miercuri, 28 septembrie 2022

Lumea secretă a sexului și a puterii

 


Titlu: Madame Claude. O lume secretă a plăcerii, privilegiilor și puterii
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2018
Traducere: 
Numar pagini: 334
ISBN: 978-606-95078-3-4

Madame Claude este o femeie care a făcut istorie. A fost, probabil, prima femeie care a înțeles puterea sexului și l-a transformat într-un business nu numai foarte profitabil, dar și extrem de influent. Sexul, așa cum l-a înțeles și promovat madame Claude, nu a fost numai despre câștiguri financiare, ci mai degrabă, a fost un instrument de exercitare a puterii și de construire a influenței la nivelurile cele mai înalte ale societății.

Cartea lui William Stadiem spune povestea fascinantei Madame Claude, încercând să descifreze câte ceva din misterul care a înconjurat întotdeauna acest personaj și să pătrundă în lumea celor puternici și dornici de plăcere.

Cea care a fost numită regina franceză a sexului a fost autoarea multor premiere în domeniul industriei sexului. Madame Claude (pe numele ei adevărat Fernande Grudet) a fost prima care s-a gândit, în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, că e mai eficient și este o pozitionare mai elegantă ca fetele să nu se afle într-un bordel, ci să fie trimise acasă la client sau în apartamente de lux. I se mai spunea și „Alo, Oui” pentru că aceasta era expresia cu care răspundea întotdeauna la telefon. William Stadiem povesteste cum această femeie deosebit de inteligentă și-a creat sistemul și cum a țintit doar bărbați foarte bogați și influenți, „fetele” fiind doar pentru prietenii pe care îi accepta ea ca fiind parte din lumea la care voia sa ajungă. Abordarea ei „strategică” i-a asigurat succesul și accesul într-o lume în care se pătrundea extrem de greu.

Printre clienții fetelor lui Madame Claude s-au numărat președintele Kennedy (despre care se spune că și-a ales o fată care semăna izbitor cu soția sa, Jackie), șahul Iranului și patronul concernului Fiat, Giovanni Agnelli. Desigur, și mulți alții despre care încă nu se știe nimic public.

Interesant este și sistemul pe care Madame Claude îl crease pentru a alege fetele care lucrau pentru ea. Autorul descrie cu lux de amănunte în carte modul în care fetele erau triate după educație, după calitatea conversației, postura corpului și mersul pe tocuri, și treceau printr-un curs de igienă personală.

Valoarea cărții lui William Stadiem, specialist în istorie socială și scriitor, este dată și de accesul pe care autorul l-a avut în lumea lui Madame Claude, de discuțiile neoficiale cu aceasta și de interviurile luate apropriaților celebrei matroane. Este o carte care reprezintă o cheie importantă în înțelegerea relației complicate și fascinante dintre sex, plăcere și putere. O relație mediată și perfecționată de o femeie ambițioasă și inteligentă, care a avut marea calitate de a ști mereu ce vrea să obțină. Și care nu s-a oprit până nu și-a realizat obiectivele.

  • PLUSURI

    Cercetarea amănunțită a subiectului cărții și accesul autorului la surse de primă calitate.
    Stilul narativ, cu accente de jurnalism de investigație care oferă obiectivitate și profunzime cărții.

  • RECOMANDARI

    O carte despre sex, plăcere și putere, dar mai ales despre o femeie care a reușit să le controleze și să le modeleze după propria viziune.

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa. 1993-2000

 


Titlu: Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa. 1993-2000
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2006
Numar pagini: 274
ISBN: 978-973-697-761-9

Unde se opreşte corpul? În faţa oglinzii, la întîlnirea cu celălalt? Cînd începe a fi conştientizat, prin durere, prin boală, printr-un rău inexprimabil? Se vede în kilograme, riduri, obişnuinţe? Gheorghe Crăciun dă răspunsuri acestor interogaţii în Trupul ştie mai mult, le duce chiar mai departe, către o nelinişte personală (dar prin extensie valabilă pentru orice scriitor): textualixarea corpului şi sensul acestui text.

Interesul prozatorului pentru manifestările corpului s-a văzut încă de la romanul Frumoasa fără corp din 1993. Din acelaşi an începe acest fals jurnal, precum şi romanul Pupa russa, publicat 11 ani mai tîrziu. Peste aceste amănunte care par cronicăreşti nu se poate trece, în situaţia în care jurnalul desface şi pregăteşte motivele romanului. Este un fel de asamblare pe jumătate conştientă (poate de aceea fals jurnal) a senzaţiilor nenumite pînă atunci, readuse în memorie, a învelişului lumesc care cunoaşte altă simţire şi alte profunzimi.

