într-un întuneric îngheţat, în vreme ce, pe partea cealaltă, totul e pârjolit de o lumină orbitoare. Umanitatea atârnă de un fir de aţă, împrăştiată în două oraşe arhaice, construite pe o fâşie de apus nesfârşit. Dar viaţa în oraşe este la fel de periculoasă ca în deşerturile din afară.

Într-o lume în care până şi timpul este controlat de conducători, iar nivelul de lumină e reglat artificial, sufletele pierdute sunt trimise printre umbre, în sălbăticie.

O astfel de paria, sacrificată în noapte, dar salvată de timp şi de legătura cu o bestie misterioasă, se va ridica din sălbăticie ca să preia întreaga putere, înainte ca planeta să fie zdrobită de greutatea rasei umane.

Cea mai aşteptată carte din 2019 pentru The Verge | Book Riot | Kirkus | BookBub
Câştigător Premiul Locus 2020 la categoria: roman science-fiction.

"E un roman cu şi despre «mileniali», oameni tineri, care trebuie să-şi găsească drumul printr-o lume nedreaptă, coruptă şi violentă." (The Guardian)
"O ficţiune critică, inteligentă, care testează graniţele momentului în care ne aflăm ca specie, ilustrând printr-o distopie antrenantă eşecurile noastre, dar şi capacitatea nelimitată de a ne schimba." (Tor)

Fragment
SOPHIE
{înainte}
I

Bianca vine spre mine, sub un cer mult prea larg. Amurgul de un alb incandescent desenează un halo din şuviţele ei negre, fine şi ciufulite. Priveşte în jos, agitată, de parcă ar încerca să pună capăt unei certe cu ea însăşi, apoi înalţă capul, mă vede şi în ochi îi mijeşte un zâmbet care îi alintă şi gura. Momentul recunoaşterii, alchimia contactului vizual, îl resimt atât de intens, încât orice altceva nu e decât o umbră de imagine. Când ajunge pe Bulevard, unde mă aflu eu, Bianca râde la o glumă pe care se pregăteşte să mi-o spună şi mie.

Când ne întoarcem în campus, două frunze de gutui mohorâte, dintre cele atârnate de cadrul uşilor de sărbători, ne flutură pe la glezne. Codiţele lor uscate, nouă la număr, se îndepărtează de noi grăbite, ca nişte picioruşe agile.


Zac trează în camera noastră întunecată, ascultând cum respiră Bianca pe raftul-pat de vizavi de mine. Apoi îi aud vocea:
- Sophie?
Mă sperii atât de tare când o aud vorbind după stingere, încât mă răsucesc şi cad grămadă pe podea.

Bianca chicoteşte din patul ei, eu îmi masez noada. Mă aştept să dea buzna peste noi o figură autoritară, poate un Supraveghetor, şi să ne săgeteze din priviri fiindcă am tulburat orele de linişte. Dacă nu poţi dormi odată cu toată lumea, nici măcar nu eşti om.
- Sophie, linişteşte-te! îmi spune Bianca. N-am vrut decât să te întreb ceva. Dar acum am uitat ce anume.

Vede că n-am chef de distracţie şi nu mai râde.
- Nu vei da de belea, te asigur! Aici nu putem învăţa nimic dacă nu ne punem noi însene mintea la contribuţie, nu crezi? Doar n-o să ne ţină-n loc toată viaţă o regulă pe care am învăţat-o când eram mici.

În primele zile după ce am devenit colege de cameră, mă feream de ea cât puteam. Mă strecuram în spaţiul îngust de deasupra coşului de rufe din baia laterală, lângă rezervoarele voluminoase din care conţinutul se scurgea pe dinafară, folosite ca toalete. Bianca gesticula mereu şi râsul ei umplea locul de voie bună. Când mi s-a adresat prima dată, am presupus că o compătimea pe fata teribil de ruşinoasă venită din partea întunecată a oraşului şi că trebuia s-o ignor până când avea să se dea bătută.

Dar nu s-a dat. Acum mă uit la silueta ei în timp ce mă adun de pe jos.
- Dar şi tu respecţi regulile, îi spun. Adică n-ai ieşi din cameră acum. Probabil că ai putea. Ai reuşi să te furişezi afară şi să rătăceşti pe străzi fără să te prindă Patrulele Somnului. Dar nu o faci, pentru că tu chiar respecţi regulile.
- Da, nu alerg goală pe stradă în Perioada de Reflecţie, zice Bianca, râzând. Dar ce rău facem dacă stăm puţin de vorbă după stingere? Mulţumită Biancăi, mă simt de parcă noi două tocmai am coborât din prima navetă de pe nava-mamă într-o lume nou-nouţă şi putem face orice ne dă prin cap. De când mă ştiu, n-am putut să adorm la ore fixe, odată cu restul lumii. Uneori îi vorbeam în şoaptă fratelui mei Thom, când credeam că e treaz, sau îmi găseam de lucru încercând să fac mici fapte bune pentru familia mea adormită, de exemplu, reparam nişte ochelari sau puneam şlapii fratelui meu exact în locul unde avea să-şi pună picioarele când se trezea. Dar tata mă prindea de braţ pe întuneric şi mă strângea destul de tare ca să nu-mi mai curgă sângele prin mână şi să scâncesc printre dinţi. Mai târziu, după ce coboram jaluzelele şi casa noastră se umplea din nou de o lumină ştearsă, tata răcnea la mine şi nu mai vedeam altceva decât faţa lui, de un roşu-aprins. Orice lucru îşi schimbă forma pe întuneric. Muchiile ascuţite sunt şi mai ascuţite, pereţii par mai îndepărtaţi, obiectele fragile se răstoarnă mai repede. Mă trezeam lângă ai mei, îngrămădiţi cu toţii în acelaşi pat, şi îmi închipuiam că, pe întuneric, aş putea să-mi schimb şi eu forma.