Vă puteţi închipui 11 ani, în care se prind momente goale, nevroze, întrebări, melancolii, fragmente scrise dintr-o suflare, sila, măştile. Nu este imprudenţă sau impudoare publicarea acestui jurnal-eseu, iar lectura nu e nici ea aproape de imprudenţă. Pentru cititorii care cunosc Pupa russa, poate fi o lămurire a intenţiilor sau poate fi scrierea care ia visul unui roman venit din instinct. Pe de altă parte, urmărind un fir prin însemnările lui Gheorghe Crăciun, se ajunge la ideea potrivit căreia scrisul este o prelungire a trupului, o cunoaştere senzorială a lumii : "De fapt, nu trupul mă interesează, ci expresia lui, felul lui de a fi viu, carnea care produce ceva, o senzaţie. O senzaţie mi se pare întotdeauna, atunci cînd o conştientizez, mai inexplicabilă decît un gînd. Gîndirea pare să funcţioneze de la sine, ea e un sistem organizat de reacţie la lume. Dar lumea e chiar senzaţia. Eu nu pot trece dincolo de ceea ce simt. Lumea mi-e interzisă. Ea se confundă cu ochii, auzul, limba, degetele mele. Drumul de la senzaţie la gîndire îl înţeleg. Ceea ce nu pot înţelege, pentru că nu am nici o garanţie în acest sens, e drumul de la senzaţie la lume".

Epuizează Trupul ştie mai mult obsesia corporalităţii, înterogînd-o continuu? Pe măsură ce lucrul la roman duce la rezultate clare, falsul jurnal se micşorează, se strînge, tonul devine reţinut, sceptic în Caietul maro, cel al anului 2000. Pupa russa este lumea compusă din senzaţii, simţirea dusă la paroxism, cartea care scrie halucinant amănunte lasînd gust în gură şi miros în nări, în timp ce falsul jurnal înseamnă neliniştea cu privire la romanul care locuieşte în corp.

Poate că nu este de citit separat de cartea care îl circumscrie, Pupa russa, probabil că nu se poate gîndi cu mintea, ci tot cu trupul. În orice caz, Trupul ştie mai mult e un colaj de stări şi senzaţii acute care sunt numite, găsite, fixate, de învelişuri bîntuite, de obsesii şi fascinaţii. Mai mult decît a răspunde autorului la explorarea vieţii fizice (propriul corp este obiectul pe care îl observă), jurnalul răspunde întrebărilor adormite ale cititorului, trezind un corp, făcîndu-l conştient de ceea ce nu-i aparţine, de ceea ce îl depăşeşte şi nu poate să-i fie explicat.

    Categorie:  | Autor:  | Editura: 

    „Lista Istodor” de cărți românești, o abordare inedită a istoriei literaturii române

     


    Titlu: 101 cărți românești de citit într-o viață (fragment)
    Autor: 
    Rating: 
    Editura: 
    Anul aparitiei: 2012
    Numar pagini: 280
    ISBN: 978-973-46-3230-5
    Descarca gratuit

    Să scrii despre o carte în care se scrie despre cărți... Într-un film de animație care se numește Robots este o scenă în care personajul principal intră într-o fabrică de roboți. El exclamă stupefiat: Robots building robots! (Roboți care construiesc roboți!). Asta a fost și prima mea reacție când am înțeles despre ce carte am ales să scriu. O consider o provocare și sper să-i fac față cu brio!

    Printr-o culegere de cărți românești ce străbat timpul culturii române de la începuturi până... într-un anumit punct, Eugen Istodor ne oferă – așa cum ne așteptăm, de fapt – viziunea lui asupra unor opere literare despre care se poate spune că definesc literatura română ca întreg. Dar cartea aceasta nu oferă – și aici intervine ineditul – doar viziunea lui. El alege, pentru fiecare dintre aceste cărți „câte o declarație de dragoste luată de la oameni dintre cei mai diferiți, de la taximetriști la filosofi”. De referință pentru un pasionat al cititului, dar și pentru un simplu curios, cartea are un magnetism propriu scriitorilor români, o viață proprie pe care și-o trăiește între coperți. Cine o va deschide, va trăi și el din ea, prelungindu-și propria viață în același mod în care, ne spun medicii, fumatul o scurtează. Pentru că, deși să citești despre 101 cărți românești nu este ca și cum le-ai citi cu adevărat, este totuși o revelație să afli ce simte și gândește despre ele un scriitor (care este, nu-i așa, un profesionist al cărților) și, în același timp încă o persoană a cărei viață are mai puțină legătură cu literatura. Și apoi, sincer, te face mai mult decât curios să vrei să citești acele cărți.

    Prima parte este o introducere. Și e de-a dreptul revelatoare. Istodor își prezintă copilul – creație a dublului său eu, cel literar (chiar dacă, de data aceasta se află de partea cealaltă a redutei și tratează ca cititor) și cel românesc (care-i oferă avantajul percepției naturale a cărților și care a stimulat, probabil, nașterea acestei cărți) – cu o onestitate deconcertantă. Îi cunoaște punctele forte dar îi acceptă și slăbiciunile. Este o declarație, dar nu se vrea mai mult decât o aducere la cunoștință. „Nu încep să elogiez ceea ce nu există. Vreau să afli – recapitulez ceea ce avem”. O prezintă ca pe o carte cu „o anumită ținută, un altfel de dialog între critici-public-viitor, dar știe că nu-i va rezista testului timpului: „... cartea mea, scrisă ca să impună în epoca vorbelor pripite, se va stinge în timp, odată cu operele selectate, ce altora vor părea fără haz ori fără anvergură”.

    În introducerea lui, Istodor dezvăluie într-un mod de-a dreptul halucinant problemele de care suferă literatura română și de care va mai suferi, probabil, un timp de-acum încolo și care sunt menționate într-o cavalcadă de descrieri de-a dreptul șocante, ușor de acceptat dacă sunt luate separat și înfrumusețate cu sublime lucruri pozitve, dar care descuamează spiritul când sunt citite așa cum ni le-a prezentat el, crud și fără menajamente: „Mult timp am fost niște copiști, niște traducători. Nevoia continuă de a recupera timp și spațiu pierdute. Spațiu public mereu meschin și obtuz la schimbări, trăgând mai mult spre bârfă, spre șuetă decât spre valorizare, spre discuție de idei. Stagnare, dese rupturi și fugă a valorilor. Opere neînțelese, opere tipărite târziu, opere neintrate în conștiința publică. [...] Enciclopedism, confuzie a valorilor și planurilor, lipsă de specializare. Analfabetism. Izolare. Greutatea traducerii în limbi străine. Lipa unui mediu profesionist de promovare a valorilor.” Iar autorul continuă să „rătăcească” prin literatură, menționându-i lipsurile („Mi-a părut rău că nu avem, în afara sclipirilor sadoveniene de arme răzeșești, roman cavaleresc, roman istoric. Ce lipsă”) dar și părțile bune („Romanul polițist, cartea pentru copii, sefeul, bun, cu câteva excepții remarcate de mine”.

    Interesantă mi s-a părut abordarea literaturii din perioada comunistă. Nu este percepută, așa cum m-am așteptat, ca pesimistă sau falsă. Este luată ca atare și valorificată.

    Cartea este construită cronologic, începând cu O samă de cuvinte de Ion Neculce și terminând cu Capcanele Istoriei de Lucian Boia. „De la cartea bârfelor la cea a deslușirii unei aventuri intelectuale”101 cărți românești de citit într-o viață este o poveste scrisă „pentru un scriitor tânăr, pentru un cititor tânăr”.

    Fiecare carte selectată beneficiază, după cum am spus, de o scurtă prezentare a lui Eugen Istodor – prezentări rafinate, aș adăuga, nelipsite de un simț realist-ironic, al cititorului împătimit care are avantajul de a fi dublat de un scriitor consacrat – și de o părere nespecialistă a câte unui cititor. Iar aici, registrul se schimbă. Profesionalismul cedează locul sincerității simple, fără învelitori recenziste. Nici nu lipsește ironia, sarcasmul – uneori – sau simțul realist. Dar părerile sunt, oarecum, mai din popor, fără apel la alte opere, la curente literare sau la critici anterior exprimate.

    101 cărți românești de citit într-o viață nu este o carte ce va putea fi ignorată. Cu siguranță va deveni un catalog-imagine a evoluției literaturii. Fără să urmărească (cel puțin la nivel declarativ) acest lucru, Eugen Istodor a creat un pivot în percepția literaturii române de către români și în felul în care o carte trebuie înțeleasă și acceptată. Într-un fel foarte plăcut, a dus spre profesionalism acel „Ai citit cartea? Și cum ți s-a părut?” care ne-a ajutat întotdeauna să percepem și să înțelegem cumva mai amplu o operă literară.