Bianca a mai găsit o carte, tocmai în fundul bibliotecii şcolare, pe unul din rafturile acelea putrezite la care ajungi numai după ce cotrobăi sub un munte de gadgeturi stricate de-ale coloniştilor şi nişte ţoale de demult. Cartea e o ferestruică spre trecut, adevăratul trecut, acela în care Coloniştii Întemeietori au ajuns pe o planetă cu o faţă îndreptată întotdeauna spre soare şi habar n-aveau cum o să reziste acolo.
- Asta e istoria, de fapt, spune Bianca, procesul de transformare a idioţilor în vizionari. Ne plimbăm amândouă prin centrul zonei temperate a oraşului, pe lângă contraforţii de aur tociţi ai Palatului, inspirând miresmele pieţei de lux, de unde Bianca tot încearcă să-mi cumpere nişte pantofi mai buni. Pe Bianca nu o vezi decât citind. Devorează cărţile, de parcă s-ar teme să nu-i cadă ochii din cap înainte să le termine. Dar nu citeşte niciodată lecturile care ni se dau ca temă.
- Sunt aici să aflu lucruri noi, nu să studiez.

Îşi ţuguie buzele, iar chipul său, alungit şi colţuros, dobândeşte perfecţiunea clasică. Împărţim camera de-o vreme, dar conversaţiile acestea mă tulbură şi acum. Continui să încerc cu disperare să demonstrez că merit să fiu aici, deşi am luat toate examenele şi am primit bursă. Citesc de trei ori fiecare text primit ca temă, până când suprafaţa cristalină începe să-mi tremure în faţa ochilor. Dar oricine îşi dă seama că sunt o intrusă doar uitându-se la mine - la hainele mele, la părul meu, la faţa mea, asta dacă se sinchiseşte cineva să mă observe.
- Eşti singura dintre noi care a trebuit să muncească din greu ca să ajungă până aici, îmi spune Bianca. Meriţi mai mult decât oricine să fii la colegiu! Apoi îmi repetă că Întemeietorii erau nişte neghiobi, exact când trecem pe lângă uriaşa statuie de bronz a lui Jonas în costum de protecţie, cu braţul ridicat în semn de triumf. Apărătoarele de umeri îi lucesc în razele zorilor, de parcă tocmai ar fi fost scoase din nobilul furnal pentru decontaminare.

II

Câteodată, Bianca îmbracă o rochie din petale iridescente sau mătase violetă şi dispare împreună cu alţi câţiva studenţi din căminul nostru. Întotdeauna este câte-o petrecere sau un banchet la care trebuie să meargă, să-şi cultive statutul printre elitele oraşului. Stă în prag - silueta ei, un pumnal cu vârful îndreptat în sus - şi-mi zâmbeşte.
- Mă întorc cât ai clipi. Până într-o zi când, după ce s-au tras jaluzelele şi clopotele au sunat stingerea, eu sunt tot singură în cameră. Mă ghemuiesc în obscuritate, nu pot să dorm şi mă întreb dacă e teafără. Când se ridică jaluzelele, Bianca intră în cameră şi se aşază pe raftul-pat.
- Petrecerea s-a prelungit şi era prea târziu să mă întorc înainte să se dea stingerea, îmi explică. A trebuit să rămân la una din gazde.
- Mă bucur că eşti teafără, am fost foarte îngrijorată..., îi spun, dar observ că Bianca stă cu umerii aduşi şi mâinile împreunate în faţa ochilor.

Rochia ei cea nouă, din fire de argint care se unduiesc în valuri sclipitoare, i se adună pe şolduri.
- Nu fac... Nu fac nimic altceva decât să joc rolul pe care toţi se aşteaptă să-l joc. Sunt o ipocrită.

Bianca scutură din umeri, apoi continuă:
- Uneori mă tem că alţii mă citesc ca pe-o carte deschisă, dar poate că ar fi mai rău dacă n-ar fi aşa. Când o văd deprimată, mă înmoi, de parcă aş avea oase de mămăligă. Mă aşez lângă ea, atentă să nu-i stric rochia. Ce delicată e linia gâtului său...

Tăcem amândouă. Nu mă pricep să rup tăceri.
- Nici măcar nu ştiu de ce vrei să fii prietena mea, îmi spune.

Mă ridic şi aduc ceainicul din hol. Peste câteva minute, torn ceai fierbinte într-o cană şi i-o pun în mână.
- Încălzeşte-te, o sfătuiesc, cu voce blândă. Bianca dă din cap a încuviinţare, soarbe cu sete din licoarea cu gust înţepător, apoi oftează prelung, de parcă a înţeles că s-a întors în locul de care aparţine. Furăm mereu ceainicul şi-l ţinem la noi pentru că nu-l mai foloseşte nimeni, dar cineva n-are de lucru, se furişează în camera noastră când nu suntem acasă şi duce globul acela înflorat înapoi în oficiu, unde cică îi e locul.
- Încălzeşte-te! îi spun a doua oară.

Nu termină bine ceaiul, că începe să ţopăie şi să spună bancuri, iar eu aproape am uitat că nu i-am spus de ce vreau să fiu prietena ei.


Suntem în Barul Public, în locul nostru obişnuit din intrândul de sub scări, unde miroase a ciuperci fermentate. La etaj, o trupă de ragtime scoate sunete lungi şi discordante din ţiteră şi trompetă. Se discută despre cel mai recent meci de fotbal de pe noul teren de sport din Întinderile Nordice. Bianca mă întreabă ce m-a determinat să fiu prima persoană din familia mea - chiar şi din cartierul meu - care merge la colegiu. De ce nu m-am mulţumit să termin liceul, să mă aşez la casa mea şi să-mi fac ucenicia pe undeva, ca toată lumea?