    E-book gratuit !

    Descarcă în format PDF
    • PLUSURI

      O carte catalog, absolut necesară în literatura română, o compilație de titluri care crează laolaltă grosul valoric al literaturii române. Stilul lejer o face ușor de abordat, iar în comentariile cititorilor cititorul se poate regăsi ușor.

    • RECOMANDARI

      O carte care trebuie, în mod obligatoriu, să se afle pe rafturile bibliotecii oricărui român. Iar datorită ei, rafturilor se vor umple destul de rapid. Cu alte cărți românești.

    Categorie:  | Autor:  | Editura: 

    Libertatea este dialogul inteligent cu propriile noastre emoții

     


    Titlu: Libertatea interioară. Cum să ne eliberăm de temerile, prejudecățile și dependențele noastre
    Autor: 
    Rating: 
    Editura: 
    Anul aparitiei: 220
    Traducere: 
    Numar pagini: 554
    ISBN: 978-606-40-0771-1

    Am citit acum câțiva ani Trei prieteni, în căutarea înțelepciunii și m-am îndrăgostit de dialogurile pline de vervă, inteligență și înțelepciune ale acestor trei minunați prieteni: Christophe Andre, medic psihiatru și unul dintre cei mai cunoscuți specialiști francezi în psihologia emoțiilor, Alexandre Jollien, filosof și eseist și Matthieu Ricard, fost cercetător în biologie care a devenit călugăr budist și interpretul pentru spațiul francofon al lui Dalai Lama. Este o experiență absolut minunată să citești discuțiile acestor trei oameni, foarte diferiți unul de celălalt, dar împărtășind aceeași dragoste pentru oameni, pentru știință și pentru…viață.De aceea, am fost fericită atunci când am primit cea de-a doua carte a dialogurilor lor, Libertatea interioară.

    Ca și prima, este o carte pe care nu vrei să o lași din mână, dar pe care te forțezi să o citești într-un ritm mai încet nu numai pentru a o savura, dar și pentru a reflecta la extraordinara bogăție de idei, concepte și experiențe pe care cei trei le împărtășesc cu generozitate și inteligență. Și, nu în ultimul rând, pentru a decide tu, cititorul, ce poți aplica din această înțelepciune asupra propriei tale vieți pentru a găsi ceva mai mult sens și intenționalitate în modul în care trăiești. Greu exercițiu… care îți solicită răbdarea, dar care merită pe deplin… cartea este doar pretextul, fundalul unei schimbări pe care o poți face.

    O sursă importantă a lipsei noastre de libertate interioară, spun autorii, este stagnarea în așteptări, speranțe și frici care pot fi foarte toxice, în absența unei atitudini active în fața vieții.

    Să speri că vei câștiga la Loto și să nu faci nimic cu viața ta nu e același lucru cu a trage nădejde că vei câștiga la un moment dat lozul cel mare și a continua totuși să muncești să să te bucuri de viață alături de prietenii tăi. Cred că nădejdile noastre sunt toxice numai dacă se însoțesc de o formă de concentrare exclusive asupra obiectului așteptărilor noastre și de una de dezertare din tot ce înseamnă restul vieții noastre. Poți fi îndrăgostit foarte tare de cineva și poți trage nădejde că într-o bună zi vei închega o legătură cu acea persoană, dar aceasta nu este o nădejde patologică dacă, între timp, continui să te vezi cu prietenii, să lucrezi, să te bucuri de toate celelalte laturi ale vieții. Ceea ce îmi pare că este marea sursă a suferinței este replierea asupra sinelui, concentrarea exclusivă a nădejdii asupra unui singur obiect. Nu trebuie să ne lăsăm tulburați la gândul că există în viață tot soiul de suferințe și speranțe, ci trebuie să avem grijă ca ele să se înscrie într-o relație… deschisă, fluidă, vie și activă cu lumea.”.

    Urmărind tema libertății interioare ca o poartă către înțelepciune, fericire și o viață trăită cu sens, autorii abordează și modul în care emoțiile dificile pot deveni o sursă de suferință atunci când nu mai sunt privite ca un indiciu despre starea noastră, ci sunt lăsate să se exprime fără opreliște și să preia controlul asupra noastră.

    Libertatea presupune să porți un dialog inteligent cu propriile emoții, să înveți să le lași să slăbească în intensitate pe măsură ce apar. Astfel, nu vom suprima furia, dar vom evita ca aceasta să se transforme în cauza unor suferințe. Și aici înțelepciunea este sinonimă cu libertatea.”

    Cartea este o colecție de perle de înțelepciune, argumente științifice bine fundamentate, experiențe personale ale celor trei, reflecții, concluzii… și o invitație la a ne re-gândi modul în care trăim și a aduce mai mult sens experiențelor noastre.

    Fiecare capitol al cărții se încheie cu un fel de rezumat al ideilor exprimate de către cei trei autori, oferindu-ne ocazia de a fixa în memorie cele mai importante mesaje.

    Vă recomand cartea ca pe un exercițiu de dezvoltare personală, de reflecție și de înțelegere. Avem nevoie mai mult decât oricând de asemenea oportunități.

    • PLUSURI

      Dialogurile savuroase, inteligente și înțelepte.
      Construcția cărții care ajută cititorul să sintetizeze informația și să o folosească pentru propria dezvoltare personală.

    • RECOMANDARI

      O carte despre libertatea interioară și drumul anevoios către câștigarea ei.

    Categorie:  | Autor:  | Editura: 

    joi, 15 septembrie 2022

    Psihopatia – medicamentul vremurilor moderne

     

    Titlu: Înțelepciunea psihopaților – Din experiența de viață a sfinților, spionilor și criminalilor în serie
    Autor: 
    Rating: 
    Editura: 
    Anul aparitiei: 2013
    Traducere: 
    Numar pagini: 288
    ISBN: 978-606-93323-1-3
    Cumpara cartea

    „Mi-am dat seama încă din copilărie că vedeam lucrurile altfel decât ceilalți. Acest lucru m-a ajutat în viață. Psihopatia (dacă așa se numește) este ca un medicament al vremurilor moderne. Dacă îl iei în doze moderate, poate fi extrem de benefic. Poate atenua multe dintre suferințele existențiale cărora, altfel, le-ai putea cădea victimă din cauza sistemului imunitar psihologic foarte fragil, incapabil să te protejeze. Dar dacă iei prea mult, dacă iei o supradoză, atunci este posibil, ca în cazul tuturor medicamentelor, să ai parte de efecte secundare neplăcute.”

    Cumpără titlul în engleză

    Kevin Dutton m-a tras pe sfoară ca un escroc de primă mână cu a doua sa carte „Înțelepciunea psihopaților”. M-am așteptat în mod eronat la o expunere amplă a modului în care psihopatia devine utilă în viața de zi cu zi și simt că ar trebui să îmi cer scuze față de el, față de mine sau față de cititorul acestei recenzii pentru că mi-am dorit un fel de tutorial în care să reconvertesc șarmul superficial în carismă, grandomania în încredere de sine, manipularea în influență și așa mai departe cu toate celelalte trăsături definitorii ale psihopaților de rang înalt.

    Ei bine nu mi-a fost dat să descopăr formula magică dar am găsit o suită de tehnici și metode prin care au fost monitorizate, clasificate și cuantificate toate trăsăturile de caracter ale psihopaților fie că aceștia au fost luați din rândul criminalilor în serie sau escrocilor sau din rândul academicienilor sau a membrilor de consiliu din cele mai puternice corporații din lume.

    Trecând printr-o serie de scenarii diverse care aveau scopul de a testa limita dintre normalitate și psihopatie, Dutton identifică butonul de alarmă care se declanșează în fiecare din noi atunci când am avea de-a face cu ipostaza de doctor și de a sacrifica un om pentru a salva alți cinci fără a fi descoperiți. Diferența dintre un psihopat și o altă persoană care nu manifestă respectivii indicatori psihologici stă în simțul practic dus la extrem, în acest caz absența oricărei dileme morale sau remușcări în a sacrifica respectivul om în favoarea salvării altora cinci prin donarea organelor sale.

    „Perioadele mărețe ale vieții noastre sunt clipele în care dobândim curajul de a ne reboteza defectele păcătoase, denumindu-le cele mai bune calități.” Frederich Neitzsche

    Și totuși ce putem învăța de la psihopați?

    Că respectivele caracteristici de personalitate sunt ambivalente și că totul depinde de context.

    formula

    Puterea de persuasiune, carisma, asumarea riscurilor, abilitatea de a lua decizii și orientarea spre acțiune sunt arme pe care le regăsim în arsenalul unui bun lider sau chiar om politic (ca de exemplu J.F. Kennedy și Bill Clinton) dar ele pot fi la fel de prezente și la Ted Bundy cu șarmul superficial, manipularea victimelor, impulsivitate, căutarea de senzații tari care i-au mânat acțiunile și crimele. Totul e o chestiune de context și de angrenare a talentelor native în slujba binelui sau a răului.