Mă fixează cu ochii ei mari, căprui, de parcă ar fi mai multe Sophie în faţa ei şi se amuză încercând să le suprapună. Întrebările personale m-au îngrozit dintotdeauna, dar, când mi le pune Bianca, simt cum mă scaldă valuri de plăcere. Nu o face din curtoazie şi nici nu vrea să mă înţepe cu întrebarea ei, tăioasă ca un cuţitaş.
- Întotdeauna mi-am zis că o să-mi găsesc şi eu o meserie, ca toţi colegii de clasă, îi răspund într-un sfârşit. Dar pe urmă au vrut să mă mărit. Am avut un prieten în liceu, Mark îl chema. Stăteam amândoi şi urmăream ce fac ceilalţi. Rareori ne adresam câte-un cuvânt. Oamenii ne-au văzut împreună şi au tras concluzia că avea să fie soţul meu. Făceau glume şi trăgeau cu ochiul la noi sau cântau melodii porcoase. Mie mi se făcea greaţă numai la gândul că Mark m-ar putea atinge cu mâinile alea. La un moment dat, de câte ori îl vedeam, o luam la fugă, dar mi s-a spus că trebuie să merg la sesiuni de întâlniri amoroase ca să-mi găsesc alt soţ. "Vine o vreme când trebuie să te măriţi şi să faci copii, aşa cum vine vremea să dormi sau să mergi la serviciu."

Bianca toarnă apă neagră într-un pocal de tinichea.
- Da, aşa se zice sau: "A venit vremea, să mergi pe drumul tău." Oraşul ăsta! Trebuie să le facem pe toate exact la aceeaşi vârstă.
Râde.
- Dar nu eram pregătită, îi spun, însă vocea mea sună ca un mârâit. Abia ce-mi veniseră musafirii de vreo zece ori, că au şi început să mă bată la cap cu măritişul.
- Musafirii? se miră Bianca. Vrei să zici ciclul?

Mă înroşesc toată, de mi se irită scalpul.
- Da, bine, ciclul. Dar am aflat că, dacă aş fi admisă la o şcoală de elită, cum e colegiul, aş putea obţine amânarea măritişului. Aşa că am devenit cea mai bună elevă. Am memorat toate manualele. Am găsit un loc în care să mă ascund, luminat cu zgârcenie, unde puteam învăţa până se dădea stingerea.

Acum Bianca mă priveşte fix, uşor încruntată şi cu buzele subţiri întredeschise. Mă fac mică pe scaun, pregătindu-mă să aud o replică sarcastică. Dar ea scutură din cap şi zice:
- Ţi-ai luat viaţa în propriile mâini. Ai fost mai inteligentă decât sistemul! Este extraordinar! Sorb din pocalul meu şi caut cea mai mică urmă de condescendenţă sau ironie în vorbele ei.
- Crezi tu asta? o întreb.
- La colegiu, toţi sunt ca mine - adică din zona temperată, a confortului, vrea să spună.

Părinţii i-au murit când era mică. A crescut la o creşă cu pretenţii, unde a fost pregătită să ocupe o poziţie de conducere.
- Am venit la colegiu pentru că asta se aştepta de la noi. Să absolvim şi să ne ocupăm locurile în guvern sau în industrie şi pe urmă să ungem şi noi roţile rahatului ăstuia de mecanism care ne ţine în viaţă. Pe când tu, tu eşti altfel. Eu nu mă văd altfel. Mă consider invizibilă.

Bianca îşi comandă turte sărate, crocante şi preparate la aburi, pe care trebuie să le mănânci cu un cârlig special, începând din partea stângă. Prima oară când am încercat să mănânc una, am împrăştiat-o pe masă în cantina colegiului, în faţa mai multor studenţi, şi atunci Bianca s-a aşezat lângă mine pe bancă şi mi-a explicat în şoaptă cum să procedez. Retrăiesc senzaţia aceea de umilinţă de câte ori văd turtele acelea.

În timp ce mâncăm, Bianca mă întreabă cum e să creşti acolo, în partea întunecată a oraşului, pe strada pietruită şi abruptă care urcă spre umbre din ce în ce mai dense, cu duhori înţepătoare de la tăbăcărie împrăştiate de vântul rece al nopţii. Acolo unde te scoli când îţi pătrunde în casă eterna lumină gri şi inima ţi se opreşte o clipă, fiindcă îţi aminteşti, o dată şi încă o dată, că urmează să lucrezi sau să înveţi sub apăsarea unui giulgiu cenuşiu. Dar nu-i vorbesc Biancăi despre asta. În schimb, o consolez cu poveşti despre cât de unită e comunitatea din cartier, despre petrecerile pe care le ţinem pe stradă şi oamenii care îţi dau o mână de ajutor la nevoie.

Bianca mă priveşte în semiîntunericul de sub scări, pătat de câţiva stropi luminoşi.
- Aş vrea să fiu mai mult ca tine! Vreau să-i dezamăgesc pe toţi. Vreau să-i surprind, până când o să moară de atâta surprindere.

Nu râde, însă ochii îi strălucesc ca atunci când spune bancuri. E mai multă lumină în ei decât pe cerul larg sub care am crescut.

Exalare

 

Ted Chiang
Exalare
Editura Nemira, 2020
traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu



***
Intro

Ted Chiang s-a născut în 1967 la New York şi a urmat cursurile de informatică ale Universităţii Brown. S-a impus încă de la debut ca unul dintre cei mai interesanţi autori de science fiction din lume, atât prin talentul literar, cât şi prin ideile şi temele abordate. A câştigat numeroase premii pentru povestirile sale:

- în 1990, Premiul Nebula pentru povestirea Turnul din Babilon (Tower of Babylon),
- în 1992, Premiul Campbell pentru cel mai bun tânăr scriitor,
- în 1998, Premiul Nebula şi Theodore Sturgeon Memorial pentru Povestea vieţii tale (Story of your life)
- în 2000, Premiul Sidewise pentru Şaptezeci şi două de litere (Seventy-Two Letters),
- în 2002, Premiul Hugo şi Premiul Locus pentru Iadul e acolo unde nu există Dumnezeu (Hell is the absence of God)
- în 2007, încă o dată Premiul Nebula şi Premiul Hugo pentru Neguţătorul şi poarta Alchimistului (The Merchant and the Alchemist's Gate)
- în 2009, Premiul Hugo şi în 2020, Premiul Locus, pentru Exalare (Exhalation)
- în 2011, Premiul Hugo şi Premiul Locus pentru Ciclul de viaţă al obiectelor software (Lifecycle of Software Objects,).