    Pe măsură ce societatea s-a depărtat de violență de-a lungul secolelor, a permis reorientarea instinctelor primare care dăinuie sub masca psihopatiei și i-a permis totodată să capete și o alură de binefacere atunci când angrenează schimbări majore sau inovații ca de exemplu în cazul lui Steve Jobs care prezenta o parte dintre trăsăturile specifice psihopaților.

    O reformulare sau mai degrabă o linie de demarcație între valențele pozitive și negative ale acestei tulburări de personalitate ar fi empatizarea cu persoanele din jur dincolo de înțelegerea teoretică a emoțiilor în sine și folosirea lor ca pârghie pentru a-și atinge scopul.

    Fotor01021134925

    În cazul în care nu v-am stârnit până acum curiozitatea mai menționez că între paginile cărții se regăsesc o serie de experimente destul de interesante cât și referințe la o parte dintre cei mai terifianți criminali ai ultimului secol.

    Totodată Dutton mai trece în revistă o serie de meserii în care curajul nebun sau ceea ce în mod normal ar trece drept cruzime ajunge să aibă efecte benefice pentru societate dar am să vă las pe voi să le descoperiți pe acestea.

    • PLUSURI

      Prezentrarea pe larg a psihopatiei din perspectiva psihologică atât ca identificare cât și ca beneficiu pentru individ.

    • MINUSURI

      Relatarea pe larg a modului în care au fost desfășurate experiementele, spațiu din cadrul cărții care mi-ar fi plăcut mai degrabă să fie umplut cu exemple concrete ale unor psihopați celebri.

    • RECOMANDARI

      Celor pasionați de psihologie, de criminali în serie și care recunosc că suntem cu toții cam nebuni dar uneori acesta este un mare avantaj care lucrează în favoarea noastră în societatea de azi.

    Categorie:  | Autor:  | Editura: 

    Povești de dragoste care au scris Istoria

     


    Titlu: Regine din umbră. Amante și curtezane care au schimbat istoria
    Autor: 
    Rating: 
    Editura: 
    Anul aparitiei: 2016
    Traducere: 
    Numar pagini: 187
    ISBN: 978-606-8723-80-8

    Dacă există căsătorie fără iubire, va exista și iubire fără căsătorie (Benjamin Frankin)

    Există o istorie a omenirii compusă din date, locuri, întâmplări și o altă istorie, cred eu, mult mai interesantă, care se ocupă de zonele de umbră ale primei și care explică mai bine cum a fost posibilă aceasta.

    Viața personală a celor care au făcut istoria sau, cel puțin au participat la ea, capătă o însemnătate particulară, pentru că, de cele mai multe ori, a influențat puternic desfășurarea evenimentelor și luarea deciziilor.

    Prince-Charles-Camilla-Parker-Bowles-Bride-Camilla

    Regine din umbră. Amante și curtezane care au schimbat istoria ne vorbește despre modul în care istoria lumii, din epoci și zone geografice diferite, s-a scris nu atât pe câmpul de luptă sau la masa negocierilor, ci în dormitoarele amantelor protagoniștilor. În prefața cărții, d-na Diana Manadache explică faptul că: „Istoria alianțelor matrimoniale a fost determinată de scopuri politico-diplomatice și de consolidare a dinastiilor potrivit statutului familiilor domnitoare. Drept urmare, de cele mai multe ori, viețile intime ale suveranilor sau ale moștenitorilor la tron au urmat alte căi, ei căutându-și fericirea în brațele amantelor. Pendulând între tradiția monarhică și nefericirea adusă de căsătorii impuse, regii și favoritele lor au scris o altfel de istorie, una aflată în penumbră, mai puțin cunoscută”.

    Cartea scriitoarei spaniole Maria Pilar Queralt del Hierro aduce în fața cititorilor douăzeci de povești ale unor femei ambițioase, atractive, de multe ori, inteligente și cultivate, care au schimbat viața familiilor regale în care au intrat. De la Leonor de Guzman, supranumită „Regina Castiliei”, amanta și sfătuitoarea lui Alfonso al XI-lea, la Camilla Parker Bowles, amanta principelui de Wales, devenită, după căsătorie, Ducesă de Cornwall, istoria pare a urma același făgaș... epoci diferite, țări diferite, protagoniști diferiți... dar același scenariu desenat în lumini și umbre: mereu un bărbat, nefericit cu propria condiție și apăsat de greutatea unui destin pe care nu și l-a ales și o femeie decisă să lupte pentru un loc în inima și viața acelui bărbat. O poveste veche de când lumea care, totuși, se schimbă de-a lungul epocilor și desenează finaluri în acord cu aceste schimbări. Dacă doamna de Montespan, amanta regelui Ludovic al XIV-lea, cade în dizgrație și moare în sărăcie și singurătate, aproape cinci secole mai târziu, Camilla Parker Bowles se căsătorește cu principele de Wales, încununând o poveste de dragoste care a durat peste patruzeci de ani. Britanicii se pot aștepta ca una dintre cele mai celebre amante din istoria lor regală să le fie într-o zi regină. Sic transit gloria mundi…

    Nu putem încheia această recenzie fără a menționa faptul că un capitol special este dedicat poveștii de iubire dintre regele Carol al-II-lea și Elena Lupescu. „Mai mult decât frumoasă, Elena Lupescu era extraordinar de atrăgătoare și, în ciuda tinereții ei, era uimitor de abilă în arta seducției. Într-atât de mult încât, după câteva săptămâni, când Carol s-a întors la București, tânăra Lupescu îl însoțea deja în calitate de amantă”. O pasiune fulgerătoare care avea să dureze tot restul vieților protagoniștilor  și care a schimbat, poate, destinul Românie. Nu vom ști niciodată cum ar fi arătat istoria noastră cu un Rege Carol al II-lea, devotat soției și fiului său, un exemplu de moralitate și fidelitate…

    • PLUSURI

      O carte foarte bine documentată, care reflectă cu acuratețe atmosfera diferitelor epoci istorice.
      Calitatea tipografică de excepție și suportul vizual foarte bine ales.

    • RECOMANDARI

      O carte despre „cealaltă istorie” a lumii noastre și a femeilor excepționale care au scris-o.

    Categorie:  | Autor:  | Editura: 

    O istorie nenaturală a pământului

     


    Titlu: A șasea extincție
    Autor: 
    Rating: 
    Editura: 
    Anul aparitiei: 2016
    Traducere: 
    Numar pagini: 304
    ISBN: 978‑606-33-1001-0
    Cumpara cartea

    În ultimele 500 de milioane de ani au existat cinci extincții în masă, când diversitatea vieții pe Pământ a scăzut brusc și în mod dramatic. Oamenii de știință din toată lumea monitorizează în prezent cea de-a șasea extincție, despre care s-a spus că va fi cea mai devastatoare de la impactul asteroidului care a dus la dispariția dinozaurilor. De data aceasta, cataclismul suntem noi.

    Într-un stil care este, în același timp, sincer, amuzant și plin de informații, Elizabeth Kolbert ne explică de ce și cum au alterat oamenii viața pe planeta Pământ, într-un mod în care nu a mai făcut-o nici o altă specie. Împletind date obținute în urma unor studii multidisciplinare, descrieri ale speciilor fascinante care au dispărut cândva și istoria extincției ca un concept de sine stătător, Kolbert ne oferă o relatare emoționantă și exhaustivă a disparițiilor care au loc chiar sub ochii noștri, demonstrându-ne că a șasea extincție este foarte probabil să devină cea mai importantă moștenire pe care o va lăsa omenirea, forțându-ne să regândim problema fundamentală despre ceea ce înseamnă să fii om.

    great_extinction

    Încă de mic am fost fascinat de filmele documentare în care erau prezentate animale de mult dispărute și cauzele pentru care acele reptile uriașe ori păsări monstruoase nu mai colindă pământul în zilele noastre. A șasea extincție, cu a ei copertă minunată (și ușor tragică în același timp), mi-a făcut cu ochiul încă de când am citit scurta ei descriere de pe site-ul editurii, pe care am transcris-o mai sus, așa că am cerut-o nu doar pentru recenzie, ci și pentru a-mi lărgi sfera de cunoștințe despre specii pe care nu le mai putem vedea decât sub forma unor schelete fragile expuse în marile muzee ale lumii, dar și despre acele vietăți care încă se mai luptă pentru supraviețuire, cel mai mare inamic al lor fiind... omul.

    Acesta este poate cel mai crunt adevăr pe care, fie că-ți place sau nu, ajungi să-l accepți după ce întorci și ultima pagină a cărții. Noi înșine aducem planeta aceasta tot mai aproape de iminentul ei sfârșit, cu fiecare copac pe care îl tăiem, cu fiecare fabrică nouă construită, cu fiecare ambalaj aruncat cu nepăsare într-un colț de natură până atunci nepângărit, lucru pe care-l resimțim în fiecare zi prin intermediul fenomenelor meteorologice mereu schimbătoare, uneori chiar extreme, dar pe care prea puțini încearcă să-l evite.