Ted Chiang are, până în prezent, două volume publicate: Povestea vieţii tale (Stories of Your Life and Others, 2002; Nemira, 2007) şi Exalare (Exhalation: Stories, 2019).

*

Câştigător: Premiul Locus 2020 la categoria: Nuveletă.

Un portal temporal îl obligă pe un vânzător din vechiul Bagdad să se confrunte cu greşelile din trecut. Un om de ştiinţă care studiază extratereştrii face o descoperire şocantă, cu ramificaţii universale. O privire aruncată într-un univers alternativ pune la îndoială liberul arbitru şi alegerile noastre.

Ted Chiang pune întrebările cele mai vechi din lume: Ce este universul? Ce înseamnă umanitatea? În povestirile lui science fiction răzbat la tot pasul frumuseţea, înţelesurile adânci şi compasiunea.

"O colecţie de povestiri care te pun pe gânduri, te fac să-ţi pui întrebările cele mai grele şi să te simţi mai uman. Un vârf al genului science fiction." (Barack Obama)
"La fel ca predecesorii lui atât de diverşi - Philip K. Dick, Jorge Luis Borges, Ursula K. Le Guin, Margaret Atwood sau Kazuo Ishiguro -, Chiang explorează temele convenţionale ale literaturii SF în moduri cu totul neconvenţionale. Proza lui are ceea ce Orwell numea transparenţă perfectă. Pentru Chiang, curiozitatea umană este motorul divin al progresului." (Joyce Carol Oates, The New Yorker)
Nouă proze cu totul originale, provocatoare şi memorabile, ale autorului povestirii Povestea vieţii tale, ecranizată de Denis Villeneuve cu titlul Arrival.

****
Exalare

S-a spus de multă vreme că aerul (pe care alţii îl numesc "argon") este sursa vieţii. Nu este de fapt adevărat şi gravez cuvintele acestea pentru a descrie cum am ajuns să înţeleg adevărata sursă a vieţii şi, ca un corolar, cum se va sfârşi viaţa într-o bună zi.

De-a lungul istoriei, afirmaţia că ne tragem viaţa din aer a fost atât de evidentă, încât n-a trebuit argumentată. În fiecare zi consumăm doi plămâni de aer; în fiecare zi scoatem din piepturi plămânii goliţi şi-i înlocuim cu alţii, plini. Dacă cineva este neglijent şi permite scăderea nivelului său de aer, el percepe o îngreunare a membrelor şi nevoia tot mai mare de reumplere. Rareori s-a întâmplat ca o persoană să nu poată obţine minimum un plămân înlocuitor înainte ca perechea acestuia să se golească; în acele ocazii nefericite când s-a petrecut aşa - când persoana a fost incapabilă să se mişte, fără cineva în preajmă care s-o ajute -, ea a murit la câteva secunde după ce i s-a terminat aerul.

În cursul normal al vieţii, nevoia de aer este totuşi departe de gândurile noastre, ba chiar mulţi ar spune că satisfacerea ei este partea cea mai puţin importantă a deplasării la staţiile de umplere. Asta pentru că staţiile de umplere sunt principalele locuri pentru conversaţii sociale, cele din care luăm atât susţinere emoţională, cât şi fizică. Toţi avem în locuinţe plămâni plini de rezervă, dar, când eşti singur, deschiderea propriului piept şi înlocuirea propriilor plămâni pot părea doar cu puţin mai plăcute decât o corvoadă. În tovărăşia altora însă, ele devin o activitate comună, o plăcere împărtăşită.

Dacă eşti foarte ocupat sau dacă nu ai chef de socializare, poţi să iei o pereche de plămâni plini, să-i instalezi şi să-ţi laşi plămânii goliţi în celălalt capăt al încăperii. Dacă ai câteva minute libere, politeţea elementară îţi cere să conectezi plămânii goliţi la un distribuitor de aer şi să-i reumpli pentru următoarea persoană. Însă cea mai obişnuită practică, de departe, este să zăboveşti şi să te bucuri de compania altora, să comentezi ştirile zilei cu prieteni sau cunoştinţe şi, în trecere, să-i oferi interlocutorului plămâni proaspăt umpluţi. Deşi poate că asta nu înseamnă împărtăşirea aerului în sensul cel mai strict al definiţiei, există o camaraderie derivată din conştiinţa faptului că tot aerul nostru provine din aceeaşi sursă, întrucât distribuitoarele nu sunt decât terminalele vizibile ale conductelor ce se ramifică de la rezervorul de aer aflat adânc în subteran, marele plămân al lumii, sursa întregii noastre alimentări.

Mulţi plămâni sunt returnaţi la aceeaşi staţie de umplere în ziua următoare, dar la fel de mulţi circulă spre alte staţii, când oamenii vizitează districte vecine; toţi plămânii au aspect identic - cilindri din aluminiu lustruit -, aşa că nu poţi spune dacă unul anume a stat permanent aproape de casă, ori dacă a străbătut distanţe imense. Şi tot aşa cum plămânii circulă între persoane şi districte, la fel se întâmplă cu veştile şi bârfele. În felul acesta poţi să primeşti ştiri din districte îndepărtate, chiar şi de la cele aflate la marginea lumii, fără să fii nevoit să pleci de acasă, deşi mie îmi place să călătoresc. Am mers până la marginea lumii şi am văzut zidul din crom solid care se ridică de la pământ până la cer.

Într-o staţie de umplere am auzit pentru prima dată zvonurile care mi-au declanşat investigaţia şi au condus către iluminarea mea finală. Totul a început destul de inofensiv, cu o remarcă a vestitorului public al districtului nostru. Se obişnuieşte ca în prima zi din fiecare an, la amiază, vestitorul să recite o odă compusă cu mult timp în urmă pentru această celebrare anuală, a cărei declamare durează exact o oră. Vestitorul a menţionat că, la declamarea lui cea mai recentă, ceasul turnului bătuse ora înainte ca el să fi terminat, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată. Altcineva a spus că era o coincidenţă, întrucât el tocmai revenise dintr-un district apropiat, unde vestitorul public se plânsese de aceeaşi neconcordanţă.

Nimeni n-a acordat multă atenţie subiectului, cu excepţia simplelor încuviinţări ce păreau necesare. Abia după câteva zile, când a sosit vestea unei abateri similare între vestitor şi ceasul dintr-un al treilea district, s-a sugerat că aceste discrepanţe pot fi dovada unei defecţiuni în mecanismul comun al tuturor ceasurilor din turnuri, deşi era bizar că defecţiunea respectivă determina ceasurile să meargă mai repede, nu mai încet. Ceasornicarii au studiat ceasurile cu pricina, dar n-au putut discerne nicio imperfecţiune. Ba chiar, când au fost comparate cu ceasurile speciale utilizate în scopuri de calibrare, s-a dovedit că toate ceasurile din turnuri arătau ora exactă.

Chestiunea mi s-a părut cumva bizară, însă eram prea concentrat asupra propriilor studii ca să mă gândesc prea mult la alte lucruri. Eram şi sunt un cercetător al anatomiei şi, pentru a oferi context următoarelor mele acţiuni, voi prezenta pe scurt relaţia mea cu domeniul.

Din fericire, moartea este un lucru neobişnuit, deoarece suntem durabili, iar accidentele fatale sunt rare, dar asta îngreunează studiul anatomiei, mai ales pentru că multe dintre accidentele suficient de serioase cât să provoace moartea duc la distrugerea rămăşiţelor decedatului, astfel că nu mai pot fi studiate. Dacă plămânii sunt perforaţi când sunt plini, forţa exploziei poate sfâşia un corp, rupând titanul ca pe o tablă subţire. În trecut, anatomiştii îşi concentrau atenţia asupra membrelor, care aveau cele mai mari şanse să supravieţuiască intacte. La prima prelegere anatomică la care am participat acum un secol, conferenţiarul ne-a arătat un braţ retezat, cu învelişul îndepărtat, astfel încât se vedea coloana solidă de tije şi pistoane de la interior. Îmi amintesc perfect cum, după ce îi conectase tuburile arteriale la un plămân montat pe peretele laboratorului său, el manipulase tijele de acţionare ce ieşeau prin baza neregulată a braţului şi cum, drept răspuns, pumnul se deschisese şi se închisese.

În anii ce-au trecut de atunci, domeniul nostru a avansat într-atât, încât anatomiştii sunt capabili să repare membre deteriorate şi, ocazional, să reataşeze câte un membru retezat. De asemenea, am devenit capabili să studiem fiziologia ţesuturilor vii; eu am ţinut o versiune a acelei prime prelegeri la care asistasem, în decursul căreia mi-am deschis învelişul propriului braţ şi le-am arătat studenţilor cum tijele se contractau şi se extindeau când mişcam degetele.

În ciuda acestor progrese, domeniul anatomiei continua să aibă în centru un uriaş mister nerezolvat: problema memoriei. Deşi ştim câte ceva despre structura creierului, dificultatea studierii fiziologiei sale este binecunoscută, din cauza delicateţii lui extreme. În accidente fatale, este tipic ca, la perforarea craniului, creierul să erupă într-un norişor auriu, lăsând în urmă doar filamente şi frunzuliţe zdrenţuite pe care nu poate fi observat nimic util. Vreme de decenii, teoria prevalentă despre memorie a fost că toate experienţele unei persoane sunt gravate pe foiţe de aur; foiţele acelea, distruse de forţa exploziei, ar fi sursa fulgilor minusculi găsiţi după accidente. Anatomiştii colectează fragmentele de frunzuliţe de aur - atât de subţiri, încât lumina trece verzuie prin ele - şi încearcă să reconstruiască, vreme de ani întregi, foiţele originale, cu speranţa că vor descifra până la urmă simbolurile în care au fost înscrise experienţele recente ale decedatului.

Eu n-am subscris la teoria aceea, cunoscută ca "ipoteza inscripţionării", dintr-un motiv simplu: dacă toate experienţele noastre sunt într-adevăr înregistrate, atunci de ce memoriile ne sunt incomplete? Partizanii ipotezei inscripţionării au oferit o explicaţie pentru uitare - sugerând că, de-a lungul timpului, foiţele îşi pierd alinierea faţă de stilusul care citeşte amintirile, ajungându-se ca foiţele cele mai vechi să nu mai aibă deloc contact cu el -, totuşi nu mi s-a părut niciodată convingătoare. În acelaşi timp însă, recunoşteam că era o teorie fascinantă; eu însumi dedicasem multe ore examinării fulgilor de aur la microscop şi-mi pot imagina cât de izbăvitor ar fi fost să răsuceşti butonul pentru reglaj fin şi să vezi cum, treptat, simbolurile devin lizibile.

În plus, cât de minunat ar fi fost să descifrezi amintirile cele mai vechi ale unei persoane decedate, unele pe care ea însăşi le uitase! Niciunul dintre noi nu poate ţine minte mai mult de o sută de ani din trecut, iar arhivele scrise - consemnări pe care noi înşine le-am făcut, dar despre care abia dacă ne amintim - se întind doar câteva sute de ani în trecut. Oare câţi ani am trăit înainte de începerea istoriei scrise? De unde am venit noi? Ipoteza inscripţionării este seducătoare prin promisiunea găsirii unor răspunsuri în interiorul propriilor creieri.

Eu susţineam ipoteza concurentă, potrivit căreia memoriile noastre sunt stocate într-un mediu în care procesul ştergerii nu este mai dificil decât cel al înregistrării: poate prin rotirea unor angrenaje de roţi dinţate ori printr-o anume poziţionare a unor comutatoare. Implicaţia acestei teorii este că tot ce am uitat s-a pierdut cu adevărat, iar creierii noştri nu conţin istorii mai vechi decât cele aflate în biblioteci. Un avantaj al teoriei este că explică mai bine motivul pentru care, atunci când în persoanele moarte din cauza lipsei de aer sunt instalaţi plămâni, resuscitaţii nu au memorie şi sunt complet lipsiţi de minte: cumva, şocul morţii a resetat toate angrenajele sau comutatoarele. Inscripţioniştii susţin că şocul cauzează doar alinierii foiţelor, însă nimeni nu dorea să ucidă o persoană vie, fie şi un imbecil, pentru a soluţiona dezbaterea aceasta. Eu concepusem un experiment care mi-ar fi putut îngădui să determin, dincolo de orice îndoială, adevărul, însă era riscant şi necesita o examinare atentă înainte de a fi făcut. Rămăsesem indecis foarte mult timp, mai exact până am aflat alte ştiri despre anomalia ceasurilor.

Dintr-un district încă şi mai îndepărtat a sosit vestea că vestitorul public de acolo observase, de asemenea, că ceasul din turn bătuse ora înainte ca el să-şi fi terminat recitarea din noul an. Notabil în cazul acela era însă faptul că ceasul din districtul său avea un mecanism diferit, în care orele erau marcate prin curgerea mercurului într-un recipient. Discrepanţa nu mai putea fi explicată acum printr-un defect mecanic comun. Majoritatea oamenilor suspectau că era vorba despre o glumă proastă, pusă la cale de poznaşi. Eu aveam altă bănuială, una mai sumbră, pe care n-am îndrăznit s-o rostesc cu glas tare, dar care mi-a decis cursul de acţiune: efectuarea experimentului meu.

Primul instrument pe care l-am construit a fost cel mai simplu: în laboratorul meu, am fixat patru prisme pe suporturi şi le-am aliniat cu multă atenţie, astfel încât apexurile lor să formeze colţurile unui dreptunghi. În aranjamentul acela, o rază de lumină direcţionată spre una dintre prismele inferioare era reflectată în sus, după aceea înapoi, după aceea în jos şi după aceea din nou înainte, într-o buclă cvadrilaterală. În felul acesta, dacă stăteam cu ochii la nivelul primei prisme, aveam o imagine clară a propriei cefe. Acest periscop solipsist era baza experimentului.

O dispunere rectangulară similară de tije de acţionare permitea ca deplasarea ochilor prin intermediul prismelor să poată fi însoţită de acţiune. Bateria de tije de acţionare era mult mai mare decât periscopul, totuşi relativ simplă ca design, pe când instrumentele fixate în capătul tijelor aveau un grad mai mare de complexitate. Periscopului i-am ataşat un microscop binocular montat pe un contact glisant care se putea mişca într-o parte şi-ntr-alta sau în sus şi-n jos. Tijelor de acţionare le-am adăugat o reţea de manipulatoare de precizie, deşi o asemenea descriere este insuficientă pentru aceste culmi ale artei mecanice. Combinând ingeniozitatea anatomiştilor cu inspiraţia oferită de structurile corporale pe care le studiau ei, manipulatoarele permiteau operatorului lor să execute orice sarcină pe care ar fi efectuat-o în mod normal cu propriile mâini, dar la o scară mult mai mică.

Asamblarea acestor echipamente a durat luni întregi, însă nu-mi puteam îngădui să nu fiu extrem de meticulos. După terminarea pregătirilor, puteam să pun fiecare mână pe o matrice de mânere şi manete şi să controlez o pereche de manipulatoare situate în spatele capului meu şi, în acelaşi timp, să utilizez periscopul pentru a vedea cum lucrau ele. După aceea aveam să fiu în stare să-mi disec propriul creier.

Ştiu prea bine că ideea sună a nebunie pură şi, dacă aş fi povestit despre ea vreunui coleg, acela ar fi încercat cu certitudine să mă oprească. Totuşi, nu puteam să cer altcuiva să-şi asume un asemenea risc de dragul cercetării anatomice şi, întrucât doream să conduc eu însumi disecţia, n-aş fi fost mulţumit să fiu doar subiectul pasiv al unei operaţii. Autodisecţia era singura opţiune.

Am adus o duzină de plămâni plini şi i-am conectat între ei cu un colector. Dup-aceea am montat ansamblul acesta sub bancul de lucru la care urma să stau şi am poziţionat un distribuitor pentru conectare directă la admisiile bronhiale din pieptul meu. În felul acesta, dispuneam de o rezervă de aer pentru şase zile. În eventualitatea în care nu mi-aş fi putut termina experimentul în timpul respectiv, programasem vizita unui coleg la expirarea intervalului. Bănuiam însă că unicul motiv pentru care n-aş fi putut termina operaţia în perioada alocată ar fi fost că mi-aş fi provocat singur moartea.

Am început prin a îndepărta placa foarte curbată care alcătuia ceafa şi creştetul capului meu; apoi cele două plăci, mai puţin curbate, ce formau părţile laterale. Mi-a rămas doar placa feţei, care era însă blocată într-o ramă de restricţionare şi, din unghiul periscopului meu, nu-i puteam zări suprafaţa interioară; vedeam însă expus propriul meu creier. Consta dintr-o duzină sau mai multe subansambluri, cu exteriorul acoperit de cochilii complicat modelate; poziţionând periscopul lângă interstiţiile ce le separau, am obţinut o întrezărire incitantă a mecanismelor fabuloase din interiorul lor. Deşi puteam distinge foarte puţine, era cea mai frumoasă maşină complexă pe care o văzusem vreodată, aflată atât de departe de orice dispozitiv construit de om, încât era indiscutabil de origine divină. Imaginea era atât însufleţitoare, cât şi ameţitoare - şi am savurat-o strict estetic pentru câteva minute, înainte de a-mi continua explorările.

Potrivit ipotezei generale, creierul este divizat într-un motor aflat în centrul capului, care se ocupă de cogniţia propriu-zisă, înconjurat de o reţea de componente în care sunt stocate memoriile. Ceea ce am observat concorda cu această ipoteză, deoarece subansamblurile periferice păreau să semene între ele, pe când cel din centru părea diferit, mai eterogen şi cu mai multe părţi aflate în mişcare. Componentele erau asamblate totuşi prea strâns între ele ca să pot desluşi funcţionarea lor; dacă intenţionam să aflu mai multe, îmi trebuia un punct de vedere mai intim.

Fiecare subansamblu avea un rezervor local de aer, alimentat de un tub ce pornea de la regulatorul situat la baza creierului meu. Mi-am focusat periscopul pe subansamblul cel mai din spate şi, utilizând manipulatoarele de la distanţă, am deconectat rapid tubul de ieşire şi am instalat în locul lui unul mai lung. Practicasem manevra aceasta de nenumărate ori, aşa încât o puteam executa în câteva clipe; chiar şi aşa, nu aveam certitudinea că aş putea termina conectarea înainte ca subansamblul să-şi fi golit rezervorul local. Am continuat abia după ce am fost satisfăcut că operarea componentei nu fusese întreruptă; am rearanjat tubul mai lung astfel încât să am o vedere mai bună asupra interiorului interstiţiului ce-i urma: alte tuburi care-l conectau la componentele vecine. Utilizând perechea cea fină de manipulatoare pentru a pătrunde în spaţiul îngust, am înlocuit tuburile, pe rând, cu altele mai lungi. În cele din urmă, am ocolit întregul subansamblu şi am înlocuit toate conexiunile sale cu restul creierului meu. Acum puteam să demontez acest subansamblu din cadrul care-l susţinea şi să-l scot prin ceea ce fusese ceafa mea.

Ştiam că era posibil să-mi fi deteriorat capacitatea de a gândi şi să nu-mi dau seama de asta, dar rezolvarea câtorva teste aritmetice de bază a demonstrat că nu păţisem nimic. Cu un subansamblu atârnat de un eşafodaj, deasupra, aveam acum o imagine mai bună a motorului cognitiv din centrul creierului meu, totuşi nu exista spaţiu suficient ca să apropii şi mai mult microscopul pentru o examinare amănunţită. Ca să pot să-mi cercetez cu adevărat funcţionarea creierului, trebuia să deplasez din locurile lor alte şase-şapte subansambluri.

Meticulos, grijuliu, am repetat procedura înlocuirii tuburilor la alte subansambluri, repoziţionând unul dintre ele mai în spate, alte două mai sus şi alte două în părţi, şi suspendându-le pe toate de eşafodajul de deasupra capului. După ce am terminat, creierul meu semăna cu o explozie încremenită la o fracţiune de secundă după declanşarea detonării - şi m-am simţit din nou ameţit când m-am gândit la asta. Motorul cognitiv era însă acum expus, susţinut pe o coloană de tuburi şi tije de acţionare ce coborau prin trunchiul meu. Dispuneam de asemenea de spaţiu pentru a roti microscopul complet la trei sute şaizeci de grade şi pentru a vedea şi feţele dinspre interior ale subansamblurilor pe care le mutasem din locurile lor. Am văzut acolo un microcosmos de maşinării aurii, un peisaj de rotoare minuscule şi de cilindri la fel de miniaturali.

În timp ce admiram scena aceasta, m-am întrebat unde era corpul meu. Mijloacele care-mi deplasau vederea şi acţiunile prin cameră nu difereau, în principiu, de cele care-mi conectau ochii şi mâinile originale de creier. Pe durata experimentului, manipulatoarele acestea nu erau practic mâinile mele? Lentilele amplificatoare de la capătul periscopului nu erau în esenţă ochii mei? Eram o persoană exteriorizată, cu micul ei corp fragmentat situat în centrul propriului creier dilatat. În această configuraţie improbabilă, am început să mă explorez.

Mi-am întors microscopul spre un subansamblu de memorie şi am început să-i examinez designul. Nu mă aşteptam să izbutesc să-mi descifrez memoriile, ci doream numai să pot înţelege modul de înregistrare a lor. Aşa cum anticipasem, nu se vedeau stive de foiţe, dar, spre surprinderea mea, n-am văzut nici baterii de angrenaje sau comutatoare. Subansamblul părea constituit aproape exclusiv dintr-o baterie de tubuleţe cu aer. Prin interstiţiile dintre tubuleţe, se întrezăreau unduiri ale interiorului bateriei.

Cercetând cu multă atenţie şi mărind amplificarea vizuală, am văzut că tubuleţele se ramificau în capilare cu aer, ce erau întreţesute cu o reţea densă de sârme pe care erau articulate frunzuliţe aurii. Sub influenţa aerului ieşit din capilare, frunzuliţele erau menţinute în diverse poziţii. Ele nu erau comutatoare în sensul convenţional al termenului, deoarece nu-şi puteau menţine poziţia în absenţa unui curent de aer, dar am presupus că erau similare comutatoarelor căutate, mediul în care erau înregistrate memoriile mele. Unduirile pe care le vedeam erau probabil acţiuni de reamintire, când o dispunere specifică de frunzuliţe era citită şi trimisă înapoi spre motorul cognitiv.

Înarmat cu această nouă înţelegere, mi-am îndreptat apoi microscopul spre motorul cognitiv. Şi aici am văzut o reţea de sârme, însă frunzuliţele suspendate pe ele nu erau fixe, ci oscilau înainte şi înapoi aproape prea rapid ca să fie distinse. Aproape tot motorul părea să fie în mişcare, constând mai degrabă dintr-o reţea decât din capilare cu aer şi m-am întrebat cum putea aerul să ajungă în mod egal la toate frunzuliţele de aur. Am examinat multe ore frunzuliţele, până am înţeles că ele însele jucau rolul capilarelor; frunzuliţele formau conducte şi valve temporare ce existau doar atât cât să redirecţioneze aerul spre alte frunzuliţe, după care dispăreau. Acesta era un motor aflat în transformare continuă, ba încă şi mai mult, care se transforma pe sine ca parte din funcţionarea sa. Reţeaua nu era o maşină, ci o pagină pe care era scrisă maşina şi pe care maşina însăşi scria neîncetat.

Se putea spune că întreaga conştiinţă îmi era codificată în poziţiile acestor frunzuliţe, dar ar fi fost mai exact să spun că era codificată în şablonul mereu schimbător de aer ce acţiona frunzuliţele. Privind oscilaţiile acestor fulgi de aur, am înţeles că, spre deosebire de ceea ce se presupusese dintotdeauna, aerul nu oferă pur şi simplu energie motorului care ne realizează gândurile. Aerul este de fapt însuşi mediul gândurilor noastre. Noi înşine nu suntem decât un şablon de fluxuri de aer. Memoriile nu-mi erau înscrise ca şănţuleţe pe foiţe şi nici ca poziţii ale comutatoarelor, ci sub forma unor curenţi persistenţi de argon.

După ce am priceput natura acestui mecanism în reţea, o serie de intuiţii mi-a traversat rapid conştiinţa. Prima şi cea mai banală a fost înţelegerea motivului pentru care aurul, metalul cel mai maleabil şi mai ductil, era singurul material din care puteau fi realizaţi creierii noştri. Doar cele mai subţiri foiţe se puteau mişca suficient de rapid pentru un astfel de mecanism şi doar cele mai delicate filamente puteau acţiona ca articulaţii pentru ele. Prin comparaţie, bavura de cupru ridicată de stilusul meu când gravez cuvintele acestea şi pe care o perii de pe coală când termin fiecare pagină este la fel de grosolană şi de greoaie ca şpanul. Acesta era însă un mediu în care ştergerea şi înregistrarea puteau fi făcute rapid, mult mai repede decât orice montaj de comutatoare sau angrenaje.

Am înţeles după aceea motivul pentru care instalarea de plămâni plini într-o persoană care a murit din cauza lipsei de aer nu o readuce la viaţă. Frunzuliţele din interiorul reţelei rămân echilibrate între perne de aer continue. Dispunerea aceasta le permite să se mişte rapid înainte şi înapoi, dar, dacă fluxul de aer încetează, totul este pierdut; toate frunzuliţele colapsează în stări indecise identice, ştergând şabloanele şi conştiinţa pe care le reprezintă. Restabilirea alimentării cu aer nu poate recrea ceea ce s-a volatilizat. Acesta era preţul vitezei; un mediu mai stabil pentru stocarea şabloanelor ar fi însemnat o funcţionare mai lentă a conştiinţei noastre.

În clipa aceea am priceput şi soluţia la anomalia ceasurilor. Am înţeles că viteza mişcărilor acestor frunzuliţe depindea de susţinerea lor de către aer; cu flux suficient de aer, frunzuliţele se puteau mişca aproape fără frecare. O mişcare mai lentă se datora faptului că erau supuse la multe frecări, ce puteau să apară doar dacă pernele de aer care le susţineau erau mai subţiri şi aerul care curgea prin reţea se deplasa cu forţă mai redusă.

Prin urmare, nu ceasurile din turnuri merg mai repede, ci creierii noştri merg mai încet. Ceasurile din turnuri sunt acţionate de pendule, al căror ritm nu variază niciodată, sau de curgerea mercurului printr-o ţeavă, care nu se modifică. Însă creierii noştri se bazează pe trecerea aerului, iar când aerul acela curge mai lent, gândurile ne încetinesc şi ni se pare că ceasurile merg mai repede.

Mă temusem că creierii noştri ar putea încetini şi posibilitatea respectivă fusese cea care mă motivase să-mi fac propria disecţie. Însă presupusesem că motoarele noastre cognitive - deşi alimentate cu aer - aveau totuşi o natură mecanică, iar un aspect al mecanismului se deforma treptat prin oboseală, fiind astfel responsabil pentru încetinire. Aşa ceva ar fi fost teribil, însă exista cel puţin speranţa că am putea să reparăm mecanismul şi să ne readucem creierii la viteza originală de operare.

Dar, dacă gândurile noastre erau şabloane pure de aer, iar nu mişcarea unor angrenaje dinţate, atunci problema era mult mai serioasă, pentru că se ridica întrebarea: Ce ar fi putut încetini curgerea aerului prin creierii tuturor persoanelor? Nu putea fi vorba despre o reducere a presiunii din distribuitoarele staţiilor de umplere; presiunea aerului din plămânii noştri este atât de mare, încât trebuie redusă printr-o succesiune de regulatoare înainte de a ajunge la creier. După părerea mea, reducerea forţei rezultă din direcţia opusă: creşterea presiunii din atmosfera care ne înconjoară.

Cum se poate aşa ceva? Aproape imediat după formularea întrebării, a apărut unicul răspuns posibil: cerul nostru nu are o înălţime infinită. Undeva, dincolo de limitele vederii noastre, zidurile de crom ce ne înconjoară lumea probabil că se curbează spre interior pentru a forma un dom; universul nostru este o incintă etanşă, nu un puţ deschis în partea de sus. Iar aerul se acumulează treptat în interiorul acestei incinte, până când egalează presiunea din rezervorul de dedesubt.

Acesta este motivul pentru care, la începutul acestei gravări, am spus că aerul nu este sursa vieţii. Aerul nu poate fi nici creat, nici distrus; cantitatea totală de aer din univers rămâne constantă, iar dacă aerul ar fi tot ceea ce ne trebuie pentru a trăi, atunci n-am muri niciodată. În realitate însă, sursa vieţii este diferenţa dintre presiunile aerului - curgerea aerului din spaţiile unde este dens către spaţiile unde este rarefiat. Activitatea creierilor noştri, deplasările corpurilor noastre, acţiunile tuturor maşinilor pe care le-am construit vreodată sunt determinate de mişcarea aerului, de forţa exercitată când presiuni diferite încearcă să se echilibreze reciproc. Când presiunea din tot universul va fi egală, tot aerul va fi nemişcat şi inutil; într-o bună zi, vom fi înconjuraţi de aer staţionar şi nu vom putea obţine niciun beneficiu de pe urma lui.

În realitate, noi nu consumăm deloc aer. Cantitatea de aer pe care o extrag din perechea de plămâni noi a fiecărei zile este exact cea care se pierde în exterior prin articulaţiile membrelor mele şi prin îmbinările învelişului meu, exact cea pe care o adaug atmosferei din jurul meu; tot ce fac este să convertesc aerul aflat la presiune mare în aer aflat la presiune mică. Prin fiecare mişcare a corpului, eu contribui la egalizarea presiunii în universul nostru. Prin fiecare gând pe care îl am, grăbesc sosirea acelui echilibru fatal.