    Autoarea nu se sfiește să ne arunce aceste fapte în față și o face într-un mod destul de ironic, care poate că va atrage mai mult atenția celor vizați decât dacă ar fi tunat și fulgerat cu insulte. Mi s-a părut genială această abordare, care se resimte puternic în special în capitolul dedicat rinocerului de Sumatra, una dintre acele specii aflate în pragul extincției, numărul exemplarelor în viață fiind de ordinul zecilor; în acest capitol, oamenii, cei responsabili de starea cruntă în care se află aceste animale preistorice, încearcă din răsputeri să împiedice dispariția lor, recurgând la măsuri mai neconvenționale, cum ar fi inseminarea artificială... manuală a unei femele rinocer.

    Surprinzător, având în vedere că nu le am deloc la suflet, capitolul care m-a marcat cel mai mult a fost primul, în care se discută despre broaște. Totul a fost descris atât de bine, de la diversitatea amfibienilor de pe planetă și boala misterioasă care decimează populația unei anumite specii de broaște din America de Sud, până la disperarea cercetătorilor de a le salva prin înființarea așa ziselor „hoteluri pentru broaște”, medii sterile, controlate mecanic, în care micile vietăți să-și desfășoare activitățile de zi cu zi sub ochiul strict al cercetătorilor care se chinuie din răsputeri să le salveze. Următorul pe listă a fost capitolul cu și despre lilieci (am aflat despre aceste mamifere zburătoare că iarna hibernează, lucru pe care nu-l știam până acum), care a fost șocant din mai multe puncte de vedere. Când se vorbește despre o specie pe cale de dispariție te gândești, involuntar, la cine știe ce specie exotică pe care nu ai cum să o întâlnești în alt loc decât la televizor, dar de această dată animalul în pericol este cea mai banală specie de liliac: cel mic, maroniu. Din nou, descrierile peșterilor cândva pline de „șoareci cu aripi” care au ajuns pustii în doar câțiva ani din cauza unei infecții ciudate m-au făcut să realizez cât de fragil este echilibrul vieții și cum fiecare acțiune a noastră poate avea consecințe majore pentru mediul înconjurător. Nu o să uit prea curând cele mai grăitoare trei poze din carte, toate din ani diferiți, cu aceeași peșteră, la început colcăind de lilieci și devenind tot mai goală pe măsură ce timpul trecea, ajungând ca în ultimul an al investigațiiolr să fie închisă de autorități, iar liliacul să fie declarat dispărut din statul respectiv.

    Totuși, m-a enervat la culme cât de mult se îndepărta deseori autoarea de la subiect. De exemplu, în capitolul dedicat mastodontului american (care e un animal total diferit față de mamut, lucru pe care l-am învățat recent), ni se vorbește extrem de puțin despre specia în sine, subiectul principal fiind fosilele de mastodont, descoperirea lor și revoluția pe care acestea au iscat-o în comunitatea științifică a perioadei respective. A fost interesant să citesc despre cât de neîncrezători erau oamenii de atunci, însă mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre mastodont și ce a dus la dispariția acestei specii.

    A șasea extincție e cartea perfectă pentru orice entuziast al istoriei naturale și, într-o oarecare măsură, a biologiei. Structurată sub forma a 13 capitole, fiecare abordând problema dispariției unei anumite specii (mastodontul, amoniții, pinguinul arctic) și iminenta extincție a altora (rinocerul de sumatra, broaștele aurii) și ridicând nenumărate semne de întrebare vizavi de viitorul acestei planete și despre noi, ca specie. Îmi place să cred că autoarea a scris cartea ca pe un strigăt la trezire, un îndemn să facem ceva până nu e prea târziu și sper din tot sufletul ca mesajul ei să ajungă la cât mai mulți oameni.

    • PLUSURI

      Stilul de scriere, întreaga carte fiind construită ca un documentar pe hârtie, imaginile mai mult decât grăitoare, ironia legată de toate dezastrele pe care le-am cauzat noi înșine și îndemnul la schimbare adresate tururor oamenilor.

    • MINUSURI

      Salturile de la un subiect la altul, în cadrul aceluiași capitol, au făcut ca de multe ori subiectul central să fie ignorat.

    • RECOMANDARI

      Pasionaților de biologie și istorie naturală, fanilor documentarelor difuzate pe Discovery/National Geographic/Animal Planet.

    Categorie:  | Autor:  | Editura: